CASE OF IVANŢOC AND OTHERS v. MOLDOVA AND RUSSIA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

FOSTA SECŢIA A PATRA

 CAUZA IVANŢOC ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI

(Cererea nr. 23687/05)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

15 noiembrie 2011

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Ivanţoc şi alţii c. Moldovei şi Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Anatoly Kovler,
Ljiljana Mijović,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al SECŢIei,

Deliberând la 10 octombrie 2011 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23687/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Andrei Ivanţoc, dl Tudor Popa, dna Eudochia Ivanţoc şi dl Victor Petrov (”reclamanţi”) la 10 iunie 2005.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Nagacevschi, un avocat din Chişinău, şi dl V. Gribincea, care a acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale cu sediul la Chişinău „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de către Agentul său, iniţial dl V. Parlog, şi apoi dl V. Grosu. Guvernul Federaţiei Ruse a fost iniţial reprezentat de către dl P. Laptev şi dna V. Milinchuk, foşti reprezentanţi ai Federaţiei Ruse la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, şi ulterior de către reprezentantul său, dl G. Matyushkin.

Reclamanţii au pretins că primii doi reclamanţi au fost deţinuţi ilegal de la 8 iulie 2004 până la 2 şi, respectiv, 4 iunie 2007, şi că condiţiile lor de detenţie au reprezentat un tratament inuman şi degradant, care a dus la încălcarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie. Ei au invocat articolele 3, 5, 8, 13 şi 46 ale Convenţiei.

3. La 21 martie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernelor pârâte cererea. Observaţiile scrise cu privire la admisibilitate au fost depuse la 4 decembrie 2006 de către Guvernul Republicii Moldova, la 5 decembrie 2006 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 17 iulie 2006 de către reclamanţi. La 17 iulie 2006, observaţiile au fost de asemenea depuse de către Guvernul României, căruia i s-a permis să intervină în cadrul procedurilor în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei.

La 18 septembrie 2007, o Cameră a SECŢIei a Patra a decis să comunice părţilor intenţia de a renunţa la jurisdicţia sa în favoarea Marii Camere în conformitate cu articolul 30 al Convenţiei.

La 4 decembrie 2007, ca urmare a obiecţiei Guvernului Federaţiei Ruse, Camera a decis să nu renunţe la jurisdicţia sa în favoarea Marii Camere.

La 30 septembrie 2008, Camera a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).

ÎN FAPTI.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamanţii, Andrei Ivanţoc, Tudor Popa, Eudochia Ivanţoc şi Victor Petrov, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, care s-au născut în anul 1961, 1963, 1963 şi, respectiv, 1988. Dl Ivanţoc deţine de asemenea cetăţenia României. La momentul depunerii cererii, primii doi reclamanţi erau deţinuţi la Tiraspol şi, respectiv, Hlinaia. Andrei Ivanţoc a fost eliberat la 2 iunie 2007, iar Tudor Popa la 4 iunie 2007. Al treilea reclamant este soţia primului reclamant. Ea este şomeră şi locuieşte în Chişinău. Al patrulea reclamant este fiul celui de-al doilea reclamant. El este student şi locuieşte în Chişinău.

A. Cererea nr. 48787/99 şi hotărârea Curţii din 8 iulie 2004

5. Faptele care au stat la baza cererii nr. 48787/99, inclusiv conflictul armat transnistrean din anii 1991-1992 şi perioada de până la sfârşitul anului 2003, au fost stabilite în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, §§ 28-183, ECHR 2004‑VII.

6. Primul şi al doilea reclamant au fost deţinuţi până la eliberarea lor, respectiv la 2 şi 4 iunie 2007, în „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”).

7. La 9 decembrie 1993, primul şi al doilea reclamant au fost judecaţi şi condamnaţi de către „Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldoveneşti Nistrene” pentru comiterea mai multor infracţiuni, cum sunt omorul, distrugerea intenţionată a bunurilor unei alte persoane, precum şi folosirea neautorizată şi furtul muniţiilor şi a substanţelor explozive. Ei au fost condamnaţi la 15 ani privaţiune de libertate cu confiscarea bunurilor lor.

8. În anul 1999, primul şi al doilea reclamant, precum şi celelalte două persoane care au fost judecate şi condamnate cu ei în anul 1993, şi anume dl Ilie Ilaşcu şi dl Alexandru Leşco, au depus o cerere la Curte cu privire la, inter alia, detenţia lor pe care o considerau ilegală şi cu privire la condiţiile lor de detenţie.

9. Printr-o hotărâre din 8 iulie 2004, pe marginea cererii nr. 48787/99, Marea Cameră a Curţii a constatat că atât Republica Moldova, cât şi Federaţie Rusă, erau responsabile de actele de care s-au plâns reclamanţii şi a constatat că au avut loc violări ale diverselor articole ale Convenţiei (a se vedea mai jos paragraful 12).

10. În primul rând, Curtea a constatat că Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se afla sub controlul efectiv al „Republicii Moldoveneşti Nistrene” (RMN). Totuşi, în opinia Curţii, Guvernul Republicii Moldova mai avea şi obligaţia pozitivă conform articolului 1 al Convenţiei de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stăteau în puteri şi erau în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie (Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia ([GC], nr. 48787/99, ECHR 2004-VII, §§ 330-331).

În continuare, Curtea a declarat că nu-i revenea ei să indice care măsuri trebuiau luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor şi care măsuri erau cele mai eficiente, însă aceasta trebuia să verifice dacă măsurile luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză. În cazul unei omisiuni parţiale sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii era să determine în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins. O astfel de sarcină era cu atât mai necesară cu cât era vorba de cauze în care se pretindea o încălcare a unor drepturi absolute, asemenea celor garantate de articolele 2 şi 3 ale Convenţiei (ibid. § 334).

Curtea a notat că până în anul 2001, autorităţile Republicii Moldova au luat diverse măsuri cu scopul de a elibera reclamanţii şi că în rezultat, dl Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001. Ea consideră că chiar şi după eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai 2001, Guvernul Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. Ea a mai notat că negocierile cu privire la reglementarea conflictului transnistrean, în care Federaţia Rusă apărea ca stat garant, s-au desfăşurat din anul 2001 fără menţionarea situaţiei reclamanţilor şi fără ca autorităţile Republicii Moldova să ia vreo măsură sau să planifice luarea unei măsuri pentru a asigura realizarea drepturilor reclamanţilor prevăzute de Convenţie, cu toate că Guvernul Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă asemenea măsuri (ibid., §§ 350 şi 351).

Prin urmare, Curtea a conchis că responsabilitatea Moldovei putea fi angajată în temeiul Convenţiei, ca urmare a omisiunii acesteia de a-şi respecta obligaţiile sale pozitive cu privire la faptele care au avut loc după luna mai a anului 2001 şi care au fost denunţate de către reclamanţi (ibid., § 352).

11. În ceea ce priveşte Federaţia Rusă, Curtea a constatat că toate faptele comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, inclusiv transmiterea reclamanţilor regimului separatist transnistrean, în contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, erau de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele acestui regim (ibid., § 385).

Întorcându-ne la faptul dacă această responsabilitate era încă angajată la momentul ratificării Convenţiei de către Federaţia Rusă, Curtea a constatat că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continua să rămână „sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă” (ibid., § 392).

Prin urmare, Curtea a constatat că există o legătură continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii Federaţiei Ruse faţă de soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de susţinere şi colaborare cu regimul separatist a continuat şi după 5 mai 1998, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Federaţiei Ruse, iar după această dată, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care au fost comise după 5 mai 1998. Având în vedere aceste fapte, Curtea a considerat că este puţin important că, de la 5 mai 1998, exponenţii Federaţiei Ruse nu au participat direct la evenimentele denunţate în această cauză (ibid., § 393).

Curtea a constatat că reclamanţii se aflau sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi responsabilitatea Federaţiei Ruse a fost angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi (ibid., § 394).

12. Aplicând aceste concluzii (paragrafele 10 şi 11 de mai sus) la violările pretinse ale Convenţiei, Curtea a constatat următoarele în privinţa reclamanţilor Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa[1]:

i) că detenţia lor a fost contrară articolului 5 § 1 (a) al Convenţiei, că această violare avea un caracter continuu (§ 463), deoarece reclamanţii se aflau încă în detenţie, şi că comportamentul care reprezintă o violare a acestei prevederi era imputabil atât Federaţiei Ruse de la 5 mai 1998, cât şi Republicii Moldova din mai 2001 (§ 464);

ii) orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a reclamanţilor, în mod cert ar avea drept rezultat prelungirea gravă a violării articolului 5 al Convenţiei constatată de către Curte şi încălcarea de către statele pârâte a obligaţiei lor prevăzute de articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor Curţii, în care s-a indicat că „statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuau să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată” (§ 490);

iii) că persecutarea, maltratarea şi restricţiile la care a fost supus dl Ivanţoc în detenţie a reprezentat „tortura” în sensul articolului 3 al Convenţiei (§§ 444-447), că Federaţia Rusă era responsabilă pentru tratamentul la care a fost suspus dl Ivanţoc de la 5 mai 1998, şi că Republica Moldova era responsabilă pentru acest tratament începând cu luna mai 2001 (§ 449).

iv) că condiţiile grele de detenţie experimentate de către dl Popa ar putea fi calificate ca tratament inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei (§ 452), că Federaţia Rusă era responsabilă de această violare de la 5 mai 1998, şi că Republica Moldova era responsabilă de această violare începând cu luna mai 2001 (§ 454).

13. În ceea ce priveşte aplicarea articolului 41 al Convenţiei, Curtea a obligat Federaţia Rusă şi Republica Moldova să plătească fiecărui reclamant suma de 190,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral, şi a acordat suma totală de EUR 17,036 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

B. Responsabilitatea statelor pârâte în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei după 8 iulie 2004

14. Reclamanţii s-au referit la un şir de fapte legate de responsabilitatea statelor pârâte în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei după 8 iulie 2004, data la care a fost pronunţată hotărârea în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa.

1. Faptele expuse de către reclamanţi

15. Reclamanţii au prezentat următoarele informaţii cu privire la, pe de o parte, relaţiile dintre Republica Moldova, „RMN” şi Federaţia Rusă referitoare la reclamanţi şi, pe de altă parte, sprijinul care se pretinde că Federaţia Rusă îl acordă „RMN”.

16. La 8 iulie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a emis un comunicat de presă în care şi-a exprimat regretul faţă de tergiversarea de către Federaţia Rusă a retragerii trupelor sale de pe teritoriul Republicii Moldova, încălcând astfel deciziile adoptate la Summit-ul OSCE de la Istambul din noiembrie 1999.

17. La 9 iulie 2004, „Ministerul de Externe al RMN” a emis o declaraţie de presă prin care a acuzat Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de pronunţarea unei hotărâri superficiale şi tendenţiose în cauza Ilascu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia şi a confirmat că eliberarea anticipată a reclamanţilor era imposibilă.

18. Situaţia reclamanţilor nu a fost discutată în cadrul vizitei în Federaţia Rusă a Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Moldova în perioada 13 - 14 iulie 2004, cu toate că ministrul moldovean s-a întâlnit cu dl Lavrov, Ministrul rus de Externe, şi dl Kozak, Şeful administraţiei Guvernului rus.

19. La 1 august 2004, Republica Moldova a interzis importul şi exportul mărfurilor din/în „RMN”.

20. Reclamanţii au prezentat următoarele informaţii cu privire la suportul politic care se pretinde că este acordat de Federaţia Rusă a.n „RMN”:

- la 3 august 2004, primul vice-ministru al afacerilor externe al Federaţiei Ruse s-a întâlnit la Moscova cu „Şeful autorităţii transnistrene responsabile pentru afacerile externe”;

- la 1 septembrie 2004, agenţia de presă a „RMN”, Olvia Press, a publicat informaţii, potrivit cărora Preşedintele în exerciţiu al Dumei şi alţi opt lideri ai câtorva regiuni administrative ale Federaţiei Ruse l-au felicitat pe liderul „RMN” cu ocazia aniversării a 14 ani de la crearea „RMN”;

- la 15 decembrie 2004, noul ambasador al Federaţiei Ruse în Republica Moldova a mers la Tiraspol, unde s-a intâlnit cu „Preşedintele”, „Ministrul Afacerilor Externe” şi „conducerea Sovietului Suprem al RMN”.

- la 8 februarie 2005, un grup din partea Dumei de Stat s-a întâlnit cu „Ministrul Afacerilor Externe al RMN” la Tiraspol. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi-a exprimat indignarea faţă de această vizită şi faţă de atitudinea generală exprimată în diverse cercuri guvernamentale ruse faţă de regiunea transnistreană;

- la 5 martie 2005, ambasadorul Federaţiei Ruse în Republica Moldova a mers la Tiraspol, unde s-a întâlnit cu „ Preşedintele RMN”.

