CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA VAN DER MUSSELE contra REGATULUI BELGIEI
Cererea nr. 8919/80
Hotărâre
23 noimebrie 1983
în cauza Van der Mussele c. Regatului Belgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în plen în conformitate cu articolul 48 din Regulamentului Curţii[*], compusă din judecătorii:
dl G. Wiarda, preşedinte,
dl R. Ryssdal,
dl Thór Vilhjálmsson,
dl W. Ganshof van der Meersch,
dna D. Bindschedler-Robert,
dl D. Evrigenis,
dl G. Lagergren,
dl L. Liesch,
dl F. Gölcüklü,
dl F. Matscher,
dl E. Carcía de Enteerría,
dl L.-E. Pettiti,
dl B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
dl C. Russo,
dl J. Gersing,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după deliberarea care a avut în camera de consiliu, la data de 23 şi 24 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
1. Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). Se întemeiază pe plângerea (nr. 8919/80) formulată împotriva Regatului Belgiei, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 al Convenţiei europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean belgian, dl Eric Van der Mussele, la data de 7 martie 1980.
Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Gurţii la 19 iulie 1982, în intervalul de trei luni prevăzut de articolele 31 paragraful 1 şi 47. Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Regatul Belgiei a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Scopul plîngerii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească, dacă în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat exigenţele instiuite de Articolul 4 paragraful 2 şi articolul 1 al protocolului nr. 1 din Convenţie, atât separat de cât şi în combinaţie cu articolul 14 din Convenţie.
3. Camera din şapte judecători care urma să se constituie include ex officio pe dl W. Ganshof van der Meersch, judecător ales din partea Belgiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiard, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 13 august 1982, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi cinci membri, şi anume, dl M. Zekia, dl Thór Vilhjálmsson, dl G. Lagergren, dl J. Pinheiro Farina şi dl E. García de Enterría (articolul 43 in fine din Conveţie şi regula 21 § 4).
4.Domnul Wiarda, în calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21§ 6), acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”) şi Delegaţii Comisiei cu privire la organizarea procesului. La 25 august, el a decis că agentul trebui să prezente memoriul său către data de 25 noiembrie şi că delegaţii vor avea dreptul să răspundă în scris în termen de trei luni de la data transmiterii memoriului guvernului de către grefier.
5. La 28 septembrie 1982, Camera a decis de a renunţa cu efect imediat la jurisdicţia sa în favoarea curţii plenare (Regula 48).
6. Grefierul a primit memoriul guvernului la 29 noimebrie 1983. La 20 ianuarie, Secretarul Comisiei a comunicat grefierului că delegatul intenţionează să depună observaţiile sale la audiere. În aceiaşi zi, preşedintele a decis deschiderea procedurii verbale la 22 februarie 1983, după ce s-a consultat prin intermediul grefierului cu agentul guvernamental şi delegaţii Comisiei.
7. În conformitate cu decizia Preşedintelui, la data de 22 februarie 1983 a avut loc audierea publică la Palatulu Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară.
În faţa Curţii s-au prezentat:
(a) din partea guvernului
dl J. Niset, Consilier juridic la Ministerul Justiţiei
Agent
dl E. Jakhian, avocat Consilier
(b) din partea Comisiei
dl. M. Melchior,
dl J.-C. Soyer, Delegaţi
dl A.-L. Fettweis, avocat
dl E. Van der Mussele, reclamant, asistentul Delegaţilor
(articolul 29 paragraful 1, a doua frază din Regumlamentul Curţii)
(c) din partea reclamantului
dl G. Ravnsborg, Lector în drept la Universitatea din Lund Avocat
Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile lor la întrebările adresate de ea şi de anumiţi membri.
8. La 11 şi 12 februarie, grefierul a primit, parţial de la secretarul Comisiei şi parţial de la dl Fettweis, cererile reclamantului înaintate în conformitate cu articolul 50 din Convenţie şi câteva documente. Agentul guvernamental a furnizat Curţii anumite informaţii suplimentare prin intermediul a două scrisori primite de către grefier la 11 şi 23 martie 1983.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele particulare ale cauzei
9. Reclamantul este un cetăţean belgian, născut în 1952. El locuieşte la Antwerp şi exrcită profesia de avocat. După ce a fost admis pe lista avocaţilor stagiari la 27 septembrie 1976, el la scurt timp a deschis prorpiul birou de avocaţi fără a avea experienţă de lucru la vre-un birou condus de alt avocat; cu toate că, „conducătorul stagiului” i-a încredinţat un număr de dosare pentru care reclamantul a primit o anumită remunerare.
Dl Van der Mussele şi-a terminat stagierea la 1 octombrie 1979 şi a fost automat inscris pe lista ordinului avocaţilor (Ordre des avocats).
10. La 31 iulie 1979, Biroul de consultaţii juridice şi apărarea a baroului de avocaţi din Antwerp l-a desemnat pe dl Van der Mussele, în conformitate cu articolul 455 din codul judecătoresc, să-l reprezine în insanţă pe un oarecare Njie Ebrima, cetăţean gambian. Cel din urmă, după ce a fost plasat sub arest cu două zile mai devreme, fiind suspectat de furt şi comercializarea şi păstrare de droguri, a solicitat în virtutea articolului 184 bis din codul de procedură penală să fie asistat de un avocat din oficiu.
11. La 3 şi 28 august 1979, dl. Ebrima s-a prezentat în faţa camerei de consiliu a tribunalului de prima înstanţă din Antwerp, care urmărea ancheta, cu scopul de a obţine decizia prin care să se stabilească necesitatea menţinerii manadatul de arest emis împotriva lui de către judecătorul anchetator. Camera a confirmat valabilitatea mandatultui cu privire la ambele capete de acuzaţie. De asemenea, camera a adăugat la acuzaţiile iniţiale şi cea de utilizare în public a unui nume fals. Dl Ebrima a depus recusr împotriva acestor două ordonanţe, dar Camera de Acuzare a Curţii de Apel din Antwerp le-a confirmat la 14 august şi 11 septembrie respectiv.
La 3 octombrie 1979, tribunalul de prima instanţă l-a comdamnat pe inculpat la şase luni şi opt zile de privaţiune de libertate pentru furt, utilizare în public a unui nume fals şi reşedinţă ilegală. Inclulpatul a fost achitat cu privire la restul acuzaţiilor. Relativ la recursul lui împotriva condamnării, la 12 noiembrie Curtea de apel a micşorat durata sentinţei la perioada petrecută în detenţia preventivă.
Reclamantul l-a reprezentat pe dl Embrima pe parcursul întregii proceduri şi a estimat timpul consacrat de la şaptesprezece la optsprezece ore de lucru. Dl Ebrima a fost pus în libertate la 17 decembrie 1979 în rezultatul demersului adresat de către reclamant Ministrului Justiţiei. Între timp, el a fost pus la dispoziţia poliţiei de imigragre cu scopul de a fi deportat.
12. În ziua următoare, Biroul de consultaţii juridice şi apărarea l-a notificat pe dl Van der Mussele, al cărui stagiu s-a sfârşit mai devereme cu două luni şi jumătate (a se vedea paragraful 9 de mai sus), că el este înlăturat de la examinarea dosarului şi deoarece dl Ebrima nu dispunea de resurse financiare este imposibil de a face o estimare a onorariului şi a cheltuielilor suportate de către reclamant. Suma totală a cheltuilelile suportate s-a ridicat la 3, 400 BF, dintre care 250 BF au fost utilizate pentru pregătirea dosarului, 1,800 pentru corespondenţă, 1,300 pentru deplasările la închisoare, la tribunalul de prima instanţă şi curtea de apel şi 50 BF cu titlu de cheltuieli de judecată pentru multiplicarea unui document.
13. Reclamantului a declarat că pe parcusrul stagiului el a examinat aproape 250 de cazuri, inclusive aproximativ 50 de cazuri – pentru care reclamantul a consacrat aprope 750 de ore de lucru-în calitate de avocat din oficiu. De asemenea, el a afirmat că venitul lui lunar net era numai de 15, 800 BF pe parcursul primului şi al doilea an de activitate, sporind până la 20, 800 BF în cele de-al treilea an.
II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA RELEVANTĂ
Generalităţi privind profesia de avocat în Belgia
14. Deşi în diferite aspecte este reglementată de legislaţie, profesia de avocat în Belgia este o profesie liberală. În termenii articolului 444 din codul juridic „avocaţii îşi exercită profesia liber în apărarea justiţiei şi a adevărului”.
15. În fiecare din cele douăzeci şi şapte districtele juridice ale ţării, există un barou de avocaţi, independent de puterea executivă şi posedă personalitate juridică în conformitate cu legislaţia internă, consiliul lui adoptă decizii „fără recurs”cu privire la înscrierea pe listă avocaţilor sau admiterea la stagiere (articolele 430 şi 432 din codul juridic).
În mod normal, un stagiu care durează trei ani este o condiţie necesară pentru înscrierea pe lista avocaţilor (articolul 434 şi al doilea paragraf al articolelor 435 şi 436). Sub rezerva atribuţiilor consiliului general şi a ordinului naţional, Consiliului baroului districtual stabileşte obligaţiunile stagiarului (articolele 435 şi 439). În general aceste obligaţiuni presupun frecventarea birourilor conducătorului stagiului, asistarea la audieri, frecventarea cursurilor cu privire la regulile de conduita profesională şi arta de pledoarie (articolul 456, paragraful 3) şi acţionarea în calitate de avocat al inculpaţilor în cazurile repartizate de către Biroul pentru consultaţii juridice şi apărare (articolul 455). Consiliul Ordinului asigură respectarea acestor obligaţiuni şi poate, în caz de necesitate, să prelungească stagiul fără a aduce prejudicii dreptului de a refuza admiterea pe listă”; toţi stagiari care, după completarea unui stagiu de cinci ani cel mult, nu reuşesc să demonstreze că au satisfăcut obligaţiunile menţionate anterior „pot fi radiaţi de pe lista” stagiarilor (articolul 456, paragraflele 2 şi 4).
În principiu, stagiarii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi colegii lor care deja au fost înscrişi pe listă. Oricum, ei nu au dreptul să pledeze în faţa Curţii de Casaţie sau a Consiliului de Stat (Conseil d'Etat) (articolul 439), să participe la alegerile preşedinţelui sau a altor membri a Consiliului Ordinului (articolul 450) sau să înlocuiască judecătorii şi ofiţerii procuraturii generale.
16. Prin depunerea jurământului la sfârşitul stagiului, avocatul îşi asumă în special obligaţiunea de a nu consulta sau apăra cazurile pe care le consideră nefondate (articolul 429). Sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, spre exemplu de articolul 728 din Codul Judiciar şi articolul 295 din codul de procedură penală, avocaţii, inclusiv avocaţii stagiari, se bucură de un drept exclusiv la audiere în faţa instanţelor de judecată (articolul 440 din codul judiciar). Ei plătesc cotizaţiii Ordinului (articolul 443) şi achită impozite pentru securitatea socială.
17. Consiliul Ordinului sancţionează sau pedepseşte, în materie de disciplină, infracţiunile şi comportamentul neprofesional, fără a aduce atingere în cazuri adecvate procedurii în faţa instanţelor de judecată. (articolul 456, paragraful 1). Consiliul audiază cazurile disciplinare la solicitarea preşedintelui său, din propria iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sau a unei notificări scrise din partea procurorului general (articolul 457). În dependenţă de circumstanţe, Consiliul poate avertiza, cenzura, mustra, suspenda pentru un interval maxim de un an sau radia un nume de pe lista avocaţilor sau a stagiarilor (articolul 460).
Atât avocatul vizat cât şi procurorul general pot ataca o astfel de sentinţă- de condamnare sau achitare- sesizând consiliulde apel disciplinar competent (articolele 468 şi 472). Consiliul are următoare componenţă: un preşedinţe (care este primul preşedinte al Curţii de Apel sau un preşedinte al unei camere delegat de către acesta), patru consilieri juridici (care sânt avocaţi) şi un secretar (care este membru sau fost membru al Consiliului de Ordre de avocaţi); procurorul general sau un magistrat desemnat din parchetul lui îndeplineşte funcţiile de procuror (articolul 473).
Avocatul în cauză sau procurorul general poate deferi Curţii de Casaţie decizia consiliului de apel în materie disciplinară (articolul 477).
Avocaţii desemnaţi de oficiu
La epoca faptelor în litigiu
18. În Belgia, la fel ca şi în multe State Contractante, există o tradiţie de lungă durată ca Baroul să asigura apărarea, în caz de necesitate gratis, a persoanelor nevoiaşe. La epoca faptelor relevante, Consiliul a ORDRE a avocaţilor era obligat să asigure „asistarea persoanelor cu mijloace financiare limitate” creând, într-o manieră determinată de el, un „birou de consultaţii juridice şi apărare” (articolul 455, primul paragraf, din codul judiciar). „Cazurile care în mod evident erau neîntemeiate nu trebuiau repartizate” (al doilea paragraf al aceluiaşi articol), dar în materie penală biroul de consultaţii juridice şi apărarea trebuiea să desemneze un avocat din oficiu –sau „pro Deo”- pentru a asista toate persoanele acuzate nevoiaşe care au solicitat asistenţă juridică cu cel puţin trei zile înainte de audiere (articolul 184 bis din codul de procedură penală).
Biroul desemna avocaţii din oficiu în virtutea unei competenţe legale conferite de către stat. În Antwerp şi Liège se utiliza un sistem de rotaţii, iar în Brusel procedura era mai flexibilă. Biroul aproape totdeauna a selectat avocaţii stagiari, care, în caz de necesitate, erau obligaţi să continuie examinarea cauzei chiar şi după terminarea stagiului, situaţia de fapt în speţă (a se vedea paragarful 12 de mai sus) . Cu toate acestea, în mai puţin de un procent din toate cazurile, se întâmplă ca un caz dificil să fie încredinţat unui avocat mai experimentat.
