Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIUNEA A DOUA
CAUZA VASILICIUC c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 15944/11)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
2 Mai 2017
Această hotărâre va deveni definitivă conform prevederilor stabilite în Articolul 44 § 2 din Convenție. Poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Vasiliciuc c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Doua), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Işıl Karakaş, Președinte,
Julia Laffranque,
Nebojša Vučinić,
Valeriu Griţco,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
Stéphanie Mourou-Vikström, judecători,
și Stanley Naismith, grefier al Secțiunii,
Deliberând la 21 martie 2017 în ședință închisă,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15944/11) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile Articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Axenia Vasiliciuc („reclamanta”), la 28 februarie 2011.
2. Reclamanta a fost reprezentată de dl S. Coptu, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamanta a invocat, în mod special, că mandatul de arestare emis pe numele ei nu s-a bazat pe motive temeinice și suficiente, după cum prevede Articolul 5 § 3 din Convenție.
4. La 10 mai 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în anul 1959 și locuiește în Atena, Grecia.
6. Din cauza situației economice dificile din Moldova, în anul 1997 reclamanta a părăsit țara, plecând în Grecia, unde a găsit un loc de muncă, fiind angajată de o familie, pentru a îngriji un copil cu dizabilități. Ea obișnuia să viziteze Moldova în vacanțe la fiecare doi, trei ani, păstrându-și un apartament în Căușeni.
7. La 15 septembrie 2008, în urma unei vizite în Moldova, reclamanta se întorcea în Grecia din Aeroportul Chișinău, când a fost oprită de colaboratorii vamali, deoarece avea la ea douăzeci și nouă de unități de bijuterii neomogene, precum inele, brățări, coliere și pandantive. Reclamanta purta șapte unități de bijuterii, iar restul se aflau într-o cutie pentru bijuterii, în geanta ei. Deoarece reclamanta nu a declarat bijuteriile, a fost dusă la comisariatul de poliție din Aeroport. Acolo a susținut că nu a încercat să treacă bijuteriile ilegal peste frontiera vamală și că a crezut cu sinceritate că nu este necesară declararea obiectelor a căror valoare nu depășește suma de 5 000 euro. De asemenea, aceasta a declarat că bijuteriile în cauză au fost aduse în Moldova din Grecia. Reclamanta a fost informată că avea dreptul să scoată din țară doar cinci unități de bijuterii neomogene, indiferent de valoarea lor. De asemenea, a susținut că colaboratorii vamali nu i-au solicitat să declare nimic. Poliția a întocmit un proces-verbal, conform căruia reclamanta avea în posesia sa douăzeci și nouă de unități de bijuterii din metale și pietre prețioase, în valoare totală de 55 582 lei moldovenești (aproximativ 3 284 euro). Toate bijuteriile, inclusiv unitățile permise de lege pentru a fi transportate peste frontiera vamală, au fost confiscate de poliție.
8. Reclamanta a ratat zborul și a petrecut două săptămâni în Moldova, timp în care a mers de câteva ori la comisariatul de poliție. Acolo a făcut o declarație oficială și a semnat un angajament formal de a se prezenta la autoritățile de urmărire penală și la instanța de judecată atunci când va fi necesar. Ea a informat autoritățile despre intenția sa de a părăsi țara și a obținut acordul lor. De asemenea, aceasta a oferit adresa și numărul ei de telefon din Grecia.
9. La 1 octombrie 2008, reclamanta s-a întors în Grecia, deoarece nu mai putea lipsi de la locul de muncă. Ea nu a întâmpinat dificultăți la ieșirea din țară prin același aeroport.
10. La 7 octombrie 2008, Poliția Aeroportului Chișinău a început oficial urmărirea penală pe numele reclamantei, pentru tentativă de contrabandă cu bijuterii. Infracțiunea a fost considerată ca fiind una ușoară, cu o pedeapsă maximă sub formă de amendă de 6 000 lei moldovenești (aproximativ 430 euro) sau 240 ore de muncă în folosul comunității, ori închisoare de până la 2 ani. Reclamanta nu cunoștea despre începerea urmăriri penale în adresa ei.
10. Ulterior, reclamanta a fost citată la adresa din Moldova, pentru a se prezenta la organul de urmărire penală. Întrucât ea nu s-a prezentat, procurorii i-au contactat pe fiul ei adult și o rudă de-a ei, întrebându-i despre locul aflării reclamantei. Ambii au afirmat că reclamanta se afla în Grecia și că nu cunosc când aceasta intenționa să revină în Moldova. Din materialele cauzei nu rezultă că procurorii ar fi întrebat rudele reclamantei cu privire la datele sale de contact din Grecia ori că ar fi informat-o despre obligația de a se prezenta în fața acestora.