- la 5 aprilie 2005, primul vice ministru de externe al Federaţiei Ruse s-a întâlnit la Moscova cu „Şeful autorităţii transnistrene responsabile pentru afacerile externe”;

- în aprilie 2005, „Academia pentru Securitate, Apărare şi Supremaţia Legii”, o asociaţie creată la iniţiativa Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, a acordat „Preşedintelui RMN” Ordinul lui Petru cel Mare pentru contribuţia sa personală în dezvoltarea şi consolidarea Federaţiei Ruse;

- la 31 august 2005, agenţia transnistreană de ştiri „Olvia Press” a anunţat că primarul Moscovei şi liderii mai multor regiuni ale Federaţiei Ruse l-au felicitat pe „Preşedintele RMN” cu ocazia celebrării a 15 ani de la crearea „RMN”;

- la 1 septembrie 2005, la o întrunire care a avut loc la Tiraspol, liderul fracţiunii parlamentare a Partidului Liberal Democrat din Duma de Stat a Federaţiei Ruse, Alexei Mitrofanov, a transmis felicitări poporului Transnistriei din partea vice preşedintelui Dumei cu aceeaşi ocazie şi a declarat că Federaţia Rusă şi economia acesteia vor fi prezente pentru totdeauna în „RMN”;

- între 11 şi 13 octombrie 2005, o delegaţie compusă din înalţi oficiali ai Federaţiei Ruse condusă de dl Iurii Zubacov, vice secretar al Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, a vizitat „RMN” şi s-a întâlnit cu „Preşedintele RMN”;

- la 1 februarie 2006, „şeful departamentului pentru relaţii externe al RMN” a fost primit la Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse;

- la 5 mai 2006, Ministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse s-a întâlnit cu „Preşedintele Transnistriei”. Potrivit Olvia Press, ei au discutat despre modalitatea de menţinere a prezenţei militare ruse în regiune;

- la 31 mai 2006, „Preşedintele RMN”, dl Smirnov, a declarat că în septembrie 2006 ar putea avea loc un referendum cu privire la viitorul Transnistriei şi că oficialii ruşi susţineau această idee;

- potrivit Olvia Press, la 31 mai 2006, dl S. Ivanov, Ministrul Apărării al Federaţiei Ruse, a declarat că trupele militare ruse vor rămâne în Transnistria până la reglementarea definitivă a conflictului transnistrean;

- între 21 şi 23 iunie 2006, o delegaţie oficială rusă condusă de coonsilierul Primului-ministru al Federaţiei Ruse a vizitat Chişinău şi Tiraspol şi a discutat chestiunile care se referă la probleme sociale şi implementarea acordului semnat dintre Federaşie Rusă şi „RMN” la 23 martie 2006;

- la 18 iulie 2006, Reprezentantul Permanent al Federaţiei Ruse la Consiliul Permanent al OSCE a făcut o declaraţie prin care şi-a exprimat sprijinul faţă de organizarea referendumului în „RMN”;

- la 17 septembrie 2006, în „RMN” a avut loc referendum la care au participat 76.8% din transnistreni cu drept de vot, 94.2% dintre care au votat în favoarea independenţei „RMN” şi aderării acesteia la Federaţia Rusă;

- între 11 şi 12 octombrie 2006, un reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a vizitat Moldova şi „RMN”, unde s-a întâlnit cu „Preşedintele RMN”.

21. În continuare, reclamanţii au prezentat următoarele informaţii care se referă la relaţiile economice dintre Federaţia Rusă şi „RMN”:

- la 8 şi 9 septembrie 2004, o delegaţie din partea Camerei de Comerţ a Federaţiei Ruse a mers la Tiraspol pentru o vizită de afaceri; capitalul rus joacă un rol important în privatizarea întreprinderilor transnistrene şi o filială a Camerei de Comerţ şi Industrie a Federaţiei Ruse a fost deschisă în „RMN”;

- la 18 februarie 2006, în răspuns la „creşterea tensiunii în privinţa Transnistriei”, Duma de Stat a adoptat o declaraţie, prin care a recomandat Guvernului şi agenţilor economici ruşi să examineze posibilitatea de a refuza importul producţiei alcoolice din Republica Moldova (cu excepţia Transnistriei), de a furniza petrolul şi gazul la preţuri mondiale (cu excepţia Transnistriei) şi de a introduce regim de viză pentru cetăţenii Republicii Moldova (cu excepţia Transnistriei);

- la 4 martie 2006, ca urmare a noii politici adoptate de Ucraina, potrivit căreia toate bunurile exportate din „RMN” trebuie mai întâi să treacă controlul vamal al autorităţilor moldoveneşti, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a protestat împotriva noului regim de export introdus de Republica Moldova şi Ucraina şi a cerut revizuirea acestuia;

- la 4 martie 2006, Duma a cerut Primului-ministru să o informeze despre măsurile întreprinse de Guvern ca urmare a declaraţiei din 18 februarie 2006. Primul-ministru a explicat că Guvernul examina posibilităţile de a introduce bariere tehnice pentru importul producţiei alcoolice din Republica Moldova (cu excepţia Transnistriei). De asemenea, acesta a menţionat că Guvernul planifica să ceară Republicii Moldova să-şi plătească datoriile sale istorice în sumă de USD 1,000 milioane pentru gazul furnizat. În final, dl Fradcov a notat că chestiunea introducerii vizelor pentru cetăţenii Republicii Moldova (cu excepţia celor din Transnistria) trebuie examinată din pespectiva rolului Federaţiei Ruse în regiune;

- la 7 martie 2006, un grup de experţi ruşi a mers în Transnistria pentru a examina regimul de export introdus la 3 martie 2006. În cadrul vizitei a fost discutată de asemenea mărimea ajutorului financiar rus acordat către „RMN”;

- la 23 mai 2006, „Preşedintele RMN” şi vice Prim-ministru al Federaţiei Ruse A. Jukov au semnat un acord care prevedea posibilitatea stabilirii unei colaborări directe între „RMN” şi partenerii ruşi în domeniul ocrotirii sănătăţii şi în domeniul bancar;

- din 27 martie 2006, Federaţia Rusă a început să interzică importul producţiei alcoolice fabrcicate în Republica Moldova, în ciuda cererilor periodice ale autorităţilor moldoveneşti de a revizui această măsură;

- la 26 aprilie 2006, „RMN” a primit suma de 280 milioane de ruble ruseşti în calitate de ajutor financiar din partea unui fond înfiinţat de regiunea Krasnodar al Federaţiei Ruse;

- din martie 2006, întreprinderea de cale ferată a Republicii Moldova a decis să evite transportul feroviar prin Transnistria, fapt care a dus la întârzieri ale trenurilor care călătoreau spre Federaţia Rusă. În consecinţă, partenerul rus a decis ca începând cu 1 noiembrie 2006 să anuleze unul din cele trei trenuri care călătorea din Republica Moldova spre Moscova.

2. Faptele prezentate de către Guvernul Republicii Moldova

22. Guvernul Republicii Moldova consideră că responsabilitatea Federaţiei Ruse în baza Convenţiei a continuat să fie angajată, având în vedere că aceasta acorda sprijinul său regimului transnistrean şi îşi menţinea trupele sale pe teritoriul Republicii Moldova, cu încălcarea dreptului internaţional, a Declaraţiilor de la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) şi Porto (2002) (a se vedea de asemenea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, hotărârea citată mai sus, §§ 124, 354 şi 387), şi a Legii nr. 173-VI din 22 iulie 2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), care prevedea evacuarea integrală, urgentă şi transparentă de către Federaţia Rusă a armamentului şi trupelor sale militare din Transnistria.

23. Guvernul a mai declarat că a întreprins toate măsurile de care dispunea pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. Acesta s-a referit la numeroasele măsuri luate cu scopul de a executa hotărârea Curţii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, şi a declarat că aceste măsuri erau continuu aduse la cunoştinţa Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei în cadrul şedinţelor acestuia, care aveau drept scop monitorizarea executării hotărârii de mai-sus.

24. Printre aceste măsuri, Guvernul s-a referit la următoarele:

- printr-o scrisoare din 22 august 2005 adresată Preşedintelui Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), dl Jakob Kellenberger, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a solicitat CICR să intervină în faţa autorităţilor ruseşti pentru a obţine eliberarea reclamanţilor;

- la 25 august 2005, Ministrul Reintegrării al Republicii Moldova a expediat o scrisoare către şeful Misiunii OSCE în Moldova, solicitând sporirea eforturilor întreprinse de către OSCE pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. În aceeaşi perioadă, Ministrul de asemenea a expediat o scrisoare Reprezentantului Transnistriei responsabil pentru reglementarea conflictului transnistrean, solicitându-i să permită colaboratorilor medicali ai Republicii Moldova să examineze starea de sănătate a reclamanţilor deţinuţi;

- la 28 august 2005, autorităţile Republicii Moldova au expediat o scrisoare către „Ministrul Afacerilor Externe al RMN”, solicitându-i eliberarea reclamanţilor, însă în zadar;

- la 20 septembrie 2005, Avocatul Parlamentar al Republicii Moldova, dl Iurii Perevoznic, a expediat o scrisoare colegului său rus, dl Vladimir Lukin, solicitându-i să facă uz de autoritatea şi competenţa sa pentru a obţine eliberarea reclamanţilor. La 22 februarie 2006, succesorul său a expediat o scrisoare similară Avocatului Parlamentar al Federaţiei Ruse;

- în februarie 2006, Ministrul Reintegrării al Republicii Moldova, dl Şova, a expediat o scrisoare Ambasadorului Rusiei pentru Misiuni Speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, dl Nesterushkin, şi Reprezentantului Transnistriei responsabil pentru reglementarea conflictului transnistrean, dl Litskay, solicitându-le colaborarea în vederea asigurării eliberării reclamanţilor;

- la 9 februarie 2005, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dna Ostapciuc, a expediat o scrisoare similară colegului său rus, dl Gryzlov;

- de asemenea, autorităţile Republicii Moldova au abordat în mod regulat chestiunea eliberării reclamanţilor în faţa Consiliului Permanent al OSCE;

- în afara de aceasta, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a expediat o circulară tuturor misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova, şi le-a însărcinat să facă uz de toate contactele diplomatice posibile pe care le aveau peste hotare pentru a obţine eliberarea reclamanţilor;

- Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a abordat această chestiune nu doar cu Preşedinţii Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, dar de asemenea cu structurile NATO în anul 2005;

- ca urmare a pronunţării hotărârii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, a avut loc o schimbare în practica judiciară a Republicii Moldova, şi anume, instanţele judecătoreşti au început să acorde despăgubiri pentru acţiunile ilegale comise de către administraţia transnistreană. Spre exemplu, într-o hotărâre pronunţată la 21 octombrie 2004, menţinută ulterior de către Curtea Supremă a Republicii Moldova, Judecătoria Orhei a acordat unei persoane despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral pentru detenţia ilegală a acesteia în regiunea transnistreană. Suma despăgubirii a fost plătită de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova.

25. În continuare, Guvernul Republicii Moldova s-a referit la evoluţia relaţiilor între Republica Moldova şi Federaţia Rusă după pronunţarea hotărârii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa.

26. Acesta a declarat că, după refuzul Preşedintelui Republicii Moldova de a semna Memorandum Kozak, negocierile dintre Republica Moldova pe de o parte, şi Rusia şi Transnistria pe de altă parte, au ajuns într-un impas (a se vedea mai jos paragraful 59 cu referinţele ulterioare).

27. În afara de aceasta, după anul 2004, relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Transnistria la nivel politic, militar şi economic s-au îmbunătăţit şi mai mult.

28. De asemenea, Guvernul s-a referit în această privinţă la un Studiu realizat în anul 2006 de către Baroul de Avocaţi al statului New York, „Dezgheţarea unui conflict îngheţat: aspecte juridice ale crizei separatiste din Moldova”, care a atras atenţia asupra activităţilor Rusiei în Transnistria, „inclusiv intetrvenţia armatei sale a 14ea în numele separatiştilor, ajutorul militar continuu acordat Republicii Moldoveneşti Nistrene („RMN”), sprijinul economic acordat RMN, şi utilizarea efectivă în folosul RMN a energiei electrice şi a altor pârghii de putere împotriva Moldovei”, şi care conchide că „Rusia a susţinut în mod ilegal vialibilitatea RMN şi a făcut reintegrarea practic imposibil de realizat”.

29. Prezenţa trupelor ruseşti pe teritoriul Moldovei, în partea transnistreană a acesteia, a reprezentat o formă de susţinere politică şi militară a regimului transnistrean.

Autorităţile Republicii Moldova au abordat regulat în relaţiile sale cu Federaţia Rusă chestiunea staţionării ilegale a trupelor militare ruse pe teritoriul Republicii Moldova. Cu toate acestea, Federaţia Rusă nu a întreprins măsuri necesare pentru a asigura o evacuare completă a trupelor sale. Mai mult, Rusia a refuzat să semneze o declaraţie cu privire la stabilitate propusă de către Republica Moldova în cadrul Summitului OSCE de la Sofia în decembrie 2004.

30. În anul 2005, Parlamentul Republicii Moldova a făcut o declaraţie publică, prin care a chemat Federaţia Rusă să evacueze trupele şi muniţiile sale de pe teritoriul Republicii Moldova, deoarece scopul acordului de încetare a focului semnat dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă a fost atins.

31. Potrivit Guvernului Republicii Moldova, Federaţia Rusă şi-a asumat din nou angajamentul în cadrul OSCE de a-şi evacua trupele din partea transnistreană a Republicii Moldovei până la 31 decembrie 2006, însă din nou a eşuat să-şi îndeplinească obligaţiunile.

32. Guvernul Republicii Moldova a declarat că Federaţia Rusă continuă să exercite presiune economică asupra Moldovei, având un tratament preferenţial faţă de regiunea transnistreană.

Spre exemplu, autorităţile ruse au mărit preţul la gazul natural exportat în Moldova, fixând în acelaşi timp un preţ mic pentru regiunea transnistreană. Începând cu 2005, Federaţia Rusă a stopat, sub pretexte false, importul de carne, vin, fructe şi legume din Republica Moldova, cu încălcarea reglementărilor OMC şi a acordului de comerţ liber dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă.

În acelaşi timp, Federaţia Rusă a oferit asistenţă tehnică şi financiară pentru diferite proiecte iniţiate de către administraţia transnistreană, spre exemplu pentru un proiect care se referă la căile ferate iniţiat în iunie 2005.

