© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Ivashchenko v. Rusia - 61064/10
Hotărârea din 13.2.2018 [Secția a III-a]
Articolul 8
Articolul 8-1
Respectarea vieții private
Competența vameșilor de a controla și copia date electronice ale unor persoane, fără să existe o suspiciune rezonabilă privind comiterea unei încălcări: încălcare
În fapt – Reclamantul, un fotojurnalist rus, călătorise spre Abkhazia pentru a pregăti un reportaj. La întoarcerea în Rusia, acesta a fost oprit la punctul vamal, spunându-i-se că informația conținută în declarația sa vamală trebuia confirmată prin intermediul unei „proceduri de inspecție” a lucrurilor din geanta și din rucsacul său.
Funcționarii vamali aflați sub autoritatea legislației naționale au examinat datele conținute în laptopul reclamantului și au copiat, mai întâi, aceste informații pe un hard drive mobil sau extern, iar apoi pe șase DVD-uri. Ulterior, reclamantul a fost informat că a fost comandat un raport din partea unui expert criminalist pentru a se stabili dacă datele copiate din laptopul său aveau un conținut „extremist” interzis (rezultatele s-au dovedit a fi unele negative). Relamantul a solicitat controlul judiciar al acțiunilor funcționarilor vamali, însă fără succes.
În procedurile din fața Curții, reclamantul s-a plâns, inter alia, în baza articolului 8 din Convenție, că autoritățile vamale i-au ridicat și copiat, în mod ilegal și fără existența vreunui motiv valid, datele electronice conținute în laptopul său.
În drept – Articolul 8: Pentru că nu au existat elemente suficiente care să-i permită să conchidă că „corespondența” reclamantului a fost afectată prin acțiunile ofițerilor vamali, Curtea a considerat că este mai potrivit să se axeze pe noțiunea de „viață privată”.
Deosebind această cauză de cauza Gillan și Quinton v. Regatul Unit, Curtea a notat că percheziționarea laptopului reclamantului (aparent fără existența unei suspiciuni rezonabile privind comiterea unei infracțiuni sau existența unei conduite ilegale), copierea datelor sale cu caracter personal și profesional, urmată de comunicarea lor în vederea analizării de către un specialist și stocarea acestor date timp de doi ani au depășit ceea ce ar putea fi perceput drept o procedură „de rutină”, relativ non-invazivă și pentru care trebuia să se acorde, de obicei, consimțământul. Reclamantul nu a putut alege între a se prezenta pe el și a-și prezenta bunurile la vamă, și o posibilă inspecție vamală.
Cazul a vizat mai degrabă contextul controalelor vamale referitoare la „bunurile” transportate de o persoană care a ajuns să declare anumite articole la vamă, și nu contextul controalelor de securitate, în particular al controalelor speciale efectuate în privința unei persoane și a bunurilor aflate asupra sa înainte de îmbarcarea într-o aeronavă, într-un tren sau în alte asemenea mijloace de transport. În opinia Curții, prin supunerea bunurilor sale controlului vamal, persoana nu renunță sau se lipsește în mod automat și în toate cazurile de dreptul la respectarea „vieții sale private” sau, cum s-ar putea întâmpla, la „corespondența” sa. Prin urmare, reclamantul putea invoca dreptul la respectarea vieții sale private, iar în acest caz a existat o ingerință în articolul 8 din Convenție.
Curtea a trecut la analiza caracterului justificat al ingerinței. Având în vedere motivarea hotărârilor naționale, Curtea nu a fost convinsă de faptul că lectura combinată a prevederilor relevante ale Codului Vamal și ale altor reguli juridice a constituit o interpretare previzibilă a dreptului național și a oferit o bază legală pentru copierea datelor electronice conținute în documentele electronice localizate într-un „dispozitiv” ca laptopul.
În plus, garanțiile oferite de dreptul rus nu au constituit un cadru adecvat pentru competențele vaste acordate executivului, care să le fi oferit persoanelor o protecție adecvată împotriva ingerințelor arbitrare.
Mai întâi, Curtea nu a fost convinsă că a existat o cerință clară la etapa autorizării ca percheziționarea și, în primul rând și mai ales, copierea să fie supuse unei analize a proporționalității. Fusese evident că abordarea uzuală a controlului „bunurilor” de către vameși nu fusese una adecvată în privința datelor electronice.
În al doilea rând, nu a părut că măsura comprehensivă aplicată în cazul reclamantului trebuia să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă potrivit căreia cineva care a completat o declarație vamală a comis o infracțiune. Lipsa aparentă a unei suspiciuni rezonabile referitoare la comiterea unei infracțiuni a fost exacerbată de faptul că autoritățile naționale, și în ultimul rând tribunalele, nu au încercat să definească și să aplice noțiunile din legislația națională relevantă* cum sunt „propaganda în favoarea fascismului” sau „ură socială, rasială, etnică sau religioasă” în privința vreunei fapte constatate.
În al treilea rând, Curtea nu a fost convinsă că faptul că reclamantul se întorcea dintr-un teritoriu disputat (Abkhazia) constituia, în sine, o bază suficientă pentru a-l supune unei examinări suplimentare și pentru a-i copia datele electronice, care puteau avea un conținut „extremist”.
În cele din urmă, deși exercitarea competențelor de a percheziționa și de a preleva probe putea fi supusă unui control judiciar, întinderea acestor competențe era de o asemenea natură încât reclamantul a întâmpinat obstacole deosebite în a demonstra că acțiunile ofițerilor vamali erau ilegale, nejustificate și contrare dreptului rus. Curtea a notat în cazul Lashmankin și alții v. Rusia, referitor la libertatea de a demonstra, că întinderea controlului judiciar fusese una limitată și eșuase să aplice testele cerute ale „proporționalității” și „necesității într-o societate democratică”. Această evaluare era aplicabilă în contextul hotărârilor opuse și al acțiunilor întreprinse de către autoritățile vamale în acest caz în legătură cu copierea datelor electronice, așa cum a susținut reclamantul în procedurile de control judiciar.
Așadar, au existat deficiențe în cadrul național de reglementări, de vreme ce autoritățile naționale, inclusiv tribunalele, nu erau obligate să ofere motive relevante și suficiente pentru justificarea ingerinței din acest caz și nu au considerat relevant, la vreo etapă sau în vreun mod, faptul că reclamantul deținea material jurnalistic.
În concluzie, Guvernul reclamat nu a demonstrat în mod convingător faptul că legislația și practica relevante acordau garanții adecvate și efective împotriva abuzului într-o situație în care procedura prelevării de probe era utilizată în privința datelor electronice stocate într-un dispozitiv electronic. Așadar, ingerința nu a fost una „prevăzută de lege”.
Concluzie – încălcare (unanimitate).
Articolul 41: 3,000 EUR în privința prejudiciului moral.
(Vezi Gillan și Quinton v. Regatul Unit, 4158/05, 12 ianuarie 2010, Nota informativă 126; și Lashmankin și alții v. Rusia, 57818/09 et al, 7 februarie 2017, Nota informativă 204)
* Vezi Decretul prezidențial nr. 310 din 23 martie 1995 privind măsurile de asigurare a acțiunilor consolidate ale autorităților publice în lupta împotriva manifestărilor cu caracter fascist și a altor forme de extremism politic în Federația Rusă.
Full & Egal Universal Law Academy