11. La 16 iunie 2009, procuratura a înaintat demers Judecătoriei Botanica, pentru emiterea unui mandat de arestare pe numele reclamantei. Motivul invocat de procurori a fost faptul că reclamanta s-a ascuns de la urmărirea penală atunci când a părăsit țara la 1 octombrie 2008, în pofida faptului că aceasta a semnat un angajament oficial de a se prezenta atunci când va fi citată. Un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat a fost numit, pentru a reprezenta reclamanta. La 19 iunie 2009, Judecătoria Botanica a dispus arestul reclamantei pe un termen de cincisprezece zile. Motivul pe care s-a bazat instanța a fost faptul că reclamanta nu s-a prezentat la organul de urmărire penală atunci când a fost citată. Avocatul numit care acorda asistență juridică garantată de stat nu a contestat încheierea respectivă.
12. Reclamanta a aflat despre mandatul de arest emis pe numele ei în vara anului 2010 și a contractat un avocat din Moldova pentru a-l contesta. La o dată nespecificată, avocatul reclamantei a depus o cerere habeas corpus la Judecătoria Botanica, în care s-a invocat, inter alia, că reclamanta nu a știut despre urmărirea penală pornită pe numele ei, că nu a fost niciodată citată pentru a se prezenta la sediul procuraturii și că nu a fost informată despre faptul că nu poate părăsi țara. Ea a solicitat instanței anularea mandatului de arestare preventivă, iar în schimb, și-a asumat obligația de a se prezenta în fața instanței de judecată atunci când va fi necesar și să predea instanței pașaportul său.
13. La 18 septembrie 2010, Judecătoria Botanica a respins cererea habeas corpus a reclamantei, bazându-se, inter alia, pe faptul că reclamanta s-a angajat în mod oficial să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanțele de judecată, iar mai târziu nu și-a respectat angajamentul. Reprezentantul reclamantei a contestat, pledând, inter alia, că, în conformitate cu legislația, angajamentul respectiv nu era valabil, deoarece la acel moment nu fusese inițiată în mod oficial urmărirea penală. La 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul.
14. În luna iulie 2011, în urma comunicării prezentei cauze Guvernului, autoritățile din Moldova au făcut interpelare către Interpol, pentru un mandat internațional de arestare pe numele reclamantei. Ca rezultat, reclamanta a fost arestată în Grecia, aflându-se în detenție pentru o perioadă de douăzeci și trei de zile, în contextul procedurii de extrădare. În actele prin care s-au dispus arestul și detenția reclamantei, autoritățile din Grecia au făcut trimitere, în special, la mandatul de arestare emis de Judecătoria Botanica la 19 iunie 2009 (a se vedea paragraful 12 supra). Procedura de extrădare a încetat la 21 septembrie 2011, atunci când Curtea de Apel din Atena a respins cererea autorităților din Moldova de extrădare și a dispus eliberarea reclamantei din detenție. Curtea de Apel din Atena a constatat că, în conformitate cu Articolul 5 din Convenția europeană de extrădare, persoanele suspectate de comiterea infracțiunilor în materie de taxe, impozite și de vamă, vor fi extrădate numai dacă s-a hotărât astfel între Părțile Contractante pentru fiecare infracțiune sau categorie de infracțiuni. În lipsa unui astfel de acord între Moldova și Grecia, cererea de extrădare nu a putut fi acceptată. Se pare că, de atunci, reclamanta nu s-a mai întors în Republica Moldova.
II. DREPTUL NAȚIONAL RELEVANT
15. În conformitate cu prevederile articolului 198 al Codului de procedură penală, instanța poate obliga participantul la procesul penal să se prezinte la instanța de judecată doar după pornirea oficială a procesului penal.
16. Potrivit articolului 176 al Codului de procedură penală, măsura preventivă a arestului preventiv poate fi aplicată numai atunci când există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracțiuni.
17. Potrivit articolului 238 al Codului de procedură penală, persoana se citează la adresa unde locuiește. Dacă adresa unde locuiește nu este cunoscută, persoana se citează la adresa locului său de muncă. Dacă, printr-o declarație, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condițiile prevederilor tratatelor de asistență juridică în materie penală.
