©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
CAUZA Vasiliy IVASHCHENKO ÎMPOTRIVA UCRAINEI
(Cererea nr. 760/03)
Hotărâre
Strasbourg
26 iulie 2012
Definitivă
26/10/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § pct. 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Vasiliy Ivashchenko împotriva Ucrainei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Mark Villiger, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, Angelika Nußberger, André Potocki, judecători, şi Stephen Phillips, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 iulie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 760/03 îndreptată împotriva Ucrainei, prin care un resortisant al acestui stat, Vasiliy Nikolayevich Ivashchenko („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul ucrainean („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Nazar Kulchytskyy, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. La 10 ianuarie 2007, preşedintele Secţiei a cincea a hotărât să comunice Guvernului cererea. La 12 decembrie 2007, preşedintele secţiei a hotărât, de asemenea, să comunice Guvernului plângerea reclamantului în baza art. 34 din Convenţie, şi anume faptul că scrisorile lui adresate Curţii nu au fost expediate.
4. După ce a examinat cererea reclamantului pentru desfăşurarea unei şedinţe publice, Camera a hotărât că, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii, acest lucru nu este necesar în cauză.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1961. În prezent, aceasta execută pedeapsa cu închisoarea în Iziaslav, aflată în regiunea Hmelniţki.
A. Arestarea reclamantului
6. La 12 aprilie 1998, un agent de poliţie a fost omorât, iar un alt agent de poliţie a fost rănit grav de un grup de persoane înarmate. În aceeaşi zi, poliţia a oprit o maşină, al cărei şofer a declarat că a lăsat trei persoane, prezumtiv autori ai acestei infracţiuni, la câteva sute de metri distanţă, într-un câmp. Imediat după acest lucru, patru agenţi de poliţie au început să caute suspecţii. Aceştia au văzut trei persoane, incluzând reclamantul, traversând câmpul. Agenţii de poliţie au tras câteva focuri de armă în aer şi le-au ordonat acestora să se culce la pământ.
7. Conform reclamantului, cu toţii au ascultat ordinele poliţiei. Apoi, poliţiştii s-au apropiat de ei şi au început să îi bată, atât pe reclamant, cât şi pe ceilalţi doi. Reclamantul a fost bătut şi lovit în cap, în piept, rinichi şi stomac, iar în urma acestor lovituri şi-a pierdut cunoştinţa. Reclamantul a declarat că poliţiştii i-au străpuns obrazul cu un ac şi i-au ars mâna dreaptă cu o brichetă, sugerând că au făcut aceste lucruri pentru a se trezi.
8. Conform declaraţiilor scrise ale agenţilor de poliţie prezentate de Guvern, deşi reclamantul şi ceilalţi suspecţi au aruncat armele, aceştia au refuzat, cu toate acestea, să asculte de ordinele agenţilor şi „s-au opus arestării, folosind forţa fizică”. Prin urmare, aceştia din urmă au folosit „tehnici de confruntare nearmată”, punând suspecţii la pământ şi imobilizându-i cu cătuşe.
9. Câteva ore mai târziu, reclamantul a fost transportat la secţia medicală a locului de detenţie din Cerkasî (слідчий ізолятор – „SIZO”), unde şi-a recăpătat cunoştinţa.
10. A fost examinat de un medic care a observat un număr de leziuni şi vânătăi pe capul şi corpul lui, inclusiv o rană şi un hematom la frunte şi hematoame la umărul stâng, piept şi coapsa dreaptă. Conform raportului medical, întocmit de medic, reclamantul prezenta câteva umflături pe degete care, potrivit reclamantului, erau rezultatul arderii cu bricheta de către poliţişti. Medicul a cusut rana de pe frunte a reclamantului, i-a prescris un calmant şi i-a sugerat să îl vadă un medic neurolog. Conform fişei medicale, radiografia regiunii pieptului reclamantului nu a arătat fracturi de coaste.
11. Potrivit reclamantului, medicul nu a notat în fişa medicală toate rănile lui. Spre exemplu, nu au fost evidenţiate fracturile de coaste şi la două degete de la mâna dreaptă pentru că nu a fost realizată nici o radiografie.
12. În următoarea zi, un expert medical l-a examinat pe reclamant şi a observat că rănile sale erau minore.
13. Pe parcursul cercetării penale, reclamantul s-a plâns, de relele tratamente aplicate de către poliţie, diferitelor autorităţi publice, inclusiv parchetului.
14. Prin rezoluţiile procurorilor din 21 august 1998 şi din 25 ianuarie 1999, s-a decis neînceperea urmăririi penale faţă de agenţii de poliţie, reţinându-se că aceştia au acţionat, în timpul arestării, în limitele legii. Această constatare s-a întemeiat pe baza declaraţiilor agenţilor de poliţie şi pe documentele medicale ale reclamantului (supra, pct. 8-11). Reclamantul nu a contestat în instanţă deciziile procurorilor.
15. Acesta s-a plâns din nou de rele tratamente în faţa Curţii de Apel Cerkasî şi Curţii Supreme, plângeri care i-au fost respinse ca nefondate (infra, pct. 30 şi 39).
B. Urmărirea penală şi procesul reclamantului
16. La 13 aprilie 1998, reclamantul, aflat în arestul SIZO, a fost investigat de către organele de anchetă. Acestea l-au informat că este suspectat de furt calificat şi crimă, infracţiuni comise la 12 aprilie 1998, şi i-au explicat reclamantului drepturile şi garanţiile sale procedurale, inclusiv dreptul la asistenţă juridică şi dreptul de a păstra tăcerea. Declaraţiile au fost semnate de reclamant, organul de anchetă şi un avocat, dl. B., care, conform Guvernului, a fost de asemenea prezent în timpul interogatoriului reclamantului. Avocatul a fost numit din oficiu pentru a îl reprezenta pe reclamant în procedură.
17. Reclamantul a mai declarat că îşi exprimă dorinţa de a fi reprezentat de un alt avocat, dl. T., dar dacă acesta din urmă ar refuza să îl reprezinte, reclamantul ar fi de acord să fie reprezentat de dl. B. În declaraţii, reclamantul a subliniat că afirmaţia a fost făcută în prezenţa dlui B. În consecinţă, reclamantul a refuzat să fie interogat în ziua respectivă. În timpul interogatoriilor ulterioare, inclusiv în faţa instanţei, reclamantul a negat că ar fi săvârşit infracţiunile de care este acuzat.
