©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 10 martie 2015
În Cauza Varga şi alţii împotriva Ungariei
(Cererile nr. 14097/12, 45135/12, 73712/12, 34001/13, 44055/13 şi 64586/13)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Varga şi alţii împotriva Ungariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Işıl Karakaş, preşedinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 februarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află şase cereri (nr. 14097/12, 45135/12, 73712/12, 34001/13, 44055/13 şi 64586/13) îndreptate împotriva Ungariei, prin care şase resortisanţi ai acestui stat, domnii Lajos Varga, Tamás Zsolt Lakatos, Gábor Tóth, László Pesti, Attila Fakó şi Gábor Kapczár („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 1 martie 2012, 10 iulie 2012, 14 noiembrie 2012, 14 mai 2013, 2 iulie 2013 şi, respectiv, 1 octombrie 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnii T. Fazekas, D. Karsai, A. Cech, A. Nemesszeghy şi G. Magyar, avocaţi în Budapesta, precum şi domnul A. Kovács, avocat în Szeged. Guvernul ungar (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Z. Tallódi, agent guvernamental în cadrul Ministerului Administraţiei Publice şi Justiţiei.
3. Reclamanţii s-au plâns de faptul că au fost ţinuţi în detenţie în camere supraaglomerate şi de absenţa unor căi de atac interne efective în acest sens. Aceştia au invocat art. 3, considerat separat dar şi coroborat cu art. 13 din Convenţie.
4. La 9 ianuarie 2014, cererile au fost comunicate Guvernului.
La 23 septembrie 2014, Camera a decis să informeze părţile că analizează necesitatea de a aplica procedura hotărârii-pilot în această cauză, în conformitate cu art. 46 § 1 din Convenţie.
Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii privind aplicabilitatea procedurii hotărârii-pilot.
ÎN FAPT
i. circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1975, 1987, 1961, 1968, 1973 şi, respectiv, 1984. La data introducerii cererilor, aceştia erau deţinuţi în penitenciarele din Baracska, Szolnok, Budapesta, Sopronkőhida, Pálhalma şi, respectiv, Szeged.
6. La 31 decembrie 2013, în penitenciarele din Ungaria se aflau în total 18 042 de persoane private de libertate (reprezentând un indice de ocupare de 144 %), din care 5 053 de persoane erau arestate preventiv.
A. Domnul Varga
7. Domnul Varga a fost deţinut în Penitenciarul Baracska; potrivit afirmaţiilor sale, penitenciarul a fost supraaglomerat în perioada detenţiei sale (17 ianuarie – 3 septembrie 2011). În special, camera de cazare avea suprafaţa de 30 metri pătraţi (m²) şi caza 17 deţinuţi (însemnând un spaţiu locuibil de 1,76 m² pentru fiecare persoană). Hrana era de o calitate necorespunzătoare şi în cantitate insuficientă, reclamantul susţinând că din acest motiv a slăbit 20 de kilograme.
La 4 iulie 2011 i s-a aplicat sancţiunea disciplinară cu izolarea timp de 11 zile. Acesta a susţinut că a fost cazat într-o cameră cu suprafaţa de circa 8 m² şi cu condiţii igienice necorespunzătoare, fără apă curentă corespunzătoare. Drept urmare, a avut probleme de igienă şi o infecţie a pielii pentru care nu a primit tratament corespunzător. Pe durata izolării a beneficiat de plimbări zilnice în aer liber de doar 30 de minute.
B. Domnul Lakatos
8. Domnul Lakatos a fost deţinut din data de 20 ianuarie 2011 până la o dată neprecizată din primăvara anului 2012 la Penitenciarul Judeţean Hajdú-Bihar într-o cameră care avea suprafaţa de 9 m² şi caza 3 deţinuţi, inclusiv reclamantul (însemnând un spaţiu locuibil de 3 m² pentru fiecare persoană). În primăvara anului 2012, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Judeţean Jász-Nagykun-Szolnok, unde a fost deţinut într-o cameră care avea suprafaţa de 9 m² şi caza 4 deţinuţi, inclusiv reclamantul (însemnând un spaţiu locuibil de 2,25 m² pentru fiecare persoană). Acesta a afirmat că în acest ultim penitenciar nu exista aerisire, iar toaleta era separată de spaţiul locuibil printr-o perdea, motiv pentru care intimitatea nu era suficientă.
C. Domnul Tóth
9. Domnul Tóth a fost arestat preventiv în data de 7 aprilie 2010. La 10 aprilie 2010, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Judeţean Hajdú-Bihar, unde a fost ţinut până la 18 ianuarie 2012 într-o cameră care avea suprafaţa de circa 10 m² şi pe care a împărţit-o cu alţi 3 deţinuţi (însemnând un spaţiu locuibil de 2,5 m² pentru fiecare persoană). Spaţiul locuibil era separat de toaletă doar printr-o perdea.
Ulterior, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Budapesta (Budapesti Fegyház és Börtön), unde în perioada 18 ianuarie 2012 – 18 ianuarie 2014 a fost ţinut într-o cameră care avea suprafaţa de circa 10 m² şi pe care a împărţit-o cu alţi 2 deţinuţi (însemnând un spaţiu locuibil de 3,33 m² pentru fiecare persoană).
Din data de 18 ianuarie 2014 este cazat împreună cu alţi 7 deţinuţi într-o cameră cu suprafaţa de 25 m² (însemnând un spaţiu locuibil de 3,13 m² pentru fiecare persoană). Acesta a afirmat că toaleta este separată de spaţiul locuibil doar printr-o perdea. Lenjeria de pat se schimbă doar o dată la 5–6 săptămâni.
D. Domnul Pesti
10. Reclamantul a început executarea pedepsei închisorii în 2009, la Penitenciarul Márianosztra. Acesta a fost cazat împreună cu alţi 8–10 deţinuţi într-o cameră cu o suprafaţă disponibilă de 25,7 m² (însemnând un spaţiu locuibil de cel mult 2,86 m² pentru fiecare persoană).
La 6 decembrie 2012, acesta a fost transferat la Penitenciarul Sopronkőhida, unde camera ocupată împreună cu alt deţinut avea suprafaţa de 6,2 m² (însemnând un spaţiu locuibil de 3,1 m² pentru fiecare persoană).
E. Domnul Fakó
11. La 27 octombrie 2011, domnul Fakó a fost plasat în arest preventiv la Centrul de reeducare Budapesta (Fővárosi Büntetés-végrehajtási Intézet). La 29 aprilie 2013, a fost transferat la Penitenciarul Pálhalma, unde a fost cazat într-o cameră împreună cu alţi 13 deţinuţi. Fără să indice suprafaţa camerei, acesta a afirmat că spaţiul locuibil pentru fiecare persoană varia între 1,5 şi 2,2 m².
Acesta beneficia de plimbare zilnică în aer liber timp de o oră, iar restul timpului şi-l petrecea în cameră. Potrivit afirmaţiilor sale, în vara anului 2013 temperatura din cameră a ajuns la 40˚C din cauza aerisirii necorespunzătoare. Acesta a mai afirmat că avea dreptul la duş doar o dată pe săptămână şi doar timp de 5 minute. De asemenea, camera era infestată de ploşniţe, păduchi şi gândaci (de bucătărie), însă conducerea penitenciarului nu s-a ocupat de problemă.
F. Domnul Kapczár
12. Din data de 12 decembrie 2006, domnul Kapczár îşi ispăşeşte pedeapsa la Penitenciarul Szeged. Pe durata detenţiei, a fost cazat în 14 camere diferite. Suprafaţa camerelor era de 8, 12 şi, respectiv, 24 m². În camerele de 8 m², indicele de ocupare era deseori de 3 persoane (însemnând un spaţiu locuibil de 2,67 m² pentru fiecare persoană). În camerele de 12 m², indicele de ocupare era de 4 persoane (însemnând un spaţiu locuibil de 3 m² pentru fiecare persoană). În camerele de 24 m², indicele de ocupare era deseori de 10 persoane (însemnând un spaţiu locuibil de 2,4 m² pentru fiecare persoană).
Reclamantul a afirmat că toaletele din camere au fost separate de spaţiul locuibil abia în urmă cu 18 luni şi că problema aerisirii a rămas nesoluţionată. De asemenea, unele dintre paturile suprapuse erau sudate unul de celălalt, deţinuţii fiind astfel obligaţi să doarmă unul lângă celălalt.
ii. dreptul şi practica interne relevante
A. Decretul nr. 6/1996. (VII.12.) al Ministrului Justiţiei privind Regulamentul de executare a pedepsei închisorii şi a arestării preventive, în vigoare până la 31 decembrie 2014
13. Decretul dispune că plângerile se adresează directorului penitenciarului sau procurorului, după cum urmează:
Art. 6
„(1) Dacă legea nu prevede altfel, chestiunile referitoare la detenţia unei persoane private de libertate se soluţionează – la cerere sau din oficiu – de către şeful serviciului stabilit din unitatea penitenciară în care se află persoana în executarea pedepsei sau măsurii aplicate acesteia. În chestiunile referitoare la detenţia sa, persoana privată de libertate poate solicita, fără a preciza obiectul cererii sale, ca şeful serviciului sau directorul penitenciarului să îl audieze personal, ori poate depune o cerere scrisă.
(2) Persoanele private de libertate pot depune plângere la director împotriva unei dispoziţii, măsuri, decizii sau omisiuni rezultate în contextul alin. (1). În cazul în care decizia aparţine directorului [...] plângerea se examinează de către comandantul administraţiei naţionale a penitenciarelor.
(3) Dacă, în cazurile prevăzute de lege, cazul persoanei private de libertate a fost soluţionat [...] de comandantul administraţiei naţionale, plângerea se examinează de către ministru [...]”
Art. 7
„Pe lângă procedurile menţionate la art. 6, persoanele private de libertate [...]
a) se pot adresa direct procurorului responsabil de supravegherea executării pedepselor şi pot solicita să fie audiate de procuror;”
Anterior modificării din 24 octombrie 2010, intrată în vigoare la 24 noiembrie 2010, art. 137 din Decretul nr. 6/1996. prevedea că repartizarea camerelor de deţinere ar trebui să asigure fiecărei persoane un volum de aer de 6 metri cubi (m³) şi un spaţiu locuibil de 3 m² (în cazul bărbaţilor) sau 3,5 m² (în cazul femeilor şi minorilor). Cu toate acestea, în forma în care era în vigoare în perioada în litigiu, art. 137 nu prevedea o obligaţie legală în acest sens şi reglementa condiţiile de detenţie astfel:
„(1) Numărul de persoane repartizate într-o cameră [...] ar trebui să se stabilească astfel încât fiecare persoană să aibă, pe cât posibil, un volum de aer de 6 metri cubi şi, în cazul bărbaţilor, un spaţiu locuibil de 3 metri pătraţi, iar în cazul femeilor şi minorilor, un spaţiu locuibil de 3,5 metri pătraţi.
(2) Spaţiul locuibil se calculează luând în considerare suprafaţa camerei minus suprafaţa ocupată de mobilier şi alte echipamente.
(3) Suprafaţa camerelor individuale [...] ar trebui să fie de 6 metri pătraţi, pe cât posibil.”
B. Legea nr. CLXIII din 2011 privind parchetul
14. Legea a reglementat rolul parchetului în supravegherea detenţiei, după cum urmează:
Monitorizarea legalităţii sancţiunilor de drept penal
Art. 22
„(1) În orice moment şi în orice loc, procurorii au dreptul de a controla legalitatea executării pedepselor [...], tratamentul legal aplicat persoanelor private de libertate şi punerea în aplicare a dispoziţiilor care apără drepturile persoanelor private de libertate. [...]
(2) Şeful unei unităţi [...] de executare [a privării de libertate] trebuie, dacă este monitorizat în temeiul alin. (1), să se conformeze dispoziţiilor procurorului cu privire la [...] condiţiile de detenţie. Împotriva dispoziţiilor respective, şeful unităţii poate face plângere [...] la procurorul-şef în termen de 15 zile, fără ca aceasta să aibă efect suspensiv.
[...]
(4) Procurorii vor solicita ofiţerului superior responsabil stoparea oricăror practici sau deficienţe contrare legii, acesta din urmă conformându-se instrucţiunilor. Acesta poate totuşi să depună o plângere [...] la procurorul-şef în termen de 15 zile, aceasta având efect suspensiv.”
C. Codul civil [vechi] în vigoare în perioada în litigiu
15. Legea nr. IV din 1959 privind [vechiul] Cod civil, în vigoare până la 15 martie 2014, prevedea reparaţii pentru acţiunile care aduceau atingere drepturilor personalităţii cuiva dacă îi cauzau prejudiciu, după cum urmează:
Art. 84
„(1) O persoană căreia i s-au încălcat drepturile personalităţii poate formula următoarele capete de cerere de drept civil, în funcţie de circumstanţele cazului:
a) un capăt de cerere ca instanţa să constate că a avut loc o încălcare;
b) un capăt de cerere pentru încetarea încălcării şi pentru a-i impune autorului încălcării interdicţia de a mai comite alte încălcări;
c) un capăt de cerere ca autorul încălcării să fie obligat să asigure reparaţii printr-o declaraţie sau orice altă metodă corespunzătoare şi, după caz, aceasta să fie făcută public de către autor sau pe cheltuiala acestuia;
d) u capăt de cerere pentru încetarea situaţiei cauzatoare de prejudiciu şi pentru restaurarea situaţiei de dinaintea încălcării de către autorul încălcării sau pe cheltuiala acestuia [...];
e) un capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri conform normelor privind răspunderea civilă [...]”
Art. 339
„(1) Orice persoană care cauzează în mod ilegal un prejudiciu altei persoane este obligată să plătească despăgubiri. Persoana este disculpată dacă dovedeşte că a acţionat într-un mod care este de aşteptat, în general, într-o anumită situaţie."
Art. 349
„(1) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de administraţia publică se stabileşte doar dacă prejudiciul nu putea fi prevenit prin căi legale ordinare sau dacă persoana în cauză a făcut uz de căile legale ordinare corespunzătoare pentru prevenirea prejudiciului.”
D. Jurisprudenţa invocată de părţi
1. Hotărârea din 26 martie 2013 a Înaltei Curţi Metropolitane Budapesta
16. Guvernul a făcut trimitere la o hotărâre (a se vedea infra, pct. 40 şi 51) în care Înalta Curte Budapesta Metropolitană a examinat cererile de despăgubiri formulate de un fost deţinut pe motivul pretinsei încălcări a drepturilor personalităţii sale. La originea cauzei s-a aflat o acţiune civilă introdusă de domnul A.B., care a afirmat că nu a beneficiat de asistenţă medicală corespunzătoare în cursul detenţiei, a fost cazat în camere supraaglomerate fără a beneficia de spaţiul personal necesar, i-a fost restrânsă libertatea de religie şi nu a beneficiat de regimul alimentar prescris.