III. DREPTUL INTERNAȚIONAL RELEVANT
18. Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, în măsura în care este relevant, prevede urmatoarele:
„Articolul 5 – Infracțiuni fiscale
În materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, extrădarea se va acorda, în condițiile prevăzute de prezenta Convenție, numai dacă s-a hotărât astfel între Părțile Contractante pentru fiecare infracțiune sau categorie de infracțiuni.”
ÎN DREPT
19. Reclamanta s-a plâns că, contrar prevederilor Articolului 5 §§ 1 și 3 din Convenție, nu a existat o bănuială rezonabilă precum că ea ar fi comis o infracțiune și că mandatul de arest emis în numele ei de către autoritățile din Moldova nu s-a bazat pe motive relevante și suficiente. Curtea va examina pretențiile de mai sus în temeiul Articolului 5 § 1, care, în partea ce ține de circumstanțele cauzei, prevede următoarele:
”1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;”
I. ADMISIBILITATEA
A. Jurisdicția Curții de a examina cauza împotriva Moldovei
20. Atunci când reclamanta a depus cererea la Curte la 28 februarie 2011, contestând mandatul de arestare din 19 iunie 2009 menținut de instanțele naționale în cadrul procedurii habeas corpus, aceasta nu era privată de libertate în temeiul sau ca urmare a mandatului de arestare în cauză. Curtea nu consideră necesar să determine aplicabilitatea Articolului 5 din Convenție la acel moment specific. Nu este necesar a determina faptul dat, în virtutea faptului că reclamanta a fost oricum ulterior arestată în Grecia în temeiul unui mandat internațional de arestare emis de Interpol la cererea autorităților din Moldova, în scopul punerii în aplicare a mandatului de arestare din 19 iunie 2009. În astfel de circumstanțe, Curtea nu poate decât să fie de acord cu părțile că Articolul 5 este aplicabil în cauza dată.
21. Curtea notează că, deși fiind deținută în Grecia, prin intermediul cererii date, reclamanta și-a îndreptat pretențiile sale împotriva Moldovei. Deși Guvernul moldovenesc nu a ridicat obiecții de a fi tras la răspundere în temeiul Convenției pentru faptele invocate împotriva sa, Curtea va examina din oficiu această chestiune. Întrebarea care trebuie decisă este dacă faptele invocate de reclamantă pot fi atribuite Republicii Moldova.
22. Curtea notează că reclamanta s-a aflat sub controlul și autoritatea autorităților elene în perioada dintre arestarea ei în Grecia și eliberarea ei din detenție. Cu toate acestea, în ceea ce privește pretinsa ilegalitate a arestării și detenției sale, nu poate fi trecut cu vederea faptul că privarea de libertate a reclamantei a avut originea în măsurile luate de autoritățile moldovene, și anume mandatul internațional de arestare eliberat de Interpol la cererea autorităților moldovene, în scopul executării mandatului de arestare din 19 iunie 2009. Aici trebuie remarcat că, prin dispunerea arestării preventive a reclamantei și punerea în aplicare a cererii de extrădare a acesteia, Moldovei îi revine responsabilitatea de a se asigura că mandatul de arestare a respectat cerințele Articolului 5 al Convenției.
23. În contextul dat, Curtea amintește că în cadrul unei proceduri de extrădare, statul solicitat ar trebui să poată prezuma validitatea documentelor emise de statul solicitant, în baza cărora este solicitată privarea de libertate. Mai mult, țara care solicită extrădarea trebuie să se asigure că cererea de detenție și extrădare este legală nu numai în temeiul legislației naționale, dar și în temeiul Convenției. În mod corespunzător, actul contestat de reclamantă, inițiat de Republica Moldova în baza propriei sale legi naționale și executat de Grecia ca răspuns la obligațiile sale internaționale, trebuie să fie atribuit Moldovei, cu toate că actul a fost executat în Grecia (a se vedea Stephens c. Maltei (nr. 1), nr. 11956/07, §§ 50-54, 21 aprilie 2009).
24. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pretențiile reclamantei în temeiul Articolului 5 angajează răspunderea Republicii Moldova în cadrul Convenției.
B. Pretențiile în temeiul Articolului 6 al Convenției
25. De asemenea, reclamanta s-a plâns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura în ceea ce o privește nu a fost echitabilă, deoarece nu a fost invitată să participe la ședințele în care instanțele au decis în privința mandatului de arestare. Deoarece procedura în cauză nu se referea la stabilirea unei acuzații penale împotriva reclamantei, Curtea consideră că plângerea este în mod vădit neîntemeiată în temeiul Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție și o declară inadmisibilă.