18. În cererea sa adresată Curţii, reclamantul a afirmat că dl. B. a participat la procedură la cererea soţiei lui, care a plătit onorariile avocatului. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că avocatul nu a fost prezent la SIZO la data de 13 aprilie 1998 şi că a semnat documentele la o dată ulterioară. Reclamantul a prezentat scrisori ale administraţiei SIZO la 16 iunie 2004, conform cărora, în faza urmăririi penale, avocaţii nu l-au vizitat pe reclamant la SIZO şi că acesta din urmă a părăsit arestul o singură dată, pentru a fi supus unei examinări psihiatrice, la data 12 august 1998.
19. La 14 aprilie 1998, procurorii i-au solicitat dlui T. să-l reprezinte pe reclamant. Cum avocatul respectiv a refuzat să participe la procedură, dl. B. a continuat să îl reprezinte pe reclamant.
20. Conform probelor prezentate de Guvern, dl. B. a participat la cercetarea penală, inclusiv interogarea reclamantului, care a avut loc la SIZO, la 21 aprilie 1998 şi 10 ianuarie 1999, a studiat materialele cazului, a luat parte la audieri în faţa instanţei, a prezentat concluzii scrise şi orale şi a formulat recurs, contestând condamnarea reclamantului. Audierile la care avocatul nu a participat au fost amânate de către instanţă.
21. Reclamantul a susţinut că nu a comunicat cu dl. B. de-a lungul întregii perioade de anchetă şi nu i-a fost permis să corespondeze cu nimeni din afara SIZO. Conform organelor de anchetă, reclamantului i s-a comunicat că nu este posibil să îşi vadă avocatul înainte de proces. Reclamantul şi-a întâlnit avocatul pentru prima dată la începutul procesului.
22. La 21 aprilie 1998, reclamantul a fost acuzat de furt calificat, omor şi vătămare corporală.
23. În martie 1999, cercetarea penală s-a încheiat. Reclamantului şi dlui B. le-au fost prezentate elementele dosarului de urmărire penală. Reclamantul a solicitat studierea dosarului fără avocat, pretinzând că anchetatorul i-a cerut acest lucru, promiţându-i-se că i se va permite să se întâlnească cu fratele său.
24. În ianuarie 2000, reclamantul a terminat de studiat probele aflate la dosar şi, în martie 2000, instanţa penală din Cerkasî a început examinarea cauzei în primă instanţă.
25. În timpul procesului, reclamantul a formulat câteva cereri pentru a îl determina pe dl. B. să se retragă, afirmând că nu are nevoie de avocat. Deşi instanţa a înaintat câteva cereri baroului local, solicitând numirea unui alt avocat pentru reclamant, nu a fost găsit nici un înlocuitor. Instanţa a sugerat reclamantului să îşi găsească el însuşi avocat, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Prin scrisoarea din 15 septembrie 2000, preşedintele Curţii de Apel Cerkasî l-a informat pe directorul-general adjunct al Ministerului de Justiţie de faptul că, având în vedere gravitatea capetelor de acuzare, refuzul reclamantului şi al coinculpaţilor de a fi reprezentaţi legal a determinat o întârziere de 3 luni a procesului care nu se poate desfăşura fără participarea unui avocat. De asemenea, s-a reţinut faptul că reclamanţii au formulat numeroase cereri de procedură, inclusiv cereri pentru reprezentarea lor de către Ministerul de Justiţie şi declinarea de competenţă în favoarea Curţii Supreme, lucru ce a evidenţiat că aceştia încercau de fapt să prelungească procedura.
26. Înainte de proces, reclamantul a contestat acuzaţiile ce i s-au adus şi a pretins că mărturiile coinculpaţilor săi ce confirmau implicarea acestora şi a reclamantului în fapte de natură penală au fost obţinute în urma presiunilor fizice şi psihice ale poliţiei. De asemenea, reclamantul a formulat o cerere pentru înregistrarea audio-video a şedinţelor de judecată, dar a fost respinsă.
27. Coinculpaţii au făcut, în faţa instanţei, plângeri similare şi au negat declaraţiile date în faza cercetării penale.
28. La 28 ianuarie 2002, Curtea de Apel Cerkasî l-a găsit pe reclamant vinovat de furt calificat, omor şi vătămare corporală. Reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe declaraţiile a aproximativ 30 de martori şi victime ale infracţiunilor, parţial pe declaraţiile coinculpaţilor reclamantului din timpul cercetării penale şi, de asemenea, pe concluziile experţilor în medicină legală, balistică şi alte domenii. De asemenea, instanţa a ţinut cont de faptul că, în timpul percheziţiilor la casele inculpaţilor, poliţia a găsit numeroase obiecte ce au aparţinut victimelor infracţiunilor.
29. Instanţa a soluţionat şi acuzaţiile inculpaţilor, aceştia declarând că au fost torturaţi de poliţie în timpul cercetării penale cu scopul de a le obţine mărturiile. Au fost audiate organele de anchetă şi agenţii de poliţie implicaţi şi s-a concluzionat că aceste acuzaţii au fost nejustificate. De asemenea, instanţa a reţinut că inculpaţii, cu excepţia reclamantului, au dat declaraţiile în faţa organelor de anchetă în prezenţa avocaţilor lor. Coinculpaţii nu s-au plâns de rele tratamente aplicate de autorităţi. Prin urmare, instanţa nu a găsit nici un motiv prin care să nu-şi întemeieze raţionamentul pe aceste declaraţii.
30. În ceea ce priveşte reclamantul, instanţa a observat că acesta nu şi-a recunoscut vina în nici un stadiu al procedurii şi nu a existat nicio dovadă că ar fi fost forţat să procedeze astfel. După audierea agenţilor de poliţie care l-au arestat pe reclamant la 12 aprilie 1998 şi a unuia din ofiţerii din administraţia SIZO Cerkasî, instanţa a observat faptul că reclamantul a fost rănit în timpul arestării sale, dar că nu au existat probe ale faptului că acesta ar fi fost supus unor rele tratamente în timpul detenţiei sale ulterioare.
31. La 12 şi 27 februarie 2002, reclamantul şi dl. B. au depus cereri separate de recurs, contestând reţinerea faptelor de către prima instanţă. De asemenea, reclamantul s-a plâns de faptul că prima instanţă nu a examinat plângerile inculpaţilor, şi anume că „nu li s-a dat posibilitatea să aibă şi să se întâlnească cu un avocat înaintea primului lor interogatoriu” şi că instanţa nu le-a permis avocaţilor inculpaţilor să îi viziteze în arest. De asemenea, reclamantul a făcut referinţă la relele tratamente aplicate la 12 aprilie 1998 şi a pretins că declaraţiile coinculpaţilor au fost obţinute în urma presiunilor fizice şi psihice ale agenţilor de poliţie.
