©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Nota de informare privind jurisprudenţa Curţii – Nr. 189
Octombrie 2015
Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC) - 35343/05
Hotărârea din 20.10.2015 (MC)
Art. 7
Art. 7 § 1
Nullum crimen sine lege
Condamnarea în 2004 pentru suspiciunea comiterii unui genocid împotriva partizanilor lituanieni din 1953: încălcare
În fapt – În 2004, reclamantul a fost declarat vinovat, în temeiul art. 99 din noul Cod penal al Lituaniei, de genocid împotriva unui grup politic în 1953 şi condamnat la şase ani de închisoare. Dispoziţia în cauză a intrat în vigoare la 1 mai 2003 şi, spre deosebire de Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid („Convenţia privind genocidul”)*, includea grupuri politice incluse în grupurile protejate.
Reclamantul a fost condamnat pentru pretinsa participare la uciderea a doi partizani lituanieni în ianuarie 1953. La acea vreme, Lituania se afla sub ocupaţie sovietică şi reclamantul era membru al Ministerului Securităţii Statului (MGB) al Republicii Sovietice Socialiste Lituania. Condamnarea acestuia a fost confirmată în apel, dar curtea de apel a subliniat că, în afara faptului că erau membri ai unui grup politic, partizanii erau, de asemenea, „reprezentanţi ai naţiunii lituaniene” şi „puteau aşadar să fie asimilaţi nu doar grupurilor politice, ci şi celor naţionale şi etnice", adică grupurilor enumerate în lista din Convenţia privind genocidul.
În cererea sa adresată Curţii Europene, reclamantul s-a plâns de o încălcare a art. 7 din Convenţie, în măsura în care condamnarea sa pentru genocid nu avea niciun temei în dreptul internaţional public, astfel cum era în vigoare în 1953. Camera Curţii căreia i-a fost repartizată iniţial cauza s-a desesizat în favoarea Marii Camere.
În drept – Art. 7: Sarcina Curţii era să aprecieze dacă, având în vedere dreptul aplicabil în 1953, condamnarea reclamantului pentru genocid a avut un temei legal suficient de clar şi, în special, dacă această condamnare a fost conformă cu esenţa acestei infracţiuni şi dacă ar fi putut să fie prevăzută în mod rezonabil de reclamant la momentul participării la operaţiunea în care au fost ucişi cei doi partizani.
Condamnarea s-a bazat pe dispoziţii legale interne (art. 99 din noul Cod penal al Lituaniei) care nu erau în vigoare în 1953 şi au fost aplicate retroactiv. Astfel, condamnarea în cauză constituia o încălcare a art. 7 din Convenţie, dacă nu se putea stabili că aceasta s-a bazat pe dreptul internaţional în vigoare la momentul faptelor.
Genocidul era recunoscut în mod clar ca fiind o crimă, în temeiul dreptului internaţional din 1953: acesta a fost codificat în Convenţia din 1948 privind genocidul, după ce a fost recunoscut şi condamnat prin Rezoluţia 96(I) din 11 decembrie 1946 a Adunării Generale a ONU. Astfel, instrumentele de drept internaţional care interziceau genocidul erau suficient de accesibile reclamantului.
Cu toate acestea, în opinia Curţii, condamnarea reclamantului pentru crima de genocid nu putea fi considerată conformă cu esenţa acestei infracţiuni, astfel cum era definită de dreptul internaţional la momentul faptelor, şi, prin urmare, nu putea fi prevăzută în mod rezonabil de acesta.