C. Observațiile Guvernului și obiecția cu privire la lipsa unei bănuieli rezonabile
26. Guvernul și-a exprimat îndoielile în privința validității cererii depuse la Curte și în ceea ce privește împuternicirea reprezentantului reclamantului. El a pretins că scrisul de mână și semnătura de pe unele documente prezentate de reclamantă nu aparțineau aceleiași persoane. Mai mult, a susținut că procura prezentată de avocatul reclamantei i-a fost trimisă acestuia de pe un număr de fax moldovenesc, și nu din Grecia. Guvernul a considerat că cererea este un abuz de dreptul la un recurs individual și a solicitat Curții să o declare inadmisibilă, în temeiul Articolului 35 § 3 din Convenție.
27. Ca răspuns la această alegație, reclamanta a adresat o scrisoare Curții, prin care a confirmat valabilitatea semnăturii sale și a procurii acordate reprezentantului ei. De asemenea, a susținut că procura a fost trimisă fiului ei în Căușeni, Moldova, iar fiul ei a expediat-o apoi prin fax reprezentantul ei.
28. În baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea nu poate concluziona că scrisul și semnătura reclamantei au fost falsificate și, astfel, că reclamanta a săvârșit un abuz. Prin urmare, această obiecție decade.
29. În ceea ce privește plângerea referitoare la lipsa unei suspiciuni rezonabile că reclamanta a săvârșit o infracțiune, Curtea notează că părțile nu contestă faptul că reclamanta a transportat mai multe bijuterii decât permite legea, atunci când a fost verificată de colaboratorii vamali la 15 septembrie 2008. În mod similar, nu este contestat faptul că reclamanta nu a completat o declarație vamală în privința bijuteriilor respective. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră stabilită existența unei suspiciuni rezonabile precum că reclamanta a săvârșit o infracțiune prevăzută de Codul penal. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere în temeiul Articolului 5 este în mod vădit neîntemeiat, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției, și îl declară inadmisibil.
30. În același timp, Curtea notează că restul cererii nu este în mod vădit nefundat, în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție. De asemenea, aceasta constată că nu este inadmisibil nici din alte motive. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
II. FONDUL
31. Reclamanta a susținut că mandatul de arestare emis de autoritățile moldovenești nu a fost necesar, deoarece motivele invocate de instanțele din Republica Moldova pentru dispunerea arestului preventiv al acesteia și pentru respingerea cererii habeas corpus nu au fost relevante și suficiente.
32. Guvernul nu a fost de acord și a susținut că mandatul de arestare fusese necesar, deoarece reclamanta s-a ascuns de la urmărirea penală, părăsind țara și neprezentându-se atunci când a fost citată de procurori.
33. Curtea amintește că Articolul 5 al Convenției se poziționează, împreună cu Articolele 2, 3 și 4, în primul rang al drepturilor fundamentale care protejează securitatea fizică a persoanei. Scopul său principal este de a preveni privarea arbitrară sau nejustificată de libertate (a se vedea, de exemplu, Lukanov c. Bulgariei, 20 martie 1997, § 41, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1997‑II; Assanidze c. Georgiei [MC], nr. 71503/01, § 171, CEDO 2004‑II; și Ilaşcu și alții c. Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48787/99, § 461, CEDO 2004‑VII).
34. Nici o lipsire de libertate nu este compatibilă cu Convenția, decât dacă este legală. Expresiile „legală” și „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege” din Articolul 5 § 1 al Convenției se referă, în esență, la dreptul național și stabilesc obligația de a se conforma normelor de fond și de procedură ale acestuia. Deși în primul rând autoritățile naționale, în special instanțele judecătorești, trebuie să interpreteze și să aplice legea națională, în conformitate cu Articolul 5 § 1, nerespectarea dreptului intern implică o încălcare a Convenției și Curtea poate și trebuie să verifice dacă această lege a fost respectată (a se vedea, printre multe altele, Benham c. Regatului Unit, 10 iunie 1996, § 41, Rapoarte 1996‑III și Assanidze c. Georgiei, citat supra, § 171). O perioadă de detenție este, în principiu, „legală”, dacă se întemeiază pe un mandat judecătoresc. Chiar și neajunsurile din mandatul de arestare nu conferă în mod necesar caracter ilegal perioadei de detenție, în sensul Articolului 5 § 1 (a se vedea, Benham, citat supra, §§ 42-47; și Ječius c. Lituaniei, nr. 34578/97, § 68, CEDO 2000‑IX).