32. Între timp, la 7 februarie 2002, reclamantul şi unul din coinculpaţi au încheiat un acord cu dl. Br. ca acesta din urmă să îi apere pe durata procesului.
33. La 10 februarie 2002, reclamantul a cerut curţii de apel să permită dlui Br. să participe la proces în calitate de avocat al apărării.
34. La 20 februarie 2002, instanţa l-a informat pe reclamant că nu are competenţă pentru a soluţiona această problemă.
35. La 11 martie 2002, dl. Br. s-a plâns Preşedintelui Curţii Supreme de refuzul Curţii de Apel Cerkasî de a îi permite să acţioneze în calitate de avocat al reclamantului şi al coinculpaţilor săi. De asemenea, dl. Br. a solicitat să îi fie permis accesul la probele aflate la dosar pentru a putea să pregătească recursul în numele reclamantului şi al coinculpaţilor săi şi să îi fie acordată permisiunea de a îi vizita la SIZO. Curtea Supremă nu a dat nici un răspuns cererilor dlui Br.
36. La 21 mai 2002, reclamantul a trimis Curţii Supreme un recurs modificat în care se plângea de refuzul Curţii de Apel Cerkasî de a îi permite dlui Br. să acţioneze în calitate de avocat al apărării.
37. Prin scrisoarea din 4 iunie 2002, Curtea de Apel Cerkasî l-a informat pe reclamant, pe coinculpatul său şi pe dl Br., că acesta din urmă nu ar putea să reprezinte doi reclamanţi în acelaşi timp pentru că au prezentat argumente contradictorii privind circumstanţele cauzei. În special, reclamantul a afirmat că el nu a fost prezent la locul uneia dintre fapte, iar coinculpatul său a confirmat că reclamantul a fost acolo.
38. De asemenea, instanţa a constatat că dl. Br. nu avea licenţă de avocat şi nu a demonstrat, potrivit dreptului intern, că ar putea participa în calitate de avocat al apărării într-un proces penal. De asemenea, instanţa a reiterat că dl. Br. ar fi trebuit să ceară Curţii Supreme să îi acorde permisiunea pentru a participa la procedura de recurs, din moment ce prima instanţă, care deja se pronunţase în cauză, nu era competentă să decidă în această privinţă.
39. Curtea Supremă a dezbătut recursul la şedinţa de judecată din 9 iulie 2002. Potrivit reclamantului, dlui Br. i s-a permis să participe la şedinţă în numele acestuia. Reclamantul, coinculpaţii săi şi avocaţii acestora au fost prezenţi. Curtea Supremă a respins recursul formulat de reclamant şi de dl. B. De asemenea, Curtea Supremă a menţinut soluţia Curţii de Apel Cerkasî în ceea ce priveşte acuzaţiile reclamaţilor privind relele tratamente aplicate acestora în faza cercetării penale.
40. Conform susţinerilor reclamantului, dlui Br. nu i s-a dat posibilitatea să studieze probele aflate la dosar sau să se întâlnească cu reclamantul înainte de şedinţa de judecată în faţa Curţii Supreme.
C. Cererea adresată Curţii
41. La 23 noiembrie 2002, reclamantul a introdus prezenta cerere pe rolul Curţii.
42. La 22 aprilie 2004, acesta a solicitat Curţii de Apel Cerkasî să îi elibereze copii ale rapoartelor medicale întocmite după examinarea sa în arest şi ale încheierii curţii de apel privind cererea de înregistrare audio-video a procesului, documente pe care intenţiona să le prezinte Curţii pentru a îşi fundamenta cererea.
43. Prin scrisoarea din 28 mai 2004, preşedintele adjunct al Curţii de Apel Cerkasî l-a informat pe reclamant că cererea i-a fost refuzată cu motivul că, printre atribuţiile acestei instanţe, nu se număra şi aceea de a multiplica documente. S-a menţionat, de asemenea, că nu existau fonduri în bugetul instanţei alocate unor asemenea scopuri.
44. La 21 iunie 2004, reclamantul a formulat o plângere în faţa Judecătoriei Prydniprovskyy din Cerkasî împotriva preşedintelui adjunct al Curţii de Apel Cerkasî pentru refuzul eliberării de copii ale actelor aflate la dosar. În plângere, reclamantul a afirmat că avea nevoie de aceste documente pentru a le prezenta Curţii. De asemenea, a solicitat despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu cauzat de refuzul de a i se furniza documentele respective.
45. La 25 iunie 2004, Judecătoria Prydniprovskyy şi-a declinat competenţa privind plângerea reclamantului. Instanţa a susţinut că, conform dreptului ucrainean, judecătorii care acţionează în calitatea lor oficială se bucură de imunitate într-un proces penal.
46. La 8 iulie 2004, reclamantul a introdus recurs împotriva deciziei pronunţate la 25 iunie 2004.
47. Prin încheierea din 15 iulie 2004, aceeaşi instanţă a acordat un termen reclamantului pentru corectarea erorilor materiale din cererea de recurs. S-a reţinut că recursul reclamantului ar fi trebuit să fie dactilografiat şi ar fi trebuit să conţină informaţii referitoare la părţile la procedură, în special numele şi adresa acestora.
48. La 26 iulie 2004, reclamantul a formulat o nouă cerere de recurs. De asemenea, reclamantul a ataşat o observaţie, emisă de administraţia SIZO, afirmând că, potrivit legii, deţinuţii nu au posibilitatea să dactilografieze vreun act.
49. În aceeaşi zi, Judecătoria Prydniprovskyy a refuzat să accepte cererea de recurs a reclamantului pe motiv că nu a îndeplinit cerinţele prevăzute în încheierea din 26 iulie 2004. Nu există nici o informaţie referitoare la rezultatul recursului.
50. Prin scrisoarea din 28 iunie 2004, Curtea a cerut reclamantului să prezinte copii ale cererii de recurs împotriva hotărârii din 28 ianuarie 2002 şi ale cererilor sale de asistenţă juridică.
51. La 19 iulie 2004, reclamantul a solicitat Preşedintelui Curţii de Apel Cerkasî o cópie de pe cererea sa de recurs şi copii ale documentelor pe care le solicitase deja în scrisoarea din 22 aprilie 2004. Reclamantul a făcut referire la scrisoarea trimisă Curţii, dar nu a ataşat o cópie a acesteia.
52. La 4 august 2004, preşedintele Curţii de Apel Cerkasî a respins cererea reclamantului în baza aceloraşi motive ca şi în cazul scrisorii din 28 mai 2004. Preşedintele curţii de apel a afirmat că, în cazul în care este necesar, Curtea ar putea să ceară autorităţilor statului să elibereze copii ale documentelor respective.
53. Cererile suplimentare ale reclamantului de a i se elibera copii ale documentelor aflate la dosar au fost, de asemenea, respinse.
54. În aprilie 2007, Guvernul a prezentat, la cererea Curţii, copii ale diferitelor documente din procesul penal al reclamantului, inclusiv cererea de recurs şi acte privind asistenţa juridică din faza procedurii interne.
55. În iulie şi octombrie 2007, Curtea a primit câteva scrisori trimise de la adresa fratelui reclamantului. În aceste scrisori, reclamantul a pretins că i-a fost blocată, de către Guvern, corespondenţa adresată Curţii. Reclamantul a afirmat, în special, că, la 10, 14, 17 şi 23 mai, şi, de asemenea, la 9 şi 15 iulie 2007, a înmânat observaţiile referitoare la admisibilitatea şi fondul cauzei, cererea pentru reparaţie echitabilă, propunerea unei soluţionări amiabile şi câteva informaţii suplimentare personalului penitenciarului unde a fost transferat din arestul SIZO în 2005, pentru ca acestea să fie trimise Curţii. Reclamantul a prezentat o cópie a actului din 4 octombrie 2007, în care autorităţile au confirmat faptul că au expediat corespondenţa reclamantului adresată Curţii la datele sus-menţionate. Totuşi, Curtea nu a primit niciodată scrisorile reclamantului.
56. Conform Guvernului, scrisorile în litigiu au fost trimise de îndată Curţii. Personalul penitenciarului nu este răsspunzător pentru faptul că acestea nu au ajuns.
57. În decembrie 2007, reclamantul s-a plâns Procurorului general şi Judecătoriei Izyaslav, susţinând blocarea corespondenţei sale. Plângerile au fost soluţionate de Parchet şi de serviciul poştal. Parchetul i-a răspuns reclamantului că scrisorile sale au fost expediate în mod corespunzător de către personalul penitenciarului. De asemenea, s-a constatat că nu a fost posibil să se verifice dacă serviciul poştal a primit şi a expediat scrisorile reclamantului, atât timp cât nu au fost trimise recomandate. Acest lucru a fost confirmat de serviciul poştal.
58. Prin scrisoarea din 1 iulie 2009, vicepreşedintele Curţii Cerkasî a respins o altă cerere a reclamantului prin care solicita copii ale actelor aflate la dosar. În scrisoare era, de asemenea, subliniat faptul că reclamantul avea dreptul să îşi angajeze un avocat, în temeiul alin. (2) al art. 8 din Codul de executare a pedepselor sau să desemneze un reprezentant dintre rudele apropiate. Reclamantul a fost informat că reprezentantului său i se va oferi posibilitatea să studieze dosarul şi să facă notiţe.
II. Dreptul intern şi internaţional relevant
59. Dispoziţiile relevante ale legislaţiei interne şi cele ale Recomandării Rec (2006)2 a Comitetului de Miniştri al statelor membre cu privire la regulile europene pentru penitenciare, rezumate şi citate în hotărârea în cazul Naydyon împotriva Ucrainei (nr. 16474/03, pct. 35-38 şi 41-42, octombrie 2010), se referă, in special, la eşecul autorităţilor de a oferi reclamantului posibilitatea de a obţine copii ale actelor necesare pentru cererea lui adresată Curţii.
60. În contextul punerii în executare a hotărârii Curţii în cauza Naydyon, în septembrie 2011, guvernul ucrainean a prezentat Comitetului de Miniştri un plan de acţiune privind măsurile ce trebuie luate pentru respectarea hotărârii. Un fragment din planul de acţiune referitor la măsurile generale se citeşte după cum urmează:
„1. Publicarea şi diseminarea hotărârii
Rezumatul hotărârii a fost publicat în Monitorul Oficial [Uriadovyi Kurier], nr. 28 din 15 [februarie] 2011.
Prin scrisorile din 22 martie 2011, notele explicative la concluziile Curţii în hotărârea menţionată anterior au fost trimise Curţii Supreme din Ucraina, Înaltei Curţi a Ucrainei pentru Cauze Penale şi Civile, Curţii de Apel Donetsk, Parchetului General şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Mai mult, concluziile instanţei din hotărârea menţionată au fost incluse în motivarea adresată Cabinetului de Miniştri din Ucraina privind executarea hotărârilor CEDO (martie 2011). Cabinetul de Miniştri din Ucraina a cerut autorităţilor competente să ia măsuri pentru a remedia încălcarea constatată cu scopul de a evita încălcări similare şi să aducă practicile în conformitate cu cerinţelor Convenţiei.
2. Măsuri legislative
Pentru a stabili dacă sunt necesare amendamente legislative, în prezent autorităţile poartă discuţii multilaterale. De îndată ce acest aspect este determinat la nivel naţional, Comitetul de Miniştri va fi informat despre aceasta.”
61. La cea de-a 1120-a întâlnire ce a avut loc la 13 şi 14 septembrie 2011, Comitetul de Miniştri a luat act de planul de acţiune şi a solicitat Ucrainei să fie informat cu progresul implementării acestuia. Până în prezent, nu s-a încheiat supravegherea executării hotărârii de către Comitetul de Miniştri în temeiul art. 46 § 2 din Convenţie.
În drept
I. Sfera de aplicare a cauzei
62. Curtea constată că, după comunicarea cauzei Guvernului pârât, reclamantul a formulat noi cereri.
63. Astfel, la 12 martie 2007, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 7 din Convenţie, de faptul că a fost condamnat pe nedrept la închisoare pe viaţă, afirmând că o asemenea pedeapsă nu ar fi putut fi aplicată în cazul său.