33. Guvernul Republicii Moldova a mai declarat că Federaţia Rusă a stat în spatele deciziei administraţiei transnistrene de a interzice utilizarea grafiei latine în şcolile din Transnistria şi de a împiedica accesul fermierilor la loturile lor de pământ, situate în satele aflate după zona de încetare a focului.

34. În ceea ce priveşte sprijinul politic rus acordat Transnistriei, Guvernul Republicii Moldova a atras atenţia, inter alia, asupra declaraţiei Dumei ruse, potrivit căreia codul electoral al Transnistriei era în conformitate cu legislaţia rusă şi standardele europene în domeniu, asupra declaraţiei făcute în octombrie 2005 de către ambasadorul Rusiei în Republica Moldova în cadrul celebrării aniversării zilei oraşului Tiraspol, în care el a declarat că „Tiraspol a fost şi rămâne a fi o parte integrantă a Rusiei de sud şi a istoriei Rusiei ”, şi asupra declaraţiei Ministerului Afacerilor Externe rus din 2 iunie 2006 cu privire la dreptul fostelor republici sovietice la autodeterminare.

3. Guvernul Federaţiei Ruse

35. Guvernul Federaţiei Ruse nu a comentat aceste declaraţii.

C. Detenţia reclamanţilor Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa după 8 iulie 2004

36. Reclamanţii s-au referit la un şir de fapte legate de condiţiile în care dl Ivanţoc şi dl Popa au fost deţinuţi începând cu 8 iulie 2004, data la care a fost pronunţată hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, şi până la eliberarea lor la data expirării termenului de detenţie în iunie 2007, precum şi efectele acestora asupra vieţii de familie a reclamanţilor:

1. Detenţia reclamanţilor

37. La 21 iulie 2005, „Sovietul Suprem al RMN” a decretat amnistia generală. Potrivit punctului 10 al acestui decret, termenul de închisoare pentru persoanele condamnate pentru o perioadă mai mare de 6 ani pentru crime comise cu intenţie a fost redusă cu o treime. La 10 octombrie 2005, dl Gribincea a expediat o scrisoare „Ministrului Justiţiei al RMN”, solicitând o interpretare a faptului dacă decretul privind amnistia din 21 iulie 2005 era aplicabilă reclamanţilor, şi dacă da, când şi în ce circumstanţe reclamanţii vor fi eliberaţi.

La 10 aprilie 2006, „Ministrul Justiţiei al RMN” l-a informat pe dl Gribincea că nu poate să răspundă la întrebările acestuia şi nici să corespondeze cu el, deoarece dl Gribincea nu ar avea dreptul să reprezinte persoane pe teritoriul „RMN”.

38. După pronunţarea hotărârii Curţii din 08 iulie 2004, în condiţiile de detenţie ale reclamanţilor nu au intervenit schimbări.

39. Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa erau deţinuţi în condiţii de detenţie solitară. Nicio explicaţie nu a fost oferită vreodată cu privire la regimul şi condiţiile lor de detenţie.

40. Dl Popa a fost deţinut la închisoarea de la Hlinaia până la eliberarea sa şi a fost plasat în sectorul cu prizonierii condamnaţi la moarte. În interiorul celulei sale era instalată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula, care avea în jur de 8 metri pătraţi, în interiorul cuştii se afla un pat de metal şi o masă.

Dl Ivanţoc a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol, într-o celulă de aproximativ 16 m.p.

41. Reclamanţii petreceau 23 de ore pe zi în celulele lor, în care nu era lumină naturală. Accesul luminii naturale era blocat de jante speciale, care de asemenea îi împiedicau să se uite afară.

42. Ambilor reclamanţi le era permisă o plimbare de o oră pe zi într-o curte închisă; nici un alt prizonier nu se putea plimba în acelaşi timp. Din curte reclamanţii puteau vedea doar cerul şi 4 pereţi foarte înalţi. Reclamanţii nu aveau accesul la sala de gimnastică sau alte facilităţi similare.

Reclamanţii puteau face duş odată pe săptămână. Pe timp de vară, apa caldă nu era. În iarna anului 2004-2005, în închisoarea nr. 2 din Tiraspol, apa rece nu era, şi Andrei Ivanţoc făcea baia doar cu apa fierbinte.

43. Celulele nu erau niciodată încălzite. Spre deosebire de dl Popa, dlui Ivanţoc i s-a permis să primească de la familia sa un reşou electric. De asemenea, lui i s-a permis să zidească un perete mic pentru a separa veceul de restul celulei sale.

44. Dl Ivanţoc avea probleme cu ficatul, iar dl Popa suferea de tuberculoză. Ei nu au beneficiat de un tratament adecvat pentru bolile de care sufereau, şi nici nu li se acorda hrană corespunzătoare prescrisă de medici. Le era interzis de asemenea să primească medicamente de la rudele lor.

Reclamanţilor nu le era permis să fie vizitaţi de medicii din închisoare. Ei au fost examinaţi de medicii din Chişinău la solicitarea Misiunii OSCE de la Chişinău. Asemenea solicitări erau de obicei examinate timp de o săptămână. În martie 2005, reclamanţii au fost examinaţi de către medicii de la Crucea Roşie, iar dl Popa a fost ulterior examinat de către un dentist.

45. Lui Andrei Ivanţoc i se permiteau patru vizite de scurtă durată (de două ore) şi două vizite de lungă durată (trei zile) pe an. Totuşi, soţia acestuia a fost unica persoană căreia i s-a permis să-l viziteze.

46. Lui Tudor Popa i se permiteau patru vizite scurte pe an (de două ore). În anul 2004 şi 2005, doar sora acestuia, Raisa Camenschi, l-a vizitat. Un paznic vorbitor de limbă română era prezent la toate vizitele.

47. În ultimii patru ani ai detenţiei sale, dlui Popa nu i s-au permis vizite de lungă durată. Nicio explicaţie nu a fost oferită pentru acest refuz.

48. Vizite de scurtă durată erau de obicei oferite în aceeaşi zi în care era făcută solicitarea. Acestea aveau loc într-o cameră specială. Reclamanţii erau separaţi de vizitatori printr-o fereastră şi discuţia avea loc prin telefon. Solicitările pentru vizite de lungă durată trebuiau depuse la administraţia închisorii cel puţin cu o lună înainte de data pentru care erau solicitate.

49. Dlui Ivanţoc i s-a permis să primească colete în fiecare lună. Aceste colete conţineau hrană specială dietică pe care reclamantul şi-o prepara singur.

50. Dlui Popa nu i se permitea să primească colete în fiecare lună, după cum prevede legea. Din acest motiv, hrana specială de care avea nevoie îi era adusă de către sora acestuia în timpul vizitelor de scurtă durată. Totuşi, lui nu i se permitea să primească hrana crudă, cum ar fi cartofi, ouă sau paste şi nu i se permitea să prepare singur mâncarea.

51. Lui Tudor Popa nu i se permitea să primească ziare publicate în limba română. Nici lui Tudor Popa şi nici lui Andrei Ivanţoc nu li se permitea să scrie familiilor lor în limba română, cu grafia latină, cu toate că unii membri ai familiilor lor nu puteau citi grafia chirilică. Lui Tudor Popa nu i se permitea să primească ziare publicate în limba română.

52. Nici dlui Ivanţoc şi nici dlui Popa nu li se permitea să poarte convorbiri telefonice, prevăzute de lege. De asemenea lor nu li se permitea să aibă întrevederi cu avocaţii lor.

53. Tudor Popa avea televizor în celula sa, dar el avea acces doar la posturi de televiziune transnistrene. Lui Andrei Ivanţoc i s-a permis să aibă doar un aparat radio în celula sa.

54. Toate lucrurile pe care deţinuţii le primeau de la familiile lor în timpul perioadei de detenţie (televizoare, radiouri, frigidere, etc) după eliberarea lor rămâneau la închisoare.

2. Relaţiile dintre cei doi reclamanţi deţinuţi şi ceilalţi doi reclamanţi

55. Andrei şi Eudochia Ivanţoc nu aveau copii. Cel mai apropiat membru de familie al dnei Eudochia era soţul ei, care a fost deţinut timp de 13 ani până la eliberarea acestuia în anul 2007. La momentul depunerii acestei cereri la Curte, ea avea permisiunea să-şi viziteze soţul doar o dată la două luni, când i se permiteau vizite de scurtă durată. Ea petrecea maximum trei zile pe an cu soţul său. De fiecare dată când soţul său avea probleme de sănătate, îi era interzisă întrevederea cu el. Ea a aflat despre problemele lui de sănătate din ziare.

56. Lui Victor Petrov i se refuza continuu să-şi viziteze tatăl fără prezenţa unei persoane majore, pe motiv că el era minor şi nu avea acte de identitate.

57. În perioada între anul 2004 şi eliberarea tatălui său în iunie 2007, Victor Petrov şi-a văzut tatăl doar de două ori, ultima dată în martie 2004. În această perioadă, lui nu i s-a permis să corespondeze cu tatăl său în grafia latină, cu toate că el nu cunoştea grafia chirilică.

58. Până la eliberarea tatălui său, şi pentru o perioadă de trei ani, el a locuit fără mama sa, care, din cauza dificultăţilor financiare, a fost nevoită să plece peste hotare la muncă. În această perioadă, el a avut grijă de unul singur de sora sa mai mica.

D. Rapoarte şi informaţii de la instituţiile internaţionale cu privire la situaţia din Transnistria în perioada de după pronunţarea hotărârii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa

59. Informaţii detaliate cu privire la Transnistria (retragerea armatei ruse, evoluţiile politice, relaţiile dintre Transnistria, pe de o parte, şi Federaţia Rusă şi Republica Moldova, pe de altă parte) în perioada de după pronunţarea hotărârii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa sunt descrise în hotărârea Catan and Others v. Moldova and Russia (dec.), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, 15 iunie 2010, §§ 34-41 şi §§ 63-72.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNAŢIONALĂ RELEVANTĂ

A. Rezoluţiile Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa v. Moldova şi Rusia, nr. 48787/99

60. Comitetul de Miniştri (CM) a adoptat până acum cinci rezoluţii intermediare în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa: la 22 aprilie 2005, 13 iulie 2005, 1 martie 2006, 10 mai 2006 şi 12 iulie 2007.

61. În Rezoluţia Intermediară din 22 aprilie 2005, CM „solicită autorităţilor ruse să contribuie în regim de urgenţă la executarea hotărârii Curţii”, şi „invită autorităţile Republicii Moldova să continue eforturile depuse pentru eliberarea celor doi reclamanţi care se mai află în detenţie”.

62. În Rezoluţia adoptată la 13 iulie 2005, CM a luat în consideraţie informaţia oferită de către Guvernul Republicii Moldova în privinţa măsurilor întreprinse în vederea executării hotărârii şi „a încurajat autorităţile Republicii Moldova să continue eforturile sale menite să pună capăt detenţiei reclamanţilor şi să asigure eliberarea lor imediată.”

În continuare, acesta a declarat că de la ultima Rezoluţia din 22 aprilie 2005, „autorităţile ruse au contestat din nou valabilitatea hotărârii şi insistă că au executat în întregime hotărârea prin faptul că au plătit satisfacţia echitabilă acordată”. El a notat că autorităţile ruse „nu au oferit informaţii noi cu privire la eventualele măsuri pe care le-au întreprins pentru a asigura eliberarea reclamanţilor care continuă să se afle în detenţie”. De asemenea, CM a declarat că „prelungirea excesivă a detenţiei ilegale şi arbitrare a [reclamanţilor] este o omisiune de a îndeplini cerinţele hotărârii Curţii”. Acesta a decis „să reia examinarea acestei cauze la fiecare şedinţă a sa până la eliberarea reclamanţilor.”

Federaţia Rusă nu a participat la elaborarea acestei rezoluţii intermediare şi s-a opus adoptării acesteia. Mai mult, chiar înainte de adoptarea rezoluţiei, Reprezentantul Permanent al Federaţiei Ruse a declarat că autorităţile sale nu vor participa la implementarea acesteia.

63. În a treia Rezoluţie la acest subiect, din martie 2006, CM a încurajat autorităţile Republicii Moldova să întreprindă în continuare măsuri menite să pună capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor, care continuă să se afle în detenţie, şi să asigure eliberarea lor imediată; şi au îndemnat insistent autorităţile ruse să examineze activ toate căile efective care ar putea pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor, care continuă să se afle în detenţie, şi să asigure eliberarea lor imediată; şi a insistat ca rezultatele cerute prin hotărârea Curţii să fie atinse fără întârziere.

64. În a patra Rezoluţie Intermediară adoptată la 10 mai 2006, CM a declarat:

„Fiind adânc îngrijorată de detenţia continuă a celor doi reclamanţi, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa, şi subliniind faptul că prelungirea excesivă a detenţiei lor ilegale şi arbitrare nu corespunde cerinţelor hotărârii Curţii şi obligaţiei impuse de articolul 46, paragraful 1, al Convenţiei;

Observând că autorităţile Republicii Moldova au informat în mod regulat Comitetul despre măsurile luate în vederea asigurării eliberării reclamanţilor;

Regretând profund faptul că autorităţile Federaţiei Ruse nu au luat în mod activ toate măsurile efective pentru a se conforma hotărârii Curţii, în ciuda cererilor succesive ale Comitetului[2] parvenite în acest sens;

Încurajează autorităţile Republicii Moldova să continue eforturile sale menite să pună capăt detenţiei arbitrare continue a reclamanţilor şi să asigure eliberarea lor imediată;

Declară decizia Comitetului de a asigura, cu toate măsurile de care dispune organizaţia, respectarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor sale care rezultă din această hotărâre;

Cheamă autorităţile statelor membre să ia toate măsurile necesare în acest sens.”

65. Ca urmare a adoptării Rezoluţiei a patra de mai-sus, statele pârâte au continuat, ca şi în trecut, să prezinte în mod regulat Comitetului de Miniştri observaţiile sale privind măsurile luate în vederea asigurării eliberării reclamanţilor care se mai află în detenţie, după cum reise dintr-un document de informare emis de Comitetul de Miniştri la 29 iunie 2006 (CM/Inf/DH/(2006)17 rev33).

Republica Moldova a declarat că Federaţia Rusă dispunea de pârghii pentru a influenţa „autorităţile transnistrene”.

Ca urmare a pronunţării hotărârii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, Republica Moldova a abordat în mod regulat, atât direct, cât şi indirect, chestiunea eliberării reclamanţilor în faţa diverselor instituţii, cum ar fi: Uniunea Europeană, câteva state europene, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, diferite organe ale Federaţiei Ruse, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, OSCE, Comisarul Consiliul Europei pentru Drepturile Omului, Naţiunile Unite, Avocaţii Parlamentari ai Comunităţii Statelor Independente şi ale ţărilor baltice, şi de asemenea în faţa „reprezentanţilor administraţiei regiunii transnistrene”.

În concluzie, autorităţile Republicii Moldova au reiterat în mod constant intenţia lor de a asigura eliberarea reclamanţilor şi au informat constinuu Comitetul de Miniştri despre numeroasele măsuri întreprinse în vederea executării hotărârii, „fără a ţine seama de resursele lor limitate”. Ei au conchis că autorităţile competente ale Republicii Moldova, precum şi societatea civilă, au analizat toate căile posibile, inclusiv cele diplomatice, pentru a asigura executarea hotărârii, inclusiv în contextul mai larg al conflictului transnistrean.

Federaţia Rusă a declarat că poziţia sa oficială în privinţa executării hotărârii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa exprimată într-o declaraţie de presă a Ministerului Afacerilor Externe din 8 iulie 2004 a rămas neschimbată: prin faptul că a plătit satisfacţia echitabilă acordată de către Curte, Federaţia Rusă şi-a îndeplinit obligaţiile sale stabilite în hotărârea Curţii.

66. La 12 iulie 2007, după eliberarea reclamanţilor, CM a adoptat Rezoluţia Intermediară 2007 (106), în care a declarat următoarele:

„[...] Remarcând cu uşurare faptul că reclamanţii Ivanţoc şi Popa au fost în sfârşit eliberaţi din detenţie, însă regretând profund faptul că, în ciuda existenţei unei hotărâri a Curţii, ei au fost eliberaţi abia la 2 şi, respectiv, 4 iunie 2007;

Remarcând faptul că autorităţile Republicii Moldova au informat în mod regulat Comitetul despre eforturile întreprinse în vederea asigurării eliberării reclamanţilor;

Reamintind numeroase rezoluţii intermediare adoptate de către Comitetul de Miniştri[3] şi mai cu seamă îndemnul făcut autorităţilor statelor membre ale Consiliului Europei de a întreprinde acţiuni necesare pentru a asigura executarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor sale în temeiul hotărârii Curţii; notând diverse măsuri întreprinse de către state ca urmare a acestui îndemn; de asemenea notând, în acest context, sprijinul acordat de către Uniunea Europeană şi de către multe alte state[4] în scopul de a asigura executarea acestei hotărâri;

Reiterând regretul său profund că în ciuda acestor măsuri, autorităţile Federaţiei Ruse nu au luat în mod activ toate măsurile efective pentru a executa hotărârea Curţii;

Reafirmând cu fermitate că obligaţia de a se conforma hotărârilor Curţii este necondiţionată şi este o condiţie pentru a deveni membru al Consiliului Europei;

Reamintind declaraţia Curţii, potrivit căreia „orice continuare a unei detenţii ilegale şi arbitrare a [...] reclamanţilor ar duce în mod necesar [...] la încălcarea obligaţiei statelor pârâte în temeiul articolului 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârii Curţii;

Regretând profund prelungirea detenţiei ilegale şi arbitrare a reclamanţilor după pronunţarea hotărârii Curţii şi subliniind, în lumina acestei situaţii, obligaţia statelor pârâte, în temeiul articolului 46, paragraful 1 al Convenţiei, de a elimina, în măsura posibilităţii, consecinţele încălcărilor comise în această cauză;

Remarcând, în această privinţă, că dl Ivanţoc şi dl Popa au depus o nouă cerere la Curte împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse (nr. 23687/05), ca urmare a prelungirii detenţiei lor arbitrare după 8 iulie 2004;

DECIDE să suspende examinarea acestei cauze şi să continue examinarea acesteia după pronunţarea de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a hotărârii defnitive pe marginea noii cereri.”

B. Extrase din raportul vizitei efectuate de către Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) în regiunea transnistreană a Republicii Moldova în perioada 27 - 30 noiembrie 2000

67. La 12 decembrie 2002, CPT a publicat raportul întocmit ca urmare a vizitei sale, în care se declara, inter alia, următoarele:

„55. Trei membri ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare (cu toate că unuia din ei – lui Tudor Petrov-Popa – i s-a propus recent transferarea în celula sa a altor deţinuţi, însă el a refuzat). În privinţa cel puţin unuia din deţinuţi existau dovezi clare că regimul la care el era supus avea consecinţe psihologice dăunătoare asupra lui. Câţiva alţi deţinuţi intervievaţi de către delegaţia au fost de asemenea deţinuţi în condiţii de izolare perioade îndelungate de timp.

CPT atrage atenţie deosebită asupra persoanelor care sunt deţinute în condiţii apropiate de izolare, indiferent de motivul unei asemenea detenţii. Principiul proporţionalităţii cere existenţa unui echilibru între cerinţele cauzei şi aplicarea regimului de detenţie izolată, măsură care ar putea avea consecinţe extrem de dăunătoare asupra persoanei în cauză. Detenţia în izolare poate, în anumite condiţii, constitui tratament inuman şi degradant; şi că, în orice caz, toate formele de detenţie în izolare trebuie să fie cât de scurte posibile. Izolarea prelungită a persoanelor pe parcursul mai multor ani este de nejustificat.

56. La finele vizitei, delegaţia a cerut ca să fie luate două măsuri pentru a atenua gravitatea regimului aplicat celor trei membri ai grupului Ilaşcu menţionat mai sus: i) să li se permită accesul la ziarele alese de ei; ii) să se asigure ca drepturile lor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor să fie respectate în mod practic în întregime. CPT doreşte să fie informat despre acţiunile întreprinse la cererea delegaţiei.

În afara de aceasta, CPT cheamă autorităţile să pună capăt regimului de detenţie în izolare aplicat lui Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa. Oricare ar fi justificarea folosită în trecut pentru aplicarea unui asemenea regim acestor deţinuţi, continuarea acestui regim timp de aproape un deceniu este de nejustificat.”

ÎN DREPT

68. Reclamanţii au declarat că faptele acestei cauze au dezvăluit violări ale articolului 3, 5, 8, 13 şi 46 al Convenţiei, Guvernele pârâte însă au negat orice responsabilitate în temeiul Convenţiei pentru acţiunile denunţate.

I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

A. Competenţa Curţii ratione materiae de a examina această cerere

1. Argumentele prezentate Curţii

a. Guvernul Republicii Moldova

69. Guvernul Republicii Moldova consideră că Curtea nu era competentă să examineze pretenţiile referitoare la neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, aceasta fiind de competenţa Comitetului de Miniştri. Acesta a subliniat că atâta timp cât Comitetul de Miniştri nu a pus capăt procesului de monitorizare a executării hotărârii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, competenţa Curţii de a se pronunţa asupra pretinsei neexecutări de către Guvernul Republicii Moldova a obligaţiilor sale era prematură.

În cazul neexecutării de către un stat a obligaţiilor sale, Comitetul de Miniştri avea competenţa să constate acest fapt şi. în caz de necesitate, să ia toate măsurile de care dispune în temeiul articolului 8 al Statutului Consiliului Europei, inclusiv să suspende sau să excludă acest stat din Consiliul Europei.

70. Referindu-se la decizia Curţii din 10 octombrie 2002 în cauza Johansen v. Norway (dec.), nr. 12750/02, Guvernul Republicii Moldova a invitat Curtea să declare această cerere abuzivă şi să o scoată de pe rolul său. Guvernul a indicat că, în orice caz, acesta s-a conformat obligaţiilor sale.

b. Guvernul Federaţiei Ruse

71. Guvernul rus consideră că Curtea nu avea competenţa să monitorizeze executarea propriilor sale hotărâri, şi că această funcţie aparţinea Comitetului de Miniştri în conformitate cu articolul 46 § 2 al Convenţiei, în versiunea sa până în iunie 2010. Referindu-se la decizia adoptată în cauza Lyons and Others v. the United Kingdom (8 iulie 2003, nr. 15227/03), Guvernul rus a subliniat că în această cauză Comitetul de Miniştri nu a finisat procedura de executare a hotărârii Curţii în cauza nr. 48787/99 şi că monitorizarea acestei chestiuni implica un dialog între autorităţile Federaţiei Ruse şi Consiliul Europei.

72. Mai mult, Guvernul rus a declarat că Curtea nu poate examina o cerere care este în mare parte identică cu chestiunea care a fost deja examinată de către Curte şi a susţinut că în această cerere practic nu erau prezentate careva fapte noi în comparaţie cu cererea nr. 48787/99. În măsura în care pretenţiile reclamanţilor nu se referă la o nouă ingerinţă în drepturile lor ocrotite de Convenţie, pretenţiile lor trebuie declarate inadmisibile în temeiul articolului 35 §§ 2 şi 4 al Convenţiei, deoarece nu sunt de competenţa Curţii.

c. Reclamanţii

73. Reclamanţii au respins pretenţiile Guvernelor pârâte, potrivit cărora Curtea nu avea competenţa ratione materiae să examineze această cerere. Ei au subliniat că cererea lor aborda chestiuni noi care nu au fost examinate anterior de către Curte. Ei s-au plâns de condiţiile de detenţie a primelor doi reclamanţi în perioada de după 8 iulie 2004 şi de privarea lor de libertate după această dată. Hotărârea Curţii din 8 iulie 2004 nu se referea la aceste pretenţii. De asemenea, ei s-au plâns, în temeiul articolelor 13 şi 46 ale Convenţiei, de faptul că nu au beneficiat de remedii efective la nivel naţional împotriva acestor violări.

74. Potrivit reclamanţilor, în anumite circumstanţe, Curtea de asemenea avea competenţa să examineze pretenţiile legate de neexecutarea hotărârilor sale. Reiterând faptul că Convenţia era un instrument viu care trebuie interpretat în lumina situaţiei actuale, ei au susţinut că autoritatea Curţii şi credibilitatea sistemului depindeau în mare măsură de eficienţa procesului de executare a hotărârilor Curţii. În cazul unei controverse, doar Curtea putea decide asupra competenţei sale. Nimic din articolul 46 al Convenţiei nu interzice Curţii să asiste Comitetul de Miniştri în executarea sarcinelor sale de monitorizare a hotărârilor Curţii şi să sporească presiuni politice asupra Guvernelor pârâte care refuzau să se conformeze acestor hotărâri. Mai mult, în articolul 16 al Protocolului nr. 14 la Convenţie, marile state contractante au fost de acord să modifice Convenţia, în sensul introducerii unor prevederi exprese care ar permite Curţii să examineze refuzul statului de a se conforma unei hotărâri definitive, la cererea Comitetului de Miniştri.

75. Având în vedere importanţa protecţiei drepturilor omului în Europa, limitarea acestei competenţe doar la cererile Comitetului de Miniştri ar fi o interpretare prea restrictivă a Convenţiei. Aceasta este mai cu seamă adevărat în cauza reclamanţilor privind încălcarea flagrantă a libertăţii şi a autorităţii hotărârii Curţii.

d. Guvernul României

76. Terţa parte consideră că în cauzele în care Curtea a indicat în hotărârea sa măsurile care urmau a fi luate de către Guvernul pârât, cum ar fi în cauza Assanidzé v. Georgia (hotărârea din 8 aprilie 2004), Curtea avea de asemenea competenţa să examineze modul în care statul îşi executa obligaţiile. Aceasta se explică prin faptul că monitorizarea hotărârilor Curţii de către Comitetul de Miniştri se baza pe un mecanism politic. Acest mecanism nu avea putere juridică care i-ar permite, ca urmare a unui proces litigios, să adopte o decizie motivată, în fapt şi în drept, şi obligatorie privind angajamentele statelor în baza Convenţiei. Mai mult, examinarea modului de respectare a obligaţiilor ce revin unui stat ca urmare a adoptării hotărârii Curţii a determinat o examinare a unei posibile violări noi a dispoziţiei Convenţiei.

În aceste circumstanţe, doar Curtea era competentă să efectueze o examinare judiciară deplină a situaţiei în privinţa căreia au apărut plângeri noi.

77. În continuare, Guvernul României a atras atenţia asupra mai multor hotărâri în care Curtea a examinat măsuri individuale luate de anumite state pentru a remedia situaţia care a dus la constatarea unei violări: Barbera, Messengué and Jabardo v. Spain (hotărârea cu privire la satisfacţia echitabilă din 13 iunie 1994); Schuler-Zgraggen v. Switzerland (hotărârea cu privire la satisfacţia echitabilă din 31 ianuarie 1995).

78. De asemenea, acesta a declarat că în hotărârea sa Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia, Curtea a anticipat pentru prima dată propria sa competenţa, atunci când a declarat că dacă reclamanţii nu erau eliberaţi, aceasta ar fi dus la o prelungire gravă a violării articolului 5 şi la violarea articolului 46 al Convenţiei, deoarece doar un organ judiciar putea să se pronunţe asupra unei violări. Mai mult, doar Curtea putea să acorde satisfacţia echitabilă după constatarea violării unei prevederi a Convenţiei.

79. Anume aceste limite a competenţelor Comitetului de Miniştri explică introducerea în textul Protocolului nr. 14 la Convenţie a posibilităţii de a înainta spre examinarea Curţii chestiunea privind faptul dacă statul a executat obligaţiile sale privind respectarea unei hotărâri definitive a Curţii. Această prevedere nu trebuie privită drept o excepţie la competenţa Curţii, ci un „mijloc” de comunicare între aceste două instituţii.

80. Guvernul României a conchis că în această cauză Curtea avea competenţa să examineze modul în care statele pârâte şi-au îndeplinit obligaţiile care rezultă din hotărârea Curţii din 8 iulie 2004.

2. Aprecierea Curţii

a. Principii generale

81. Articolul 46 al Convenţiei, în versiunea sa de până la intrare în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţie la 1 iunie 2010, prevede:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărarilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărarea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”

82. Articolul 46 al Convenţiei a fost modificat la 1 iunie 2010, atunci când a intrat în vigoare Protocolul nr. 14 la Convenţie. Acum acesta prevede următoarele:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărarilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărarea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.

3. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că supravegherea executării unei hotărari definitive este dificilă din cauza unei probleme ce ţine de interpretarea hotărarii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.

4. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o înaltă parte contractantă refuză să se conformeze unei hotărari definitive într-o cauză în care aceasta este parte, şi după ce va fi pus în întarziere înalta parte contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de 2 treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de înalta parte contractantă respectivă a obligaţiilor ei ce decurg din § 1.

5. În cazul în care Curtea constată o incălcare a dispoziţiilor § 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispoziţiilor § 1, ea retrimite cauza Comitelului de Miniştri, care decide să închidă supravegherea executării.

83. Curtea reiterează că constatarea unor încălcări în hotărârile sale este în principiu declarativă (a se vedea Marckx v. Belgium, 13 iunie 1979, § 58, Seria A nr. 31; Lyons and Others v. the United Kingdom (dec.), nr. 15227/03, ECHR 2003‑IX; şi Krčmář and Others v. the Czech Republic (dec.), nr. 69190/01, 30 martie 2004) şi că, în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, înaltele părţi contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în orice cauză în care acestea sunt părţi, executarea fiind monitorizată de către Comitetul de Miniştri (a se vedea, mutatis mutandis, Papamichalopoulos and Others v. Greece (fostul articol 50), 31 octombrie 1995, § 34, Seria A nr. 330-B). Cu toate acestea, în anumite situaţii, Curtea poate să indice un remediu specific sau alte măsuri care ar putea fi luate de către statele pârâte (a se vedea, spre exemplu, Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, punctul 14 al dispozitivului hotărârii, ECHR 2004-II; Gençel v. Turkey, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003).

Acelaşi lucru este aplicabil în cazurile în care Curtea, adoptând o hotărâre-pilot şi identificând o situaţie sistemică, a indicat măsuri sau acţiuni specifice de reparaţie care urmează a fi luate de către statul pârât pentru a le remedia, şi a inclus directive corespunzătoare în dispozitivul hotărârii: evaluarea implementării unor asemenea măsuri îi revine Comitetului de Miniştri, în conformitate cu articolul 46 § 2 al Convenţiei (a se vedea, Broniowski v. Poland [GC], nr. 31443/96, §§ 189-194 şi dispozitivul hotărârii, ECHR 2004-V; Broniowski v. Poland (reglementarea amiabilă) [GC], nr. 31443/96, § 42, ECHR 2005-IX; Hutten Czapska v. Poland [GC], nr. 35014/97, §§ 231-239 şi dispozitivul hotărârii, ECHR 2006-VIII; Hutten Czapska v. Poland (reglementarea amiabilă) [GC], nr. 35014/97, § 42, ECHR 2008-...; Suljagić v. Bosnia and Herzegovina, nr. 27912/02, § 61; şi Greens and M.T. v. the United Kingdom, nr. 60041/08 şi 60054/08, § 107, 23 noiembrie 2010).

84. Rolul Comitetului de Miniştri în acest domeniu nu înseamnă, totuşi, că măsurile întreprinse de către statul pârât în vederea remedierii violării constatate de către Curte nu ar putea formula o nouă chestiune care nu a fost soluţionată prin hotărârea originală (a se vedea Mehemi v. France (nr. 2), nr. 53470/99, § 43, ECHR 2003-IV, cu referinţe la Pailot v. France, 22 aprilie 1998, § 57, Reports of Judgments and Decisions 1998-II; Leterme v. France, 29 aprilie 1998, Reports 1998-III; şi Rando v. Italy, nr. 38498/97, § 17, 15 februarie 2000) şi, ca atare, constitui subiectul unei noi cereri care ar putea fi examinată de către Curte. Astfel, spre exemplu, Curtea ar putea reţine o pretenţie, potrivit căreia o rejudecare la nivel naţional prin executarea uneia din hotărârile sale a dus la o nouă violare a Convenţiei (a se vedea Lyons and Others, citată mai sus, şi de asemenea Hertel v. Switzerland (dec.), nr. 3440/99, ECHR 2002-I).

În acest temei, Curtea de asemenea a decis că este competentă să examineze o pretenţie, potrivit căreia o instanţă judecătorească naţională a respins o cerere de redeschidere a procedurilor ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii. Curtea s-a bazat în mare parte pe faptul că temeiurile pentru a respinge cererea de redeschidere a procedurilor au reprezentat informaţii relevante noi capabile să genereze noi violări ale Convenţiei (a se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) v. Switzerland (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, §65, ECHR 2009-...).

85. În acest context, referinţa trebuie făcută şi la criteriile stabilite în jurisprudenţa privind articolul 35 § 2 (b), potrivit cărora o cerere este declarată inadmisibilă în cazul în care „ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte ... şi dacă nu conţine fapte noi”: (i) o cerere este considerată ca fiind „în mod esenţial aceeaşi” în cazul în care părţile, cererile şi faptele sunt identice (a se vedea Pauger v. Austria (dec.), nr. 16717/90 şi nr. 24872/94; Verein Gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) citată mai sus, § 63); (ii) conceptul cererii este caracterizat de nişte fapte pretinse şi nu doar de temeiuri sau argumente legale pe care este întemeiată cererea (a se vedea Powell and Rayner v. the United Kingdom, 21 februarie 1990, § 29, Seria A nr. 172; Guerra and Others v. Italy, 19 februarie 1998, § 44, Reports 1998-I; Previti v. Italy (dec.), nr. 45291/06, § 293); şi (iii) în cazul în care reclamantul prezintă informaţii noi, cererea nu mai este în mod esenţial aceeaşi cu cererea anterioară (a se vedea Chappex v. Switzerland (dec.), nr. 20338/92; Patera v. the Czech Republic (dec.), nr. 25326/03).

86. Prin urmare, competenţele desemnate Comitetului de Miniştri prin articolul 46 al Convenţiei de a monitoriza executarea hotărârilor Curţii şi a evalua implementarea măsurilor luate de către state în temeiul acestui articol nu vor fi abuzate în cazurile în care Curtea va trebui să examineze informaţii relevante noi în contextul depunerii unei cereri noi (a se vedea Verein Gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) citată mai sus, § 67).

87. Mai mult, în contextul specific al încălcării continue a unui drept garantat prin Convenţie, ca urmare a adoptării unei hotărâri în care Curtea a constatat încălcarea acestui drept într-o anumită perioadă de timp, examinarea de către Curte a celei de-a doua cerere în privinţa încălcării acestui drept în perioada ulterioară nu este ceva neobişnuit (a se vedea, printre altele, Rongoni v. Italy, nr. 44531/98, § 13, 25 octombrie 2001; şi Wasserman v. Russia (nr. 2), nr. 21071/05, §§ 36-37, 10 aprilie 2008).

b. Aplicarea principiilor de mai sus

88. Prin urmare, Curtea trebuie să constate dacă această cerere se bazează pe aceleaşi fapte ca şi cererea nr. 48787/99 în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia.

89. Reclamanţii s-au plâns de detenţia lor ilegală şi arbitrară şi de tratamentul lor în detenţie în perioada de după pronunţarea hotărârii Curţii din 8 iulie 2004. Pentru reclamanţi, aceasta este consecinţa omisiunii statelor pârâte de a executa hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa în partea care cerea acestor state să asigure eliberarea imediată a reclamanţilor.

90. Curtea observă că în hotărârea sa din 8 iulie 2004 pe marginea cererii nr. 48787/99, ea a constatat, inter alia, o violare a articolului 5 al Convenţiei ca urmare a detenţiei ilegale şi arbitrare a reclamanţilor, şi a declarat că „orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a celor trei reclamanţi, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a violării articolului 5 al Convenţiei constatată de Curte şi violarea de către statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate cu articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor Curţii” (§ 490). În continuare, în punctul 22 al dispozitivului acestei hotărâri, Curtea a obligat statele pârâte să întreprindă toate măsurile „pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată”.

91. De la început, Curtea recunoaşte că în principiu nu are competenţa de a revizui măsurile generale şi/sau individuale adoptate de către statele pârâte în vederea asigurării drepturilor reclamanţilor care au fost încălcate potrivit constatării Curţii în hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia. Trebuie de reiterat că această chestiune ţine de competenţa Comitetului de Miniştri.

92. Cu toate acestea, Curtea poate lua în consideraţie evoluţiile ulterioare faptice comunicate de către părţi, care ar putea influenţa concluziile sale în privinţa, inter alia, responsabilităţii eventuale a Guvernelor pârâte în privinţa violărilor pretinse ale Convenţiei după 8 iulie 2004.

93. În acest context, ea observă că primii doi reclamanţi au continuat să fie deţinuţi după 8 iulie 2004 până în iunie 2007, şi că ei au pretins, în acest sens, violarea articolului 5 al Convenţiei. Mai mult, ei de asemenea au pretins o violare a articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei în perioada între 8 iulie 2004 şi momentul eliberării lor, când a expirat termenul lor de detenţie, i.e. la 2 şi, respectiv, 4 iunie 2007.

Prin urmare, având în vedere că pretenţiile primelor doi reclamanţi se referă la perioada între 8 iulie 2004 şi iunie 2007, aceste pretenţii nu au fost examinate anterior de către Curte. Acelaşi lucru este adevărat în privinţa noii pretenţii cu privire la lipsa unui remediu efectiv în privinţa detenţiei ilegale în această perioadă şi a pretenţiilor formulate de către cel de-al treilea şi al patrulea reclamanţi.

Această concluzie nu este afectată de faptul că detenţia primelor doi reclamanţi după 8 iulie 2004 nu este o nouă detenţie, dar continuarea detenţiei despre care s-a constatat că era contrară articolului 5 al Convenţiei, deoarece Curtea a sugerat în paragraful 490 al hotărârii de mai sus că în cazul continuării detenţiei ilegale a reclamanţilor, ar putea fi efectuată o nouă evaluare a conformării statelor pârâte cu articolul 5 al Convenţiei.

94. Mai mult, potrivit articolului 32 al Convenţiei, competenţa Curţii include „toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de articolele 33, 34 şi 47” şi „în caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte”.

În acest context, Curtea observă că în Rezoluţia sa Intermediară 2007(106) adoptată la 12 iulie 2007, Comitetul de Miniştri a decis să suspende examinarea cauzei Ilascu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia (cererea nr. 48787/99) şi să „o reia după soluţionarea definitivă a cererii noi [nr. 23687/05] de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului”.

95. Luând în consideraţie toate circumstanţele de mai sus, Curtea decide că chestiunea prelungirii detenţiei arbitrare a reclamanţilor în perioada 8 iulie 2004 şi 2 şi, respectiv, 4 iunie 2007, ţine de competenţa sa.

Suplimentar, în cazul în care Curtea nu ar examina această chestiune, aceasta ar fi dus nu doar la lipsa monitorizării acestei chestiuni în baza Convenţiei, dar şi la faptul că, în cazul constatării unei violări, reclamanţii ar fi privaţi de satisfacţia echitabilă care ar putea să le fie acordată pentru detenţia primului şi celui de-al doilea reclamant după 8 iulie 2004.

Prin urmare, Curtea are competenţa ratione materiae să examineze pretenţiile formulate în cerere.

96. Obiecţia preliminară a Guvernelor pârâate privind lipsa de competenţa ratione materiae trebuie să fie, astfel, respinsă.

B. Dacă reclamanţii se află sub jurisdicţia unuia sau a ambelor Guverne pârâte

97. Ambele Guverne pârâte au susţinut că reclamanţii nu se află sub jurisdicţia lor în sensul articolului 1 al Convenţiei.

98. Curtea consideră că această chestiune este strâns legată cu fondul pretenţiilor reclamanţilor. Prin urmare, ea conexează această chestiune preliminară cu fondul cererii.

C. Concluzia

99. Curtea a respins obiecţia Guvernelor pârâte în privinţa incompatibilităţii ratione materiae a acestei cereri şi a conexat obiecţia privind faptul că reclamanţii nu se află sub jurisdicţia Guvernelor pârâte cu fondul cererii. Ea observă că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Aceasta de asemenea nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.

II. FONDUL

A. Dacă reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova şi în caz afirmativ, dacă Moldova a violat unul din articolele Convenţiei invocat de către reclamanţi

1. Argumentele prezentate Curţii

a. Guvernul Republicii Moldova

100. Guvernul Republicii Moldova a acceptat faptul că Transnistria se află sub jurisdicţia sa teritorială. Referindu-se la constatările Curţii în hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, Guvernul a mai subliniat că această jurisdicţie nu era efectivă, deoarece Moldova nu controla partea din teritoriul său care se afla sub controlul efectiv al „RMN”.

101. Guvernul a mai subliniat că, în urma adoptării hotărârii Curţii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, acesta a luat toate măsurile necesare, pe de o parte, pentru a restabili controlul asupra acestei părţi din teritoriul său şi, pe de altă parte, pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor în baza Convenţiei. Cu toate acestea, încercările întreprinse de autorităţile Republicii Moldova de a restabili controlul asupra teritoriului Transnistriei au eşuat ca urmare a suportului politic, economic şi militar continuu acordat de către Federaţia Rusă regimului separatist. Mai mult, drepturile reclamanţilor în baza Convenţiei nu puteau fi asigurate din cauza refuzului autorităţilor ruse de a se conforma hotărârii Curţi.

În consecinţă, Moldova nu putea fi trasă la răspundere pentru acţiunile de care s-au plâns reclamanţii în această cerere.

b. Guvernul Federaţiei Ruse

102. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că reclamanţii în această cauză au fost reclamanţi şi în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa sau rudele acestora şi că fondul acstei cereri a fost deja examinat de către Curte în cauza sus-menţionată. Orice concluzii „acuzatoare” în privinţa responsabilităţii Federaţiei Ruse prin includerea faptelor privind întâlnirile reprezentanţilor ruşi cu cei din Transnistria şi călătoriile acestora în regiune atestă încercările reclamanţilor de a politiza „din nou” chestiunile cheie.

Acesta a mai declarat că Federaţia Rusă nu putea să influenţeze nicicum afacerile interne ale unui alt stat, care era membru al Consiliului Europei şi al Naţiunilor Unite, inclusiv chestiunile ce ţin de eliberarea persoanelor din instituţii de detenţie şi condiţiile de detenţie în acestea.

c. Reclamanţii

103. Reclamanţii au declarat că „RMN” nu era controlată de autorităţile Republicii Moldova şi că nu exista nicio schimbare în ceea ce o priveşte pe Federaţia Rusă din momentul pronunţării hotărârii Curţii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa. Prin urmare, ei se află doar sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.

d. Guvernul României

104. Guvernul României a declarat că, potrivit hotărârii Curţii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, Moldova trebuia să întreprindă măsuri necesare pentru a asigura eliberarea imediată a reclamanţilor. Deoarece reclamanţii nu au fost eliberaţi decât la sfârşitul termenului lor de detenţie, Moldova a omis să-şi respecte obligaţiile sale pozitive de a întreprinde măsuri necesare pentru a pune capăt detenţiei dlui Ivanţoc şi dlui Popa şi pentru a asigura eliberarea lor imediată.

2. Aprecierea Curţii în cererea nr. 48787/99

105. Curtea reiterează că în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa v. Moldova and Russia, ea a constatat că, în lumina principiilor care se referă la conceptele competenţei şi al responsabilităţii statului pentru o faptă ilicită, rezumate în paragrafele de la 311 la 321, reclamanţii se aflau sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că Moldova nu-şi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul efectiv al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Prin urmare, responsabilitatea Moldovei nu putea fi angajată în temeiul articolului 1 al Convenţiei pentru comiterea unei fapte ilicite, conform dreptului internaţional. Cu toate acestea, Moldova mai avea o obligaţie pozitivă conform articolului 1 al Convenţiei de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor drepturile acestora garantate de Convenţie (a se vedea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa citată mai sus, §§ 322, 330-331).

106. Curtea a mai constatat că obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la luarea unor măsuri necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la luarea unor măsuri de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercări de a asigura eliberarea lor. Obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei presupune, pe de o parte, ca Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist şi, pe de altă parte, ca ea să întreprindă toate măsurile aflate la dispoziţia sa de ordin politic, economic, juridic şi de alt gen, pentru a restabili controlul său pe acest teritoriu (a se vedea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, §§ 339-340).

Ea a constatat că de la începutul ostilităţilor din anii 1991-92 şi până la data pronunţării hotărârii, în iulie 2004, Moldova a luat toate măsurile aflate la dispoziţia sa pentru a restabili controlul său asupra teritoriului Transnistriei (§§ 341 la 345). Mai mult, Curtea a constatat în paragrafele 346 şi 347 că până la eliberarea dlui Ilaşcu în mai 2001, Moldova a luat un şir de măsuri de ordin juridic, politic şi administrativ pentru a asigura drepturile reclamanţilor. Cu toate acestea, nu au fost prezentate probe care ar confirma faptul că din mai 2001 autorităţile au luat măsuri efective pentru a pune capăt încălcărilor drepturilor garantate de Convenţie de care s-au plâns ceilalţi trei reclamanţi, fie în cadrul negocierilor cu separatiştii transnistreni fie în cadrul relaţiilor lor bilaterale cu Federaţia Rusă (a se vedea hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa citată mai sus, §§ 348-349).

Ea a conchis în paragraful 352, că responsabilitatea Moldovei ar putea fi angajată în temeiul Convenţiei, ca urmare a omisiunii ei de a-şi respecta obligaţiile sale pozitive cu privire la faptele care au avut loc după luna mai a anului 2001. Pentru a determina dacă responsabilitatea Republicii Moldova a fost cu adevărat angajată, Curtea a examinat fiecare pretenţie înaintată de către reclamanţi şi a constatat că Moldova a încălcat Convenţia în mod repetat (a se vedea dispozitivul hotărârii şi paragraful 12 de mai sus).

3. Prezenta cauză

107. Prin urmare, Curtea trebuie să constate dacă între data la care a fost pronunţată hotărârea Curţii în iulie 2004 şi eliberarea reclamanţilor în iunie 2007, Moldova a omis obligaţiile sale pozitive de a asigura drepturile reclamanţilor garantate prin Convenţie.

108. În ceea ce priveşte măsurile generale menite să restabilească controlul asupra teritoriului Transnistriei, Curtea reiterează că în hotărârea sa Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, ea a declarat că nu ţine de competenţa Curţii să indice care sunt măsurile cele mai potrivite pe care Republica Moldova ar trebui să le ia în acest scop sau dacă asemenea măsuri sunt suficiente. Curtea trebuie doar să verifice voinţa Republicii Moldova, exprimată prin fapte sau măsuri specifice, de a restabili controlul său asupra teritoriului „RMN” (a se vedea hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa citată mai sus, § 340 in fine).

Curtea a subliniat în paragraful 341 in fine al hotărârii sale că, în confruntarea cu un regim susţinut militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă, Moldova putea face puţine pentru a-şi restabili autoritatea asupra teritoriului transnistrean.

Curtea observă că chiar după 8 iulie 2004, Republica Moldova nu a încetat niciodată să protesteze în privinţa suportului activ oferit regimului separatist al „RMN” de Federaţia Rusă şi, respingând declaraţia de independenţă a „RMN”, a continuat să depună eforturi în vederea restabilirii controlului său asupra teritoriului transnistrean (a se vedea paragrafele de mai sus 16, 19, 22, 26, 28 la 34 şi cauza Catan and Others citată mai sus, § 38).

109. În privinţa situaţiei reclamanţilor, Curtea observă că, în discuţiile lor cu liderii transnistreni, autorităţile Republicii Moldova au abordat în mod sistematic chestiunea eliberării reclamanţilor şi respectării drepturilor lor garantate de Convenţie. Contrar poziţiei lor înainte de adoptarea hotărârii Curţii, după 8 iulie 2004, autorităţile Republicii Moldova au abordat în mod continuu chestiunea privind soarta reclamanţilor în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă. Mai mult, ei au căutat în mod continuu asistenţa altor state şi organizaţii internaţionale în obţinerea eliberării reclamanţilor (a se vedea paragraful 24 de mai sus).

110. În ceea ce priveşte luarea unor alte măsuri posibile, cum ar fi măsurile cu caracter judiciar, Curtea face referinţă la concluzia sa din paragraful 347 al hotărârii din cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, unde ea a constatat că urmărirea penală împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria ar fi ineficientă. În această cauză, Curtea constată că nu au fost prezentate fapte sau argumente noi care ar convinge-o să ajungă la o altă concluzie.

111. Având în vedere cele de mai sus şi toate materialele de care dispune, Curtea consideră că Moldova a omis obligaţiile sale pozitive de a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie cu privire la faptele denunţate după iulie 2004.

În această privinţă, Moldova nu a omis să asigure drepturile garantate de articolele Convenţiei invocate de către reclamanţi şi, prin urmare, nu a violat nici unul din aceste articole. Obiecţia Guvernului Republicii Moldova cu privire la lipsa controlului efectiv asupra Transnistriei şi întinderea consecventă a responsabilităţii acestuia în baza Convenţiei pentru acţiunile denunţate este susţinută.

B. Dacă reclamanţii se aflau sub jurisdicţia Federaţiei Ruse şi în caz afirmativ, dacă Federaţia Rusă a violat vreunul din articolele Convenţiei invocate de către reclamanţi

1. Argumentele prezentate Curţii

a. Guvernul Federaţiei Ruse

112. Guvernul rus a susţinut, în primul rând, că Curtea nu avea competenţa să examineze fondul cererii, în partea împotriva Federaţiei Ruse, deoarece faptele denunţate nu cad sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

Federaţia Rusă nu a avut şi nu are jurisdicţia asupra regiunii transnistrene, care este un teritoriu care aparţine Republicii Moldova. Guvernul rus a declarat că Transnistria era o parte a teritoriului Republicii Moldova. Prin urmare, Federaţia Rusă nu putea influenţa afacerile interne ale unui alt stat care este membru al Consiliului Europei şi al Naţiunilor Unite.

În ceea ce priveşte relaţiile cu „RMN”, Guvernul rus a susţinut că, în calitatea sa de mediator în conflict, Federaţia Rusă avea obligaţii specifice de a menţine contacte permanente cu părţile.

b. Reclamanţii

113. Reclamanţii au declarat că de la pronunţarea hotărârii Curţii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa nu a avut loc nicio schimbare în privinţa ajutorului acordat „RMN” de către Federaţia Rusă. Mai mult, după 8 iulie 2004, ajutorul acordat „RMN” de către Federaţia Rusă, în special sprijinul politic, a fost menţinut şi consolidat.

Prin urmare, reclamanţii se află doar sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.

c. Guvernul României

114. Guvernul României nu a prezentat comentariile sale la acest capitol.

2. Aprecierea Curţii în cererea nr. 48787/99

115. Curtea a constatat în paragraful 385 al hotărârii sale că toate faptele comise de soldaţii ruşi înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai 1998, inclusiv transmiterea reclamanţilor regimului separatist, în contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, erau de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele acestui regim.

De asemenea, aceasta a constatat că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continua să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi care, în orice caz, a supravieţuit datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă (a se vedea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa citată mai sus, §§ 387-392).

În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că există o legătură continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii Federaţiei Ruse pentru soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul separatist şi de a colabora cu acesta a continuat şi după 5 mai 1998, iar după această dată, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care au fost comise după 5 mai 1998. Având în vedere aceste fapte, Curtea a hotărât că este puţin important că, începând cu 5 mai 1998, exponenţii Federaţiei Ruse nu au participat direct la evenimentele denunţate în această cauză.

În concluzie, Curtea a constatat că reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi responsabilitatea Federaţiei Ruse era angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi (a se vedea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa cited above, §§ 393-394).

3. Această cauză

116. În lumina condiţiilor de mai sus, Curtrea trebuie, prin urmare, să constate dacă politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul transnistrean şi de a colabora cu acesta a continuat şi după pronunţarea hotărârii Curţii în iulie 2004, până la eliberarea reclamanţilor în iunie 2007, şi dacă în această perioadă Federaţia Rusă a luat măsuri pentru a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi.

117. Curtea face referinţa la informaţiile ce i-au fost prezentate de către reclamanţi şi Guvernul Republicii Moldova în această cauză (paragrafele 21 şi 22, şi 27 la 34 de mai sus), şi în cauza Catan and Others citată mai sus (§§ 78 la 82, 85 şi 86). Această informaţie nu a fost contestată de către Guvernul rus.

118. Din această informaţie rezultă că, chiar după hotărârea Curţii din iulie 2004, şi cel puţin până la eliberarea reclamanţilor în iunie 2007, Federaţia Rusă a continuat să aibă relaţii strânse cu „RMN”, oferind regimului separatist sprijinul său politic, financiar şi economic.

Suplimentar, Curtea observă că la data eliberării reclamanţilor, armata rusă (trupele, echipamentul şi muniţiile) încă mai staţiona pe teritoriul Republicii Moldova, şi Federaţia Rusă astfel şi-a încălcat angajamentele de a o retrage complet şi legislaţia Republicii Moldova (a se vedea paragrafele de mai sus 22 şi 59 de mai sus, cu referinţe ulterioare).

119. În final, Curtea observă că Federaţia Rusă nu a făcut nimic pentru a preveni violările Convenţiei care se pretinde că au fost comise după 8 iulie 2004 sau pentru a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi.

120. Prin urmare, din cele de mai sus rezultă că reclamanţii au continuat să se afle sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse până la eliberarea dlui Ivanţoc şi dlui Popa în sensul articolului 1 al Convenţiei şi, prin urmare, responsabilitatea acesteia este angajată în privinţa faptelor denunţate. Obiecţia Guvernului rus privind incompatibilitate ratione personae este astfel respinsă.

Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă Federaţia Rusă a respectat condiţiile prevederilor Convenţiei invocate de către reclamanţi.

C. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei

121. Primii doi reclamanţi s-au plâns de condiţiile lor de detenţie. Având în vedere legăturile de rudenie apropiate care existau între ei şi ceilalţi reclamanţi, această detenţie a reprezentat, în privinţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi, un tratament contrar articolului 3 al Convenţiei, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

122. Reclamanţii au declarat că condiţiile lor de detenţie nu s-au schimbat după 7 mai 2004. Ei au pretins că scopul detenţiei primelor doi reclamanţi a fost de a-i umili şi demoraliza în mod intenţionat şi deliberat şi a le distruge personalitatea şi sănătatea. Din aceste motive, tratamentul deosebit de grav şi crud la care ei au fost supuşi, împreună cu neexecutarea hotărârii Curţii timp de peste doi ani şi suferinţa cauzată reclamanţilor timp de peste 14 ani, trebuie considerate drept fapte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţie.

123. Guvernul Federaţiei Ruse nu a prezentat observaţiile sale privind această pretenţie.

124. Având în vedere materialele de care dispune, Curtea consideră că poate să stabilească faptul că în perioada iulie 2004 şi iunie 2007 primii doi reclamanţi au fost deţinuţi în condiţiile menţionate mai sus (paragrafele 37 la 54).

Curtea subliniază că aceste condiţii nu diferă de condiţiile de detenţie a reclamanţilor înainte de 8 iulie 2004.

În special, dl Ivanţoc şi dl Popa au fost deţinuţi în condiţii de detenţie solitară, fapt care a reprezentat o izolare socială aproape totală, cu doar o oră de plimbre pe zi, lipsa continuă a luminii naturale în celulele lor, lipsa tratamentului medical corespunzător şi regulat, lipsa unui regim alimentar prescris pentru boala lor, absenţa vreunui contact cu avocaţii lor, contact limitat cu rudele lor apropiate, fără temei juridic clar, şi cenzura corespondenţei lor fără temei juridic clar.

125. În opinia Curţii, un asemenea tratament trebuia să le căuzeze durere şi suferinţă, atât fizică cât şi psihică. De asemenea, Curtea face referinţă la concluziile CPT din raportul întocmit ca urmare a vizitei sale în Transnistria în anul 2000, în care s-a constatat că izolarea prelungită a reclamanţilor nu poate fi justificată (a se vedea paragraful 67 de mai sus).

Luând în ansamblu, condiţiile în care erau deţinuţi dl Ivanţoc şi dl Popa între 8 iulie 2004 şi iunie 2007, când a avut loc eliberarea lor, pot fi calificate drept un tratament inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei.

126. Prin urmare, condiţiile articolului 3 al Convenţiei nu au fost respectate. Violarea articolului 3 constă în faptul că condiţiile de detenţie a dlui Ivanţoc şi dlui Popa s-au agravat după pronunţarea hotărârii Curţii la 8 iulie 2004, prin care statele pârâte au fost obligate să pună capăt detenţiei arbitrare a acestora şi să le asigure eliberarea imediată (a se vedea hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa citată mai sus, § 490 in fine).

127. În ceea ce priveşte pretenţiile dnei Ivanţoc şi dlui Petrov, Curtea consideră că aceste pretenţii trebuie examinate în temeiul articolului 8 al Convenţiei.

D. Pretinsa violare a articolelor 5 şi 13 ale Convenţiei

128. Reclamanţii s-au plâns de detenţia lor continuă după pronunţarea hotărârii Curţii în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa (cererea nr. 48787/99) la 8 iulie 2004 şi de lipsa unor remedii efective în această privinţă. Ei s-au bazat pe articolele 5 şi 13 ale Convenţiei, care, în părţile lor relevente, prevăd următoarele:

Articolul 5

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;

.... ”

Articolul 13

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost incălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă incălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat in exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

1. Argumentele prezentate Curţii

129. Primii doi reclamanţi s-au plâns de detenţia lor cu violarea articolului 5 al Convenţiei. Ei au subliniat să Curtea a constatat în hotărârea sa din 8 iulie 2004 că detenţia dlui Ivanţoc şi a dlui Popa a fost ilegală şi arbitrară şi consituie o violare a articolului 5 (paragraful 464) şi că potrivit acesteia „orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a violării articolului 5 al Convenţiei şi violarea de către statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate cu articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor Curţii” (paragraful 490). Ei au declarat că Guvernele pârâte nu au întreprins măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei lor. Ei s-au mai plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, de faptul că nu au avut acces la un remediu efectiv la nivel naţional pentru redresarea violării de mai sus.

130. Guvernul rus a reiterat doar că această cauză nu cade sub jurisdicţia Curţii.

131. Guvernul României a declarat că după 8 iulie 2004, reclamanţii au fost deţinuţi cu violarea prevederii din prima propoziţie a articolului 5 § 1 al Convenţiei, deoarece nu a fost prezentată nicio justificare a privării lor de libertate.

2. Aprecierea Curţii

132. Curtea reiterează că în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa, ea a constatat că niciunul din reclamanţi nu a fost condamnat de către „o instanţă de judecată”, că sentinţa privind detenţia lor pronunţată de către „Curtea Supremă a RMN” în circumstanţele acestei cauze nu putea fi privită ca „detenţia legală” dispusă „în conformitate cu procedura prevăzută de lege”, şi că, prin urmare, privarea de libertata a reclamanţilor până la pronunţarea hotărârii Curţii nu a satisfăcut condiţiile din paragraful 1 (a) al articolului 5 al Convenţiei (a se vedea hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa citată mai sus, §§ 459 la 463).

133. În această cauză, Curtea observă că detenţia continuă a dlui Ivanţoc şi dlui Popa între 8 iulie 2004 şi 2 şi, respectiv, 4 iunie 2007, a fost bazată pe aceeaşi condamnare şi sentinţa privind detenţia lor pronunată de către „Curtea Supremă a RMN”, în privinţa căreia s-a decis că este contrară Convenţiei.

134. Argumentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să conchidă că în privinţa reclamanţilor Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa a avut loc o violare continuă a articolului 5 § 1 al Convenţiei. Mai mult, această violare are un caracter deosebit de grav, deoarece reclamanţii au continuat să fie deţinuţi în ciuda hotărârii Curţii prin care statele pârâte au fost obligate „să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuau să fie deţinuţi şi pentru a asigura eliberarea lor imediată”.

135. Mai mult, Curtea constată că reclamanţii nu au beneficiat de un remediu efectiv pentru pretenţia lor formulată ca urmare a detenţiei lor ilegale după 8 iulie 2004.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei.

E. Pretinsa violare a articolului 8 al Convenţiei

136. Reclamanţii s-au mai plâns de faptul că condiţiile de detenţie a dlui Ivanţoc şi dlui Popa au fost de asemenea contrare articolului 8 al Convenţiei, având în vedere încălcările drepturilor lor de a coresponda cu membrii lor apropiaţi de familie şi a primi vizite din partea lor. Articolul 8 al Convenţiei prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admisă ingerenţa unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decat dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, intr-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

137. Guvernul rus a respins observaţiile lor pe motiv că fondul acestei cereri a fost deja examinat de către Curte în hotărârea sa în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco and Petrov-Popa.

138. Guvernul României consideră că condiţiile de detenţie a reclamanţilor erau contrare articolului 8 al Convenţiei. Mai mult, detenţia lor a reprezentat o încălcare a dreptului celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi la respectarea vieţii lor de familie şi dreptului lor la corespondenţă garantat de articolul 8 al Convenţiei.

139. Având în vedere concluziile sale în privinţa articolului 3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 124 la 126 de mai sus), referitoare la reclamanţii Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa, Curtea consideră că nu este necesar de a examina pretenţiile reclamanţilor separat din punctul de vedere al articolului 8 al Convenţiei.

140. Mai mult, Curtea consideră că condiţiile de detenţie a dlui Ivanţoc şi dlui Popa, referitoare la dreptul lor de a coresponda cu (inclusiv de a primi colete de la) rudele lor cele mai apropiate şi a primi vizite din partea lor, şi anume din partea celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi, reprezintă o ingerinţă în drepturile dnei Ivanţoc şi a dlui Popa la respectarea vieţii lor private şi de familie, şi a dreptului lor la corespondenţă.

141. Curtea reiterează că o asemenea ingerinţă ar veni în contradicţie cu articolul 8 al Convenţiei, cu excepţia cazului în care este „în conformitate cu legea”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 şi, mai mult, este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea, printre multe altele, Calogero Diana v. Italy, 15 noiembrie 1996, § 28, Reports 1996-V).

142. Curtea nu a fost informată despre nici un temei juridic pentru ingerinţa în drepturile reclamanţilor. De asemenea, nu a fost oferită nicio justificare pentru necesitatea unei asemenea ingerinţe.

Curtea constată că lipsa justificări trebuie examinată în mod deosebit de serios, atunci când aceasta se referă la relaţiile între deţinuţi şi rudele lor cele mai aproape pentru o perioadă atât de lungă de timp.

143. Prin urmare, ea constată că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a ingerinţei în drepturile primului şi celui de-al doilea reclamant în temeiul acestei prevederi.

F. Concluzia

144. Curtea a constatat, printre alte articole, că Federaţia Rusă a violat articolele 3 şi 5 ale Convenţiei. În jurisprudenţa sa, Curtea a avut ocazia să atragă atenţia asupra încălcărilor deosebit de grave sau agravante ale drepturilor garantate de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, 25 mai 1998, § 129, Reports of Judgments and Decisions 1998-III; Akdeniz and Others v. Turkey, nr. 23954/94, § 108, 31 mai 2001; Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 159, 11 iulie 2006). Având în vedere contextul constatărilor sale în temeiul articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei, în special neglijarea de către Federaţia Rusă a dispoziţiei ferme ale Curţii din § 490 şi punctul 22 al dispozitivului hotărârii Ilaşcu and Others, precum şi suferinţa îndurată în consecinţă de Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa, Curtea conchide că a avut loc o violare agravată a acestor articole.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

145. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

146. Reclamanţii Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa au pretins fiecare câte EUR 200,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral, ceea ce reprezintă aproximativ EUR 178 pentru fiecare zi de detenţie. Ei au declarat că în cazurile de detenţie îndelungată şi arbitrară, Curtea în general acordă între EUR 82 şi EUR 130 pentru fiecare zi de detenţie. În această cauză, acordarea unei sume mai mari era justificată: ei au petrecut aproape toţi anii de tinereţe în detenţie, starea lor fizică s-a deteriorat, vulnerabilitatea lor cauzată de o detenţie arbitrară, în ciuda existenţei unei hotărâri anterioare ale Curţii, a intensificat sentimentele lor de nedreptate şi suferinţă.

147. Dna Ivanţoc şi dl Petrov au menţionat că detenţia arbitrară a primelor doi reclamanţi a afectat în mod crucial dezvoltarea şi realizarea personalităţilor lor şi i-a limitat drepturile de a-şi dezvolta relaţiile cu soţia şi, respectiv, tatăl.

Dna Ivanţoc a suferit timp de peste 15 ani din cauza detenţiei arbitrare şi a condiţiilor de detenţie ale soţului ei. Ea trebuia să se îngrijească în mod continuu de soţul ei, care era slăbit fizic, şi, astfel, avea posibilităţi limitate de a-şi găsi un serviciu permanent.

Dl Petrov reiterează că tatăl său a fost întemniţat când el avea patru ani. El avea nouăsprezece ani când tatăl său a fost eliberat. În această perioadă, el şi-a văzut talăl doar de câteva ori, şi de fiecare dată doar pentru o oră. Aceste întâlniri erau supravegheate. Faptul că el a crescut fără tată i-a căuzat o frustrare enormă.

148. Guvernul rus a declarat că reclamanţii nu erau victime ale încălcării pretinse a drepturilor lor de către autorităţile Federaţiei Ruse. Prin urmare, nicio compensaţie nu trebuie acordată reclamanţilor. În orice caz, ei consideră că pretenţiile sunt excesive şi nefondate.

149. Curtea reiterează că ea a constatat violări ale câtorva dispoziţii ale Convenţiei de către Federaţia Rusă.

Ea a constatat că dl Ivanţoc şi dl Popa au fost supuşi unui tratament inuman şi degradant contrar articolului 3 al Convenţiei, că ei au fost deţinuţi în mod arbitrar contrar articolului 5, că ei nu au beneficiat de un remediu efectiv, prevăzut de articolul 13 al Convenţie. Mai mult, ea a constatat violarea articolului 8 al Convenţiei în privinţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi.

150. Curtea nu consideră că prejudiciul material pretins a fost unul considerabil, ea consideră că este rezonabil să presupună că reclamanţii au suferit o pierdere a venitului lor şi, cu siguranţă, au fost angajate costuri care erau direct legate de violările constatate. De asemenea, Curtea ia în consideraţie faptul că în urma violărilor constatate, reclamanţii au suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral, care nu poate fi reparat doar prin simpla constatare a violării.

În consecinţă, trebuie de luat în consideraţie gravitatea violării prevederilor Convenţiei, ale căror victime au fost reclamanţii, şi, hotărând în mod echitabil, după cum prevede articolul 41 al Convenţiei, Curtea le acordă următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută în calitate de taxă:

(a) dlui Andrei Ivanţoc şi dlui Tudor Popa, fiecăruia, câte EUR 60,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral, care rezultă din violări ale articolelor 3, 5 şi 13 ale Convenţiei;

(b) dnei Eudochia Ivanţoc şi dlui Victor Petrov, fiecăruia, câte, EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral, care rezultă din violarea articolului 8 al Convenţiei.

B. Costuri şi cheltuieli

151. Prezentând probe documentare în sprijinul pretenţiilor lor, reclamanţii au pretins în total suma de EUR 5,240.4 cu titlu de costuri şi cheltuieli asociate cu reprezentarea lor de către doi avocaţi după cum urmează: EUR 3,980.4 pentru dl Gribincea, şi EUR 1,260 pentru dl Nagacevschi.

152. Guvernul Republicii Moldova s-a opus acordării sumelor pretinse cu titlu de costuri şi cheltuieli pe motiv că acestea erau excesive şi nefondate.

153. Guvernul rus consideră că pretenţia este excesivă din următoarele considerente: cauza nu era complexă, observaţiile autorităţilor ruse nu erau numeroase, şi, prin urmare, angajarea a doi avocaţi pentru a lucra la această cauză nu era justificată.

154. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII, şi Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006). În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor pretenţiilor, în caz contrat Curtea poate să refuze pretenţia în totalitate sau în parte.

155. Probele prezentate Curţii arată că reprezentanţii reclamanţilor, dl Gribincea şi dl Nagacevschi, au avut costuri şi cheltuieli care se referă la chestiunile care constituie violări ale prevederilor Convenţiei.

Hotărând în mod echitabil, şi luând în consideraţie munca care trebuia efectuată pentru a prezenta documentele şi observaţiile depuse în numele reclamanţilor, având în vedere că reprezentanţii nu aveau posibilitatea să se întâlnească cu reclamanţii în timpul detenţiei lor, Curtea acordă reclamanţilor sumele cerute, după cum urmează: pentru dl Gribincea - EUR 3,980.40 şi pentru dl Nagacevschi - EUR 1,260.

C. Dobânda

156. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1. Declară, cu şase voturi contra unu, că Curtea are jurisdicţia ratione materiae să examineze această cerere în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor formulate începând cu 8 iulie 2004;

2. Decide în unanimitate să unească obiecţia Guvernului cu fondul cauzei în ceea ce priveşte chestiunea ratione personae;

3. Declară, cu şase voturi contra unu, cererea admisibilă;

4. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că

(i) Moldova şi-a onorat obligaţiile sale pozitive de a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie, în privinţa faptelor denunţate începând cu iulie 2004;

(ii) în consecinţă, nu a fost o omisiune din partea Moldovei să asigure drepturile reclamanţilor garantate de articolele 3, 5, 8 şi 13 ale Convenţiei, şi, prin urmare, nu a avut lor nicio violare a acestor articole de către Moldova;

(iii) obiecţia Guvernului Republicii Moldova în ceea ce priveşte lipsa unui control efectiv asupra Transnistriei şi, în consecinţă, întinderea responsabilităţii acestuia în temeiul Convenţiei pentru plângerile formulate;

5. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că reclamanţii se aflau sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi, în consecinţă, a respins obiecţia preliminară a Guvernului rus pe motivul compatibilităţii ratione personae;

6. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în care se aflau dl Ivanţoc şi dl Tudor Popa până la eliberarea acestora;

7. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 5 al Convenţiei şi o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia dlui Ivanţoc şi a dlui Popa şi lipsa remediilor efective în această privinţă;

8. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte drepturile reclamanţilor Eudochia Ivanţoc şi Victor Petrov la respectarea vieţii lor private şi de familie, şi la corespondenţă;

9. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că Federaţia Rusă trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, plus orice taxă care poate fi percepută:

(a) dlui Andrei Ivanţoc şi dlui Tudor Popa, fiecăruia, câte EUR 60,000 (şasezeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral;

(b) dne Eudochia Ivanţoc şi dlui Victor Petrov, fiecăruia, câte EUR 20,000 (douăzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral;

(c) reclamanţilor suma totală de EUR 5,240.4 (cinci mii două sute patruzeci euro şi patruzeci de cenţi) compusă din EUR 3,980.4 (trei mii nouă sute optzeci euro şi patruzeci de cenţi) pentru dl Gribincea şi EUR 1,260 (o mie două sute şaizeci euro) pentru dl Nagacevschi;

10. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că sumele indicate în punctul 9 de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a ţării de reşedinţă a fiecărui reclamant, conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, şi că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

11. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 15 noiembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia separată a Judecătorului Kovler este anexată la această hotărâre.

NB
TLE

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER

Regret că trebuie să-mi exprim dezacordul meu profund cu această hotărâre, la fel cum a fost în cazul hotărârii Marii Camere în cauza Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia ([GC], nr. 48787/99, 8 iulie 2004, ECHR 2004-VII).

Primul moment al dezacordului meu se referă la o chestiune procedurală. Spre deosebire de multe alte cauze „sensibile”, la 30 septembrie 2008, Camera a decis să examineze fondul cererii împreună cu admisibilitatea acesteia, înainte de intrare în vigoare la 1 iunie 2010 a Protocolului nr. 14 privind modificarea articolului 29 § 1 al Convenţiei. Chiar şi acum articolul modificat prevede următoarele: „Decizia privind admisibilitate poate fi luată separat”. În cauza mai puţin problematică Catan, Camera a decis să separe aceste două chestiuni (Catan and Others v. Moldova and Russia (dec.), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, 15 iunie 2010).

Examinarea separată a chestiunii privind admisibilitatea a fost deosebit de importantă în această cauză. Consider că ambele argumente ale Guvernelor pârâte privind competenţa Curţii ratione materiae de a examina această cerere sunt relevante (a se vedea §§ 69-72), cel mai important argument fiind faptul că Comitetul de Miniştri nu a finalizat deocamdată procedura de executare a hotărârii Curţii în cauza Ilaşcu. Rezoluţia Intermediară 2007 (106) a Comitetului de Miniştri, la care face referinţă Camera în justificarea deciziei sale (§ 94), a suspendat (subliniat de către mine – A.K.) examinarea hotărârii Ilaşcu, având scopul „de a o relua după examinarea finală a noii cereri” de către Curte. Prin urmare, Comitetul de Miniştri nu a decis să pună capăt examinării.

Camera ar fi putut să examineze mai atent cauzele precedente în care Curtea a decis că pretenţiile privind executarea nesatisfăcătoare a hotărârilor sale nu ţineau de competenţa sa ratione materiae (în special, Lyons and Others v. the United Kingdom (dec.), nr. 15227/93, ECHR 2003-IX; Steck-Risch and Others v. Liechtenstein (dec.), nr. 29061/08, 11 mai 2010; Schelling v. Austria (dec.), nr. 46128/07, 16 septembrie 2010; şi Kafkaris v. Cyprus (nr.2) (dec.), nr. 9644/09, 21 iunie 2011). În schimb, Camera a ales să aplice criteriul dubios al „noii informaţii” (§ 86), preferând interpretarea în sens larg prerogativelor sale în temeiul articolului 32 al Convenţiei.

Cu această ocazie, voi face referinţă la declaraţia mea din opinia disedentă din cauza Ilaşcu privind caracterul executoriu al hotărârii:

„Eu îmi dau seama de imposibilitatea obiectivă pentru cel de-al doilea stat pârât de a executa hotărârea Curţii, neluând în consideraţie suveranitatea Republicii Moldova, în special, pentru a pune capăt detenţiei reclamanţilor (eu am votat „pentru” la punctul 22 al dispozitivului hotărârii în vederea tuturor acţiunilor posibile). Totuşi, va fi mult mai dificil de a lua măsuri generale, aşa cum solicită Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În hotărârea Drozd and Janousek, Curtea a declarat: „Convenţia nu cere Părţilor Contractante să-şi impună regulile sale statelor sau teritoriilor terţe” (hotărârea Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărârea din 26 iunie 1992, Series A nr. 240, p. 34, § 110). Atunci când această declaraţie este tradusă în limbajul dreptului internaţional, cu siguranţă înseamnă că nici Convenţia şi nici orice alt text nu obligă statele semnatare să ia contramăsuri pentru a pune capăt detenţiei unui străin într-un stat străin - Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Inadmisibilitatea Intervenţiei şi Imixtiunii în Afacerile Interne ale Statelor (Rezoluţia 26/113 din 9 decembrie 1981) este încă în vigoare.”

În umila mea opinie, cauza este de asemenea inadmisibilă din cauza abuzului dreptului de a depune o cerere individuală din alt motiv decât cel folosit de către Guvernul Republicii Moldova (§ 70): unul din reprezentanţii reclamanţilor, dl V. Nagavecschi, era Agentul Guvernamental al Republicii Moldova care în anii 1998-1999 a executat dispoziţia fostului Ministru Justiţiei al Republicii Moldova „de a înainta o acţiune la ECHR din partea grupului Ilaşcu” (a se vedea interviul cu dl Păduraru, „Moldova Azi”, 12 octombrie 2005 – Camera a fost informată despre acest fapt) şi care a reprezentat Guvernul Republicii Moldova în examinarea cauzei Ilaşcu ... (Este ciudat faptul că hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004 nu menţionează în partea sa procedurală numele reprezentanţilor Guvernelor pârâte). Spre regretul meu, Camera nu a acordat atenţia acestei inconsistenţe flagrante.

Al doilea moment al dezacordului meu se referă la fondul cererii. Nu doresc să-mi repet toate argumentele din opinia disidentă din hotărârea Ilaşcu – cu regret acestea sunt încă relevante pentru mine, deoarece Camera din nou a aplicat testul Loizidou într-o situaţie foarte diferită. Doresc doar să spun că prezentarea faptelor pe care Camera şi-a întemeiat concluziile sale privind fondul cererii este şi mai selectivă şi subiectivă, decât în cauza Ilaşcu. Spre exemplu, în interpretarea hotărârii Curţii din 8 iulie 2004 prin acest text se poate citi: „Curtea a notat că până în anul 2001, autorităţile Republicii Moldova au luat diverse măsuri cu scopul de a elibera reclamanţii şi că în rezultat, dl Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001” (§ 10). Ceea ce este mai interesant este faptul că în hotărârea Ilaşcu este scris negru pe alb că: „După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afirmat într-o scrisoare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost datorată intervenţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene” (a se vedea, pentru mai multe detalii, § 283 al hotărârii Ilaşcu). Mai mult, „În cadrul audierii din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a mulţumit celor care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special Federaţiei Ruse” (§ 284).

Această „noua prezentare” a faptelor consolidează concluziile Camerei, potrivit cărora Moldova este singura care a omis să-şi respecte obligaţiile sale pozitive pentru a asigura eliberarea primelor doi reclamanţi (concluzia contestată de Guvernul României – a se vedea § 104). Camera chiar reiterează speculaţiile hotărârii Ilaşcu despre posibilităţile „unei puteri cum este Federaţia Rusă” şi „puţinul pe care îl putea face Moldova” (§ 108)! Măsurile autorităţilor Republicii Moldova, prezentate de Guvernul Republicii Moldova, erau limitate în mare parte la expedierea de scrisori (§ 24). Acest fapt era suficient pentru a convinge Camera că Republica Moldova a omis să protejeze drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie (§ 111). În mod ironic, în ziua pronunţării acestei hotărâri, mijloacele de informare în masă din toată lumea au anunţat despre eliberarea soldatului G. Shalit în urma eforturilor de peste cinci ani depuse de către statul Israel în vederea asigurării eliberării acestuia, în rezultatul folosirii tuturor mijloacelor posibile.

Las la o parte concluziile Curţii privind „legătura continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii Federaţiei Ruse pentru soarta reclamanţilor” (§ 115), ca urmare a „suportului” acordat de către aceasta regimului „RMN”. Mă tem că conexarea cauzelor individuale cu problemele globale geo-strategice va deveni un fel de practica a Curţii, pericolul fiind ca rolul acesteia se va schimba dintr-un organ judiciar în cel al unui Consiliu European de Securitate.

În orice caz, J.-F. Flauss, un observator atent al jurisprudenţei Curţii, a argumentat că „realitatea istorică acceptată nu pare să necesite o careva protecţie specială în baza Convenţiei” (Flauss J.-F., „L’Histoire dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme”, Revue trimestrielle des droits de l’homme, 2006, nr. 21-22, p. 17). Şi după cum am observat chiar eu: „În ceea ce priveşte istoria, trebuie să o interpretăm cât de obiectiv posibil fără a deveni prizonierul acesteia” (Kovler A., „La Cour devant l’Histoire, l’Histoire devant la Cour ou Comment la Cour européenne ‘juge’ l’Histoire”, La conscience des droits. Mélanges en l’honneur de Jean-Paul Costa, Dalloz, 2011, p.p. 341-352).

Spre regret, după şapte ani, majoritarea a urmat modul de interpretare a istoriei trasat în prima hotărâre din 8 iulie 2004, folosind aceleaşi concluzii cu o excepţie – achitând un stat suveran de toate obligaţiile sale pozitive faţă de proprii săi cetăţeni şi acuzând un alt stat pentru „o violare agravantă”. Consider că acest fapt este cu adevărat îngrijorător.

[1] Numele reclamantului la data pronunţării hotărârii la 8 iulie 2004 era Petrov-Popa

[2] Rezoluţiile Intermediare ResDH(2005)42 din 22 aprilie 2005, ResDH(2005)84 din 13 iulie 2005 şi ResDH(2006)11 din 1 martie 2006.

[3] Rezoluţii Intermediare ResDH(2005)42 din 22 aprilie 2005, ResDH(2005)84 din 13 iulie 2005, ResDH(2006)11 din 1 martie 2006 şi ResDH(2006)26 din 10 mai 2006.

[4] Albania, Azerbaijan, Bosnia şi Herzegovina, Croaţia, Georgia, Islanda, Liechtenstein, Monaco, Norvegia, San Marino, Serbia, Elveţia, „fosta Republica Iugoslavă Macedonia”, Turcia şi Ucraina.

Full & Egal Universal Law Academy