35. Respectarea legislației naționale nu este totuși suficientă: Articolul 5 § 1 din Convenție impune, în plus, ca orice privare de libertate să fie în conformitate cu scopul de a proteja individul de arbitrar (a se vedea, pe lângă multe altele, Winterwerp c. Olandei, 24 octombrie 1979, § 37, seria A nr. 33; Amuur c. Franței, 25 iunie 1996, § 50, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996‑III; și Witold Litwa c. Poloniei, nr. 26629/95, § 78, CEDO 2000‑III). Faptul că nici o detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu Articolul 5 § 1 reprezintă un principiu fundamental, iar noțiunea de „arbitrar” din Articolul 5 § 1 se extinde dincolo de neconformitatea cu legislația națională, astfel încât o privare de libertate poate fi legală din punct de vedere al dreptului intern, dar totuși arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției (a se vedea, Saadi c. Regatului Unit [MC], nr. 13229/03, § 67, CEDO 2008‑I).
36. Curtea notează că, în ceea ce privește Grecia, detenția reclamantului timp de douăzeci și trei de zile intră în domeniul de aplicare al Articolului 5 § 1 (f) al Convenției, fiind vorba despre detenția în vederea extrădării. Cu toate acestea, Curtea nu evaluează responsabilitatea Greciei pentru legalitatea privării de libertate în temeiul Articolului 5 § 1 (f), ci responsabilitatea Republicii Moldova pentru această detenție, adică mandatul internațional de arestare emis de Interpol la cererea autoritățile moldovenești în scopul executării mandatului de arestare din 19 iunie 2009. Așa cum este menționat supra, reclamanta pune problema numai cu privire la legalitatea mandatului de arestare care a stat la originea privării sale de libertate în Grecia, adică legalitatea mandatului de arestare emis de Judecătoria Botanica la 19 iunie 2009. Fără îndoială, privarea de libertate a reclamantei în Grecia a fost o consecință directă a acestui madat de arestare și nici o privare de libertate în Grecia nu ar fi fost posibilă în absența ordinului emis de instanțele judecătorești din Moldova. Acest fapt a fost menționat în mod expres de instanțele elene în deciziile lor privind extrădarea reclamantei, unde au făcut referire în mod specific la decizia Judecătoriei Botanica din 19 iunie 2009 (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
37. Prin urmare, Curtea consideră că detenția reclamantei în Grecia, deși în mod oficial în scopul extrădării sale, a făcut parte din mecanismul utilizat de autoritățile moldovene pentru executarea încheierii Judecătoriei Botanica din 19 iunie 2009 în afara frontierelor Republicii Moldova și pentru aducerea reclamantei în fața unei autorități legale competente a Moldovei, în legătură cu o suspiciune rezonabilă de a fi comis o infracțiune. Prin urmare, în ceea ce privește Moldova, detenția reclamantei urmează a fi examinată în conformitate cu Articolul 5 § 1 (c) din Convenție. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea ține cont de principiul potrivit căruia „Convenția este destinată să garanteze nu drepturi teoretice sau iluzorii, dar drepturi care sunt practice și eficiente” (a se vedea Airey c. Irlandei, 9 octombrie 1979, § 24, seria A nr. 32). Dacă ar fi fost altfel, reclamanta ar fi rămas fără protecția Articolului 5 din Convenție.
38. Curtea notează că motivul de a dispune detenția reclamantei, invocat de instanțele judecătorești din Moldova, a fost faptul că ea nu s-a prezentat în fața autorităților de investigare atunci când a fost citată (a se vedea paragraful 12). În acest sens, Curtea notează că reclamanta a părăsit țara în mod legal într-un moment în care nu era intentat vreun proces penal împotriva sa. Autoritățile au inițiat procesul penal împotriva reclamantei după părăsirea țării de către aceasta. În continuare, Curtea notează declarațiile reclamantei, pe care Guvernul nu le-a contestat, precum că ea a comunicat poliției informațiile de contact din Grecia în cadrul unei întâlniri avute după evenimentele din 15 septembrie 2008. Cu toate acestea, procurorii au emis citația pe adresa sa din Republica Moldova, în Căușeni. Mai mult, potrivit materialelor din dosar, procurorii au contactat fiul adult al reclamantei și o rudă a ei, dar nu i-au cerut acestora să informeze reclamanta despre faptul că trebuie să se prezinte în fața lor, și nu au încercat să urmărească informația potrivit căreia ea se afla în Grecia. De fapt, materialele din dosar nu conțin nicio probă care să ateste faptul că autoritățile au întreprins orice încercare rezonabilă de a informa reclamanta cu privire la procedura penală și necesitatea de a se prezenta în fața acestora în cadrul procedurii respective.