64. În aprilie 2008, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 34 din Convenţie, că în penitenciar nu i s-a permis să păstreze scrisorile originale adresate lui de către Curte. La primirea acestor scrisori, i s-a acordat un termen scurt (aproximativ 10 minute) să le citească în prezenţa ofiţerilor. Ulterior, a putut obţine copii ale scrisorilor la cerere, însă de cele mai multe ori după întârzieri de mai mult de o lună. Cum aceste scrisori erau scrise în limba engleză, limbă pe care reclamantul nu o cunoştea, personalul penitenciarului nu i-a oferit nici o traducere sau explicaţie.
65. De asemenea, în 2011, reclamantul s-a plâns de faptul că, în perioada 12-21 august, a fost transferat temporar într-un centru de detenţie în Vinnytsya, unde condiţiile de detenţie erau degradante. Astfel, reclamantul a fost ţinut într-o celulă întunecată, umedă şi rece şi i-au fost interzise plimbările zilnice.
66. Curtea consideră că noile susţineri ale reclamantului nu reprezintă o elaborare a plângerilor sale iniţiale adresate Curţii asupra cărora părţile au prezentat comentarii. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar ca aceste elemente să fie luate în considerare în contextul prezentei cauze (a se vedea Piryanik împotriva Ucrainei, nr. 75788/01, pct. 20, 19 aprilie 2005).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
67. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost torturat de poliţie pe durata arestării sale. De asemenea, acesta a reclamat torturarea coinculpaţilor săi de către poliţie în faza cercetării penale. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
68. Curtea constată că plângerea reclamantului de relele tratamente aplicate coinculpaţilor săi trebuie respinsă din cauza absenţei statutului de victimă, în conformitate cu art. 34 din Convenţie.
69. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului că a fost torturat de către poliţie la 12 aprilie 1998, Curtea reţine că reclamantul a acţionat la nivel intern să aducă această problemă în atenţia autorităţilor naţionale. Reclamantul a urmărit acest aspect pe durata procesului său, iar faptul că plângerea sa a fost respinsă de procurori la 21 august 1998 şi la 25 ianuarie 1999 nu a oprit instanţele interne să o examineze în timpul procesului (supra, pct. 30 şi 39). În aceste împrejurări, reclamantul a aşteptat ca procesul să se încheie pentru a adresa plângerea Curţii şi, prin urmare, a respectat termenul de şase luni prevăzut în art. 35 § 1 din Convenţie [Kaverzin împotriva Ucrainei, nr. 23893/03, pct. 99, 15 mai 2012 (nedefinitivă)].
70. Curtea mai reţine că plângerea reclamantului privind actele de tortură de către poliţie la 12 aprilie 1998 nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
71. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost bătut de poliţie în timpul arestului. Reclamantul a insistat că nu s-a opus arestării şi că nu a încercat să evadeze. Reclamantul a declarat că i-au fost aplicate rele tratamente şi după ce şi-a pierdut cunoştinţa (supra, pct. 7) şi, drept urmare, a suferit leziuni grave.
72. Guvernul a declarat că, la 12 aprilie 1998, împotriva reclamantului a fost folosită forţa pentru că acesta a refuzat să se conformeze ordinelor poliţiei. În consecinţă, agenţii de poliţie au folosit tehnici de confruntare nearmată împotriva reclamantului şi, ulterior, l-au imobilizat cu cătuşe.
73. Conform Guvernului, reclamantul nu a demonstrat că agenţii de poliţie au folosit forţa în mod excesiv sau nelegal. De asemenea, susţine că nu există nicio dovadă a faptului că reclamantul a fost torturat sau supus unui tratament inuman.
74. Guvernul a susţinut că folosirea forţei de către poliţie împotriva reclamantului nu a atins nici nivelul minim de gravitate pentru a putea fi considerată tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenţie.
75. În continuare, a declarat că plângerile reclamantului privind tortura au fost examinate în mod corespunzător de parchet şi de instanţe, iar aceştia nu au găsit nicio încălcare în acţiunile agenţilor de poliţie.
2. Motivarea Curţii
76. Curtea reiterează că art. 3 din Convenţie interzice în termeni absoluţi tortura, tratamentul inuman şi degradant sau pedeapsa. Pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate, evaluare care depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice şi/sau psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25).
77. Curtea reiterează, de asemenea, faptul că, în evaluarea probelor în urma invocării unei încălcări a art. 3 din Convenţie, trebuie aplicat standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” [Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 161, şi Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, pct. 282, CEDO 2001‑VII (extrase)]. Astfel de probe pot rezulta, totuşi, din coexistenţa unor inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante, sau a unor prezumţii faptice similare irefutabile [Labita împotriva Italiei (MC) nr. 26772/95, pct. 121, CEDO 2000‑IV). În cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute, în întregime sau într-o mare măsură, exclusiv de către autorităţi, precum în cazul persoanelor reţinute sau arestate, vor exista prezumţii faptice puternice privind leziunile survenite în cursul acestei detenţii. Într-adevăr, sarcina probei poate fi considerată ca o obligaţie a autorităţilor pentru a oferi o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare [a se vedea Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, Seria A, nr. 336, şi Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000‑VII].
78. Referindu-se la circumstanţele prezentei speţe, Curtea consideră că, deşi nu există nicio probă medicală care să susţină acuzaţiile reclamantului privind faptul că obrazul său a fost străpuns sau că degetele sau coastele sale au fost fracturate, reclamantul a suferit alte leziuni care au fost notate în fişa medicală în ziua în care a fost arestat (supra, pct. 10). Acele leziuni au fost atât de grave încât pot constitui rele tratamente în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea, spre exemplu, Spinov împotriva Ucrainei, nr. 34331/03, pct. 46, 27 noiembrie 2008).
79. În continuare, Curtea constată că părţile sunt de acord asupra faptului că leziunile au survenit în timpul în care reclamantul a fost reţinut de către poliţie. Totuşi, în timp ce Guvernul a susţinut că reclamantul a fost rănit din cauza utilizării legitime a forţei pentru a fi arestat, acesta a susţinut că a fost torturat în mod intenţionat de către poliţie.
80. În acest context, Curtea observă că argumentul Guvernului este bazat pe concluziile autorităţilor interne care au soluţionat plângerile reclamantului privind relele tratamente (supra, pct. 14, 15, 30 şi 39). Acele concluzii sunt totuşi lipsite de detalii importante şi fundamentare relevantă. Astfel, acestea nu conţin explicaţii concludente privind natura exactă şi gradul de forţă folosită împotriva reclamantului. Nici declaraţiile scrise ale agenţilor de poliţie, pe care parchetul şi instanţele şi-au bazat raţionamentul, nu oferă astfel de explicaţii. Acestea sunt exprimate prin referinţe vagi şi confuze la faptul că reclamantul „s-a opus arestării, folosind forţa fizică”, precum şi la faptul că ofiţerii au folosit „tehnici de confruntare nearmată” (supra, pct. 8). În consecinţă, Curtea respinge argumentul Guvernului că recurgerea la forţa fizică de către poliţie a fost necesară ca urmare a comportamentului nejustificat al reclamantului.