În hotărâre, instanţa a recunoscut dreptul unui deţinut – prevăzut la art. 84 alin. (1), coroborat cu art. 339 din [vechiul] Cod civil – de a introduce o acţiune civilă împotriva locului de deţinere pentru prejudiciul cauzat de supraaglomerare şi condiţiile sanitare necorespunzătoare din locul de deţinere. Instanţa a stabilit că unitatea penitenciară a încălcat legea, mai precis art. 137 din Decretul nr. 6/1996., prin faptul că nu a asigurat un spaţiu de 3 m² fiecărui deţinut. Instanţa a concluzionat că reclamantul a suferit, în cursul detenţiei, un dezavantaj care nu este inerent pedepsei închisorii, ca urmare a condiţiilor de supraaglomerare din penitenciar cumulate cu neacordarea asistenţei medicale şi i-a acordat suma de 250 000 forinţi maghiari (HUF) [aproximativ 750 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea drepturilor personalităţii sale.
2. Hotărârile Kúria (Curtea Supremă)
17. În alte cauze citate de reclamanţi, instanţele interne au respins acţiunile reclamanţilor şi nu au acordat despăgubiri în principal pe motiv că autorităţile interne, în special locurile de deţinere, nu sunt răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de condiţiile de detenţie.
a) Cauza nr. 1
18. La 17 octombrie 2012, Kúria a hotărât, în baza jurisprudenţei Curţii, că detenţia ca atare nu îi poate lipsi pe deţinuţii de alte drepturi fundamentale, printre care şi dreptul la demnitate. Instanţa a susţinut cererea unui reclamant care a invocat încălcarea drepturilor personalităţii sale ca urmare a condiţiilor de supraaglomerare din penitenciar. Instanţa a constatat că încălcarea prevederilor legale în materie de detenţie, în special a celor referitoare la spaţiul locuibil, constituie o încălcare a drepturilor personalităţii ale reclamantului. Cu toate acestea, Kúria a respins pretenţiile reclamantului cu titlu de prejudiciu moral.
b) Cauza nr. 2
19. Într-o cauză în care reclamantul a fost ţinut în condiţii de detenţie incompatibile cu art. 137 din Decretul nr. 6/1996, Kúria a decis, în hotărârea pronunţată la 21 noiembrie 2012, că deciziile privind primirea deţinuţilor nu ţin de competenţa conducerii penitenciarului şi că aceasta nu are dreptul să refuze primirea de persoane noi pe motivul supraaglomerării. În opinia Kúria, simplul fapt că reclamantul a fost cazat într-o cameră în care nu se putea asigura spaţiul locuibil minim nu angajează răspunderea conducerii penitenciarului.
c) Cauza nr. 3
20. Într-o cauză îndreptată împotriva Penitenciarului Vác, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Ungariei de către un deţinut care s-a plâns de spaţiu locuibil insuficient, de căldura din cameră din timpul verii şi de faptul că nu i s-a permis să folosească propriul televizor, Kúria a decis, în hotărârea din 16 ianuarie 2013, că spaţiul locuibil insuficient şi condiţiile de igienă necorespunzătoare încalcă drepturile personalităţii reclamantului. Instanţa a subliniat că una dintre condiţiile pentru acordarea, sau nu, de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personalităţii o constituie prejudiciul real cauzat de conduita nelegală a pârâtului. Încălcarea drepturilor personalităţii reclamantului nu angajează, în sine, răspunderea penitenciarului pentru acordarea de despăgubiri. Potrivit Kúria, prejudiciul suferit de reclamant a fost cauzat de privarea de libertate propriu-zisă, iar condiţiile de detenţie nu au cauzat niciun prejudiciu suplimentar care să impună plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral.
d) Cauza nr. 4
21. La 8 aprilie 2013, Kúria a dat câştig de cauză unui reclamant care s-a plâns de încălcarea drepturilor personalităţii sale ca urmare a faptului că penitenciarul nu i-a asigurat spaţiul locuibil necesar şi că uşa camerei sale a stat încuiată în permanenţă deşi reclamantul era încadrat în regim deschis, fapt care l-a privat de libertate de mişcare în interiorul clădirii în timpul zilei. Kúria a menţinut constatarea instanţelor inferioare, conform căreia supraaglomerarea nu angajează răspunderea de a acorda despăgubiri. Instanţa i-a acordat totuşi reclamantului o despăgubire parţială pentru faptul că uşa camerei a stat încuiată în permanenţă.
3. Cauzele relevante BDT2011.2404 şi BDT2013.2969
22. În două cauze importante, Curtea de Apel Pécs şi Curtea de Apel Szeged au respins acţiunile în despăgubire introduse de reclamanţi pe motivul supraaglomerării. În cauza judecată de Curtea de Apel Pécs s-a stabilit că reclamantul, nefumător, a fost cazat, în perioada 11 noiembrie 2004 – februarie 2005, într-o cameră cu suprafaţa de 21,66 m². Acesta a stat în cameră împreună cu alţi 14 deţinuţi, dintre care unii obişnuiau să fumeze, deşi fumatul era interzis.
Curtea de apel a schimbat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a obligat locul de deţinere pârât să îi plătească reclamantului 200 000 HUF (aproximativ 650 EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea drepturilor personalităţii ca urmare a supraaglomerării. S-a hotărât că pârâtul nu este răspunzător pentru pretinsa conduită nelegală deoarece aceasta a avut loc din motive obiective, iar pârâtul nu avea putere discreţionară de a decide în privinţa primirii de noi deţinuţi.
La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în cauza judecată de Curtea de Apel Szeged, în care reclamantul a introdus o acţiune în despăgubiri pe motivul cazării sale mai întâi într-o cameră având 25 m² şi 12 deţinuţi, iar apoi în alte două camere având 8 m² şi 4 deţinuţi.
4. Hotărâri ale altor instanţe civile
a) Cauza nr. 1
23. Într-o hotărâre din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Szeged a respins o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral îndreptată împotriva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a statului, a Parchetului şi a Penitenciarului Szeged, introdusă de către o persoană deţinută în secţia de securitate cu regim special, destinată persoanelor condamnate pe viaţă. Instanţa a reamintit că una dintre condiţiile principale pentru a evalua necesitatea acordării unei despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personalităţii o constituie gradul culpei pârâtului care, în prezenta cauză, nu se poate stabili. Instanţa a mai argumentat că expresia „pe cât posibil” folosită în legătură cu spaţiul locuibil de 3 m² la art. 137 din Decretul nr. 6/1996. (VII.12.) (a se vedea supra, pct. 13) viza doar un deziderat, nu o obligaţie, în cazul condiţiilor de detenţie. Instanţa a reţinut că, din lipsa resurselor financiare, nu se pot ameliora capacităţile de cazare în penitenciar, iar conducerea nu are posibilitatea de a refuza primirea unor noi deţinuţi pe motivul supraaglomerării penitenciarului.
Referitor la răspunderea statului, instanţa a constatat că statul are obligaţia de a asigura funcţionarea anumitor sectoare cu resurse financiare limitate, prin urmare acesta nu are nicio culpă. În mod similar, instanţa a respins răspunderea parchetului pe motiv că acesta nu are jurisdicţie asupra condiţiilor materiale de detenţie. Cu privire la celelalte capete de cerere îndreptate împotriva Penitenciarului Szeged, instanţa le-a respins ca nefondate.
b) Cauza nr. 2
24. Într-o hotărâre din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel Debrecen a decis că, deşi reclamantul a fost deţinut în camere supraaglomerate şi lipsite de instalaţii sanitare corespunzătoare, Penitenciarul Judeţean Hajdú-Bihar nu era răspunzător pentru prejudiciile pretinse deoarece supraaglomerarea era cauzată de motive obiective care nu ţineau de sfera răspunderii instituţiei. Instanţa a hotărât că nu se poate imputa nicio culpă conducerii penitenciarului deoarece aceasta nu are posibilitatea de a refuza primirea unor noi deţinuţi nici măcar atunci când se depăşeşte capacitatea medie a locului de deţinere. S-a mai constatat că reclamantul nu şi-a fundamentat pretenţia privind prejudiciul moral care necesita despăgubiri.
c) Cauza nr. 3
25. Într-o cauză îndreptată împotriva statului şi a Penitenciarului Baracska, Curtea de Apel Budapesta a menţinut, prin hotărârea din 22 mai 2012, constatarea instanţei de prim grad conform căreia, deşi penitenciarul pârât nu era în măsură să asigure condiţiile necesare de detenţie în conformitate cu Decretul nr. 6/1996. (VII.12.), această situaţie nu încălca drepturile personalităţii reclamantului. Potrivit instanţei, pârâtul a dovedit că a acţionat conform aşteptărilor generale într-o astfel de situaţie, din moment ce nu avea competenţă de decizie privind primirea deţinuţilor. Mai mult, deşi reclamantul a fost ţinut în perioada 13–18 ianuarie 2010 într-o cameră cu uşa încuiată în permanenţă, condiţiile în litigiu nu au avut o gravitate sau durată care să fi cauzat deteriorarea sănătăţii fizice sau mintale a reclamantului, prin urmare încălcarea drepturilor personalităţii sale nu impunea plata unei despăgubiri. Cu privire la răspunderea statului pentru prejudicii, instanţa a observat că nu exista niciun contract de drept civil între stat şi reclamant şi nici vreun alt temei legal special care să angajeze răspunderea statului.
Aceste concluzii au fost confirmate prin hotărârea curţii din 7 noiembrie 2013 cu privire la pretenţiile altei persoane deţinute în camere supraaglomerate în perioada 8 martie 2007 – 13 septembrie 2010 în acelaşi penitenciar.
d) Cauza nr. 4
26. Într-o altă cauză îndreptată împotriva Penitenciarului Baracska, Curtea de Apel Budapesta a decis, în hotărârea din 2 iulie 2013, că plasarea reclamantului în camere supraaglomerate nu implică, în sine, încălcarea dreptului acestuia la integritate fizică, sănătate sau demnitate şi că supraaglomerarea era un inconvenient inevitabil al cazării mai multor persoane laolaltă. Potrivit instanţei, nici efectul cumulat al altor capete de cerere invocate – şi anume condiţii de igienă necorespunzătoare, lipsa băilor şi a hranei corespunzătoare – nu a adus vreo atingere drepturilor personalităţii ale reclamantului.
e) Cauza nr. 5
27. În hotărârea din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Budapesta a decis că reclamantul a fost cazat în condiţii contrare Decretului nr. 6/1996. (VII.12.) în ceea ce priveşte spaţiul locuibil şi condiţiile de igienă din penitenciar. Instanţa a declarat însă că nu penitenciarele erau cele care luau deciziile privind primirea deţinuţilor şi a constatat că acestea nu pot fi considerate răspunzătoare pentru încălcarea dispoziţiilor relevante privind condiţiile de detenţie.
f) Cauza nr. 6
28. La 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Szeged a menţinut capătul de cerere îndreptat de un deţinut împotriva unui penitenciar cu privire la faptul că administraţia penitenciarului nu a pus în aplicare interzicerea fumatului în camere, nu i-a pus la dispoziţie îmbrăcăminte şi încălţăminte, precum şi cu privire la caracterul umilitor al percheziţiilor corporale. Instanţa a respins celelalte capete de cerere, în special cel referitor la supraaglomerare, reiterând motivarea din hotărârea sa din 20 septembrie 2011 (a se vedea supra, pct. 23).
g) Cauza nr. 7
29. În hotărârea din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Debrecen a decis că penitenciarul pârât a încălcat drepturile personalităţii reclamantului prin cazarea sa, în perioadele 21 aprilie–2 iunie 2008 şi 23 iunie–19 decembrie 2009, într-o cameră care nu avea un spaţiu locuibil de 3 m². Instanţa a respins capătul de cerere privind prejudiciul moral deoarece culpa penitenciarului nu a putut fi dovedită, în sensul că nu constituia culpa penitenciarului faptul că acesta îşi putea respecta obligaţia legală de a primi deţinuţi doar prin încălcarea normelor privind condiţiile de detenţie. În opinia instanţei, era sarcina statului să adopte legislaţia necesară şi să asigure mijloace financiare corespunzătoare pentru a asigura legalitatea condiţiilor de detenţie. Altminteri, se angajează răspunderea statului.
E. Curtea Constituţională
30. În trei procese diferite, pendinte la Înalta Curte Budapesta, judecătorul a solicitat Curţii Constituţionale să declare că art. 137 din Decretul nr. 6/1996. (VII.12.), cu modificările intrate în vigoare la 24 noiembrie 2010, este neconstituţional şi contrar dreptului internaţional.
La 27 octombrie 2014, Curtea Constituţională a hotărât, în Decizia nr. 32/2014. (XI. 3.), că interzicerea tratamentelor inumane şi degradante, consacrată la art. 3 din Convenţie şi art. III alin. (1) din Constituţie, implică obligaţia de a asigura deţinuţilor cazaţi în camere de mai multe persoane un spaţiu locuibil minim şi spaţiu pentru activităţi care să garanteze respectarea drepturilor acestora la demnitate umană. Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, este sarcina statului, în special a legislativului, să reglementeze, cu caracter obligatoriu, spaţiul locuibil minim care trebuie asigurat deţinuţilor. Dat fiind că Decretul nr. 6/1996. (VII.12.), în urma modificării lui din 2010, nu conţinea cerinţe substanţiale, a fost declarat neconstituţional şi contrar obligaţiilor internaţionale.
Curtea Constituţională a declarat textul de lege contestat ca fiind nul de drept, cu efect de la 31 martie 2015.
F. Rapoartele Comisarului Ungariei pentru drepturile fundamentale
1. Penitenciarul Márianosztra
31. La 21 iunie 2012, Comisarul a inspectat Penitenciarul Márianosztra în cadrul unui proiect de aplicare a drepturilor fundamentale ale deţinuţilor. Vizita acestuia s-a axat pe condiţiile de detenţie, în special suprafaţa camerelor, asistenţa medicală şi psihologică, educaţia, hrana, reintegrarea, dotările sportive şi drepturile minorităţilor naţionale.