În primul rând, era clar că dreptul internaţional din 1953 nu includea „grupurile politice” în definiţia genocidului. Articolul II din Convenţia privind genocidul cuprindea o listă de patru grupuri protejate – grupurile naţionale, etnice, rasiale sau religioase – dar nu făcea referire la grupurile sociale sau politice. Într-adevăr, din lucrările pregătitoare ale Convenţiei privind genocidul reieşea că autorii acesteia au decis să nu includă grupurile politice în lista persoanelor protejate. Toate instrumentele ulterioare de drept internaţional, în care există referiri la crima de genocid, descriau această infracţiune în termeni similari. Faptul că ulterior unele state au decis să incrimineze genocidul împotriva unui grup politic în dreptul lor intern nu schimba cu nimic realitatea că acesta nu era incriminat în textul Convenţiei din 1948. Şi nici nu exista un temei suficient de solid pentru a constata că dreptul internaţional cutumiar, aplicabil în 1953, includea „grupurile politice” în rândul celor care intră sub incidenţa definiţiei genocidului.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului lituanian, potrivit căruia partizanii făceau „parte” din grupul naţional şi, astfel, erau protejaţi de Articolul II din Convenţia privind genocidul, datorită locului important pe care îl ocupau în cadrul acestui grup, Curtea a subliniat că, în 1953, în jurisprudenţa instanţelor internaţionale nu exista nicio interpretare judiciară a definiţiei genocidului şi că lucrările pregătitoare ale acestei convenţii furnizau puţine îndrumări în ceea ce priveşte semnificaţia pe care autorii acesteia au intenţionat să o confere expresiei „intenţia de a distruge, total sau parţial". Deşi este rezonabil să se constate că, în 1953, se putea prevedea că termenul „parţial” includea o cerinţă privind caracterul substanţial, abia jumătate de secol mai târziu cauzele cu care au fost sesizate Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda şi Curtea Internaţională de Justiţie au determinat aceste instanţe să ofere orientări judiciare pentru a indica faptul că, în afară de importanţa numerică a părţii vizate din cadrul grupului protejat**, ar putea fi util să se ţină seama şi de „importanţa locului ocupat” de partea respectivă în cadrul grupului. Era imposibil ca reclamantul să fi prevăzut această evoluţie în 1953.
În al treilea rând, deşi curtea de apel a reformulat constatarea instanţei de fond, potrivit căreia partizanii lituanieni erau membri ai unui grup politic separat, precizând că aceştia erau, de asemenea, „reprezentanţi ai naţiunii lituaniene, adică ai grupului naţional”, aceasta nu a explicat ce anume implica noţiunea de „reprezentanţi” şi nici nu a oferit explicaţii istorice sau factuale în ceea ce priveşte modul în care partizanii lituanieni reprezentau naţiunea lituaniană. Nici locul specific ocupat de partizani în cadrul grupului „naţional” nu pare să fi fost interpretat de Curtea Supremă. Astfel, chiar dacă interpretarea conferită ulterior de instanţele internaţionale termenului „parţial” ar fi fost disponibilă în 1953, în cadrul stabilirii faptelor de către instanţele penale interne nu exista nicio constatare fermă care să îi permită Curţii să aprecieze pe ce bază au concluzionat acestea că partizanii lituanieni reprezentau o parte semnificativă a grupului naţional. Nu era foarte evident nici faptul că semnificaţia obişnuită a termenilor „naţional” sau „etnic” din Convenţia privind genocidul putea fi extinsă pentru a include partizanii. Concluzia instanţelor interne, conform căreia victimele intrau sub incidenţa definiţiei genocidului, având în vedere că făceau parte dintr-un grup protejat, a fost aşadar o interpretare prin analogie, în detrimentul reclamantului, care a făcut condamnarea acestuia imprevizibilă.
De asemenea, Curtea a examinat şi a respins argumentul Guvernului lituanian potrivit căruia actele săvârşite de reclamant erau penale în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate şi, astfel, intrau sub incidenţa art. 7 § 2 din Convenţie. Aceasta a confirmat că dispoziţia în cauză nu permitea nicio excepţie generală de la regula neretroactivităţii, dar că aceasta era destinată să elimine orice îndoială în ceea ce priveşte validitatea procedurilor penale iniţiate după cel de-al Doilea Război Mondial împotriva autorilor crimelor săvârşite în timpul acestui război. Cele două paragrafe ale art. 7 sunt interconectate şi trebuie să facă obiectul unei interpretări concordante. În consecinţă, având în vedere că această condamnare a reclamantului nu putea fi justificată în temeiul 7 § 1, aceasta nu putea fi justificată nici în temeiul art. 7 § 2.
Concluzie: încălcare (nouă voturi la opt).
Art. 41: În lumina circumstanţelor deosebit de speciale ale cauzei, constatarea unei încălcări a constituit o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral.
[A se vedea şi Korbely împotriva Ungariei (MC), 9174/02, 19 septembrie 2008, Nota de informare nr. 111; şi Kononov împotriva Letoniei (MC), 36376/04, 17 mai 2010, Nota de informare nr. 130].
* Articolul II din Convenţia privind genocidul defineşte genocidul ca reprezentând anumite acte săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios.
** A se vedea, de exemplu, hotărârea CIJ din 3 februarie 2015 referitoare la aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (Croaţia împotriva Serbiei), pct. 142.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Apăsaţi aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudenţa (Case-Law Information Notes)
Full & Egal Universal Law Academy