81. În continuare, Curtea constată că nici autorităţile interne şi nici Guvernul nu au încercat să adreseze sau să conteste, cu observaţii pertinente, argumentele detaliate ale reclamantului privind relele tratamente aplicate de către poliţie. În această privinţă, Curtea consideră că este important faptul că argumentele reclamantului privind originea unor umflături de pe degetele sale nu au fost deloc luate în considerare.
82. Având în vedere probele medicale relevante şi argumentele părţilor în prezenta cauză, Curtea concluzionează că reclamantul a suferit rele tratamente în ziua arestării sale.
Totuşi, Curtea nu consideră că acest lucru echivalează cu tortura. Chiar dacă agenţii de poliţie au folosit o forţă disproporţionată pentru a-l aresta pe reclamant, nu s-a stabilit sau nu s-a argumentat convingător faptul că aceştia au intenţionat să aplice o pedepsească sau doar să intimideze.
83. Prin urmare, Curtea reţine că a fost încălcat art. 3 din Convenţie prin faptul că reclamantul a fost supus unui tratament inuman şi degradant de către poliţie.
III. Cu privire la caracterul neechitabil al procesului penal împotriva reclamantului
84. Reclamantul a susţinut că este nevinovat, iar condamnarea sa a fost bazată pe evaluarea incorectă a faptelor şi probelor. În special, reclamantul a susţinut că instanţele nu ar fi trebuit să admită declaraţiile coinculpaţilor date în faza de cercetare penală, pretinzând că acestea au fost obţinute sub presiunea fizică şi psihică ale poliţiei.
85. De asemenea, reclamantul a susţinut că nu a fost conştient de natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa şi a pretins că autorităţile au refuzat să îi acorde asistenţă juridică în faza de cercetare penală. În continuare, acesta s-a plâns de faptul ca nu i s-a permis avocatului său să examineze dosarul sau să se întâlnească pentru a pregăti recursul în numele lui.
86. A invocat art. 6 § 1 şi 3 lit. a)-d), art. 13 şi art. 17 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 7. Curtea consideră că plângerile reclamantului trebuie să fie examinate în cadrul art. 6 § 1 şi 3 lit. a)-(c) din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt formulate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Orice persoană acuzată de o infracţiune are următoarele garanţii minime::
(a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
(b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;”
87. Guvernul a contestat argumentele reclamantului, afirmând, în special, că dreptul la apărare al reclamantului a fost asigurat la nivel intern.
88. Cu titlu introductiv, Curtea constată că unele din capetele de cerere ale reclamantului, în temeiul art. 6 din Convenţie, nu au fost formulate, într-un mod clar şi corespunzător, în faţa autorităţilor interne. Curtea se referă, în special, la faptul că organele de cercetare penală nu l-au informat pe reclamant de natura şi cauza acuzaţiei împotriva sa, precum şi la refuzul acestora de a îi acorda asistenţă juridică în faza cercetării penale. Declaraţia reclamantului din recurs, în sensul că prima instanţă nu a examinat că „(inculpaţilor) nu li s-a dat posibilitatea să aibă şi să se întâlnească cu un avocat înainte de primul interogatoriu” nu a fost susţinută de nici un detaliu sau argument şi, astfel, nu a reprezentat o acuzaţie gravă care trebuia să fie adresată în mod specific către Curtea Supremă. În aceste condiţii, Curtea ar putea să nu fie sesizată să soluţioneze plângerile pe fond şi, mai ales, să îşi asume rolul unei instanţe interne.
89. În orice caz, Curtea consideră că aceste capete de cerere sunt nejustificate. În special, reclamantul a fost informat în mod corespunzător de acuzaţiile asupra sa (supra, pct. 16). Deşi reclamantul a pretins că dl. B. nu a fost prezent în timpul interogatoriului acestuia în arestul SIZO (supra, pct. 18), Curtea observă că Guvernul a oferit suficiente dovezi pentru a respinge acuzaţia reclamantului (supra, pct. 16, 17 şi 20). În continuare, Curtea observă că reclamantul nu a demonstrat că dificultăţile pe care le-ar fi avut în comunicarea sa cu avocatul pe durata cercetării penale ar trebui să fie imputabile autorităţilor şi nu chiar reclamantului sau avocatului acestuia.
90. De asemenea, Curtea observă că susţinerea reclamantului că nu a putut să comunice cu nimeni în afara SIZO nu este susţinută de nicio probă. De asemenea, nu există nicio indicaţie că această problemă a fost ridicată în atenţia autorităţilor interne.
91. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului legată de refuzul instanţei de a îi permite dlui Br. să examineze dosarul şi să se întâlnească cu reclamantul pentru a pregăti recursul, Curtea observă că această problemă a fost prezentată în detaliu de către Curtea de Apel Cerkasî. Explicând poziţia sa în această problemă, instanţa s-a referit la condiţiile specifice care l-au oprit pe dl. Br. să ia parte la procedură, inclusiv faptul că a dorit să reprezinte doi coinculpaţi care au adus argumente contradictorii asupra faptelor. Având în vedere faptul că reclamantul nu a contestat acurateţea informaţiei, Curtea nu consideră că limitarea dreptului său de a alege un avocat pentru acest motiv a fost disproporţionată sau contrară garanţiilor art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie.
92. Cum Curtea Supremă a permis, în cele din urmă, dlui Br. să participe la şedinţa de judecată ca reprezentant al reclamantului (dar nu ca reprezentant al coinculpaţilor săi), acest fapt nu pune la îndoială poziţia Curţii de Apel Cerkasî în această problemă (supra, pct. 91). Reclamantul nu a reuşit să precizeze când s-a luat decizia ca dl. Br. să participe sau care au fost motivele care au dus la această decizie. În orice caz, Curtea constată că reclamantului nu i s-a încălcat dreptul de a i se acorda asistenţă juridică, înainte de şedinţa Curţii Supreme, de la dl. Br., avocatul care a participat la cercetarea penală şi la proces şi care a avut acces deplin la dosar.
93. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul a beneficiat de numeroase posibilităţi pentru a îşi pregăti şi formula argumentele pentru apărarea sa pe durata procesului, atât în primă instanţă cât şi în recurs, dar şi de a beneficia de asistenţa juridică oferită de dl. B. Reclamantul nu a dovedit că argumentele sale nu au fost soluţionate sau că pretinsa încălcare a drepturilor sale procedurale sau pretinsele erori de drept sau de fapt de către instanţe au fost de natură să afecteze echitatea procesului în temeiul art. 6 din Convenţie. Nici unul din elementele de la dosar nu permite Curţii să nu fie de acord cu concluziile instanţei, şi anume că acuzaţiile de rele tratamente ale reclamantului şi ale coinculpaţilor săi din faza cercetării penale au fost nejustificate.
94. În lumina celor menţionate anterior, Curtea concluzionează că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi ar trebui să fie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa ingerinţă în dreptul reclamantului la recurs individual
95. Reclamantul s-a plâns de faptul că autorităţile nu i-au asigurat copii ale documentelor aflate la dosar pe care acesta a dorit să le prezinte Curţii pentru a îşi fundamenta cererea. De asemenea, reclamantul s-a plâns că autorităţile i-au blocat corespondenţa cu instanţa. Acesta a invocat art. 34 din Convenţie, care prevede:
„Curtea poate primi cereri de la orice persoană, organizaţie non-guvernamentală sau grup de indivizi ce susţin că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor prevăzute în Convenţie sau de protocoalele sale de către una din înaltele părţi contractante. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice în nici un fel exercitarea efectivă a acestui drept.”
96. Curtea constată că capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 34 din Convenţie au în vedere, în principal, 2 probleme diferite. Şi anume, pretinsul refuz de a asigura reclamantului copii ale documentelor aflate la dosar necesare pentru susţinerea plângerii şi pretinsa blocare a corespondenţei adresate Curţii.
Curtea va soluţiona aceste probleme separat
Refuzul de a asigura reclamantului copii ale documentelor necesare pentru susţinerea plângerii
1. Argumentele părţilor
97. Guvernul a susţinut că capătul de cerere priveşte refuzul autorităţilor de a face fotocopii la anumite documente pentru reclamant, pe cheltuiala lor, şi nu refuzul accesului acestuia la asemenea documente. În acest context, Guvernul a constatat că normele interne nu includ şi obligaţia autorităţilor de a oferi gratuit prizonierilor fotocopii ale documentelor din dosar. În opinia Guvernului, o asemenea obligaţie ar fi o povară nejustificată pentru autorităţi, având în vedere, în special, volumul foarte mare de materiale de caz. De asemenea, autorităţile au susţinut că limitarea în cauză constituie un element de suferinţă inevitabilă, aceasta fiind inerentă caracterului legal al detenţiei.
98. De asemenea, Guvernul a constatat că reclamantul şi avocatul care l-a reprezentat în procedurile interne a avut acces deplin la dosar în timpul procedurilor respective, precum şi că aceştia puteau face copii, pe cheltuială proprie, la documentele relevante şi necesare cererii ulterioare adresată Curţii. După încheierea procedurilor interne, reclamantul ar fi putut să solicite avocatului sau rudelor lui să obţină copii ale documentelor necesare cererii.
99. De asemenea, Guvernul a constatat că personalul penitenciarului în care reclamantul a fost închis i-a copiat anumite documente.
100. Conform Guvernului, faptul că reclamantul a adresat cererea Curţii confirmă că autorităţile nu i-au încălcat dreptul la recurs individual.
101. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului şi a insistat că i s-a interzis accesul la documentele aflate la dosar. Chiar dacă personalul penitenciarului i-a fotocopiat scrisorile primite de la Curte, aceştia nu l-au ajutat să obţină copii ale documentelor aflate la dosar. Reclamantul a mai susţinut că, în ciuda faptului că a cerut autorităţilor să facă copii documentelor pe cheltuiala sa, cererea sa a fost refuzată. Acesta consideră că refuzul a fost legat de faptul că i s-a permis să păstreze doar copii ale hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în recurs (supra, pct. 59).
102. De asemenea, reclamantul a afirmat că, atunci când studia materialele în timpul procesului, nu a considerat că este necesar să facă copii documentelor, crezând că instanţele îl vor găsi nevinovat.
2. Motivarea Curţii
103. Curtea observă că această parte a plângerii priveşte o problemă similară ingerinţei în dreptul reclamantului la recurs individual, cu privire la care s-a pronunţat în câteva cauze împotriva Ucrainei. Spre exemplu, în Naydyon (citată anterior, pct. 64-69), Curtea a constatat încălcarea art. 34 din Convenţie, reţinând faptul că autorităţile nu i-au asigurat reclamantului, care era dependent de ele (fiind deţinut şi neavând avocat), copii ale documentelor de care avea nevoie pentru a îşi fundamenta cererea adresată Curţii.
104. Principala diferenţă dintre cauza de faţă şi Naydyon este că, în primul caz, reclamantul a păstrat legătura cu o rudă, fratele lui, care avea permisiunea şi uneori îl ajuta pe reclamant să comunice cu instanţa (supra, pct. 55 şi Naydyon, citată anterior). Totuşi, Curtea nu consideră că acest element ar putea forma temeiul pentru o concluzie diferită cu privire la respectarea de către Ucraina a art. 34 din Convenţie.
105. Deşi Guvernul a susţinut că rudele reclamantului ar fi putut să îl ajute în obţinerea copiilor documentelor de care avea nevoie, nu a explicat procedura pe care reclamantul şi, de exemplu, fratele lui ar fi trebuit să o urmeze pentru ca acesta din urmă să aibă acces la dosarul reclamantului. În această privinţă, Curtea reţine situaţia într-o altă cauză împotriva Ucrainei, unde mamei unui prizonier nu i s-a permis să facă copii documentelor din dosarul păstrat de către o instanţă locală (a se vedea Tretyakov împotriva Ucrainei, nr. 16698/05, pct. 84, 29 septembrie 2011).
106. Este adevărat că, în cauza Tretyakov, Curtea a constatat că Ucraina şi-a respectat obligaţiile în temeiul art. 34 din Convenţie, în special, în ceea ce priveşte faptul că i-a permis reclamantului să obţină copii ale documentelor pe care a dorit să le prezinte în sprijinul cererii sale. Cu toate acestea, în cauza respectivă, după ce reclamantul a adresat cererea Curţii, a avut acces deplin la materialele de caz; la momentul respectiv, procesul penal fiind în curs, acestuia nu i s-a refuzat dreptul de a le transcrie de mână şi, astfel, a putut să prezinte instanţei toate documentele pe care le-a considerat relevante. Plângerea lui a privit, în special, refuzul instanţei de a îi permite să le fotocopieze (Tretyakov, citată anterior, pct. 85).