La data vizitei Comisarului, penitenciarul avea o capacitate de 444 de persoane şi avea cazaţi 645 de deţinuţi, reprezentând o supraaglomerare cu un indice de 160 %. Deţinuţii erau cazaţi fie în camere cu o suprafaţă de 9–10 m² şi o capacitate de până la 3 persoane, fie în camere alcătuite din două încăperi care comunicau între ele şi aveau fiecare o suprafaţă de 10–11 m² şi o capacitate de 8 persoane. Conform raportului, aceste împrejurări, agravate de faptul că deţinuţii din secţiile cu regim închis aveau posibilităţi foarte reduse de a se deplasa în interiorul clădirii, afectau negativ dreptul deţinuţilor la demnitate umană şi sănătatea lor fizică şi mintală. În raport se mai preciza că, în secţiile cu regim închis, toaletele erau separate de spaţiul locuibil doar printr-o perdea, iar condiţiile de igienă erau necorespunzătoare.
2. Penitenciarul Sopronkőhida
32. La 4 aprilie 2013, Comisarul a inspectat Penitenciarul Sopronkőhida. La momentul respectiv, penitenciarul avea o capacitate totală de 500 de persoane, dar avea cazaţi aproape 800 de deţinuţi. Conform raportului, supraaglomerarea avea un indice mediu de 150 %. În cazul în care caza mai mult de 750 de persoane, penitenciarul folosea paturi suprapuse triple şi caza până la 3 deţinuţi în camere de o singură persoană. Deţinuţii aveau dreptul la duş o dată pe săptămână şi îşi puneau rufele la uscat în propriile camere. În opinia Comisarului, aceste aspecte încălcau dreptul la demnitate al reclamanţilor.
3. Penitenciarul Budapesta
33. La 17 mai 2011, Comisarul a inspectat Penitenciarul Budapesta. Acesta a notat în raport că supraaglomerarea avea un indice de 130 %, dar era totuşi sub media naţională. Penitenciarul avea o capacitate de 953 de persoane, iar la data vizitei avea cazaţi 1 248 de deţinuţi. Deţinuţii din clădirea „A” aveau dreptul la plimbare în aer liber timp de o oră, iar cei din clădirea „B” aveau dreptul de a folosi echipamentele din curtea exterioară pe tot parcursul zilei. Deţinuţii serveau masa în propriile camere. În clădirea „A”, nu toate toaletele erau separate de spaţiul locuibil.
iii. documente internaţionale relevante
34. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de Primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, ţinut la Geneva în anul 1955, şi aprobat de Consiliul Economic şi Social prin Rezoluţia 663 C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi Rezoluţia 2076 (LXII) din 13 mai 1977, prevede, în special, următoarele:
„10. Încăperile de deţinere şi în special acelea care sunt destinate deţinuţilor în timpul nopţii, trebuie să corespundă exigenţelor de igienă, ţinându-se cont de climă, mai ales în ceea ce priveşte cubajul de aer, suprafaţa minimă, iluminatul, încălzirea şi ventilaţia.
11. În orice încăpere în care deţinuţii trebuie să trăiască şi să muncească,
a) ferestrele trebuie să fie suficient de mari pentru ca deţinuţii să poată citi şi munci la lumina naturală, amplasarea acestor ferestre trebuie să permită pătrunderea de aer proaspăt şi aceasta chiar dacă este sau nu ventilaţie artificială;
b) lumina artificială trebuie să fie suficientă pentru a permite deţinutului să citească sau să muncească fără să-şi strice vederea.
12. Instalaţiile sanitare trebuie să permită deţinutului să-şi satisfacă nevoile naturale în momentul dorit, într-un mod curat şi decent.
13. Instalaţiile de baie şi duş trebuie să fie suficiente pentru ca fiecare deţinut să aibă posibilitatea şi să fie obligat să le folosească la o temperatură adecvată climatului şi atât de des pe cât o cere igiena generală conform anotimpului şi regiunii geografice, dar cel puţin o dată pe săptămână într-o climă temperată.
14. Toate încăperile frecventate regulat de deţinuţi trebuie menţinute în perfectă stare şi curate.
15. Trebuie să se pretindă deţinuţilor curăţenia personală; în acest scop ei trebuie să dispună de apă şi de articole de toaletă necesare sănătăţii lor şi curăţeniei lor. [...]
[...]
19. Fiecare deţinut trebuie să dispună, în conformitate cu uzanţele locale sau naţionale, de un pat individual cu aşternut necesar, bine întreţinut şi schimbat în asemenea mod încât să asigure curăţenia.
20. 1) Orice deţinut trebuie să primească de la administraţie, la orele obişnuite, o hrană de bună calitate, bine preparată şi servită, având o valoare nutritivă suficientă pentru menţinerea sănătăţii şi a forţelor sale.
2) Fiecare deţinut trebuie să aibă posibilitatea de a avea apă potabilă la dispoziţie.
21. 1) Fiecărui deţinut care nu este ocupat cu o muncă în aer liber i se va asigura, dacă vremea o permite, o oră cel puţin pe zi, pentru exerciţii fizice, adecvate, în aer liber.
[...]
45. 2) Transportul deţinuţilor în condiţii proaste de aerisire sau iluminat sau prin orice mijloc care le-ar produce o suferinţă fizică trebuie interzise. [...]”
35. Fragmentele relevante din Raportul general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) prevăd următoarele:
Fragmente din cel de al 2-lea Raport General [CPT/Inf (92) 3]
„46. Aglomerarea este un subiect de relevanţă directă pentru mandatul CPT-ului. Toate serviciile şi activităţile dintr-o închisoare vor fi afectate în mod negativ dacă este necesar să se adăpostească mai mulţi prizonieri decât numărul pentru care a fost creată; calitatea vieţii va fi coborâtă în totalitate, în mod semnificativ. Mai mult decât atât, nivelul de supraaglomerare într-o închisoare sau într-o anumită parte a ei, poate fi astfel încât, prin el însuşi, să fie inuman şi degradant din punct de vedere fizic.
47. Un program de activităţi satisfăcător (muncă, educaţie, sport etc.) are o importanţă crucială pentru bunăstarea deţinuţilor.[...] Oricum, deţinuţii nu pot fi lăsaţi de capul lor săptămâni, posibil luni de-a rândul, încuiaţi în celulele lor, indiferent de cât de bune condiţii materiale ar putea fi în interiorul celulelor. CPT-ul consideră că ar trebui să se tindă ca în închisorile de detenţie provizorie deţinuţii să-şi poată petrece o parte rezonabilă a timpului (8 ore sau mai mult) în afara celulelor, angajaţi în activităţi cu scop de diferite naturi. [...]
48. O menţiune specială trebuie făcută privind exerciţiul în aer liber. Necesitatea ca deţinuţilor să li se permită exerciţii în aer liber cel puţin 1 oră, este acceptată, în mod larg, ca o garanţie de bază [...] În mod egal, este evident că dotările pentru exerciţiile în exterior trebuie să fie rezonabil de spaţioase şi, de câte ori este nevoie, să ofere adăpost împotriva intemperiilor.
49. Accesul, la momentul dorit, la toalete curate şi menţinerea unor standarde de igienă sunt componente vitale pentru un mediu uman. [...]
50. CPT-ul adaugă că este în mod deosebit îngrijorat când găseşte o combinaţie de super-aglomerare cu un regim sărac de activităţi şi cu un acces necorespunzător la toaletă/spălătoare în aceeaşi instituţie. Efectul cumulat al acestor condiţii se poate dovedi extrem de nefast pentru deţinuţi.
51. De asemenea, este foarte important pentru deţinuţi să păstreze contacte rezonabil de bune cu lumea exterioară. Mai presus de toate, deţinutului trebuie să i se dea posibilitatea salvării relaţiilor lui cu familia şi prietenii apropiaţi. Principiul de bază trebuie să fie promovarea contactului cu lumea exterioară; orice limitare a acestui contact trebuie să se bazeze în exclusivitate pe imperative serioase de securitate sau pe considerente privind resursele disponibile. [...]”
Fragmente din cel de al 7-lea Raport General [CPT/Inf (97) 10]
„13. După cum CPT-ul a subliniat în cel de-al 2-lea Raport General, suprapopularea este o problemă de interes pentru CPT conform mandatului acestuia (cf. CPT/Inf (92) 3, paragraf 46). O închisoare suprapopulată presupune spaţii neigienice şi strâmte, o lipsă constantă de intimitate (chiar şi atunci când se folosesc utilităţile sanitare), activităţi reduse în afara celulelor ca urmare a unei solicitări ce depăşeşte personalul şi dotările disponibile, servicii medicale superaglomerate, tensiune crescută şi mult mai multă violenţă între deţinuţi şi între aceştia şi personalul închisorii. Această listă este departe de a fi exhaustivă.
CPT-ul a trebuit să concluzioneze în mai multe cazuri că efectele adverse ale suprapopulării au generat condiţii de detenţie inumane şi degradante. [...]”
Fragmente din cel de-al 11-lea Raport General [CPT/Inf (2001) 16]
„28. Fenomenul de suprapopulare continuă să distrugă sistemul penitenciar de-a lungul Europei şi subminează grav tentativele de ameliorare a condiţiilor de detenţie. Efectele negative ale suprapopulării penitenciare au fost deja subliniate în rapoartele generale de activităţi anterioare. [...]
29. În anumite ţări vizitate de CPT, mai ales în Europa Centrală şi Orientală găzduirea deţinuţilor se face deseori în dormitoare de mare capacitate care conţin toate sau cele mai multe dintre facilităţile utilizate zilnic de prizonieri, cum ar fi: spaţiul de dormit, spaţiul de zi şi utilităţile sanitare. CPT-ul obiectează în privinţa principiului pe care se bazează aceste modalităţi de locuire în închisorile închise, iar aceste obiecţii sunt şi mai puternice atunci când, aşa cum este cazul în mod frecvent, în dormitoarele respective sunt ţinuţi deţinuţi în spaţii extrem de înghesuite şi insalubre. [...] Dormitoarele mari implică inevitabil o lipsă de intimitate a deţinuţilor în viaţa de zi cu zi. [...] Toate aceste probleme sunt extrem de accentuate atunci când numărul deţinuţilor depăşeşte un procent rezonabil de ocupare. Mai mult, într-o astfel de situaţie, folosirea excesivă a instalaţiilor comune cum ar fi chiuvetele şi toaletele şi insuficienta aerisire pentru un număr atât de mare de persoane va conduce deseori la condiţii deplorabile de detenţie.
30. În mod frecvent, CPT-ul observă existenţa unor dispozitive, cum ar fi obloanele, jaluzelele, plăcile metalice amplasate în faţa ferestrelor, care privează deţinuţii de accesul la lumina naturală şi opresc aerul proaspăt să intre în dormitor. Astfel de dispozitive se întâlnesc frecvent în instituţiile de detenţie provizorie. CPT-ul acceptă în totalitate faptul că în cazul unor deţinuţi ar putea fi necesare măsuri speciale de securitate destinate prevenirii riscului realizării reţelelor şi / sau a activităţilor de natură criminală. [...] Mai mult, chiar atunci când aceste măsuri sunt necesare, ele nu trebuie niciodată să determine ca respectivii deţinuţi să fie privaţi de lumina naturală şi de aerul proaspăt. Este vorba despre elementele fundamentale ale vieţii, la care au dreptul toţi deţinuţii. În plus, absenţa acestor elemente generează condiţii favorabile răspândirii bolilor şi, în special, a tuberculozei. [...]”
36. La 30 septembrie 1999, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniştri) a adoptat Recomandarea Nr. R (99) 22 privind suprapopularea penitenciarelor şi inflaţia populaţiei din penitenciar, care prevede în special următoarele:
„Având în vedere că suprapopularea penitenciarelor şi creşterea populaţiei din penitenciare constituie o provocare majoră pentru administrarea penitenciarelor şi a sistemului de justiţie penală în ansamblu, atât din punct de vedere al drepturilor omului, cât şi din punct de vedere al conducerii instituţiilor penale;
Având în vedere că administrarea eficientă a populaţiei din penitenciare depinde de chestiuni precum situaţia infracţională generală, priorităţile din cadrul controlului infracţionalităţii, setul de sancţiuni disponibile în textele juridice, severitatea sentinţelor aplicate, frecvenţa folosirii sancţiunilor şi măsurilor comunitare, recursul la arestarea preventivă, eficacitatea şi eficienţa instituţiilor de justiţie penală şi, nu în ultimul rând, atitudinea publicului faţă de crimă şi pedeapsă [...]
Recomandă guvernelor statelor membre:
- să ia toate măsurile corespunzătoare, în momentul revizuirii legislaţiei şi practicilor interne referitoare la supraaglomerarea penitenciarelor şi inflaţia populaţiei din penitenciare, în vederea aplicării principiilor prevăzute în anexa la prezenta recomandare [...]
Anexă la Recomandarea Nr. R (99) 22
I. Principii fundamentale
1. Lipsirea de libertate ar trebui considerată o sancţiune sau măsură de ultimă instanţă şi, prin urmare, ar trebui să se dispună numai în cazurile în care gravitatea infracţiunii ar face ca orice altă sancţiune sau măsură să fie clar necorespunzătoare.
2. Extinderea suprafeţei penitenciarului ar trebui să fie mai degrabă o măsură excepţională, deoarece în general este puţin probabil să ofere o soluţie pe termen lung la problema supraaglomerării. Ţările în care capacitatea penitenciarelor poate fi suficientă la modul general fără a fi adaptată corespunzător nevoilor locale ar trebui să încerce să realizeze o distribuire mai raţională a capacităţii penitenciarelor [...]
II. Abordarea insuficienţei locurilor din penitenciare
6. În vederea evitării unor niveluri excesive ale supraaglomerării, ar trebui stabilită o capacitate maximă pentru penitenciare.
7. În cazul apariţiei unor condiţii de supraaglomerare, ar trebui să se pună accentul pe preceptele demnităţii umane, angajamentul conducerii penitenciarelor faţă de aplicarea unui tratament uman şi pozitiv, recunoaşterea integrală a rolurilor angajaţilor şi pe abordări administrative moderne şi eficace. În conformitate cu Regulile europene ale penitenciarelor, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită suprafeţei spaţiului de care dispun deţinuţii, igienei şi instalaţiilor sanitare, furnizării unor alimente în cantitate suficientă, pregătite şi prezentate corespunzător, precum şi îngrijirii medicale a deţinuţilor şi posibilităţii de mişcare în aer liber.
8. În vederea preîntâmpinării unor consecinţe negative ale supraaglomerării penitenciarelor, ar trebui să se faciliteze contactele deţinuţilor cu familiile lor pe cât posibil şi să se folosească la maxim sprijinul comunităţii [...]