19. În conformitate cu al treilea paragraf al articolului 455 din codul judiciar, avocaţilor stagiari li se solicita să „prezinte rapoarte biroului de consultaţii juridice şi apărare privind progresele realizate în cazurile încredinţate; astfel de cazuri consumau în mediu o pătrime din timpul lor de muncă, în special pe parcursul a celui de al treilea an. Ordinul avocaţilor ar fi refuzat înscrierea pe listă a unui avocat stagiar cu excepţia dacă el a fost desemnat în calitate de avocat din oficiu cu un număr suficient de ocazii; Ordinul de la Antwerp a beneficiat de o libertate considerabilă de apreciere în materie, din moment ce regumentul de stagiere nu stabilea un minimum sau maximum.
Avocaţii stagiari puteau invoca aşa numita „clauza conştiinţei” enunţată în articolul 429 din codul judiciar (a se vedea paragraful 16 de mai sus) sau motive obiective de incompatibilitate. În eventualitatea unui refuz nejustificat de a se ocupa de cazurile pe care biroul intenţionează să i le repartizeze, Consiliul de Ordre poate extinde durata stagiului avocatului stagiar cel mult până la o perioadă de cinci ani, să radieze numele lui de pe lista stagiarilor sau să-i refuze cerere de admitere pe lista avocaţilor din cauza incapacităţii de a îndeplini integral obligaţiunile sale (articolul 456, paragrafele 2 şi 4).
20. Avocaţii din oficiu nu aveau dreptul la remunerare sau la rambursarea cheltuielilor suportate. Cu toate acestea, biroul de consultaţii juridice şi apărare putea, „în funcţie de circumstanţe...să stabilească suma pe care partea asistată trebuie s-o achite cu titlu „de plată prealabilă” sau „de onorariu”. (articolul 455, ultimul paragraf, din Codul Judiciar). În practică, astfel de remunerări erau acordate în cazuri excepţionale – aproximativ în unul din patru cazuri în Antwerp, şi , mai mult decât atât, avocaţii stagiari au reuşit să recupereze de fapt numai o fracţiune- rareori o pătrime- din sumele astfel fixate.
Legea din 9 aprilie 1980
21. Situaţia descrisă în paragraful precedent s-a schimbat după ce s-a sfârşit stajului reclamantului: o lege adoptată la 9 aprilie 1980 „destinată să furnizeze o soluţie parţială pentru problema acordării asistenţei juridice şi reglementării remunerării avocaţilor stagiari desemnaţi să acorde asistenţă juridică” a amendat articolul 455 intercalând, printre altele, următoarele prevederi:
„Statul trebuie să acorde avocatului stagiar desemnat de către biroul de consultaţii juridice şi apărare compensaţie pentru serviciile acordate în calitate de avocat din oficiu”.
După obţinerea avizului Consiliului General la Ordre Naţional al avocaţilor , Regele va stabili prin-un decret prezentat Consiliului Miniştrilor, condiţiile care reglementează acordarea, tarifele şi modalităţile de achitare a astfel de compensaţii”.
În anumite circumstanţe, Statul va putea să acţioneze în justiţie împotriva persoanei asistate în vederea recuperării compensaţiei acordate .
Legea nu are efect retroactiv. Mai multe decât atât, pentru moment ea rămâne neoperativă din moment ce din motive bugetare până în prezent a fost împiedicată întrarea în vigoare a decretului geral prevăzut de articolul 455.
Desemnarea din oficiu, atribuirea sarcinilor din odiciu, asistenţă judiciară
22. Desemnarea de oficiu a unui avocat nu trebuie confundată cu alte două posibilităţi care sânt frecvent incluse în noţiunea de asistenţă juridică, şi anume
- „atribuirea sarcinilor din oficiu”, este prevăzută de lege în diferite circumstanţe în care intervenţia unui avocat este obligatorie, indiferent de mijloacele de care dispune persona în cauză (articolele 446, al doilea paragraf, şi 480 din codul judiciar, articolul 290 din codul de procedură penală, etc.);
- „asistenţă juridiară” în sens strict, „constă în dispensarea, integral şi parţial, a persoanleor al căror venit este insuficient pentru a acoperi cheltuielile de judecată, inclusiv a celor ce ţin de procedurile extrajudiciare, de plata pentru impozitul timbrului, cheltuilelile de îregistrare, de grefă şi multiplicare şi pentru oricare alte cheltuileli implicate”, şi în furnizarea „cu titlu gratis a serviciilor de către ofiţerii publici sau funcţionarii ministerilor” pentru astfel de persoane (articolul 664 şi 669 din codul judiciar).
Asistenţa juridică şi ofiţerii publici sau funcţionarii ministerilor
23. Persoanele nevoiaşe care apelează la serviciile notarilor, grefierilor sau avocaţilor Curţii de Casaţie pot cere desemnarea de către Biroul de asistenţă juridică (a se vedea paragraful 22 de mai sus) a funcţionarilor care sânt obligaţi să acorde servicii gratis (articolele 664, 665, 685 şi 686 din codul judiciar).
Statul rambursează celor din urmă cheltuielile acoperite din propriile resurse (articolul 692) dar nu acordă nici un fel de remunere, cu excepţia grefierilor care primesc o reminerare echivalentă cu o pătrime din salariile constante. (articolul 693).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
24. În plîngerea înaintată Comisiei la data de 7 martie 1980 (nr. 8919/80), dl Van der Mussele a pus în discuţie desemnarea lui de către Biroul de consultaţii juridice şi apărarea din Antwerp de a-l asista pe dl Nijie Ebrima; el s-a plâns nu de această desemnare, dar de faptul că refuzul de îndeplini sarcinile atribuite l-ar fi expus la sancţiuni şi de faptul că nu a beneficiat de remunerarea activităţii sale sau de rambursarea cheltuielilor suportate. Reclamantul a afirmat că aceste circumstanţe l-au constrâns la executarea „muncii forţată sau obligatorii”, contrar dispoziţiilor articolului 4 paragraful 2, şi l-au expus unui tratament incompatibil cu prevederile articolului 1 al protocolului nr. 1. În continuare, el s-a plâns de discriminarea care exista în materie între profesia de avocat şi alte profesii speciale, invocând încălcarea articolul 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 4
25. Comisia a declarat plângerea admisibilă la 17 martie 1981. În raportul său din 3 martie 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia şi-a exprimat opinia că nu a existat o încălcare a următoarelor articole:
- articolului 4 paragraful 2 din Convenţie, cu zece voturi la cinci;
- articolul 1 al protocolului nr. 1, cu nouă voturi la cinci;
- articolul 14 din Convenţie în combinaţie cu cele două articole sus menţionate, cu şapte voturi la şapte, votul decisiv aparţănând Preşedintelui (regula 18 paragraful 3 din regulamentul intern al Comisiei).
ARGUMENTELE FINALE ALE GUVERNULUI CĂTRE CURTE
26. La audierea din 22 februarie 1983, consilierul guvernului a confirmat în esenţă concluziile din propriul memoriu depus la 25 noiembrie 1982, în care guvernul a invitat Curtea să decidă „că dl Van der Mussele nu a fost victima violării drepturilor garantate de Convenţie europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi respectiv, că cererea nr. 8919/80 introdusă de către reclamant este nefondată”.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI
27. Dl Van der Mussele s-a plâns în special de faptul că a fost solicitat să-l apere pe dl Ebrima fără a fi ulterior remunerat sau fără a i se rambursa chetuielile suportate. În opinina lui, aceast exemplu tipic a fost invocat cu scopul de a pune în discuţie obligaţiunile impuse avocaţilor belgieni, şi în special avocaţilor stagiari, în legătură cu cazurile pro Deo. El a menţionat alte cincizeci de cazuri de desemnări similare, dar formal revendicările lui nu vizau aceste numeroase desemnări.
În procedura declanşată în baza unei cereri „individuale” (articolul 25 din Convenţie), Curtea trebuie să acorde pe cât e posibili posibilă o atenţie sporită examinării problemelor ridicate de un caz concret cu care fusese sesizată. Cu toate acestea, elementele dosarului prezentat Curţii nu confirmă faptul că desemnarea în litigiu ar putea fi analizată sub aspectul Convenţie fără a o plasa în contextul general al legislaţiei belgiene relevante aplicabile la epoca faptelor examinate şi al practicilor aplicate ulterior. Delegaţii Comisiei au atras o atenţie cuvenită acestui subiect.
RESPONSABILITATEA STATULUI BELGIAN
28. În faţa Comisiei şi în memoriul său prezentat Curţii, guvernul a susţinut că nu exista nici un text legislativ sau reglementar care să oblige avocaţii să accepte sarcinile atribuite de către un birou de consultaţii juridice şi apărare; obligaţiunea lor de a reprezenta persoanele nevoiaşe rezulta din nişte reguli profesionale adoptate în mod liber de către ordinele avocaţilor. Potrivit guvernului, statul Belgian nu a stabilit modalităţile de desemnare sau efectele acesteia, prin urmare, nu purta responsabilitatea pentru orice înăclcare a garanţililor instituite de Convenţie care ar putea fi cauztă de punerea în aplicare a regulilor profesionale.
29. Acest argument nu a fost acceptat de către reclamant sau Comisie, din moment ce consilierul guvernului nu l-a invocat în timpul audierii în faţa Curţii. De asemenea, el nu este acceptat şi de Curte.
Sub aspectul Convenţiei, obligaţiunea de a acorda servicii de asistenţă juridică gratis se bazează, în materie penală, pe prevederile artcolului 6 paragraful 3, iar în materie civilă, uneori constituie una din modalităţile de garantare a unui proces echitabil în conformitate cu exigenţele articolului 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea fin 9 octombrie 1979 în cazul Airey, seria A nr. 32, p. 14-16, paragraful 26). Această obligaţiune este impusă tuturor Statelor Contractante. Statul belgian - acest fapt nu a fost contestat de către guvern - impune obligaţiuni în mod legal ordinilor avocaţilor, menţinând prin aceasta situaţia în vigoare pentru o durată îndelungată. În conformitate cu articolul 455, primul paragraf, din codul judiciar, consiliile ordinilor au obligaţiunea de a asigura acordarea asistenţei persoanelor cu resurse limitate prin crearea birourilor de consultaţii juridice şi apărarea (a se vedea paragraful 18 de mai sus). După cum a fost subliniat de către reclamant, consiliile nu dispun de „ o libertate de apreciere în ceea ce priveşte însăşi principiul” ; legislaţia „le obligă să oblige” membrii ordinului să „apere persoanele cu resurse limitate”. O astfel de soluţie nu poate achita statul belgian de responsabilităţile pe care le-ar fi asumat în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei în cazul în care a ales să oprereze sistemul utilizând propriile mijloace.
Mai mult decât atât, în timpul audierii guvernul a recunoscut că „obligaţiunea” impusă avocaţilor stagiari de a „apăra cazurile atribuite de către oficiul de consultaţii juridice şi apărare” a rezultat din articolul 455 al codului judiciar; în paragraful 21 din memoriul său, guvernul deja a recunoscut că legislaţia belgiană, prin accea că nu prevede acordarea indemnizaţiilor avocaţilor stagiari, a admis cel puţin implicit că cei din urmă trebuie să suporte cheltuielile angajate pe parcursul examinării cazurilor în litigiu.
Suplimentar, barourile belgiene, organe care sânt asociate cu exercitarea puterii judecătoreşti, sânt, fără a aduce atingere principiului independenţei indispensabil pentru îndeplinirea funcţiiei lor importante în societate, supuse exigenţelor impuse de lege. Legislaţia relevantă stabileşte obiectele lor şi instituie organele lor instuţionale, ea dotează cu personalitate juridică în dreptul public fiecare din consiile ale celor douăzeci şi şapte de ordine locale şi Consiliul General al Ordinului Naţional (a se vedea paragraful 15 de mai sus) .
30. Responsabilitatea statului belgian fiind astfel angajată în speţă, trebuie să se examineze dacă dacă statul a respectat prevederile Convenţiei şi a protocolului nr.2 articolul 4 invocate de către dl Van der Mussele.
CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 4 DIN CONVENŢIE, EXAMINAT SEPARAT
31. Reclamantul a susţinut că a fost obligat să execute o muncă forţată sau obligatorie ceea ce era incompatibil cu dispoziţiile articolului 4 din Convenţie, care prevede:
„1....
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezetului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar, sau în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Patru membri ai Comisiei au considerat că aceste prevederi se aplică în cazul în litigiu, dar o majoritate de zece membri au ajuns la o concluzie contrară. Guvernul a afirmat în ordine principală că munca în litigiu nu avea un caracter „forţat sau obligatoriu” sau, în ordine complementară , că ea facea parte din „obligaţiunile civice normale”.
32. Articolul 4 nu defineşte semnificaţi expresiei „muncă forţată sau obligatorie” şi nici un indiciu cu privire la acest subiect nu poate fi găsit în diversele documente ale Consiliului Europei relativ la lucrul preparator al Convenţiei Europene.
După cum au subliniat Comisia şi guvernul, este evident că redactorii Convenţiei europene-urmând exemplul celor ai articolului 8 din proiectul Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice - s-au inspirat , în mare măsură, de un tratat anterior al Organizaţiei Internaţionale de Muncă, şi anume Convenţia nr. 9 privind Munca Forţată sau Obligatorie.
În conformitate cu dispoziţiile celei din urmă Convenţii, care a fost adoptată la 28 iunie 1930 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1932, ulterior modificată –în ceea ce priveşte clauzele finale- în 1946, Statele şi-au asumat responsabilitatea de a „suprima utilizarea muncii forţate sau obligatorii în orice formă în termenul cel mai scurt posibil” (articolul 1 paragraful 1), cu scopul de a „suprima” orice muncă de acest gen, Statelor li se permitea să recurgă la utilizarea a astfel de munci în timpul unei „perioade de tranziţie”, dar „ numai în scopuri publice şi în calitate de măsură excepţională, sub rezerva condiţiilor şi garanţiilor” enunţate în articolele 4 şi următoarlele. (articolul 1 paragraful 2). Iniţial, scopul principal al Convenţiei era de a preveni exploatarea muncii în colonii, care erau în continuare numeroase în acea perioadă. Convenţia nr. 105 din 25 iunie 1957, care a intrat în vigoare la 17 ianuarie 1959, a completat Convenţia nr. 29, prescriind „abolirea imediată şi completă a muncii forţate sau obligatorii” în anumite cazuri enumerate.
Sub rezerva articolului 4 paragraful 3, Convenţia europeană, din partea sa, impune o interdicţie generală şi absolută asupra muncii forţate sau obligatorii.
Cu toate acestea, Curtea va lua în consideraţie Convenţiile ILO mai sus menţionate – care au un caracter obligatoriu pentru aproape toate Statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv Belgia – şi în special Convenţia nr. 29. De fapt, există o analogie frapantă, care nu este accidentală, între paragraful 3 al articolului 4 din Convenţia europeană şi paragraful 2 al articolului 2 din Convenţia nr. 29 . Paragraful 1 al aceluaşi articol ptrevede că „ pentru scopurile” ultimii Convenţii, expresia „muncă forţată sau obligatorie” semnifică „toate felurile de muncă sau servicii solicitate unei persoane sub pericolul de pedeapsă şi pentru îndeplinirea cărora persoana în cauză s-a oferit în mod voluntar”. Această definiţie poate constitui un punct de plecare în intepretarea articolului 4 din Convenţia europeană. Oricum, este important să se ţină cont de caracteristicele speciale ale Convenţiei sau de faptul că ea este un instrument viu care trebuie citit în „lumina noţiunilor care prevalează la moment în Statele democratice” (a se vedea, printre altele, hotărârea din 6 noimebrie 1980 în cazul Guzzardi, seria A nr. 39, p. 34, paragraful 95).
33. Un punct comun între persoanele care s-au prezintat în faţa Curţii era că serviciile furnizate de către dl Van der Mussele dlui Ebrima au constituit „muncă” în scopurile articolului 4 paragraful 2. Este adevărat că cuvântul englez „muncă” este frecvent utilizat în sensul restrâns de lucru manual, dar de asemenea acceptă şi o semnificaţie mai largă a cuvântului francez „travail” , acesta din urmă fiin sensul care trebuie adoptat în prezentul context. Curtea constată confirmarea acestui fapt în definiţia inclusă în articolul 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29 („toate felurile de muncă sau servicii”, în articolul 4 paragraful 3 (d) din Convenţia europeană (orice muncă sau serviciu”) şi în denumirea Organizaţiei Internaţionale de muncă, al cărei activităţi nu sânt în nici un fel limitate la sfera muncii manuale.
34. Rămâne a se stabili dacă munca efectuată a fost „forţată sau obligatorie”. Primul adjectiv evocă idea de constrângere mintală sau fizică, un factor care cu certitudine lipsea în prezentul caz. Cât priveşte cel de-al doilea adjectiv, el nu se poate referi numai la orice formă de constrângere sau obligare legală. Spre exemplu, lucrul care trebuie îndeplinit în conformitate cu un contract negociat în mod liber nu poate fi considerat a se încadra în domeniul de aplicare al articolului 4, pentru simplul motiv că una din părţile contractante s-a angajat să execute acest lucru şi va fi supusă unor sancţiuni în cazul în care nu-şi onorează promisiunea. Cu privire la acest punct, minoritatea Comisiei a acceptat opinina majorităţii. Ceea ce este valabil în speţă este lucrul „impus....sub pericolul penalizării” şi, de asemenea, executat împotriva dorinţei personei vizate, adică lucrul pentru care el „ nu s-a oferit în mod voluntar”.
35. Definiţia furnizată de articolul 2 paragraful 1 din Convenţia ILO nr. 29 determină Curtea să examineze în primul rând dacă a existat în circumstanţele cazului în litigiu „pericolul unei penalizări”.
Dacă dl Van der Mussele a refuzat să-l apere pe dl Ebrima, fără a avea motive solide, refuzul lui nu ar fi fost penalizat cu o sancţiune de caracter penal. Pe de altă parte, el ar fi fost expus riscului de a fi radiat de pe lista stagiarilor de către Consiliul Ordinului sau de a fi respinsă cererea lui de a fi admis pe lista avocaţilor (a se vedea paragraful 19 de mai sus); aceste prospecte sând suficient de descurăjătoare pentru a constitui „pericolul unei penalizări”, ţinând cont de utilizarea adjectivului „oricare” în definiţie şi de standardele adoptate de ILO în materie („Abolirea Muncii Forţate”: Studiu general realizat de Comitetul exerţilor cu privire la aplicarea convenţiilor şi recomandărilor, 1979, paragraful 21).
36. În continuare, trebuie de stabilit dacă reclamantul „s-a oferit în mod voluntar” să execute lucrul în discuţie.
Conform opiniei majorităţii Comisiei, reclamantul a aprobat în prealabil situaţia reclamată, respectiv, este „nedrept” din partea lui să obiecteze ulterior împotriva ei. La începutul carierei sale, viitorul avocat trebuie să facă „un fel de evaluare în perspectivă” : el trebuie să evaluieze voturile pro şi contra, stabilind „avantajele” profesiei în raport cu „neajunsurile” pe care le comportă. În prezentul caz, neajunsurile puteau fi „perfect prevăzute” de către viitorul avocat, din moment ce el era conştient de existenţa sau de anvergura obligaţiunilor pe care ar fi trebuit să le onoreze în ceea ce priveşte apărarea clienţilor gratis, obligaţiuni care erau „limitate” atât cantitativ (aproape paisprezece cazuri în fiecare an) cât şi în timp (pe ăparcursul perioadei de stagiere). De asemenea, el era conştient şi de avantajele corespunzătoare: libertatea de care s-ar bucura în exercitarea funcţiilor şi posibilitatea de a se familiariza cu viaţa instanţelor de judecată şi de a „stabili relaţii cu clientelă plătitoare”. Lipsa unei din caracteristicile distincte a muncii obligatorii a fost suficientă pentru a stabili că în speţă nu a avut loc o încălcare a articolului 4 paragraful 2.
Acest argument, susţinut de către guvern, reflectă în mod just un aspect al situaţiei; cu toate acestea, Curtea nu-i poate atribui o pondere decisivă. Dl Van der Mussele în mod cert a ales să îmbrăţişeze profesia de avocat, care este o profesie liberală în Belgia, apreciind că conform statutul conferit el va fi obligat, în conformitate cu o tradiţie de lungă durată, să acorde ocaziţional serviciile sale în mod gratis, fără a beneficia de rambursarea cheltuielilor suportate. Oricum, el trebuia să accepte această exigenţă pentru a deveni avocat şi consimţământul lui era determinat de condiţiile acceptabile de exercitarea a profesiei la epoca relevantă. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că reclamantul a aceptat un statut de natură generală.
Prin urmare, consimţământul anterior al reclamantului nu autorizează concluzia că obligaţiunile impuse asupra lui cu privire la acordarea asistenţei juridice nu a constituit o muncă obligatorie pentru scopurile articolului 4 paragraful 2 din Convenţie. Trebuie să se ţină cont în mod necesar şi de alţi factori.
37. Pe baza jurisprudenţei sale care datează 1963 (decizia de admisibilitate privind cererea nr. 1468/62, Iversen c. Norvegiei, Zearbook of the Convenţion, vol. 6, paginile 327-329), reafirmată ulterior, Comisia şi-a exprimat opinia că pentru a stabili dacă munca este forţată sau obligatorie, în scopurile articolului 4 paragraful 2 din Convenţia europeană, trebuie satisfăcute două condiţii cumulative: munca trebuie nu numai să fie efectuată de către o persoană înmpotriva dorinţei sale, dar atât obligaţiunea de a o executa trebuie să aibă un caracter „injustă” sau „opresiv” sau executarea ei trebuie să constituie „o nedreptate evitabilă”, cu alte cuvinte să fie „. inutil de dureros” sau „oarecum deranjant” . După ce a examinat problema „ca o subordonare a dreptului”, Comisia a conchis în majoritate că cea de-a doua condiţie nu a fost satisfăcută mai mult decât prima.
Curtea a observat că cel de-al doilea criteriu aplicat nu este enunţat în articolul 2 paragraful1 din Convenţia ILO nr. 29. Mai curând acest criteriu rezultă din articolul 4 şi următoarele articole ale acestei Convenţii, care nu vizează noţiunea de muncă forţată sau obligatorie dar stabilesc exigenţele care trebuie satisfăcute pentru a pretinde muncă forţată sau obligatorie pe parcursul perioadei de tranziţie prevăzută de articolul 1 paragraful 2 (a se vedea „ILO- internal minute-ianuarie 1966”, paragraful 2).
Infdiferent de aceasta, Curtea preferă să adopte o abordare diferită. Stabilind că a existat un risc comparabil cu „pericolul unei penalizări” (a se vedea paragraful 34 de mai sus) şi ulterior, că o pondere relativă trebuie atribuită argumentului privind „consimţământul prealabil” al reclamantului (a se vedea paragraful 36 de mai sus), Curtea va examina toate circumstanţele cauzei în lumina obiectivelor fundamentale ale articolului 4 din Convenţia europeană cu scopul de a determina dacă serviciile solicitate dlui Van der Musslele cad sub rezerva interdicţiei muncii obligatorii. Aceasta ar putea fi adevărat în cazul unui serviciu solicitat pentru a obşine acces la o profesie dată, dacă serviciul a impus o povară care a fost atât de excisivă sau disproporţionată în raport cu avantajele comportate de viitorul exerciţiu al acestei profesii, că serviciul nu putea fi tratat ca fiind acceptat anterior în mod voluntar. Aceasta s-ar putea aplica spre exemplzu şi în cazul serviciu care nu are nici o legătură cu profesia în litigiu.
38. Structura artiolului4 este informativă cu privire la acest punct. Paragraful 3 nu autorizează „limitarea” exerciţiului dreptului garantat de paragraful 2, dar „delimitează” conţinutul acestui drept, dat fiind că el este parte componentă a paragrafului 2 şi indică ceea ce texpresia” muncă forţată şi obligatorie” nu trebuie să includă”. Astfel, paragraful 3 contribuie la interpretarea paragrafului 2.
Cele patru sub paragrafe ale paragrafului 3, indiferent de caracterul lor divers, sânt motivate/spijinite/justificatre de ideile fundamentale de interes general, solidaritate socială şi ordinea normală şi tradiţională a lucrurilor. Ultimul subparagraf, şi anume sub-paragraful (d) care exclude din noţiunea de „orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiunile civile normale” munca forţată sau obligatorie, are a seminificaţie specială în contextul cazului în litigiu.
39. Examinate în lumina consideraţiunilor precedente, circumstanţele reclamate pot fi caracterizate prin câteva aspecte, fiecare furnizând un standard de evaluare.
Serviciile care trebuiau acordate se încadrau în domeniul activităţilor normale desfăşurate de un avocat; ele nu erau diferite de lucrul tradiţional al membrilor Baroului nici prin natura lor şi nici prin restricţiile libertăţii în tratarea dosarului.
În al doilea rând, un factor compensator a fost depistat în avantajele aderente profesiei, inclusiv dreptul exclusiv de audiere şi de reprezentare de care beneficiază avocaţii în Belgia de rând cu alte ţări (a se vedea paragraful 16); excepţiileinvocate de către reclamant (ibid) nu privează regula de substanţă.
Suplimentar, serviciile în litigiu au contribuit la instruirea profesională a reclamantului în egală măsură cu cazurile de care trebuia să se ocupe la solicitarea clienţilor săi plătitori sau ale conducătorului stagiului. Ei i-a acordat posibilitatea de a-şi îmbogăţi experineţa şi de a-şi spori reputaţia. În acest sens, interesul general care figura în prim plan s-a dublat de un interes personal.
Mai mult decât atât, obligaţiunea împotriva căreia a obiectat dl Van der Mussele a constituit o modalitate de asigurare dlui Ebrima a posibilităţii de a beneficia de prevederile articolului 6 paragraful 3 din Convenţie. În această măsură, ea s-a bazat pe concepţia de solidaritate socială şi nu poate fi considerată nerezonabilă. În plus, aceasta obligaţiune se încadra într-un domeniu similar cu cel al „obligaţiunilor civice normale” menţionate în articolul 4 paragaraful 3. În cazul în litigiu, Curtea nu trebuie să se pronunţe cu privire la exactitatea argumentului prezentat de minoritatea Comisiei în scopul ca repartizarea aproape sistematice a cazurilor pro-Deo avocaţilor stagiari riscă să nu fie în deplin acord cu necesitatea de a asigura asistenţă juridică efectivă părţii litigante cu resurse limitate (a se vedea hotărârea din 13 mai 1980 în cazul Artico, seria A nr. 37, p. 15-16, paragraful 33).
În final, responsabilitatea impusă reclamantului nu a fost disporporţionată. Potrivit propriilor mărturii, pentru apărarea dlui Ebrima sa-u consumat numai şaptesprezece sau optsprezece ore din timpul lui de lucru (a se vedea paragraful 13). Chiar şi în combinaţie cu alte cazuri în care el a fost desemnat să îndeplinească funcţiile de avocat în timpul stagiului –aproximativ cincizeci de cazuri pe parcursul a trei ani, reprezentând, după cum a afirmat reclamantul, în total aprope şapte sute şi cincizeci de ore (a se vedea paragraful 13)-, este evident că rămânea suficient timp pentru executarea lucrului pentru care el era remunerat (aproximativ două sute de cazuri).
40. De fapt , reclamantul nu a contestat principiul, ca atare, a obligaţiunii în litigiu; plângerea lui s-a limitat la două aspecte ale manierii în care obligaţiunea a fost executată, şi anume absenţa onorariilor şi în special refuzul de a-i fi rambursate cheltuielile suportate (a se vedea paragrafele 12, 20 şi 24). El a considerat nedrept – minoritatea Comisiei s-a alăturat acestei opinii- de a încredinţa avocaţilor stagiari apărarea gratuită a cetăţenilor vulnerabili, care însăşi dispun de resurse financiare limitate şi de a-i obliga să suporte costul serviciului public instituit prin lege. El a subliniat faptul că pe parcursul a mai multor ani preşedinţii succesivi ai Ordinului avocaţilor în Belgia au considerat inadmisibilă existenţa unei astfel de situaţie.
Din partea sa, guvernul a recunoscut că practica reclamată s-a inspirat de „tutelă exagerată” care în momentul de faţă era „demodată”. El a afirmat că atitudinea tradiţională a unei profesii neîncrezătore în independenţa sa a fost justificată de faptul că Belgia a întirziat în efortul, prin legea din 9 aprilie 1980 (a se vedea paragraful 21) de a ajusta standardele în vigoare în domeniul în cauză la nivelul altor State, în special a celor europene”: până nu demult, a declarat guvernul, Baroul a examinat cu „ neîncredere” posibilitatea remunerării de către stat a avocaţilor stagiari, idea de a stabili o scară oficială a tarifelor onorariilor a provocat o atitudine ostilă din partea membrilor baroului.
Comisia, de asemenea, a evidenţiat ca fiind regretabilă o situaţie juridică care în opinia ei, deşi compatibilă cu articolul 4, nu mai satisface „exigenţele vieţii moderne”. Subliniind fatul că, remunerarea avocaţii stagiari nu ar prejudicia instruirea lor profesională , Comisia şi-a exprimat dorinţa ca legea din 9 aprilie 1980 să fie implementată prompt şi eficient.
Curtea nu a omis acest aspect al problemei. Din moment ce munca remunerată poate fi de asemenea calificată ca muncă forţată sau obligatorie, lipsa remunerării şi a rambursării cheltuielilor constituie un factor relevant la examinarea caracterului proporţional sau normal al situaţiei. În această ordine, este demn de atenţie faptul că legile respective în vigoare în multe state Contractante au evoluat sau sânt în proces de evoluţie, deşi în diferite măsuri, spre renumerarea avocaţilor sau a avocaţilor stagiari pentru apărarea părţilor litigante cu resurse limitate din fondurile publice. Legea belgiană din 9 aprilie 1980 este un exemplu a acestei evoluţii; această lege, odată fiind implementată, trebui să producă o ameliorarea semnificativă, fără a ameninţa independenţa Baroului.
La epoca faptelor, situaţia reclamată în mod indiscutabil a adus unele prejudicii dlui Van der Mussele din cauza lipsei remunerării sau a rambursării cheltuielilor, dar aceste prejudicii au fost însoţite de avantaje (a se vedea paragraful 39) şi nu au fost dovedite a fi excesive: Reclamantului nu i-a fost impusă o responsabilitate disporporţionată (ibid.) şi suma cheltuilelilor cauzate de cazurile în litigiu era relativ mică (a se vedea paragraful 12).
Curtea reaminteşte că dl Van der Mussele a îmbrăţişat în mod voluntar profesia de avocat, fiind deplin conştient de practica în litigiu. Astfel, un dezechilibru considerabil şi nerezonabil între scopul urmărit- admiterea în barou –şi obligaţiunile asumate pentru a realiza scopul urmărit ar fi capabil să justifice concluzia că serviciile solicitate dlui Van der Mussele cu titlu de asistenţa juridică aveau un caracter obligatoriu indiferent de consimţământul lui. Un astfel de echilibru nu a fost depistat în baza probelor prezentate în faţa Curţii, în pofida lipsei remunerării şi rambursării cheltuielilor, care nici pe departe nu sânt satisfăcătoare.
În plus, luând în consideraţie standardele în continuare acceptate în mod general în Belgia şi în alte societăţi democratice, prin urmare nu exista muncă obligatorie în sensul articolului 4 paragraful 2 din Conmvenţie.
41. Ţinând seama de această concluzie, Curtea nu trebuie să stabilească dacă activitatea în şitigiu a fost justificată conform articolului 4 paragraful3 şi, în special, dacă noţiunea de „obligaţiuni civice normale” se extinde asupra obligaţiunilor impuse unei categorii speciale de cetăţeni datorită poziţiei pe care o ocupă, sau funcţiilor pe care sânt obligaţi să le exercite în comunitate.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE, ÎN COMBINAŢIE CU ARTICOLUL 4
42. Reclamantul, de asemenea, a invocat articolul 14 în combinaţie cu articolul 4. Articolul 14 prevede după cum urmează:
„ Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
43. Articolul 14 completează alte prevederi fundamentale ale Convenţiei şi a Protocoalelor. El poate fi aplicat într-o manieră autonomă deoarece încălcarea articolului 14 nu presupune încălcarea celorlalte prevederi. Pe de altă parte, el nu există în mod independent din moment ce are efect numai în raport cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” garantate de alte prevederi fundamentale (a se vedea, printre altele, hotărârea din 13 iunie 1979 în cazul Marckx, Seria A nr. 31, p. 15-16, paragraful 31). După cum a constatat Curtea că nu a existat muncă forţată sau obligatorie în sensul articolului 4, apare întrebarea dacă faptele în litigiu nu se încadrează în domeniul de aplicare a acestui articol şi, respectiv, a articolului 14. Oricum, o astfel de justificare va fi satisfăcută de o obiecţie majoră. Criteriul care serveşte pentru delimitarea conceptului de muncă obligatorie înclude şi noţiunea de stare normală a lucrurilor (a se vedea paragraful 18). Lucrul sau muncă normală poate fi de fapt executată în mod anormal dacă alegerea grupurilor sau a indivizilor obligaţi să-l îndeplinească este guvernată de factori cu caracter discriminatoriu, ceea ce de fapt a avut loc în speţă.
În consecinţă, acesta nu este un caz la care articolul 14 nu trebuie de aplicat. Mai mult decât atât, Guvernul nu a contestat acest fapt.
44. În memoriul din 27 octombrie 1980 depus/prezentat în faţa Comisiei, dl Van der Mussele a declarat că el nu se plângea de discriminare între avocaţii stagiari şi avocaţii înscrişi pe listă. El nu şi-a schimbat atitudinea în faţa Curţii şi Curtea nu vede nici un motiv pentru a examina litigiul din oficiu.
45. Pe de altă parte, potrivit afirmaţiilor reclamantului, avocaţii belgieni sânt supuşi, în ceea ce priveşte domeniul examinat, unui tratament mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază membrii unei serii de alte profesii. În cazurile de acordare a asistenţei jurdice, Statul acordă remunerare judecătorilor şi grefierilor, remunerează interpreţii (articolul 184 bis din codul de procedură penală şi articolul 691 din codul judiciar) şi, „ în loc de persoană asistată legal”, înaintează „cheltuielile de transport şi de şedere a magistraţilor, funcţionarilor publici sau ai ministerilor, costurile şi onorariile experţilor, taxele martorilor, plăţi în avans şi o pătrime din salariu judecătorilor precum şi plăţi în avans funcţionarilor publici sau ai ministerilor” (articolul 692 din codul judiciar şi parafraful 23 de mai sus). Medicii, chirurgii veterinari, farmaciştii şi medii stomatologi, din partea lor, nu sânt obligaţi să acorde serviciile persoanelor cu resusrse limitate gratuit. Potrivit reclamantului, toate aceste sânt exemple de inegalitate arbitrară, fiind lipsite de orice „justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea hotărârea din 23 iulie 1968 în cazul „Belgian Linguistic”, seria A nr. 6, p. 34, paragraful 10), prin urmare ele au contravenit prevederilor articolului 14 în combinaţie cu articolului 4. Minoritatea Comisiei a acceptat acest punct de vedere, cel puţin în mare măsură.
46. Articolul 14 protejează împotriva discriminării indivizii plasaţi în situaţii similare (a se vedea hotărârea în cazul Marckx anterior menţionată, seria A nr. 31, p. 15, paragrafzul 32). Totuşi între Barou şi numeroase profesii enumerate de reclamant, înclusiv şi profeşiile judiciare şi parajuduciare există diferenţe fundamentale asupra cărora guvernul şi majoritatea Comisiei au atras atenţia, şi anume diferenţele ce ţin de statutul legal, condiţiile de admitere în barou, natura funcţiilor implicate, maniera exercitării acestor funcţii, etc. Elementele przentate în faţa Curţii nu demonstrează vre-o asemănare între situaţiile disperate în litigiu: fiecare este caracterizată de un ansamblu de drepturi şi obligaţiuni de la care în mod natural nu poate fi izolat un aspect special.
Pe baza plângerilor reclamantului, Curtea, respectiv, nu constată nici o încălcarea a articolului 14 în combinaţie cu articolul 4.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
47. În final, dl Van der Mussele a învocat articolul 1 al protocolului nr. 1 care prevede:
„ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”
48. Argumentele lui nu rezistă unui examen în măsura în care ele vizează absenţa remunerării. Textul citat mai sus este limitat să consacreze dreptul fiecărei persoane la repectarea „bunurilor sale”; astfel el se aplică numai la bunurile existente (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea în cazul Marckx menţionată anterior, seria A nr. 31, p. 23, paragraful 50). Cu toate acestea, în speţă, Biroul de consultaţii juridice şi apărare al Baroului din Antwerp a decis la 18 decmbrie 1979 că nu poate fi efectuată o evaluare a onorariilor, din cauza situaţiei financiare delicate a dlui Ebrima (a se vedea paragraful 12). Prin urmare, conform concluziei unanim adoptate de către Comisie, nici o creanţă în favoarea reclamantului nu a existat vre-o dată la acest capitol.
Respectiv, articolul 1 al protocolului nr. 1 nu poate fi aplicat la această rubrică, atât separat cât şi în combinaţie cu articolul 14 din Convenţie. Mai mult decât atât, dl Van der Mussele a invocat cel din urmă articol numai în combinaţie cu articolul 4.
49. Problema nu poate fi pusă în termeni similari pentru nerambursarea cheltuielilor, din moment ce dlui Van der Mussele i s-a cerut să plătească anumite sume din propriul buzunar în această legătură (a se vedea paragraful 12).
Oricum, aceasta nu este sufucient pentru a justifica concluzia că articolul 1 al protocolului nr. 1 este aplicabil.
În multe cazuri, o datorie prevăzută de lege implică anumite cheltuieli pe care persoana obligată să o execute trebuie să le suporte. Dacă s-ar considera că impunerea unei astfel de datorii ar constitui o ingerinţă în dreptul la proprietate în sensul articolului 1 al protocolului nr. 1, acest articol ar fi interpretat în mod excesiv care ar depăşi obiectul şi scopul urmărit.
Curtea nu găseşte nici un motiv disponibil să adopte o opinie diferită în speţă.
Cheltuielile în litigiu au fost suportate de către dl Van der Mussele în procesul acordării asistenţei clienţilor pro-Deo. Aceste cheltuieli erau relative mici şi au rezultat din obligaţiunea de a executa un serviciu compatibil cu articolul 4 din Convenţie.
Articolul 1 al protocolului nr. 1, atât separat cât şi în combinaţie cu articolul 14 din Convenţie, prin urmare, nu este aplicabil cu această ocazie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
Hotărăşte că nu a exista o încălcare a articolului 4 din Convenţie, examinat separat sau în combinaţie cu articolul 14, sau a articolului 1 al protocolului nr. 1
Redactată în limbile engleză şi franceză, textul francez fiind autentic, la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 23 noiembrie 1983.
Semnat: Gérard WIARDA
Preşedinte
Semnat: Marc-André EISSEN
Grefier
În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi artciolul 50 paragraful 2 din Regulamentul Curţii, opinia separat concurentă a dlui Thór Vilhjálmsson, la care s-a alăturat dna. Bindschedler-Robert şi dl Matscher, este anexată la prezenta hotărâre.
Semnat cu iniţiale: G.W.
Semnat cu iniţiale: M.-A. E.
OPININA CONCURENTĂ A DLUI THÓR VILHJÁLMSSON, LA CARE S-AU ALĂTURAT DNA BINDSCHEDLER-ROBERT ŞI DL MATSCHER
În opinia mea, dl Van der Mussele se poate plânge de o îngerinţă de către autorităţile publice în exerciţiul dreptului lui la proprietate, dar numai în raport cu nerambursarea cheltuielilor suportate. Cu această ocazie, este evident că el a fost forţat să suporte cheltuilelile în litigiu ca rezultat a obligaţiunii legale impuse lui de către Stat. În opinia mea, articolul 1 al protocolului nr. 1 este, prin urmare, aplicabil cu privire la acest capăt de plângere.
Cu toate acestea, eu nu constat nici o violare a dreptului la „respectarea bunurilor sale” aşa cum este garantat de prima frază a primului paragraf. Există două motive pentru a adopta această concluzie. În primul rând, sumele în cauză, fără a merita descrierea de „ironic” atribuite de către guvern, nu erau excesive. În al doilea rând, reclamantul activa în calitate de avocat stagiar urmărând scopul de a fi admis în barou. El trebuia să fi cunoscut sistemul de stagiere înainte de a îmbrăţişa aceastză profesie. Din moment ce sistemul de stagiere conferea reclamantului în mod indiscutabil avantaje şi disavantaje, în prezentul context el trebuie examinat în ansamblu. În opinia mea, dezavantajele nu au preponderat asupra avantajelor în aşa măsură încât să se constateze o încălcare. Respectiv, am votat pentru neîncălcarea articolului 1 al protocolului nr. 1.
.
[*] Note de la grefier: În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii a intzrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai penrtu cauzele diferite Curţii după această dată.