39. Curtea consideră că, atunci când este vorba de o chestiune atât de importantă precum dreptul la libertate, este obligatoriu ca autoritățile naționale să demonstreze în mod convingător că detenția era necesară. În cazul în care autoritățile dispun arestul preventiv al unei persoane, pe motiv că aceasta nu a apărut în fața instanței atunci când a fost citată, acestea ar trebui să se asigure că persoana în cauză a fost notificată în mod corespunzător și a avut suficient timp să se conformeze, și să ia măsuri rezonabile pentru a verifica dacă aceasta într-adevăr s-a ascuns. Cu siguranță, acest lucru nu a avut loc în cauza dată, în care autoritățile au ales să adopte o abordare foarte formalistă a problemei citării reclamantei, iar atunci când reclamanta nu s-a prezentat, au ajuns în grabă la concluzia că ea s-a ascuns. Curtea notează că acest lucru pare a fi contrar Articolului 176 din Codul de procedură penală, care stipulează în mod clar că arestarea preventivă poate fi aplicată numai atunci când există motive întemeiate să se creadă că suspectul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau instanță (a se vedea paragraful 17 de mai sus). De asemenea, pare a fi contrar Articolului 238 din Codul de procedură penală, care prevede că, dacă persoana care urmează să fie citată a declarat o altă adresă în timpul actelor procedurale, atunci citația este trimisă la această adresă (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
40. În cererea sa habeas corpus, reclamanta a susținut că nu a fost citată să se prezinte în fața procurorilor și că s-a angajat să se prezinte în fața lor și să renunțe la pașaportul său. Refuzul instanțelor naționale de a verifica argumentele reclamantei cu privire la citarea necorespunzătoare și de a-i oferi șansa să se prezinte în fața autorităților a convins Curtea că detenția reclamantei nu poate fi considerată necesară și lipsită de arbitraritate, în temeiul Articolului 5 § 1 (c) din Convenție. (a se compara cu Ladent c. Poloniei, nr. 11036/03, § 56, 18 martie 2008). Prin urmare, a fost încălcat Articolul 5 § 1.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
41. Articolul 41 din Convenție prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciul
42. Reclamanta a pretins suma de 8 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral. Ea a susținut că a suferit un stres și o frustrare considerabilă ca rezultat al arestării și detenției sale.
43. Guvernul a susținut că aceste pretenții sunt excesive și nefondate.
44. Curtea consideră că reclamantei trebuie să-i fi fost cauzat un anumit stres și anxietate, ca urmare a încălcării drepturilor sale în temeiul Articolului 5 § 1 al Convenției. Hotărând pe temei echitabil, Curtea acordă reclamantei suma de 3 000 de euro.
B. Costuri și cheltuieli
45. De asemenea, reclamanta a pretins suma de 890 de euro pentru costurile și cheltuielile angajate în fața Curții. Suma a inclus cheltuielile de asistență juridică și cheltuielile poștale și de traducere.
46. Guvernul a susținut că cheltuielile solicitate de reclamantă nu erau nici necesare, nici rezonabile.
47. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost în mod efectiv și necesar suportate, și că sunt rezonabile în ceea ce privește cuantumul. În cazul de față, ținând cont de documentele pe care le deține și de criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde întreaga sumă solicitată pentru costurile și cheltuielile de judecată suportate pentru procedura din fața Curții.
C. Dobânda de întârziere
48. Curtea consideră corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară pretențiile formulate în temeiul Articolului 5 § 1 al Convenției, în privința lipsei suspiciunii rezonabile, și plângerea în temeiul Articolului 6 ca fiind inadmisibile, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăște că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție;
3. Hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, care vor fi convertite în valuta națională a Statului respondent, conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 3 000 euro (trei mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu prejudiciu moral;
(ii) 890 euro (opt sute nouăzeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus, egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
4. Respinge restul pretențiilor reclamantei cu privire la satisfacția echitabilă.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 2 mai 2017, în conformitate cu Articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.
Stanley NaismithIşıl Karakaş
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy