CASE OF VARDANEAN v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA AND RUSSIA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIUNEA A DOUA

CAUZA VARDANEAN c. REPUBLICII MOLDOVA ȘI RUSIEI

(Cererea nr. 22200/10)

HOTĂRÂRE

STRASBURG

30 Mai 2017

Această hotărîre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

În cauza Vardanean C. Republicii moldova și Rusiei,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (”Curtea”), statuând într-o Cameră compusă din:

Işıl Karakaş, Președinte,
Julia Laffranque,
Paul Lemmens,
Valeriu Griţco,
Ksenija Turković,
Dmitry Dedov,
Jon Fridrik Kjølbro, judecători
și Stanley Naismith, Grefierul Secției,

După ce au deliberat în secret la 25 aprilie 2017,

Pronunță următoarea hotărîre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost inițiată prin cererea nr. 22200/10 împotriva Republicii Moldova și Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (”Curtea”) potrivit articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de către doi cetățeni moldoveni, dl Ernest Vardanean și dna Irina Vardanean („reclamanții”), la 20 aprilie 2010.

2. Reclamanții au fost reprezentanți de către dl A. Postica și dl P. Postica, care au acționat în numele Promo-Lex, o organizație non-guvernamentală din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de către agentul său, dl L. Apostol, iar guvernul Rusiei a fost reprezentat de către dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. Primul reclamant a pretins, în special, că a fost arestat și reținut ilegal.

În continuare acesta a pretins că a fost condamnat în cadrul unui proces inechitabil și că nu i s-a permis să ia legătura cu avocații care îl reprezentau. Ambii reclamanți s-au plâns de violarea domiciliului lor.

4. La 13 iunie 2014 plângerile de mai sus au fost comunicate guvernelor respondente, iar restul cererii a fost declarat inadmisibil, conform articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții.

ÎN FAPT              CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5. Reclamanții, dl Ernest Vardanean și dna Irina Vardanean, sunt cetățeni moldoveni, născuți în 1980 și locuiesc în Chișinău.

6. Contextul cauzei, și anume, conflictul armat care a avut loc în Transnistria în 1991-1992, precum și evenimentele ulterioare, este descris în cauza Ilașcu și alții c. Republicii Moldova și Rusiei ([GC], nr. 48787/99, §§ 28-185, CEDH 2004-VII) și Catan c. Republicii Moldova și Rusiei ([GC], nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06, §§ 8-42, CEDH 2012).

7. Reclamanții sunt soț și soție și ambii sunt jurnaliști. În perioada când s-au petrecut evenimentele aceștia locuiau în auto-proclamata „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”). Primul reclamant era angajat la o agenție rusească de știri și la un ziar moldovenesc.

8. La 7 aprilie 2010 primul reclamant a fost arestat de agenți ai serviciilor secrete ale „RMN”, fiind acuzat de trădare și/sau spionaj în interesul Republicii Moldova. În apartamentul reclamanților a fost efectuată o percheziție, iar multe bunuri, precum-tablouri, computere și un card bancar - le-au fost confiscate.

9. La 16 decembrie 2010, o instanță din „RMN” l-a condamnat pe primul reclamant la 15 ani de închisoare. Ca urmare a presiunii internaționale, la 5 mai 2011 președintele „RMN” l-a grațiat. După aceasta, reclamantul și familia sa s-au mutat la Chișinău.

10. În perioada detenției primul reclamant s-a întâlnit de mai multe ori cu reprezentanți ai serviciilor secrete ai „RMN”, inclusiv cu șeful serviciilor secrete, fiind făcut să creadă că familia lui ar fi avut de suferit dacă el va refuza să coopereze. Acestuia i s-a cerut să înregistreze un video cu el însuși în care să recunoască că a lucrat pentru serviciile secrete moldovenești. Acest video a fost difuzat pe postul de televiziune transnistrean. Altă dată acestuia i s-a cerut să scrie o scrisoare amabasadorilor străini din Moldova în care să le „dezvăluie” faptul că serviciile secrete moldovenești spionau ambasadele străine care aveau sediul la Chișinău. Mai târziu, reprezentanții servciilor secrete „RMN” i-au dat de înțeles printr-o scrisoare că dânsul a servit drept sursă pentru disensiuni între Chișinău și tările din occident și că întreaga situație, inclusiv arestul său, erau coordonate de Moscova.

11. Al doilea reclamant a putut să viziteze primul reclamant doar de câteva ori în decursul detenției sale, iar avocaților, care îl reprezentau pe cel de-al doilea reclamant în fața Curții, le-a fost limitat accesul pe motiv că nu erau membri ai „Asociației Baroului Transnistrean”.

12. Între timp, autoritățile Republicii Moldova au făcut numeroase încercări pentru a asigura eliberarea primului reclamant. Mai exact, problema arestului lui în „RMN” a fost ridicată de către autoritățile moldovenești, Uniunea Europeană și autoritățile Statelor Unite în 2010 la Bruxel. Delegația moldovenească a distribuit o scrisoare circulară în timpul Sesiunii Plenare a Consiliului Europei în aprilie 2010 și a făcut cunoscută situația primului reclamant la reuniunea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din ianuarie și februarie 2011. De asemenea, autoritățile moldovenești au discutat situația primului reclamant cu reprezentanții OSCE în Chișinău, iar Procuratura Generală din Republica Moldova a inițiat o cauză penală cu privire la arestul primului reclamant în „RMN”. Însă, urmărirea penală a fost întreruptă mai târziu.

13. De asemenea, Guvernul Republicii Moldova a alocat sprijin financiar familiei primului reclamant pe perioada detenției sale în „RMN”, iar după eliberarea primului reclamant, le-a oferit în proprietate un apartament în Chișinău în valoare de 53, 000 euro (EUR).

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ A REPUBLICII MOLDOVA ȘI ALTE CHESTIUNI RELEVANTE

14. Rapoartele organizațiilor interguvernamentale și nongurvernamentale, dreptul și practica internă pertinentă a Republicii Moldova, precum și alte documente relevante sunt prezentate în hotărârea Mozer c. Republicii Moldova și Rusiei ([GC], nr. 11138/10, §§ 61‑77, 23 februarie 2016).

ÎN DREPT

15. Primul reclamant a pretins că a fost arestat și deținut ilegal, contrar articolului 5 § 1 din Convenție. De asemenea, acesta a susținut că nu a avut parte de o audiere corectă prin care să fie soluționate acuzațiile penale împotriva sa, în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției și că, contrar articolului 5 § 1 din Convenție, autoritățile din „RMN” nu i-au permis să ia legătura cu avocații care îl reprezentau în fața Curții. Ambii reclamanți s-au plâns că perchezițiile care au fost efectuale la domiciliul lor, precum și restricționarea dreptului celui de-al doilea reclamant de a-l vizita pe primul reclamant au fost contrare articolului 8 din Convenție.

I. ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA ADMINSIBILITATE

A. Jurisdicția

16. Curtea trebuie să stabilească dacă reclamanții țin de jurisdicția statelor respondente cu privire la faptele încriminate, în sensul articolului 1 din Convenție.

1. Observațiile părților

17. Reclamanții și Guvernul Republicii Moldova au susținut că ambele guverne aveau putere de jurisdicție.

18. Guvernul Rusiei a susținut că reclamanții nu țineau de competența sa jurisdicțională și că, prin urmare, cererea trebuia declarată inadmisibilă ratione persoanae și rationae loci cu privire la Federația Rusă. Ca și în Mozer (citată mai sus, §§ 92-94), guvernul rus este de opinie că abordarea problemei jurisdicției luată de Curte în cauza Ilașcu și alții (citată mai sus), Ivanțoc și alții c. Moldovei și Rusiei (nr. 23687/05, 15 noiembrie 2011) și Catan și alții (citată mai sus) a fost greșită și în contradicție cu dreptul internațional public.

2. Observațiile Curții

19. Curtea reamintește că principiile generale referitoare la problema competenței de jurisdicție în temeiul articolului 1 al Convenției în ceea ce privește actele și evenimentele care au avut loc în regiunea transnistreană a Moldovei au fost stabilite în hotărârile Ilascu și alții (citată mai sus, §§ 311 319), Catan și alții (citată mai sus, §§ 103-107) și, mai recent, Mozer (supra, §§ 97-98).

20. În ceea ce privește Republica Moldova, Curtea notează că, în cauza Ilașcu și alții, Catan și alții și Mozer citate mai sus, Curtea a considerat că, deși Moldova nu exercită nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, faptul că este statul teritorial al persoanelor care locuiesc în această regiune denotă că persoanele respective se află sub jurisdicția Republicii Moldova. Obligația pe care Republica Moldova o are în virtutea articolul 1 din Convenție, cea de a recunoaște fiecărei persoane care apaține juridicției sale drepturile și libertățile garantate de Convenție, se limitează, totuși, la luarea tuturor măsurilor pe care le are la dispoziție și care sunt în conformitate cu dreptul internațional, fie că-s de ordin diplomatic, economic, juridic sau de altă natură (Ilascu și alții, citată mai sus, §§ 331 și 333, Catan și alții, citată mai sus, §§ 109-110 și Mozer, supra, §§ 99-100). Obligațiile Republicii Moldova în conformitate cu articolul 1 din Convenție au fost descrise ca fiind obligații pozitive (Ilascu și alții, citată mai sus, §§ 322 și 330-331, Catan și alții, citată mai sus, §§ 109-110, și Mozer, § 99).

21. Curtea nu vede niciun motiv să deosebească cauza prezentă de cauzele menționate mai sus. Ea observă, printre altele, că guvernul moldovean nu se opune, în aparență, unei abordări similare. Așadar, Curtea concluzionează că în prezenta cauză reclamantul se află sub jurisdicția Republicii Moldova în sensul articolului 1 din Convenție, dar că răspunderea acestui stat pentru învinuirile aduse trebuie stabilite în lumina obligațiilor pozitive precitate (Ilaşcu și alții, precitată, § 335).

22. Cu privire la Federația Rusă, Curtea reamintește că a stabilit deja în cauza Ilașcu și alții că Rusia a contribuit, atât militar, cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei în 1991-1992 (Ilaşcu și alții, precitată, § 382). În cauzele care au urmat și au vizat regiunea transnistreană, Curtea a estimat că, până în iulie 2010, ”RMN” nu a putut să existe, rezistând la eforturile depuse de către Republica Moldova și actorii internaționali în vederea soluționării conflictului și restabilirii democrației și drepturilor în regiune, decât cu susținerea militară, economică șo politică a Rusiei (Ivanţoc și alții, precitată, §§ 116-120, Catan și alții, precitată, §§ 121-122, și Mozer, precitată, §§ 108 și 110). În cauza Mozer, Curtea a concluzionat că gradul ridicat de dependență al ”RMN” de susținerea Rusiei constituie un motiv puternic care permite să se considere că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul aparține jurisdicției acestui stat în sensul articolului 1 din Convenție (Mozer, precitată, §§ 110-111).

23. Din lipsă de informație actualizată, care să probeze contrariul, Curtea estimează că această concluzie este încă valabilă pentru perioada la care se referă cauza, mai exact din martie 2011 până în septembrie 2016. Astfel, ea nu vede niciun motiv să deosebească prezenta cauză de cauzele Ilaşcu și alții, Ivanţoc și alții, Catan și alții și Mozer precitate.

24. Prin urmare, în cauza dată, reclamantul se află sub jurisdicția Federației Ruse în sensul articolului 1 din Convenție. Pe cale de consecință, Curtea respinge excepțiile ratione personae și ratione loci invocate de guvernul rus.

25. Curtea va stabili mai jos dacă reclamantului i-au fost încălcate drepturile protejate de Convenție, astfel încât să angajeze răspunderea unuia sau altuia dintre statele pârâte (Mozer, precitat, § 112).

B. Epuizarea remediilor naționale

26. Guvernul moldovean a susținut că reclamanții nu au epuizat remediile naționale disponibile în Republica Moldova. În special, Curtea a menționat că reclamanții nu s-au bazat pe Legea nr. 1545 (1998) privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești și nu au solicitat despăgubiri din partea Republicii Moldova pentru drepturile care le-au fost încălcate. Prin urmare, guvernul moldovean a susținut că partea din cerere referitoare la Republica Moldova ar trebui declarată inadmisibilă pentru că nu au fost epuizate căile de atac disponibile în Moldova.

27. Curtea notează că aceeași obiecție a fost ridicată de Guvernul Republicii Moldova și respinsă de Curte în cauza Mozer (citată mai sus, § 115-121). Astfel, Curtea nu vede niciun motiv pentru a distinge această cauză de cauza Mozer și respinge obiecția guvernului moldovean cu privire la nepuizarea căilor de atac interne pentru aceleași motive ca și în cauza respectivă.

 28. Guvernul rus a declarat că cererea ar trebui respinsă pentru că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile în Federația Rusă, și anume, să solicite despăgubiri instanțelor rusești.

29. Reclamanții nu au fost de acord și au susținut că Guvernul Rus nu a dovedit existența niciunui remediu intern.

30. Curtea reiterează că regula cu privire la epuizarea căilor de atac interne, menționată la articolul 35 § 1 din Convenție, impune reclamanților, în primul rând, utilizarea căilor de atac prevăzute de sistemul juridic național, permițând astfel statelor să nu răspundă în fața Curții decât după ce au avut ocazia de a soluționa problema conform propriului lor sistem juridic. Regula se bazează pe ipoteza că sistemul național oferă o cale de atac eficientă în ceea ce privește pretinsa încălcare. Sarcina probei revine guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac, și anume de a convinge Curtea că la acea dată, atât în teorie, cât și în practică, era disponibilă o cale de atac efectivă - adică că recursul a fost accesibil, capabil să ofere despăgubiri în ceea ce privește plângerile reclamantului și o perspectivă rezonabilă de succes. Cu toate acestea, odată ce a fost îndeplinită această sarcină a probei, reclamantul trebuie să constate că recursul formulat de Guvern a fost de fapt epuizat sau, din anumite motive, era inadecvat și inoperant în circumstanțele particulare ale cauzei sau că existau circumstanțe speciale absolvite (a se vedea, printre altele, Maktouf și Damjanović c. Bosniei și Herțegovinei [GC], nr. 2312/08 și 34179/08, § 58, CEDO 2013 (extrase), Vučković și alții c. Serbiei (GC), nr. 17153/11 și alții 29, §§ 69-77, 25 martie 2014 și Gherghina c. României [GC] (dec.), nr. 42219/07, §§ 83-89 , 9 iulie 2015).

31. Având în vedere faptele din prezenta cauză, Curtea notează că guvernul rus nu doar că nu a demonstrat existența remediilor disponibile pentru reclamanți în cadrul Federației Ruse, dar a și subliniat puternic poziția potrivit căreia Federația Rusă nu are competență de jurisdicție în cauzele referitoare la Transnistria. Rezultă că obiecția guvernului rus cu privire la neepuizarea căilor de atac interne trebuie respinsă ca nefondată.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 ȘI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

32. Reclamantul s-a plâns că detenția sa a fost ilegală și, prin urmare, contrară articolului 5 § 1 din Convenție. În continuare acesta s-a plâns că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 întrucât a fost condamnat de o instanță ilegal creată și care nu i-a asigurat un proces echitabil. Părțile relevante din articolele 5 și 6 prevăd următoarele:

Articolul 5

“1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale.

(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;

(c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a se bănui că a săvîrșit o infracțiune sau cînd există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvîrșească o infracțiune sau să fugă după săvîrșirea acesteia...”;

Articolul 6

„1. La stabilirea... oricărei acuzații în materie penală împotriva sa, fiecare are dreptul la un proces echitabil..instanță independentă..”

A. Admisibilitate

33. Curtea notează că plîngerile potrivit Articolului 5 § 1 nu sunt vădit nefondate în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea la fel notează că aceste plîngeri nu sunt inadmisibile pentru oricare alte motive. Astfel plîngerile se declară admisibile.

B. Fond

34. În baza articolului 5 § 1 din Convenție primul reclamant s-a plâns că detenția sa a fost dispusă de autoritățile din „RMN”, un stat nerecunoscut. O astfel de detenție nu poate fi considerată „legală” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție.

35. În baza articolului 6 § 1 din Convenție primul reclamant s-a plâns că instanța din „RMN” care l-a condamnat nu poate fi considerată „o instanță instituită prin lege” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În continuare acesta s-a plâns că nu a avut acces deplin la informațiile din dosar și că unui avocat angajat de familia sa nu i s-a permis să-i reprezinte interesele din cauză că nu era cetățean „RMN”.

36. Guvernele respondente nu au făcut nicio observație cu privire la acest capăt de plângere.

37. Este bine definit în jurisprudența Curții cu privire la Articolul 5 § 1 că orice privare de libertate nu trebuie numai să se bazeze pe una din cele excepții enumerate de la literele (a) la (f), ci, de asemenea, trebuie să fie "legală". În cazul în care "legalitatea" detenției este disputabilă, inclusiv la chestiunea dacă "o procedură prevăzută de lege" a fost respectată, Convenția, în esență, face trimitere la dreptul intern și stabilește obligația de a se conforma cu normele de fond și de procedură ale legislației naționale. Acest lucru impune, în primul rînd, că orice arest sau detenție să aibă o bază legală în dreptul intern, dar, de asemenea, se referă și la calitatea legii, solicitînd ca aceasta să fie compatibilă cu ordinea de drept, un concept inerent tuturor articolelor din Convenție (a se vedea, de exemplu, Del Río Prada c. Spaniei [MC], nr. 42750/09, § 125, CEDO 2013)

38. Curtea reiterează că a stabilit în cauza Mozer că „sistemul juridic” al „RMN” nu este un sistem compatibil cu Convenția ( a se vedea Mozer, citat mai sus, §§ 148-49). Din acest motiv Curtea a stabilit că instanțele „RMN”-și, prin urmare - orice altă autoritate „RMN” nu ar fi putut să dispună „arestul sau detenția legală” a reclamantului în sensul articolului 5 § 1 din Convenție (a se vedea Mozer, citat mai sus, § 150).

39. Din lipsă de alte informații noi și pertinente care să demonstreze contrariul, Curtea consideră că concluzia adoptată în cauza Mozer este valabilă și în cazul de față. Mai mult, în lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că instanțele „RMN” nu doar că nu puteau să dispună arestarea legală a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 din Convenție, dar, de asemenea, acestea nu pot fi calificate ca „instanțe independente și insituite prin lege” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

40. În continuare Curtea trebuie să determine dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive și a luat măsuri adecvate și necesare pentru a asigura respecatarea drepturilor reclamantului (a se vedea § 20 de mai sus). În cauza Mozer, Curtea a stabilit că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova se refereau atât la restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a puterii sale de jurisdicție, cât și la măsuri care să asigure respectarea drepturilor reclamanților individuali (a se vedea Mozer, citat mai sus § 151).

41. Cu privire la primul aspect al obligațiilor Republicii Moldova, acela de a restabili controlul asupra teritoriului transnistrean, în cauza Mozer Curtea a stabilit că Moldova a luat toate măsurile care i-au stat în putere de la încetarea ostilităților din 1991-1992 până în iulie 2010 ( a se vedea Mozer, citat mai sus, § 152). În cauza dată, părțile nu au prezentat nici un argument care să indice că Republica Moldova și-ar fi schimbat poziția adoptată cu privire la Transnistria în anii care au urmat și până la momentul eliberării reclamantului din detenție în mai 2011. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv să adopte o altă poziție în cauza de față (ibidem).

42. Revenind la cea de-a doua parte a obligațiilor pozitive, și anume de a asigura respectarea drepturilor primului reclamant, Curtea notează că autoritățile moldovenești au depus eforturi pentru a asigura aceste drepturi. Mai exact, (i) a fost inițiată o urmărire penală în ceea ce privește arestarea și detenția primului reclamant; (ii) Consiliul Europei, OSCE, Uniunea Europeană și Statele Unite au fost informați despre această problemă (a se vedea punctul 12 de mai sus) Și (iii) ambii reclamanți au primit din partea Guvernului Republicii Moldova sprijin financiar și un apartament gratuit (a se vedea punctul 13 de mai sus).

43. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea concluzionează că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de primul reclamant și constată că nu a avut loc violarea articolelor 5 § 1 și 6 § 1 din Convenție de către Republica Moldova.

44. În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea notează că nu există dovezi că persoanele care acționează în numele Federației Ruse au participat direct la măsurile luate împotriva primului reclamant.

45. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada respectivă (a se vedea §§ 22-23 de mai sus). În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu este necesar să se stabilească dacă Rusia exercită un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (a se vedea Mozer, citată mai sus, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi putut supraviețui, responsabilitatea Rusiei în cadrul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor primului reclamant.

46. În concluzie, după ce a constatat încălcarea drepturilor primului reclamant garantate de articolele 5 § 1 și 6 § 1 (a se vedea punctul 39 de mai sus), Curtea constată că aceste dispoziții au fost încălcate de către Federația Rusă.

47. Având în vedere constatările de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze în plus dacă alte aspecte ale procedurii penale împotriva primului reclamant au fost în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

48. Reclamanții s-au plâns că perchezițiile în apartamentul lor dinTiraspol a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea domiciliului lor. De asemenea, reclamanții s-au plâns de restricțiile impuse celui de-al doilea reclamant în ceea ce privește posibilitatea de a-l vizita pe primul reclamant în timpul detenției. Părțile relevante ale articolului 8 au următorul conținut:

Articlul 8

“1. Fiecare persoană are dreptul la respectarea ...vieții de familie, a domiciliului său...

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora..”

A. Admissibilitate

49. Curtea notează că aceaste plîngeri nu sunt vădit nefondate în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea de asemenea notează că plîngerile nu sunt inadmisibile pentru oricare alte motive. Astfel plâ ngerile se declară admisibile.

B. Fond

50. Reclamanții au susținut că percheziția apartamentului lor a fost inițiată și efectuată de către autoritățile "RMN", o formațiune statală nerecunoscută. Astfel de percheziții nu pot fi considerate "în conformitate cu legea". Aceștia au susținut, de asemenea, că prima vizită a celui de-al doilea reclamant la primul reclamant, în timpul detenției, a fost autorizată numai după trei săptămâni și după ce aceasta a mărturisit, fără a exista niciun temei juridic pentru întârzierea vizitei.

51. Guvernul moldovean a susținut că interferența în drepturile reclamanților nu a fost legală, deoarece nu a fost prevăzută de legile interne ale Republicii Moldova.

52. Guvernul rus nu a prezentat observații specifice în această privință. Poziția acestuia este că nu a avut "jurisdicție" pe teritoriul "RMN" și că, prin urmare, nu este în măsură să formuleze observații cu privire la fondul cauzei.

53. Este incontestabil faptul că percheziționarea apartamentului reclamanților a constituit o ingerință în dreptul lor la respectarea domiciliului. În plus, Curtea consideră că restricționarea temporară a dreptului de vizită al celui de-al doilea reclamant a constituit o ingerință în dreptul reclamanților la viața de familie. O intervenție va contraveni articolului 8, cu excepția cazului în care este "în conformitate cu legea", urmărește unul sau mai multe scopuri legitime menționate la alineatul 2 și, în plus, este "necesară într-o societate democratică" pentru a atinge scopul sau scopurile (a se vedea Labita c. Italiei [GC], nr. 26772/95, § 179, CEDO 2000 IV și Idalov c. Rusiei [GC], nr. 5826/03, § 200, 22 mai 2012).

54. În ceea ce privește legalitatea primei ingerințe, niciun element din prezenta cauză nu permite Curții să considere că există un temei juridic pentru percheziționarea apartamentului reclamanților. Ținând cont de circumstanțe, Curtea concluzionează că ingerința nu a fost legală în temeiul dreptului intern. În consecință, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenției.

55. De asemenea, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că restricționarea dreptului de vizită al celui de-al doilea reclamant a avut un temei juridic. Prin urmare, a fost încălcat și articolul 8 în acest sens.

56.  Pentru aceleași motive ca și cele invocate în contextul plângerilor în baza articolelor 5 § 1 și 6 § 1 ale Convenției (vezi §§ 41-42 de mai sus), Curtea consideră că nu a avut loc o violarea a articolului 8 al Convenției din partea Republicii Moldova.

57. Pentru aceleași motive exprimate în același context (vezi paragraful 45), Curtea consideră că a avut loc o dublă violare a articolului 8 a Convenției de către Federația Rusă.

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 DIN CONVENȚIE

58. Primul reclamant s-a plâns că reprezentantului său în procedurile în fața Curții nu i s-a permis să-l viziteze în închisoare sau să participe la procedurile judiciare în cadrul procesului împotriva lui. Acesta s-a plâns că această restricție a constituit o interferență în exercitarea dreptului său la un recurs individual în baza articolului 34 al Convenției.

 59. Curtea notează că, cu diferite ocazii, reprezentantul reclamantului a solicitat accesul reclamantului la ședințele de judecată, însă fără succes. Cu toate acestea, în cererile sale, el și-a exprimat intenția de a acționa în calitate de avocat al primului reclamant în cadrul procedurilor penale, fără a menționa statutul de reprezentant al acestuia în procedura în fața Curții. Ținând cont de circumstanțele date, nu există nici un indiciu că statele respondente nu și-au îndeplinit obligația care le revine în temeiul articolului 34 al Convenției prin împiedicarea dreptului petiționarului de a adresa o cerere individuală.

V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

60. Articolul 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă..”

A. Prejudiciu moral

61. Primul reclamant a pretins 70, 000 euro (EUR) cu titlu de prejucidiu moral, iar al doilea reclamant 10, 000 euro (EUR).

62. Guvernele respondende au susținut că sumele sunt excesive și au solicitat Curții să le respingă.

63. Curtea notează că nu a constatat nici o violare a Convenției de către Republica Moldova în cauza respectivă. În consecință, statul respectiv nu poate fi obligat la plata oricăror compensații pentru prejudiciul moral.

64. Având în vedere încălcările de mai sus ale Federației Ruse, Curtea consideră că în acest caz este justificată acordarea unei despăgubiri în ceea ce privește prejudiciul moral. Efectuând evaluarea pe o bază echitabilă, Curtea acordă primului reclamant suma de 30.000 euro (EUR) și celui de-al doilea reclamant 7 000 euro (EUR), care urmează a fi plătite de Federația Rusă.

B. Costuri și cheltuieli

65. Reclamanții au pretins, de asemenea, 7,440 euro (EUR) pentru costuri și cheltuieli.

66. Guvernele respondende au susținut că sumele sunt excesive.

67. Curtea notează că a constatat că Moldova, dat fiind faptul că și-a îndeplinit obligațiile pozitive, nu este responsabilă pentru violările produse în această cauză. În consecință, statul respectiv nu poate fi obligat la plata oricăror compensații cu titlu de costuri și cheltuieli.

68. Curtea reiterează că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie acordate în temeiul articolului 41 al Convenției, trebuie stabilit că acestea au fost efectiv și în mod necesar suportate și că erau rezonabile în ceea ce privește cuantumul (a se vedea, de exemplu, Mozer, § 240). Având în vedere toți factorii relevanți și articolul 60 § 2 din Regulamentul Curții, Curtea acordă reclamanților suma de 4 000 de euro (EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli, care urmează a fi plătite de Federația Rusă.

C. Penalități

69. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1. Declară, unanim, cererea admisibilă în privința Republicii Moldova;

2. Declară, cu o majoritate, cererea admisibilă în privința Federației Ruse;

3. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul că nu a avut loc o violarea a articolului 5 § 1 al Convenției de către Republica Moldova;

4. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul că a avut loc o violarea a articolului 5 § 1 al Convenției de către Federația Rusă;

5. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul că nu a avut loc o violarea a articolului 6 § 1 al Convenției de către Republica Moldova;

6. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul că a avut loc o violarea a articolului 6 § 1 al Convenției de către Federația Rusă;

7. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul că nu a avut loc o violarea a articolului 8 al Convenției de către Republica Moldova;

8. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul că a avut loc o violarea a articolului 8 al Convenției de către Federația Rusă, atât în ceea ce privește percheziționarea apartamentului reclamanților, cât și restricționarea dreptului celui de-al doilea reclamant de a vizita primul reclamant în timpul detenției;

9. Hotărăște, unanim, că Statele respondente și-au îndeplinit obligația prevăzută de articolul 34 din Convenție;

10. Hotărăște, cu 6 voturi contra la unul ,

(a) Federația Rusă trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume:

(i) 30 000 EUR (treizeci de mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută primului reclamant;

(ii) 7 000 EUR (șapte mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută celui de-al doilea reclamant;

(iii) 4 000 EUR (patru mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli, ambilor reclamanți;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la data plății, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;

11. Respinge, unanim, restul pretențiilor cu privire la reparația echitabilă.

Redactată în engleză și notificată în scris la 30 mai 2017, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 și 3 din Regulametul Curții.

Işıl Karakaş
GrefierPreședinte

În conformitate cu Articolul 45 § 2 al Convenției și Regula 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărîre se anexează următoarea opinie separată a judecătorului Dedov.

A.I.K.
S.H.N.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DEDOV

Votul meu în cauza dată se bazează pe opinia mea disidentă anterioară, exprimată în cauza Mozer c. Republicii Moldova și a Rusiei ([GC], nr. 11138/10, CEDO 2016) cu privire la controlul efectiv al Federației Ruse asupra Transnistriei.

 

Full & Egal Universal Law Academy