III. Măsuri referitoare la urmărirea penală
Evitarea urmăririi penale – Reducerea ordinelor de arestare preventivă
10. Ar trebui luate măsuri corespunzătoare pentru a pune în aplicare pe deplin principiile prevăzute în Recomandarea nr. R (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale, aceasta implicând în special anumite state membre, dar ţinând totodată seama de principiile lor constituţionale sau cutumele, să aplice principiul oportunităţii urmăririi penale (sau măsuri având acelaşi scop) şi să recurgă la aşa-numitele proceduri simplificate şi tranzacţii între autorităţile competente în materia penală şi alte autorităţi interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală, ca să evite acţiunile penale ample.
11. Aplicarea măsurii arestării preventive şi durata acesteia ar trebui reduse la valorile minime compatibile cu interesele justiţiei. În acest scop, statele membre ar trebui să se asigure că legislaţia şi practica lor sunt în conformitate cu dispoziţiile relevante din Convenţia europeană privind drepturile omului şi jurisprudenţa organelor de control ale acesteia, precum şi că sunt îndrumate de principiile stabilite în Recomandarea nr. R (80) 11 privind detenţia provizorie, mai ales în ceea ce priveşte temeiurile pentru a dispune detenţia provizorie.
12. Se recomandă folosirea pe scară cât mai largă a măsurilor alternative pentru evitarea detenţiei provizorii, ca de exemplu obligaţia persoanei bănuite de a locui la o anumită adresă, interdicţia de a părăsi sau de a se afla într-un anumit loc sau zonă fără autorizaţie, depunerea unei cauţiuni ori supravegherea şi asistenţa de către o agenţie desemnată de autoritatea judiciară. În acest sens, se recomandă acordarea unei atenţii speciale posibilităţilor de supraveghere a cerinţei de a rămâne la o anumită adresă cu ajutorul dispozitivelor de supraveghere electronice.
13. Pentru a contribui la aplicarea eficientă şi umană a detenţiei provizorii, se recomandă să se pună la dispoziţie resurse financiare şi umane corespunzătoare şi să se dezvolte mijloace procedurale şi tehnici administrative corespunzătoare, după caz.”
37. La 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea Rec(2006)2 către statele membre referitoare la regulile penitenciare europene, care a înlocuit Recomandarea Nr. (87) 3 privind regulile europene pentru penitenciare, pentru a justifica evoluţiile din domeniul politicii penale, al stabilirii sentinţelor şi administraţiei generale a penitenciarelor din Europa. Regulile penitenciare europene, modificate, prevăd următoarele principii fundamentale:
„1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.
2. Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.
3. Restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar şi să fie proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.
4. Condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.
[...]
10.1. Regulile penitenciare europene se aplică persoanelor plasate în arest preventiv de către o autoritate judiciară sau persoanelor private de libertate în urma unei condamnări.”
Repartizare şi spaţii de detenţie
„18.1. Spaţiile de detenţie, în special cele destinate cazării pe timpul nopţii, trebuie să respecte demnitatea umană şi intimitatea, şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de condiţiile climatice şi, în special, de suprafaţa de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire şi ventilaţie.
18.2. În toate clădirile în care deţinuţii trebuie să locuiască, să muncească sau să convieţuiască:
a. ferestrele vor fi suficient de largi încât deţinuţii să poată citi sau munci la lumină naturală, în condiţii normale, şi să permită pătrunderea aerului proaspăt, excepţie făcând spaţiile în care există sisteme adecvate de aer condiţionat;
b. lumina artificială trebuie să corespundă standardelor tehnice recunoscute în domeniu;
c. un sistem de alarmă trebuie să permită deţinuţilor să contacteze imediat personalul.
18.4. Legislaţia naţională trebuie să prevadă mecanisme care să garanteze că respectarea acestor condiţii minime nu va fi încălcată în urma supraaglomerării penitenciare.
18.5. În mod normal, deţinuţii trebuie să fie cazaţi pe timpul nopţii în celule individuale, excepţie făcând cazurile în care se consideră că este în beneficiul lor să împartă camera cu alţi deţinuţi.
[...]
19.3. Deţinuţii trebuie să aibă acces la instalaţii sanitare igienice, care să le protejeze intimitatea.
19.4. Trebuie să fie puse la dispoziţia deţinuţilor spaţii adecvate pentru baie sau duş, astfel încât deţinuţii să le poată folosi la o temperatură adecvată, zilnic sau cel puţin de două ori pe săptămână (sau mai frecvent dacă este necesar), în conformitate cu regulile generale de igienă.
[...]
22.1. Deţinuţii trebuie să beneficieze de un regim alimentar care să ţină cont de vârstă, stare de sănătate, condiţie fizică, religie, cultură şi de natura muncii pe care o prestează.
[...]
22.4. Zilnic trebuie să se asigure trei mese, la intervale de timp rezonabile.
22.5. Deţinuţii trebuie să aibă acces în orice moment la apă potabilă.
[...]
27.1. Toţi deţinuţii trebuie să aibă oportunitatea de a efectua cel puţin o oră pe zi de exerciţiu fizic în aer liber, dacă timpul o permite.
27.2. În cazul în care vremea nu permite, deţinuţilor care doresc să facă exerciţii fizice trebuie să li se propună alternative.”
38. În perioada 3–12 aprilie 2013, CPT a vizitat, printre altele, Penitenciarul Sopronkőhida, Penitenciarul Szeged şi Penitenciarul Judeţean Somogy (Kaposvár). În raportul care a urmat (CPT/Inf (2014) 13), publicat la 30 aprilie 2014, CPT a făcut următoarele observaţii:
„37. Administraţia penitenciarelor din Ungaria a precizat că demersul pentru combaterea supraaglomerării penitenciarelor a rămas o problemă majoră. Într-adevăr, populaţia penitenciară este în creştere în ultimii ani: în timpul vizitei din 2013 era de 18 120 de deţinuţi la o capacitate de cazare de 12 573 de locuri, în comparaţie cu 15 367 de deţinuţi pe 12 566 de locuri existente în timpul vizitei anterioare din 2009. Cu alte cuvinte, indicele de supraaglomerare s-a dublat în cei 4 ani (de la 22 % la 44 %).
Unii interlocutori au pus situaţia, printre altele, pe seama politicilor penale mai stricte, folosirea insuficientă a alternativelor pentru măsurile privative de libertate şi pe incapacitatea de a creşte semnificativ numărul locurilor din penitenciare pentru a face faţă cererii.
Delegaţia a mai aflat că, în urma modificării în 2010 a normelor de aplicare a pedepsei închisorii şi a arestării preventive, asigurarea celor 3 m² de spaţiu locuibil pentru fiecare bărbat deţinut şi 3.5 m² de spaţiu locuibil pentru fiecare deţinut minor sau fiecare femeie deţinută în camere (excluzând suprafaţa ocupată de dotările din cameră) nu mai era o obligaţie legală strictă, ci mai degrabă un obiectiv[1].
Majoritatea interlocutorilor delegaţiei, incluzând înalţi funcţionari din penitenciare, au precizat că situaţia se va înrăutăţi cel mai probabil odată cu intrarea în vigoare, în iulie 2013, a unor noi norme de drept penal care pot avea ca efect creşterea numărului de persoane condamnate la închisoare şi/sau creşterea duratei pedepselor privative de libertate [...]
79. Deloc surprinzător, supraaglomerarea era evidentă în camerele vizitate de delegaţie (exemplu: 10 deţinuţi într-o cameră de circa 27 m², incluzând spaţiul ocupat de toaletă, la Penitenciarul Judeţean Somogy; 3 deţinuţi într-o cameră de circa 8 m² la Penitenciarul Sopronkőhida).
La Penitenciarul Sopronkőhida, numeroase camere încălcau deja standardele pentru ocupare în regim de o persoană (respectiv, aveau doar 5 m², în care se includea şi toaleta din cameră, şi nu mai mult de 1,5 m între pereţi) şi cazau de fapt doi deţinuţi [...] Mai trebuie adăugat că numeroşi deţinuţi erau cazaţi în aceste condiţii până la 23 de ore pe zi mai mulţi ani la rând.
În ambele penitenciare, situaţia putea fi deosebit de gravă în camerele pentru tranzit, în care un deţinut putea avea un spaţiu locuibil de doar 1,6 m² mai multe zile la rând, inclusiv în weekend (ca de exemplu, în aşteptarea plecării programate lunea următoare).
80. CPT recomandă autorităţilor ungare să facă eforturi pentru a combate supraaglomerarea şi a se asigura că dimensiunea camerelor corespunde numărului de persoane regulamentar la Penitenciarul Judeţean Somogy şi Penitenciarul Sopronkőhida, în lumina recomandărilor făcute la pct. 40 şi pct. 77. Referitor la camerele pentru tranzit din Penitenciarul Sopronkőhida, ar trebui luate măsuri la nivel organizaţional pentru evitarea folosirii lor în week-end.”
În răspunsul său, Guvernul a făcut următoarele observaţii cu privire la supraaglomerare:
„Poziţia delegaţiei CPT este aceea că, de la ultima vizită din 2009, supraaglomerarea penitenciarelor s-a dublat – bazându-şi observaţia pe faptul că indicele de supraaglomerare (indicele mai mare de 100 %) s-a dublat (de la 22 % la 44 % din media naţională). Această prezentare a cazării poate fi înşelătoare deoarece – deşi corectă din punct de vedere matematic – într-o interpretare superficială, poate sugera că s-a dublat supraaglomerarea (adică numărul de persoane private de libertate). Pentru a evita aşa ceva, dar a sublinia totuşi în mod corect amploarea şi gravitatea problemei cazării, se recomandă precizarea că, în ultimii 4 ani, supraaglomerarea penitenciarelor a crescut cu 22 %, ajungând la 144 %.
În raport se mai precizează că, în timpul vizitelor, CPT a primit informaţii relevante despre cauzele supraaglomerării şi despre modul în care se gestionează aceasta. Ar trebui subliniat că Administraţia Penitenciarelor are obligaţia generală de a asigura cazare şi că nu poate afecta în mod semnificativ nici numărul primirilor, nici repartizarea temporală şi geografică a acestora. Guvernul a pus la punct o poziţie nouă cu privire la modificările ulterioare în vederea planificării pe termen lung; lansând un program nou şi cuprinzător, pe mai mulţi ani, pentru mărirea capacităţii şi asigurând o bază nouă pentru executarea sarcinilor Administraţiei Penitenciarelor.
Programul are ca scop distribuirea uniformă a responsabilităţilor suplimentare între instituţii. Deşi se recunoaşte faptul că acest program nu este o soluţie unică şi nici una pe termen lung, ar trebui subliniat că munca depusă pentru acest program nu este în zadar deoarece previne probleme mult mai grave – potrivit formulării din raport – decât cele cauzate.
Programul de «echilibrare» a supraaglomerării acordă prioritate principiilor regionalismului şi individualităţii, transferul fiecărei persoane private de libertate se realizează în mod individual cu scopul de a nu-i diminua contactul cu rudele, însă numărul transferurilor nu ar trebui să crească în mod semnificativ din cauza asigurării posibilităţii de a menţine contactul.
Propunerea CPT, în care se recomanda creşterea suprafeţei minime a spaţiului locuibil pentru deţinuţi, se află în prezent sub controlul unor norme juridice corespunzătoare, inclusiv reglementări cu valori concrete în materie de volum de aer şi spaţiu locuibil de pus la dispoziţie. În urma modificării legii în 2010, Guvernul a precizat clar că intenţionează să facă demersuri decisive pentru eliminarea supraaglomerării deoarece cazarea nu se poate asigura conform reglementărilor anterioare în contextul actualului număr de deţinuţi.
În prezent, normele privind suprafaţa minimă de spaţiu locuibil pentru deţinuţi sunt reglementate la art. 137 din Decretul nr. 6/1996 (VII.12.) al Ministrului Justiţiei privind executarea pedepsei cu închisoarea şi a arestării preventive, după cum urmează:
Numărul de persoane condamnate dintr-o cameră ori spaţiul locuibil ar trebui stabilite astfel încât fiecărei persoane să i se asigure un volum de aer de cel puţin 6 m³ şi, pe cât posibil, un spaţiu de 3 m² în cazul bărbaţilor şi 3,5 m² în cazul femeilor şi minorilor.
La calcularea spaţiului liber, spaţiul ocupat de obiecte care diminuează spaţiul total ar trebui ignorat în cazul în care o persoană este cazată singură în cameră; suprafaţa camerei (spaţiul locuibil) ar trebui să fie de cel puţin 6 m².
Valoarea reală a suprafeţei minime a spaţiului liber, ca şi valoarea minimă a volumului de aer ar trebui ca, în viitor, să se calculeze tot în funcţie de grade. Cu toate acestea, normele de bază pentru cazare sunt incluse în CEP astfel:
Deţinuţii pot fi cazaţi împreună dar, dacă este posibil, deţinutul trebuie cazat singur în cameră. Deţinuţii ar trebui să primească lenjerie de pat de o singură persoană; excepţiile sunt permise doar în lipsa altor opţiuni.”
ÎN DREPT
i. cu privire la conexarea cererilor
39. Curtea constată, pentru început, că toţi reclamanţii s-au plâns de pretinsele condiţii inumane de detenţie în diverse locuri de deţinere din Ungaria, precum şi de absenţa unei căi de atac efective în această privinţă. Având în vedere similitudinea plângerilor formulate de reclamanţi, Curtea consideră că, pentru o bună administrare a justiţiei, se impune conexarea cererilor în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii.
ii. cu privire la admisibilitate
40. Guvernul a susţinut că exista o cale de atac efectivă pentru soluţionarea plângerilor formulate de reclamanţi în temeiul art. 3, pe care aceştia nu au folosit-o însă. Din acest motiv, capetele de cerere formulate de aceştia în temeiul art. 3 ar trebui respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, iar cele formulate în temeiul art. 13 coroborat cu art. 3 sunt vădit nefondate.
Guvernul a afirmat în special că reclamanţii nu au adresat instanţelor interne cereri de despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea drepturilor personalităţii ca urmare a pretinselor condiţii inumane de detenţie, în conformitate cu art. 84 din Codul civil [vechi]. Pentru a demonstra eficacitatea acelei căi de atac, Guvernul a făcut trimitere la hotărârea din 26 martie 2013 a Înaltei Curţi Budapesta, prin care domnului A.B. i s-a acordat o despăgubire de 250 000 HUF pentru condiţiile de detenţie necorespunzătoare. Instanţa a hotărât că locul de deţinere a încălcat normele naţionale în materie de spaţiu locuibil minim, ceea ce i-a cauzat reclamantului o suferinţă mai mare decât cea inerentă detenţiei (a se vedea supra, pct. 16).
Reclamanţii au contestat aceste afirmaţii, argumentând în esenţă că respectiva cale de atac nu era eficace din moment ce în toate cauzele, mai puţin una, pretenţiile au fost respinse şi chiar şi în cauza care a avut succes nu era clar în ce măsură despăgubirea acordată corespundea întocmai capătului de cerere referitor la condiţiile de supraaglomerare din penitenciar. Prin urmare, capetele lor de cerere referitoare la condiţiile fizice inumane ale detenţiei lor ar trebui să fie declarate admisibile, din moment ce nu au la dispoziţie nicio cale de atac pe care să o poată epuiza.
41. Curtea consideră că problema epuizării căilor de atac interne este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat de reclamanţi pe art. 13. Prin urmare, este necesară conexarea excepţiei ridicate de Guvern cu fondul respectivului capăt de cerere.
42. Referitor la capetele de cerere având ca obiect condiţiile de detenţie şi existenţa unor căi de atac interne efective, Curtea consideră că acestea ridică probleme serioase în fapt şi în drept în raport cu Convenţia, iar clarificarea acestora necesită o examinare pe fond. Curtea concluzionează că acestea nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Nu au fost identificate alte motive pentru a le declara inadmisibile. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile.
iii. cu privire la epuizarea căilor de atac interne şi pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie
43. Reclamanţii s-au plâns că, în mod contrar art. 13, nu aveau la dispoziţie nicio cale de atac internă efectivă, care să asigure acordarea de reparaţii pentru prezumtiva încălcare a drepturilor prevăzute la art. 3 din Convenţie.
Art. 13 din Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [prezenta] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Art. 35 § 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.”
A. Principii generale
44. Norma privind epuizarea căilor de atac interne, la care se face referire la art. 35 din Convenţie, obligă persoanele care doresc să sesizeze Curtea cu o acţiune îndreptată împotriva statului să folosească întâi căile de atac puse la dispoziţie de sistemul juridic naţional. În consecinţă, în faţa unui organism internaţional, statele sunt scutite de răspundere pentru actele lor înainte să fi avut posibilitatea de a remedia neregulile prin intermediul propriului sistem juridic. Norma respectivă se bazează pe supoziţia, reflectată în art. 13 din Convenţie – cu care prezintă o afinitate strânsă –, că există o cale de atac efectivă care să soluţioneze fondul unei „plângeri admisibile” în conformitate cu Convenţia şi să ofere o reparaţie corespunzătoare. Astfel, un aspect important al principiului este acela că mecanismul de protecţie instituit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului [a se vedea Van Oosterwijck împotriva Belgiei, 6 noiembrie 1980, pct. 33-34, seria A nr. 40; Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000‑X; Vučković şi alţii împotriva Serbiei (MC), nr. 17153/11, pct. 75, 25 martie 2014].
45. Un reclamant trebuie, în mod normal, să recurgă doar la căile de atac care sunt disponibile şi suficiente pentru repararea încălcărilor invocate. Existenţa căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, altminteri acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI). Guvernul care invocă neepuizarea căilor de atac este cel care are sarcina de a demonstra Curţii că respectiva cale de atac era efectivă, disponibilă în teorie dar şi în practică la momentul în litigiu, cu alte cuvinte că era accesibilă, de natură a oferi o reparaţie în privinţa plângerilor reclamantului şi asigura perspective rezonabile de reuşită. Odată ce sarcina probei a fost îndeplinită, reclamantul este cel care are sarcina de a demonstra că a epuizat în fapt calea de atac menţionată de Guvern ori că aceasta, dintr-un anumit motiv, nu era adecvată sau nu era efectivă în raport cu circumstanţele specifice ale cauzei, sau că au existat circumstanţe speciale care îl/o absolveau de sarcina respectivă [a se vedea, printre altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65 şi 68, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV].
46. Aplicarea acestei norme trebuie să ţină seama de faptul că se aplică în contextul mecanismului de apărare a drepturilor omului pe care statele contractante au convenit să îl înfiinţeze. În consecinţă, Curtea a recunoscut faptul că norma privind epuizarea căilor de atac interne trebuie aplicată cu o oarecare flexibilitate şi fără formalism excesiv [a se vedea Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999‑V]. Curtea a mai recunoscut faptul că norma privind epuizarea căilor de atac interne nu este nici absolută, nici aplicabilă automat; în cadrul examinării respectării ei, este esenţial să se ţină seama de circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte (a se vedea Van Oosterwijck împotriva Belgiei, 6 noiembrie 1980, pct. 35, seria A nr. 40). Aceasta înseamnă, printre altele, că trebuie să ţină seama în mod realist nu doar de existenţa căilor de atac formale în ordinea juridică a părţii contractante în cauză, ci şi de contextul juridic şi politic general în care operează acestea, precum şi de circumstanţele personale ale reclamanţilor (a se vedea Zornić împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 3681/06, pct. 20, 15 iulie 2014).
47. Întinderea obligaţiilor pe care le au statele contractante în temeiul art. 13 variază în funcţie de natura plângerii reclamantului; caracterul „efectiv” al unei „căi de atac” în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil reclamantului. În acelaşi timp, calea de atac impusă la art. 13 trebuie să fie „efectivă” în practică, dar şi în drept, în sensul fie de a preveni pretinsa încălcare ori continuarea acesteia, fie de a oferi o reparaţie adecvată pentru orice încălcare care a avut loc deja [a se vedea Mifsud împotriva Franţei (dec.) (MC), nr. 57220/00, pct. 17, CEDO 2002‑VIII]. Chiar dacă o singură reparaţie de sine stătătoare nu îndeplineşte, în totalitate cerinţele art. 13, ansamblul reparaţiilor prevăzute de dreptul intern poate face acest lucru (a se vedea Mohammed împotriva Austriei, nr. 2283/12, pct. 70, 6 iunie 2013).
48. În materie de plângeri privind condiţiile de detenţie inumane ori degradante, Curtea a observat deja că sunt posibile două tipuri de reparaţii: ameliorarea condiţiilor materiale de detenţie şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul sau pierderea cauzate de acele condiţii (a se vedea Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 29, 10 mai 2007; şi Roman Karasev împotriva Rusiei, nr. 30251/03, pct. 79, 25 noiembrie 2010). Dacă un reclamant a fost ţinut în condiţii contrare art. 3, cea mai mare importanţă o are calea de atac internă capabilă să stopeze încălcarea în continuare a dreptului acelei persoane de a nu fi supusă unor tratamente inumane ori degradante. Însă, odată ce reclamantul a părăsit locul în care a suportat condiţiile necorespunzătoare, această persoană are dreptul la reparaţii pentru încălcarea care a avut loc deja (a se vedea Sergey Babushkin împotriva Rusiei, nr. 5993/08, pct. 40, 28 noiembrie 2013).
49. În ceea ce priveşte dreptul fundamental la protecţie împotriva torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante, căile de atac cu caracter preventiv şi compensatoriu trebuie să fie complementare pentru a putea fi considerate efective (a se vedea Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 42525/07 şi 60800/08, pct. 98, 10 ianuarie 2012; şi Torreggiani şi alţii împotriva Italiei, nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 şi 37818/10, pct. 50 şi 96, 8 ianuarie 2013). Spre deosebire de cauzele având ca obiect durata acţiunii în justiţie sau neexecutarea hotărârilor judecătoreşti, în care Curtea a acceptat în principiu că o cale de atac compensatorie poate fi suficientă chiar şi singură [a se vedea Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 187, CEDO 2006‑V; şi Burdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, pct. 99, CEDO 2009], existenţa unei căi de atac preventive este indispensabilă pentru protejarea efectivă a persoanelor împotriva tipurilor de tratamente interzise de art. 3. Importanţa specială acordată de Convenţie dispoziţiei respective necesită, în opinia Curţii, ca statele părţi să instituie, pe lângă o cale de atac compensatorie, un mecanism efectiv pentru a stopa rapid un astfel de tratament. Altminteri, perspectiva unei viitoare reparaţii ar legitimiza în special o suferinţă gravă contrară acestei dispoziţii fundamentale a Convenţiei şi ar diminua în mod inacceptabil obligaţia legală a statului de a pune normele de detenţie în conformitate cu cerinţele Convenţiei (a se vedea Yarashonen împotriva Turciei, nr. 72710/11, pct. 61, 24 iunie 2014).
50. În această privinţă, Curtea reaminteşte că este sarcina Guvernului pârât să demonstreze eficacitatea practică a căilor de atac pe care le sugerează în circumstanţele specifice cauzei cu exemple din jurisprudenţa instanţelor interne competente sau deciziile autorităţilor administrative [a se vedea Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 219, CEDO 2012].
B. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
1. Acţiunea în despăgubiri
51. Guvernul a sugerat că o acţiune în despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personalităţii, introdusă la o instanţă civilă ar fi putut constitui o cale de atac efectivă în cauzele reclamanţilor în legătură cu capetele de cerere referitoare la condiţiile de detenţie necorespunzătoare. Guvernul a prezentat un exemplu din jurisprudenţa internă pentru a demonstra că folosind calea legală respectivă era posibil ca un reclamant să obţină despăgubiri (a se vedea supra, pct. 16).
52. Art. 84 alin. (1) din Codul civil [vechi] prevede despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personalităţii în temeiul normelor generale privind răspunderea civilă delictuală de la art. 339 alin. (1), ceea ce ar putea asigura în principiu o reparaţie în privinţa afirmaţiilor reclamantului legate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare. Într-adevăr, în toate cazurile citate de părţi, pretenţiile civile ale reclamantului au fost incluse în procedură şi examinate pe fond.
53. Curtea consideră că singura cauză citată de Guvern nu este suficientă pentru a indica existenţa unei practici interne consacrate care să demonstreze caracterul efectiv al căii de atac (a se vedea, pentru o abordare similară, Horvat împotriva Croaţiei, nr. 51585/99, pct. 44, CEDO 2001‑VIII), mai ales că decizia în respectiva cauză a fost pronunţată de o instanţă de prim grad care nu se încadra în jurisprudenţa consacrată a Kúria. Într-adevăr, în mai multe cauze, instanţele interne au respins acţiunile reclamanţilor şi nu au acordat despăgubiri.
54. În special, în baza cerinţei privind ilegalitatea procedurală, instanţele interne au respins pretenţiile reclamanţilor în unele cauze argumentând că dreptul intern, în forma în vigoare la momentul respectiv, nu prevedea o obligaţie legală, ci stabilea doar un deziderat (a se vedea supra, pct. 23) în privinţa condiţiilor de detenţie. În opinia Curţii, această abordare nu oferă practic nicio perspectivă de succes pentru acţiunile în despăgubire ale reclamanţilor.
55. În alte cauze, în care penitenciarul pârât a recunoscut explicit supraaglomerarea din camere, instanţele nu au constatat nicio încălcare a drepturilor personalităţii ale reclamanţilor, argumentând că acele condiţii erau inerente detenţiei sau erau rezultatul obiectiv al cazării mai multor persoane laolaltă (a se vedea supra, pct. 26).
56. Chiar şi în cauzele în care instanţele au stabilit că respectivele condiţii de detenţie constituie o încălcare a drepturilor personalităţii ale reclamanţilor, acestea au exonerat de răspundere penitenciarul, constatând fie lipsa unui prejudiciu semnificativ (a se vedea supra, pct. 24-25), fie lipsa culpei pârâţilor (a se vedea supra, pct. 18-22 şi pct. 28-29). În situaţia din urmă, constatările instanţelor s-au bazat aparent pe ideea că răspunderea conducerii penitenciarului este angajată doar pentru prejudiciul cauzat din culpă sau neglijenţă, în aplicarea art. 84 alin. (1) coroborat cu art. 339 alin. (1) din Codul civil [vechi].
57. În consecinţă, în cauzele introduse la instanţele interne, acţiunile reclamanţilor au fost respinse nu ca urmare lipsei temeiului cauzelor, ci ca urmare a dispoziţiilor legislaţiei aplicabile, astfel cum au fost interpretate şi aplicate de instanţele interne (a se vedea Roman Karasev, citată anterior, pct. 83).
58. De asemenea, Curtea reaminteşte că în cauza Hagyó împotriva Ungariei (nr. 52624/10, 23 aprilie 2013) a hotărât că o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul prezumtiv suferit ca urmare a deteriorării sănătăţii reclamantului din cauza condiţiilor de detenţie nu constituie o cale de atac efectivă ce poate fi folosită (a se vedea pct. 31-36 din hotărârea Hagyó).
59. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea nu este convinsă că legislaţia ungară, astfel cum este interpretată şi aplicată de instanţele interne, le permitea reclamanţilor din cadrul acţiunilor civile să-şi recupereze prejudiciul în baza dovezilor privind afirmaţiile lor referitoare la condiţiile de detenţie inumane ori degradante. Astfel, Curtea concluzionează că o acţiune civilă în despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personalităţii, survenită în contextul unor condiţii de detenţie inumane ori degradante, nu întruneşte criteriile unei căi de atac efective care asigură atât o perspectivă rezonabilă de succes, cât şi o reparaţie corespunzătoare.
2. Procedura plângerii
60. Curtea mai constată că, în susţinerile sale privind legislaţia aplicabilă, Guvernul a făcut trimitere la art. 6 şi art. 7 din Decretul nr. 6/1996. (VII.12.), care se referă la plângerile adresate directorului penitenciarului şi procurorului.
61. În măsura în care susţinerile Guvernului se pot înţelege ca indicând faptul că reclamanţii nu au respectat norma privind epuizarea căilor de atac interne în acest context, Curtea reaminteşte că a examinat caracterul efectiv al căilor de atac sugerate de Guvern în cauza Szél împotriva Ungariei (nr. 30221/06, pct. 12-13, 7 iunie 2011) şi a respins excepţia acestuia privind neepuizarea căilor de atac interne, exprimându-se astfel:
„12. Curtea reaminteşte constatările Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) cu privire la eficacitatea căilor de atac respective în contextul unor pretinse încălcări ale art. 3 şi art. 8 (a se vedea Sárközi împotriva Ungariei, nr. 21967/93, Raportul Comisiei din 6 martie 1997). În respectiva cauză, Comisia a hotărât următoarele: «În ceea ce priveşte Centrul Naţional al Instituţiilor Penale, acesta poate, în practică, să examineze în detaliu plângerile. Totuşi, acesta este supus controlului Guvernului şi nu este clar dacă, cel puţin în practică, acesta îşi exercită sau nu funcţiile de supraveghere în mod independent» (pct. 121). În continuare, s-a ajuns la concluzia că «deşi posibilitatea sesizării procurorului competent este, în textele de lege relevante, exprimată în termeni vagi cu privire la existenţa, sau nu, a obligaţiei de a ancheta asemenea plângeri individuale şi dacă autorul plângerii are sau nu dreptul la o decizie pronunţată în cazul său, acest mecanism de control s-a dovedit a fi o cale de atac efectivă» (pct. 123).
De asemenea, Curtea reaminteşte că în cauza Kokavecz împotriva Ungariei [(dec.), nr. 27312/95, 20 aprilie 1999], plângerea reclamantului cu privire la condiţiile sale de detenţie a fost declarată inadmisibilă deoarece «reclamantul nu a reuşit să demonstreze că, în acest sens, a epuizat toate căile avute la dispoziţie conform dreptului ungar, în special procedura plângerii la poliţie, conducerea penitenciarului sau parchet».
13. În prezenta cauză, Curtea observă că părţile au opinii divergente asupra epuizării, sau nu, de către reclamant a respectivelor căi de atac. Însă Curtea nu consideră necesar să mai examineze această chestiune pentru următorul motiv. În recenta hotărâre Sławomir Musiał împotriva Poloniei [nr. 28300/06, CEDO 2009‑... (fragmente)], Curtea a hotărât următoarele: «Curtea ţine seama totodată de faptul că, la vremea respectivă, membrii conducerii locurilor de deţinere în care a fost cazat reclamantul au recunoscut oficial existenţa supraaglomerării şi au luat decizii pentru reducerea normelor legale de minim 3 m² pentru fiecare persoană [...] În aceste împrejurări, nu se poate spune că orice încercare a reclamantului de a obţine de la conducerea penitenciarului o ameliorare a condiţiilor sale de detenţie ar avea perspective suficiente de reuşită» (pct. 75). În prezenta cauză, autorităţile au recunoscut că penitenciarele din Ungaria sunt supraaglomerate şi că, în perioada în litigiu, media indicelui de ocupare a fost de 150 % (a se vedea supra, pct. 7 şi 8). În consecinţă, Curtea observă că, în circumstanţele prezentei cauze, căile de atac menţionate de Guvern nu erau în măsură să asigure reparaţia necesară în privinţa plângerii reclamantului. Având în vedere cele de mai sus, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne.”
62. Curtea observă că, în ordinea juridică ungară, procurorul are competenţa de a supraveghea respectarea legislaţiei aplicabile în materie de privare de libertate. În exercitarea acestei competenţe, procurorul poate solicita conducerii penitenciarelor să remedieze conduita sau neglijenţa contrară legii (a se vedea supra, pct. 14).
63. Cu toate acestea, în opinia Curţii, chiar dacă deţinuţii obţin de la parchet o dispoziţie prin care conducerii penitenciarului i se impune să remedieze o încălcare a dreptului lor la spaţiu locuibil şi a condiţiilor de igienă corespunzătoare, situaţia lor personală într-un penitenciar supraaglomerat deja se poate ameliora doar în detrimentul altor deţinuţi. Conducerea penitenciarului nu ar fi în măsură să dea curs unui mare număr de cereri simultane din cauza naturii structurale a problemei (a se vedea, mutatis mutandis, Ananyev împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 111).
64. În orice caz, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat alte informaţii despre modul în care plângerile adresate directorului penitenciarului sau procurorului cu privire la condiţiile de detenţie necorespunzătoare ar fi putut să împiedice pretinsa încălcare sau continuarea acesteia, ori să asigure reclamanţilor o reparaţie corespunzătoare.
Astfel, Curtea constată că o asemenea plângere nu întruneşte cerinţele unei căi de atac efective deoarece capacitatea acesteia de a produce un efect preventiv în practică nu a fost dovedită în mod convingător.
65. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 13, în coroborare cu art. 3, pe motivul absenţei unei căi de atac efective care să permită depunerea unei plângeri împotriva condiţiilor de detenţie în contextul specific al prezentelor cauze; totodată, Curtea respinge excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte capetele de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 3.
iv. cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
66. Potrivit reclamanţilor, condiţiile de detenţie din diverse penitenciare nu respectau normele compatibile cu art. 3 din Convenţie. În special, aceştia s-au plâns de faptul că au fost cazaţi în camere supraaglomerate.
Art. 3 este redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
67. Guvernul a contestat acest argument.
A. Principii generale
1. Evaluarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt
68. În jurisprudenţa Curţii s-au consacrat următoarele principii relevante pentru evaluarea probelor în temeiul art. 3 (a se vedea Ananyev împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 121-123):
121. Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute de probe corespunzătoare. La evaluarea acestor probe, Curtea adoptă principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, scopul său nu a fost niciodată acela de a împrumuta abordarea sistemelor juridice naţionale care folosesc acest principiu. Rolul său nu este de a se pronunţa asupra vinovăţiei în materie penală sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante în temeiul Convenţiei. Caracterul specific al acestei sarcini prevăzute la art. 19 din Convenţie – să asigure respectarea angajamentelor care incumbă părţilor contractante de a garanta drepturile fundamentale consacrate de Convenţie – condiţionează abordarea sa faţă de chestiunile legate de probe şi dovezi. În procedura din faţa Curţii, nu există bariere procedurale în calea încuviinţării probelor sau formule prestabilite pentru evaluarea acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de evaluarea independentă a tuturor probelor, inclusiv deducţiile care pot decurge pe baza faptelor şi a argumentelor părţilor. Conform jurisprudenţei sale consacrate, pot rezulta probe din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor presupuneri similare de facto necontestate. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest context, distribuirea sarcinii probei, sunt legate inerent de specificitatea faptelor, de natura acuzaţiei formulate şi de dreptul prevăzut de Convenţie care a fost invocat (a se vedea, printre altele, Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII; Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 26, CEDO 2004‑VII).
122. Curtea este conştientă de dificultăţile obiective întâmpinate de reclamanţi la strângerea probelor în susţinerea pretenţiilor lor cu privire la condiţiile de detenţie. Din cauza restricţiilor impuse de regimul executării pedepsei, nu este o aşteptare realistă ca deţinuţii să poată prezenta fotografii ale camerei ori să indice cu exactitate dimensiunile, temperatura sau luminozitatea acesteia. Cu toate acestea, un reclamant trebuie să facă o prezentare elaborată şi consecventă a condiţiilor sale de detenţie menţionând elemente specifice, ca de exemplu datele de transfer între locurile de deţinere, ceea ce ar ajuta Curtea să stabilească faptul că plângerea nu este vădit nefondată sau nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Doar o descriere credibilă şi suficient de detaliată a condiţiilor de detenţie considerate degradante constituie un caz prima facie de rele tratamente şi serveşte ca temei pentru a comunica Guvernului pârât plângerea.
123. Curtea a hotărât în numeroase situaţii că acele cauze având ca obiect condiţii de detenţie considerate necorespunzătoare nu se pretează întotdeauna unei aplicări stricte a principiului affirmanti incumbit probatio (sarcina probei revine celui care afirmă) deoarece, în asemenea situaţii, numai Guvernul pârât are acces la informaţiile care pot confirma sau infirma respectivele afirmaţii. Rezultă că, după ce Curtea a comunicat Guvernului plângerea reclamantului, sarcina strângerii şi prezentării documentelor relevante îi revine Guvernului. Neprezentarea, de către Guvern, a unor probe convingătoare cu privire la condiţiile materiale de detenţie poate conduce la anumite deducţii în ceea ce priveşte temeinicia afirmaţiilor reclamantului [a se vedea Gubin împotriva Rusiei, nr. 8217/04, pct. 56, 17 iunie 2010; şi Khudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 113, CEDO 2005‑X (fragmente)].
2. Respectarea art. 3
Principii generale
69. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie consacră una dintre cele mai importante valori ale societăţii democratice. Acesta interzice în mod absolut tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV]. Relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui nivel depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice şi psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25).
70. Relele tratamente care ating un nivel minim de gravitate implică, de obicei, vătămări fizice propriu-zise ori suferinţe psihice sau mintale intense. Cu toate acestea, chiar şi în absenţa lor, în situaţia în care tratamentul umileşte sau înjoseşte o persoană, demonstrând lipsă de respect pentru aceasta sau afectându-i demnitatea umană, sau trezeşte sentimente de frică, angoasă ori inferioritate capabile să distrugă rezistenţa morală şi fizică a unei persoane, tratamentul poate fi descris ca degradant şi intră, de asemenea, sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 3 (a se vedea Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 140; a se vedea, de asemenea, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 52, CEDO 2002-III, cu trimiterile suplimentare).
71. În contextul privării de libertate, Curtea a subliniat constant faptul că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, suferinţa şi umilinţa implicate trebuie în orice caz să depăşească acel element inevitabil de suferinţă şi umilinţă specific detenţiei. Statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modul şi metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau greutăţi care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod corespunzător (a se vedea Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 141; Kudła, citată anterior, pct. 92-94; şi Popov împotriva Rusiei, nr. 26853/04, pct. 208, 13 iulie 2006).
72. Atunci când se evaluează condiţiile de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale condiţiilor respective, precum şi de acuzaţiile specifice făcute de reclamant (a se vedea Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001–II). Se ia în considerare, de asemenea, durata perioadei în care o persoană este deţinută în acele condiţii specifice (a se vedea, printre altele, Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, 8 noiembrie 2005).
73. Lipsa acută a spaţiului într-o cameră de penitenciar are o pondere sporită ca aspect ce trebuie luat în considerare pentru a stabili dacă acele condiţii de detenţie care fac obiectul plângerii au fost sau nu „degradante” din perspectiva art. 3 (a se vedea Vladimir Belyayev împotriva Rusiei, nr. 9967/06, pct. 30, 17 octombrie 2013; şi Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, pct. 36, 7 aprilie 2005).
74. În cauza Ananyev, Curtea a stabilit normele relevante pentru a decide dacă a existat sau nu o încălcare a art. 3 din Convenţie din cauza lipsei de spaţiu personal. În special, Curtea trebuie să aibă în vedere următoarele trei elemente: a) fiecare deţinut trebuie să aibă propriul loc de dormit în celulă; b) fiecare deţinut trebuie să dispună de cel puţin 3 m² de spaţiu liber; şi c) suprafaţa totală a celulei trebuie să fie suficientă încât să permită deţinuţilor să se deplaseze liber între piese de mobilier. Absenţa oricăruia din elementele de mai sus creează în sine o puternică prezumţie conform căreia condiţiile de detenţie au constituit un tratament degradant şi au încălcat art. 3 (a se vedea Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 148).
75. În cazurile în care reclamanţii au avut la dispoziţie mai puţin de 3 m² de spaţiu liber, Curtea a considerat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice, de la sine, constatarea încălcării art. 3 [a se vedea, de exemplu, Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72286/01, pct. 102‑103, 28 martie 2006; Dmitriy Sazonov împotriva Rusiei, nr. 30268/03, pct. 31-32, 1 martie 2012; Nieciecki împotriva Greciei, nr. 11677/11, pct. 49-51, 4 decembrie 2012; Kanakis împotriva Greciei (nr. 2), nr. 40146/11, pct. 106-107, 12 decembrie 2013; Tatishvili împotriva Greciei, nr. 26452/11, pct. 43, 31 iulie 2014; Tereshchenko împotriva Rusiei, nr. 33761/05, pct. 83-84, 5 iunie 2014].
76. Cu toate acestea, până acum Curtea s-a abţinut să decidă cât spaţiu ar trebui asigurat unui deţinut în conformitate cu Convenţia, considerând că alţi factori relevanţi – ca de exemplu durata detenţiei, posibilitatea de a face mişcare în aer liber, starea fizică şi psihică a persoanei deţinute şi aşa mai departe – joacă un rol important atunci când se stabileşte dacă acele condiţii de detenţie au respectat sau nu garanţiile de la art. 3 din Convenţie (a se vedea Trepashkin împotriva Rusiei, nr. 36898/03, pct. 92, 19 iulie 2007; şi Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 69). În plus, Curtea observă că, spre deosebire de centrele de arestare preventivă şi penitenciarele cu regim închis, unde persoanele stau închise în cameră mare parte din zi, atunci când a evaluat problema supraaglomerării în unităţile de executare a sentinţelor privative de libertate cum sunt centrele de reeducare, Curtea a considerat că spaţiul personal din dormitor trebuie analizat în contextul regimului aplicabil, asigurând o mai mare libertate de mişcare deţinuţilor aflaţi în centre de reeducare în timpul zilei, ceea ce le garantează acces nerestricţionat la lumină naturală şi aer curat (a se vedea Insanov împotriva Azerbaidjanului, nr. 16133/08, pct. 120, 14 martie 2013).
77. Aplicând această abordare, Curtea a constatat că o puternică prezumţie conform căreia condiţiile de detenţie constituie un tratament degradant şi o încălcare a art. 3 pe motivul lipsei spaţiului personal, prezentate în cauza Ananyev (a se vedea supra, pct. 74), au fost invalidate de efectul cumulat al condiţiilor de detenţie, în special durata scurtă a încarcerării reclamantului (a se vedea, de exemplu, Fetisov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 43710/07, 6023/08, 11248/08, 27668/08, 31242/08 şi 52133/08, pct. 138, 17 ianuarie 2012; şi Dmitriy Rozhin împotriva Rusiei, nr. 4265/06, pct. 53, 23 octombrie 2012), libertatea de mişcare asigurată deţinuţilor şi accesul nerestricţionat la lumină naturală şi aer curat [a se vedea, de exemplu, Shkurenko împotriva Rusiei (dec.), nr. 15010/04, 10 septembrie 2009], precum şi duratele destul de mari ale mişcării în aer liber şi libertatea de mişcare în interiorul penitenciarului (a se vedea Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. 22635/03, pct. 48-52, 16 iulie 2009).
78. Pe de altă parte, chiar şi în cazurile în care deţinuţii păreau să aibă la dispoziţie un spaţiu personal suficient şi în litigiu se afla o celulă mai mare – cu dimensiuni de 3 până la 4 m² pentru fiecare persoană – Curtea a considerat alte aspecte ale condiţiilor materiale de detenţie ca fiind relevante pentru evaluarea conformităţii cu art. 3 şi a constatat încălcarea acestui articol deoarece problema spaţiului era cumulată cu lipsa, constatată, a ventilaţiei şi iluminatului (a se vedea, de exemplu, Vlasov împotriva Rusiei, nr. 78146/01, pct. 84, 12 iunie 2008; şi Trepashkin împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 94), lipsa mişcării în aer liber (a se vedea Longin împotriva Croaţiei, nr. 49268/10, pct. 60-61, 6 noiembrie 2012) şi condiţiile sanitare şi de igienă necorespunzătoare (a se vedea Jirsák împotriva Republicii Cehe, nr. 8968/08, pct. 64-73; Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 164-166).
B. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză
79. În primul rând, Curtea observă că Guvernul nu a contestat faptele aşa cum au fost prezentate de reclamanţi cu privire la indicele de ocupare şi dimensiunile reale ale camerelor în care au fost cazaţi în decursul detenţiei. Curtea mai observă că Guvernul nu a prezentat informaţii sau documente cu privire la alte circumstanţe ale detenţiei reclamanţilor. Prin urmare, Curtea va continua cu evaluarea condiţiilor de detenţie în baza argumentelor reclamanţilor şi în lumina tuturor informaţiilor de care dispune.
80. Curtea observă că domnul Varga a fost deţinut în Penitenciarul Baracska. În cele aproximativ 8 luni de detenţie, acesta a avut la dispoziţie un spaţiu locuibil personal mai mic de 1,8 m². În plus, în timpul executării sancţiunii disciplinare cu izolarea, acesta a beneficiat de doar 30 de minute de plimbare zilnică, iar condiţiile sanitare necorespunzătoare i-au cauzat o infecţie a pielii.
81. Domnul Lakatos a stat aproximativ 1 an la Penitenciarul Judeţean Hajdú-Bihar, unde a fost cazat împreună cu alţi doi deţinuţi într-o cameră de 9 m², având aşadar un spaţiu locuibil de 3 m². Curtea acordă o atenţie deosebită faptului că, din primăvara anului 2012, acesta are la dispoziţie un spaţiu locuibil brut de 2,25 m² la Penitenciarul Judeţean Jász-Nagykun-Szolnok. Situaţia reclamantului a fost agravată şi mai mult de faptul că a fost ţinut într-o cameră cu aerisire necorespunzătoare, unde toaleta era separată de spaţiul locuibil doar printr-o perdea.
82. Domnul Tóth a stat în detenţie mai mult de 4 ani în diverse penitenciare, unde spaţiul locuibil a variat între 2,5 şi 3,3 m². Curtea constată, cu mare îngrijorare, că deşi s-a instalat un element separator, respectiv o perdea, între spaţiul locuibil şi toaletă, deţinuţilor nu li s-a asigurat astfel suficientă intimitate.
83. Domnul Pesti a stat circa 3 ani în Penitenciarul Márianosztra, unde a beneficiat de un spaţiu locuibil brut de cel mult 2,86 m². Acesta a fost transferat la Penitenciarul Sopronkőhida, unde a fost cazat într-o cameră în care deţinuţii beneficiau de un spaţiu personal de 3,1 m².
84. Domnul Fakó şi-a executat pedeapsa la Penitenciarul Pálhalma, în condiţii de supraaglomerare, deţinuţii având fiecare un spaţiu locuibil de 1,5–2,2 m². Curtea mai observă că domnul Fakó a stat închis în cameră, zi şi noapte, cu excepţia orei în care beneficia de mişcare în aer liber. Curtea observă şi alte aspecte ale detenţiei reclamantului, necontestate de părţi, respectiv accesul limitat la duş, absenţa unui sistem de aerisire ceea ce avea drept consecinţă o căldură excesivă, precum şi existenţa ploşniţelor, păduchilor şi gândacilor.
85. Domnul Kapczár a stat în 14 camere diferite la Penitenciarul Szeged, unde spaţiul locuibil al fiecărui deţinut varia între 2,4 şi 3 m². Camerele nu aveau o aerisire corespunzătoare, iar unele nu erau dotate corespunzător pentru dormit.
86. Aceste constatări coincid cu observaţiile făcute de CPT în contextul vizitei din 2013 cu privire la problema supraaglomerării, mai ales la penitenciarele Sopronkőhida şi Szeged, ceea ce constituie o bază solidă pentru motivarea Curţii (a se vedea Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 66, 18 ianuarie 2005), mai ales că Guvernul, în răspunsul său, nu a contestat problema supraaglomerării. Vizitele Comisarului Ungariei pentru drepturile fundamentale coroborează şi ele dovezile privind problema supraaglomerării în penitenciarele Márianosztra, Sopronkőhida şi Budapesta (a se vedea supra, pct. 31-33 şi 38). Curtea trebuie să ţină seama totodată de constatările diverselor instanţe interne, care au hotărât în diverse cauze că respectivele condiţii de detenţie, în special cazarea în camere supraaglomerate, au încălcat drepturile personalităţii reclamanţilor, adică dreptul la demnitate al acestora (a se vedea supra, pct. 18-22, 24-25 şi 28-29).
87. Întrucât Guvernul nu a formulat nicio obiecţie şi nu a prezentat niciun document care să demonstreze contrariul şi având în vedere supraaglomerarea generalizată, constatată de CPT şi Comisarul Ungariei pentru drepturile fundamentale, Curtea nu are niciun motiv să pună la îndoială afirmaţiile reclamanţilor privind spaţiul locuibil. În plus, Curtea observă că acest spaţiu era deseori redus şi mai mult de mobilierul existent în camere.
Prin urmare, respectivele condiţii nu îndeplinesc normele europene stabilite de CPT şi jurisprudenţa Curţii.
88. În special în cazul domnului Pesti, deţinut timp de 3 ani în Penitenciarul Márianosztra, unde spaţiul locuibil aferent fiecărui deţinut era de cel mult 2,86 m², Curtea consideră că lipsa spaţiului era atât de gravă încât constituie un tratament contrar Convenţiei, mai ales având în vedere durata detenţiei (a se vedea Sergey Babushkin, citată anterior, pct. 54) şi faptul că Guvernul nu a prezentat nicio dovadă că existau circumstanţe care permiteau ameliorarea situaţiei (a se vedea a contrario, Fetisov şi alţii, citată anterior, pct. 134-138; şi Dmitriy Rozhin, citată anterior, pct. 52-53).
89. Referitor la restul reclamanţilor, Curtea observă că alte aspecte ale detenţiei, deşi nu pot să justifice ele singure noţiunea de tratament „degradant”, sunt relevante în combinaţie cu factorul central al supraaglomerării pentru a demonstra că respectivele condiţii de detenţie au depăşit pragul tolerat de art. 3 din Convenţie (a se vedea Novoselov împotriva Rusiei, nr. 66460/01, pct. 44, 2 iunie 2005).
90. Curtea observă în special că în unele dintre camerele reclamanţilor, toaleta era separată de spaţiul locuibil doar printr-o perdea, spaţiul locuibil era infestat de insecte şi nu aveau aerisire şi paturi corespunzătoare; de asemenea, deţinuţii aveau acces foarte limitat la duş şi aveau dreptul la foarte puţin timp petrecut în afara camerelor.
Guvernul nu a infirmat nici afirmaţiile reclamanţilor cu privire la aceste aspecte şi nici constatările diverselor organisme care au vizitat locurile de deţinere în care se aflau reclamanţii.
91. Curtea constată că spaţiul locuibil limitat de care dispuneau aceşti deţinuţi, agravat de alte aspecte negative, constituie un „tratament degradant”.
92. Având în vedere circumstanţele specifice cauzelor reclamanţilor şi efectul lor cumulat asupra acestora, Curtea consideră că suferinţele şi greutăţile îndurate de reclamanţi au depăşit gradul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie şi au depăşit pragul de gravitate prevăzut de art. 3. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
v. cu privire la aplicarea art. 46 din convenţie
93. Dispoziţiile relevante ale art. 46 prevăd:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei.”
A. Principii generale
94. Curtea reaminteşte că art. 46 din Convenţie, interpretat prin prisma art. 1, impune statului pârât o obligaţie legală de a pune în aplicare, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare, pentru a garanta dreptul reclamantului a cărui încălcare a fost constatată de către Curte. Asemenea măsuri trebuie să fie luate cu privire la alte persoane aflate în poziţia reclamantului, în special rezolvând problemele care au dus la constatările Curţii [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000-VIII; şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 134, CEDO 2008]. Această obligaţie a fost evidenţiată în mod constant de Comitetul de Miniştri în cadrul supravegherii executării hotărârilor Curţii [a se vedea, printre multe altele, Rezoluţia Interimară DH(97)336 în cauze având ca obiect durata procedurilor în Italia; Rezoluţia Interimară DH(99)434 în cauze având ca obiect acţiunea forţelor de securitate din Turcia; ResDH(2001)65 în cauza Scozzari şi Giunta împotriva Italiei; ResDH(2006)1 în cauza Ryabykh şi Volkova împotriva Rusiei].
95. Pentru a înlesni executarea efectivă a hotărârilor sale în această privinţă, Curtea poate adopta procedura hotărârii-pilot, care îi permite să identifice clar într-o hotărâre existenţa unor probleme structurale aflate la baza încălcărilor şi să precizeze măsurile sau acţiunile specifice pe care statul pârât trebuie să le ia pentru soluţionarea lor [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 189-194 şi dispozitivul, CEDO 2004-V; şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, CEDO 2006-VIII pct. 231-239 şi dispozitivul]. Acest demers judecătoresc se desfăşoară însă cu tot respectul cuvenit funcţiilor corespunzătoare organelor Convenţiei: este sarcina Comitetului de Miniştri să evalueze punerea în aplicare a măsurilor individuale şi generale prevăzute la art. 46 § 2 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (rezolvare pe cale amiabilă) (MC), nr. 31443/96, pct. 42, CEDO 2005-IX; şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (rezolvare pe cale amiabilă) (MC), nr. 35014/97, pct. 42, 28 aprilie 2008].
96. Un alt obiectiv important al procedurii hotărârii-pilot este de a determina statul pârât să soluţioneze un număr mare de cauze individuale care sunt generate de aceeaşi problemă structurală la nivel intern, punând astfel în aplicare principiul subsidiarităţii, care stă la baza sistemului Convenţiei. Într-adevăr, sarcina Curţii, astfel cum este definită la art. 19, adică aceea de a „asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din prezenta convenţie şi din protocoalele sale”, nu este în mod obligatoriu realizată cel mai bine prin repetarea aceloraşi constatări într-o serie mare de cauze [a se vedea, mutatis mutandis, E.G. împotriva Poloniei (dec.), nr. 50425/99, pct. 27, 23 septembrie 2008].
97. Procedura hotărârii-pilot are ca obiect să faciliteze soluţionarea cea mai rapidă şi efectivă a unei disfuncţionalităţi care afectează protejarea, în ordinea juridică internă, a respectivelor drepturi din Convenţie [a se vedea Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei (dec.), nr. 50003/99, pct. 34, CEDO 2007 (fragmente)]. Deşi acţiunile întreprinse de statul pârât ar trebui să vizeze în principal soluţionarea unei astfel de disfuncţionalităţi şi introducerea, după caz, a unor căi de atac interne efective în privinţa încălcărilor în cauză, acestea pot include şi soluţii ad hoc, precum rezolvările pe cale amiabilă cu reclamanţii sau oferte unilaterale de reparaţie conforme cu cerinţele Convenţiei.
B. Aplicarea acestor principii în prezentele cauze
1. Existenţa unei probleme structurale care justifică aplicarea procedurii hotărârii-pilot
98. Curtea reaminteşte că anterior a constatat încălcarea art. 3 ca urmare a condiţiilor de detenţie similare în patru cauze (a se vedea Szél, citată anterior; István Gábor Kovács împotriva Ungariei, nr. 15707/10, 17 ianuarie 2012; Hagyó, citată anterior; şi Fehér potriva Ungariei, nr. 15707/10, 69095/10, 2 iulie 2013). De asemenea, Curtea a concluzionat în hotărârea Szél că a fost încălcat art. 13 ca urmare a absenţei unor căi de atac efective pentru plângerile reclamanţilor legate de condiţiile lor de detenţie (a se vedea supra, pct. 61). La o concluzie similară s-a ajuns în cauza Hagyó (a se vedea supra, pct. 58).
Conform bazei de date cu cauzele sesizate Curţii, în prezent există circa 450 de cereri valide prima facie îndreptate împotriva Ungariei care aşteaptă să fie supuse primei examinări şi care conţin, din punct de vedere al principalului capăt de cerere, motive referitoare la condiţiile de detenţie necorespunzătoare. Numerele sus-menţionate, de sine stătătoare, indică existenţa unei probleme structurale recurente [a se vedea, printre altele, Bottazzi împotriva Italiei (MC), nr. 34884/97, pct. 22, CEDO 1999-V; Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23032/02, pct. 90-93; CEDO 2005‑X; şi Rumpf împotriva Germaniei, nr. 46344/06, pct. 64-70, 2 septembrie 2010].
99. Diversele încălcări ale art. 3 constatate în hotărârile anterioare, ca şi cele constatate în prezenta cauză, au la origine condiţiile din penitenciare situate în diverse diviziuni administrative ale Ungariei şi în regiuni geografice diverse. Cu toate acestea, faptele aflate la baza încălcărilor sunt similare în esenţă: deţinuţii au suferit tratamente inumane şi degradante ca urmare a lipsei acute de spaţiu personal în camere, restrângerea accesului la duşuri şi activităţi în aer liber, precum şi lipsa intimităţii în timpul folosirii instalaţiilor sanitare. Prin urmare, reiese că încălcările nu au fost cauzate de vreun incident izolat şi nici nu pot fi atribuite unei anumite conjuncturi în cauzele respective, ci îşi au originea într-o problemă generalizată cauzată de deficienţa sistemului penitenciar din Ungaria şi de insuficienţa garanţiilor juridice şi administrative împotriva unui tip de tratament interzis. Această problemă a afectat, şi a rămas capabilă să afecteze, un mare număr de persoane care au fost ţinute în locuri de deţinere din Ungaria (a se compara Broniowski, pct. 189; şi Hutten-Czapska, pct. 229, ambele citate anterior).
100. Ţinând seama de natura recurentă şi persistentă a problemei, numărul mare de persoane pe care le-a afectat ori le poate afecta, precum şi de nevoia urgentă de a acorda reclamanţilor o reparaţie rapidă şi corespunzătoare la nivel intern, Curtea consideră că este imperativă aplicarea procedurii hotărârii-pilot în prezenta cauză [a se vedea Burdov (nr. 2), citată anterior, pct. 130; şi Finger împotriva Bulgariei, nr. 37346/05, pct. 128, 10 mai 2011].
2. Măsuri generale
101. Întrucât hotărârile Curţii au, în esenţă, un caracter declarativ, statul pârât este liber, însă sub supravegherea Comitetului de Miniştri, să aleagă mijloacele prin care îşi va îndeplini obligaţia legală prevăzută la art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile indicate în hotărârea Curţii [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000-VIII; şi Aleksanyan împotriva Rusiei, nr. 46468/06, pct. 238, 22 decembrie 2008].
102. Totuşi, cu titlu excepţional, pentru a ajuta statul pârât să îşi îndeplinească obligaţiile pe care le are în temeiul art. 46, Curtea va încerca să precizeze tipul de măsură care ar putea fi adoptată pentru a stopa încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Broniowski, citată anterior, pct. 194).
103. De asemenea, Curtea conştientizează faptul că sunt necesare eforturi considerabile şi constante pentru a rezolva problema structurală a supraaglomerării penitenciarelor. Cu toate acestea, Curtea observă că, dată fiind natura intangibilă a dreptului protejat prin art. 3 din Convenţie, Guvernului pârât îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, indiferent de dificultăţile financiare sau logistice (a se vedea Mamedova împotriva Rusiei, nr. 7064/05, pct. 63, 1 iunie 2006). Curtea a precizat deja în unele cauze măsurile generale necesare pentru a înlesni soluţiile cele mai rapide şi eficiente pentru neregulile recurente în cazul condiţiilor de detenţie (a se vedea Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, pct. 154, 22 octombrie 2009; Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 161, 22 octombrie 2009; Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 197-203 şi 214-231; Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 91-99).
a) Modalităţi pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie
104. În special, atunci când un stat nu poate garanta fiecărui deţinut condiţii de detenţie conforme cu art. 3 din Convenţie, poziţia constantă a Curţii şi a tuturor organelor Consiliului Europei a fost aceea că soluţia cea mai potrivită pentru problema supraaglomerării ar fi reducerea numărului persoanelor private de libertate folosind mai frecvent măsurile neprivative de libertate (a se vedea Norbert Sikorski, citată anterior, pct. 158) şi recurgând cât mai rar la arestarea preventivă (a se vedea Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 197).
Referitor la ultimul aspect, Curtea observă că, până la sfârşitul anului 2013, peste 5 000 dintre persoanele deţinute în penitenciarele ungare erau arestate preventiv (a se vedea supra, pct. 6).
105. Nu Curtea este cea care trebuie să indice statelor modalitatea în care ar trebui administrate politicile penale şi sistemul penitenciar. Aceste chestiuni ridică mai multe probleme juridice şi practice complexe care, în principiu, depăşesc funcţia judiciară a Curţii (a se vedea Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 95). Curtea ar dori să reamintească totuşi în acest context recomandările Comitetului de Miniştri, prin care statele sunt invitate să încurajeze procurorii şi judecătorii să recurgă cât mai mult posibil la alternative pentru detenţie şi să reorienteze politicile penale către folosirea mai rară a detenţiei pentru ca, printre altele, să se rezolve problema inflaţiei populaţiei încarcerate [a se vedea în special Recomandarea nr. R (99) 22 şi Recomandarea Rec(2006)13 ale Comitetului de Miniştri].
Exemplul recent oferit de Italia arată că asemenea măsuri, aplicate în contextul unei proceduri-pilot, pot ajuta la rezolvarea problemei supraaglomerării [a se vedea Stella şi alţii împotriva Italiei (dec.), nr. 49169/09, 54908/09, 55156/09, 61443/09, 61446/09, 61457/09, 7206/10, 15313/10, 37047/10, 56614/10, 58616/10, pct. 11-14, 21-24 şi 51-52, 16 septembrie 2014].
b) Instituirea unor căi de atac efective
106. Curtea reaminteşte că reclamanţii din prezenta cauză au fost victimele încălcării art. 3 din Convenţie din cauza absenţei unei căi de atac interne efective. Curtea a constatat că Guvernul a sugerat o cale de atac internă care, deşi era accesibilă, nu era efectivă în practică, în sensul că nu le acorda reclamanţilor o reparaţie corespunzătoare pentru perioadele de detenţie petrecute în condiţii necorespunzătoare. De asemenea, Guvernul nu a demonstrat existenţa unei căi de atac apte să amelioreze condiţiile de detenţie în litigiu (a se vedea supra, pct. 65).
107. Curtea nu poate să indice care ar fi cea mai potrivită modalitate de a institui astfel de proceduri reparatorii (a se vedea Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 239). Statul poate fie să modifice căile de atac existente, fie să introducă unele noi care să asigure o reparaţie efectivă pentru încălcările Convenţiei (a se vedea Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, pct. 40, 22 decembrie 2005). Statul are, de asemenea, sarcina ca, sub supravegherea Consiliului de Miniştri, să se asigure că respectiva cale de atac sau noile căi de atac îndeplinesc cerinţele Convenţiei în teorie dar şi în practică (a se vedea Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 98).
108. În plus, Curtea reaminteşte că, pentru a veni în ajutorul autorităţilor interne la identificarea soluţiilor corespunzătoare, a analizat deja opţiuni specifice pentru căi de atac cu caracter preventiv şi compensatoriu (a se vedea Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 214-231).
109. Curtea reaminteşte că o reducere considerabilă a unei pedepse privative de libertate reprezintă, în anumite condiţii, o reparaţie satisfăcătoare pentru încălcarea Convenţiei în cauzele cu caracter penal, în care autorităţile naţionale au recunoscut explicit sau în fond încălcarea Convenţiei ca urmare a prelungirii procedurii [a se vedea Cocchiarella împotriva Italiei (MC.), nr. 64886/01, pct. 77, CEDO 2006‑V]. Cu privire la condiţiile de detenţie, Curtea a mai afirmat că reducerea pedepsei privative de libertate reprezintă o reparaţie satisfăcătoare pentru condiţiile materiale de detenţie necorespunzătoare, cu condiţia ca reducerea să se facă în mod rapid şi semnificativ (a se vedea Stella şi alţii, citată anterior, pct. 59‑63).
110. Curtea concluzionează că autorităţile naţionale trebuie să asigure rapid o cale de atac efectivă sau o combinaţie de căi ta atac, atât preventive cât şi compensatorii, şi să garanteze realmente reparaţii efective pentru încălcările Convenţiei cauzate de supraaglomerarea penitenciarelor.
c) Termen
111. Curtea a decis să aplice procedura hotărârii-pilot în prezenta cauză, făcând trimitere în special la numărul mare de persoane afectate şi nevoia urgentă de a le acorda o reparaţie rapidă şi corespunzătoare la nivel intern. Prin urmare, Curtea este convinsă că scopul prezentei hotărâri poate fi atins doar dacă se pun în practică modificările necesare în ordinea şi practica juridice din Ungaria, fără nicio întârziere nejustificată.
112. Curtea consideră că este nevoie de un termen rezonabil pentru adoptarea măsurilor, având în vedere importanţa şi urgenţa problemei, precum şi natura fundamentală a dreptului implicat. Cu toate acestea, Curtea nu consideră oportun să indice un calendar specific pentru modificările care ar putea conduce la ameliorarea în general a condiţiilor de detenţie şi reducerea supraaglomerării, sau pentru introducerea unui set de căi de atac cu caracter preventiv şi reparatoriu cu privire la pretinse încălcări ale art. 3, ceea ce ar putea include întocmirea unor proiecte de legi, modificări şi reglementări, urmată de promulgarea şi aplicarea acestora, cumulată cu pregătirea corespunzătoare a funcţionarilor publici implicaţi. Curtea consideră că, dată fiind natura acestei probleme, Guvernul ar trebui să ia măsurile corespunzătoare cât mai repede posibil.
113. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că Guvernul ar trebui să prezinte, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, un calendar al adoptării măsurilor necesare şi al aplicării căilor de atac preventive şi reparatorii în cazul unor pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie din cauza unor condiţii de detenţie inumane şi degradante.
Curtea va examina informaţiile prezentate de Guvern şi va decide, în consecinţă, dacă se justifică examinarea în continuare a cauzelor pendinte ori suspendarea acestora (a se vedea următorul capitol, infra).
3. Procedura aplicabilă în cauze similare
114. Curtea reaminteşte că unul dintre obiectivele procedurii hotărârii-pilot este de a permite acordarea celei mai rapide posibil reparaţii la nivel naţional unui număr mare de persoane afectate de problema structurală identificată în hotărârea-pilot [a se vedea Burdov (nr. 2), citată anterior, pct. 142]. Art. 61 § 6 din Regulamentul Curţii prevede posibilitatea amânării tuturor cererilor similare până la aplicarea măsurilor reparatorii de către statul pârât. Curtea subliniază că amânarea este mai mult o posibilitate decât o obligaţie, după cum se arată clar prin includerea expresiei „după caz” în textul art. 61 § 6 din Regulament şi varietatea abordărilor folosite în hotărârile pronunţate în cauze-pilot anterioare [a se vedea Burdov (nr. 2), citată anterior, pct. 143-146, în care amânarea a vizat doar cererile introduse ulterior pronunţării hotărârii-pilot; şi Rumpf, citată anterior, pct. 75, în care amânarea nu a fost considerată necesară].
115. De asemenea, în ceea ce priveşte cererile introduse anterior pronunţării prezentei hotărâri, Curtea reaminteşte că „ar fi nedrept dacă reclamanţii din asemenea cauze – care au suportat deja perioade de detenţie în condiţii prezumtiv inumane şi degradante şi, în lipsa unei căi de atac interne efective, solicită Curţii să li se acorde reparaţii – ar fi nevoiţi încă o dată să depună din nou plângeri la autorităţile interne, chiar şi în contextul unei noi căi de atac sau ceva similar" (a se vedea Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 237).
116. Având în vedere natura fundamentală a dreptului protejat de art. 3 din Convenţie şi importanţa şi urgenţa plângerilor referitoare la tratamente inumane ori degradante, Curtea nu consideră necesar în această fază să amâne examinarea cauzelor similare până când statul pârât va pune în aplicare măsurile relevante. Din contră, Curtea consideră că examinarea în continuare, în mod obişnuit, a tuturor cauzelor având ca obiect condiţiile de detenţie îi va reaminti statului pârât, periodic, de obligaţia sa prevăzută de Convenţie şi, în special, de cea rezultată din prezenta hotărâre (a se vedea Rumpf, loc. cit.).
vi. cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
117. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
118. Cu titlu de prejudiciu moral, domnul Varga a solicitat 30 000 euro (EUR) pentru 8 luni de detenţie, domnul Lakatos 30 000 EUR pentru 4 ani de detenţie, domnul Tóth 14 000 EUR pentru 4 ani şi 9 luni de detenţie, domnul Pesti 3 400 EUR pentru aproape 4 ani de detenţie, domnul Fakó 15 000 EUR pentru 3 ani şi 2 luni de detenţie, iar domnul Kapczár 30 000 EUR pentru 8 ani de detenţie.
119. Guvernul a considerat excesive aceste pretenţii.
120. Cu privire la încălcarea art. 13, Curtea hotărăşte că simpla constatare a încălcării constituie o reparaţie echitabilă suficientă.
121. Cu privire la încălcarea art. 3 din Convenţie, în legătură cu condiţiile de detenţie suportate de reclamanţi, Curtea consideră că reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în urma încălcării drepturilor prevăzute de această dispoziţie. Ţinând seama de toate circumstanţele şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă domnului Varga 5 000 EUR, domnului Lakatos 14 000 EUR, domnului Fakó 11 500 EUR, iar domnului Kapczár 26 000 EUR.
În cazul domnilor Tóth şi Pesti, Curtea consideră rezonabil să le acorde integral sumele solicitate, adică 14 000 EUR şi, respectiv, 3 400 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
122. Domnul Varga a solicitat 29 210 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii. Suma reprezintă contravaloarea a 115 ore de activitate juridică efectuată de avocatul său la un tarif de 200 EUR/oră plus TVA. Suma totală a fost pretinsă în cauza domnului Varga şi într-o altă cauză, nerepartizată încă.
Domnul Lakatos a solicitat 55 880 EUR pentru 220 de ore de activitate juridică efectuată de avocatul său la un tarif de 200 EUR/oră plus TVA. Suma totală a fost pretinsă în cauza domnului Lakatos şi în alte 18 cauze, nerepartizate încă.
Domnul Tóth a solicitat 4 125 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii. Suma reprezintă contravaloarea a 27,5 ore de activitate juridică efectuată de avocatul său la un tarif de 150 EUR/oră plus TVA.
Domnul Fakó a solicitat 1 000 EUR plus TVA cu titlu de onorarii pentru procedura în faţa Curţii. Suma corespunde celor 5 ore de activitate juridică efectuată de avocatul său.
Domnul Pesti a solicitat 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii.
Domnul Kapczár a solicitat 45 556 HUF (circa 150 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii, sumă ce corespunde cheltuielilor aferente traducerilor, precum şi o sumă neprecizată cu titlu de onorarii plătite avocatului său.
123. Guvernul a contestat aceste pretenţii.
124. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde domnilor Varga, Lakatos şi Tóth câte 3 000 EUR pentru toate cheltuielile.
Curtea consideră rezonabil să îi acorde integral domnului Kapczár suma solicitată, adică 150 EUR.
Curtea consideră rezonabil să le acorde integral domnilor Fakó şi Pesti sumele solicitate, adică 1 000 EUR şi, respectiv, 2 000 EUR.
C. Dobânzi moratorii
125. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. decide să conexeze cererile;
2. uneşte cu fondul excepţia preliminară ridicată de Guvern şi o respinge;
3. declară cererile admisibile;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
5. hotărăşte că a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie;
6. hotărăşte că simpla constatare a unei încălcări constituie o reparaţie echitabilă suficientă în raport cu art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie;
7. hotărăşte
a) că, în ceea ce priveşte art. 3, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 5 000 EUR (cinci mii de euro) domnului Varga; 14 000 EUR (paisprezece mii de euro) domnului Lakatos; 14 000 EUR (paisprezece mii de euro) domnului Tóth; 3 400 EUR (trei mii patru sute de euro) domnului Pesti; 11 500 EUR (unsprezece mii cinci sute de euro) domnului Fakó; şi 26 000 EUR (douăzeci şi şase de mii de euro) domnului Kapczár, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) câte 3 000 EUR (trei mii de euro) domnilor Varga, Lakatos şi Tóth; 150 EUR (o sută cincizeci de euro) domnului Kapczár; 2 000 EUR (două mii de euro) domnului Pesti; şi 1 000 EUR (o mie de euro) domnului Fakó, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat de 3 luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. respinge cererea reclamanţilor de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere;
9. hotărăşte că statul pârât trebuie să prezinte, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, un calendar al adoptării măsurilor necesare şi al aplicării căilor de atac preventive şi reparatorii în cazul unor pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie cauzate de condiţii de detenţie inumane şi degradante.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 martie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
IŞIL KARAKAŞStanley Naismith
[1] Delegaţiei i s-a explicat că modificarea legislativă a fost determinată de faptul că majoritatea unităţilor penitenciare sunt afectate de supraaglomerare, cu doar câteva excepţii notabile şi anume cele două penitenciare din Szombathely şi Tiszalök care colaborează cu contractanţi privaţi (din motive contractuale) şi Penitenciarul-Spital Central.
Full & Egal Universal Law Academy