107. În cauza de faţă, reclamantul a formulat cererea după încheierea completă a procesului. Similar situaţiei reclamantului din cauza Naydyon, lui i s-a refuzat accesul la dosar şi nu a putut să facă copii documentelor, nici să le transcrie de mână şi nici prin alte mijloace (Naydyon, citată anterior, pct. 65). În aceste condiţii şi având în vedere argumentele reclamantului, Curtea nu este de acord cu Guvernul în ceea ce priveşte faptul că plângerea este direcţionată doar împotriva refuzului autorităţilor de a îi permite să fotocopieze anumite documente gratuit.
108. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că reclamantul ar fi putut să facă copii documentelor necesare cererii lui înainte de încheierea procedurii interne, Curtea constată că a respins deja un argument similar în Naydyon (Naydyon, citată anterior, pct. 59 şi 67) şi că nu există niciun motiv pentru a nu lua în considerare, în speţa de faţă, această concluzie.
109. Contrar susţinerilor Guvernului (supra, pct. 100), faptul că prezenta cerere a ajuns la Curte nu exclude posibilitatea unei ingerinţe în dreptul reclamantului la recurs individual (Naydyon, citată anterior, pct. 68).
110. În lumina celor menţionate anterior, Curtea concluzionează că Ucraina nu şi-a îndeplinit obligaţiile în temeiul art. 34 din Convenţie de a asigura toate facilităţile necesare pentru ca cererea reclamantului să poată fi examinată corespunzător şi efectiv de către Curte.
B. Cu privire la pretinsa ingerinţă în corespondenţa reclamantului adresată Curţii
111. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a formulat o plângere unui procuror însărcinat cu supravegherea executării pedepselor pentru a denunţa ingerinţa în corespondenţa adresată Curţii. Astfel, se poate considera că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte această parte a cererii.
112. De asemenea, Guvernul a negat orice ingerinţă în corespondenţa reclamantului adresată Curţii.
113. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului.
114. În ceea ce priveşte excepţia de neepuizare a căilor de atac, Curtea reiterează că o plângere întemeiată pe art. 34 din Convenţie este de natură procedurală şi, prin urmare, nu ridică o problemă de admisibilitate în cadrul Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Puzan împotriva Ucrainei, nr. 51243/08, pct. 49, 18 februarie 2010).
115. Referindu-se la fondul plângerii reclamantului, Curtea constată că nu este exclus faptul că scrisorile trimise Curţii în mai şi iulie 2007 au fost pierdute din cauza unei erori tehnice la momentul expedierii sau recepţionării. În orice caz, Curtea consideră că nu există un temei factual suficient pentru a concluziona că autorităţile ucrainene au oprit în mod deliberat scrisorile reclamantului sau nu au asigurat expedierea lor [a se vedea, mutatis mutandis, Juhas Đurić împotriva Serbiei, nr. 48155/06, pct. 75-76, 7 iunie 2011 (nedefinitivă) şi Orlov împotriva Rusiei, nr. 29652/04, pct. 120-21, 21 iunie 2011; a se vedea, pentru comparaţie şi contrast, de exemplu, Nurmagomedov împotriva Rusiei, nr. nr. 30138/02, pct. 57-62, 1 iunie 2007, şi Buldakov împotriva Rusiei, nr. 23294/05, pct. 48-50, 19 iulie 2011].
116. În consecinţă, Curtea consideră că statul pârât nu şi-a respectat obligaţiile în temeiul art. 34 din Convenţie cu privire la expedierea scrisorilor reclamantului adresate Curţii.
IV. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
117. Art. 46 din Convenţie prevede:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se bazeze pe hotărârea finală a Curţii în oricare caz din care fac parte.
Hotărârea finală a Curţii ar trebui să fie transmisă Comitetului de Miniştri care ar trebui să supravegheze executarea ei.
118. Curtea reiterează că art. 46 din Convenţie, astfel cum este interpretat în lumina art. 1, impune statului pârât o obligaţie legală de a implementa, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsuri generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul a cărui încălcare a fost constatată de către Curte. Asemenea măsuri trebuie să fie luate cu privire la alte persoane aflate în situaţia reclamantului, în special rezolvând problemele care au dus la constatările Curţii [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000‑VIII].
119. Pentru a facilita executarea rapidă şi efectivă a hotărârilor care constată încălcarea Convenţiei şi a asista statul pârât pentru a-şi îndeplini obligaţiile în temeiul art. 46, Curtea trebuie să indice, cât mai precis, ceea ce consideră a fi problema care a dus la constatările Curţii. Dacă problema are un caracter sistemic şi a generat sau poate genera numeroase cereri, Curtea poate fi obligată să identifice sursa acestei probleme [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei, (MC), nr. 31443/96, pct. 189-194, CEDO 2004‑V; Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 232, CEDO 2006-VIII; Greens şi M.T împotriva Regatului Unit, nr. 60041/08 şi 60054/08, pct. 107, CEDO 2010 (extrase); cu privire la Ucraina, Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 40450/04, pct. 80, 15 octombrie 2009; Kharchenko împotriva Ucrainei, nr. 40107/02, pct. 101, 10 februarie 2011; Balitskiy împotriva Ucrainei, nr. 12793/03, pct. 54, 3 noiembrie 2011].
120. Curtea reţine că o parte a prezentei cauze priveşte o problemă sistemică ce necesită implementarea unor măsuri cu caracter general.
121. În special, speţa de faţă este a doua cauză, după Naydyon (citată anterior), în care Curtea a constatat o încălcare a art. 34 din Convenţie pentru că reclamantului, un prizonier ce depindea de autorităţi, nu i s-a permis accesul efectiv la documentele de care avea nevoie pentru a îşi fundamenta cererea adresată Curţii. Plângeri similare de ingerinţă în dreptul la recurs individual au fost exprimate într-o serie de alte cauze împotriva Ucrainei, acestea fiind în prezent pe rolul Curţii. Din acestea, douăzeci şi trei de cauze au fost comunicate Guvernului.
122. Prin urmare, Curtea concluzionează că această problemă nu a fost nici rezultatul unui incident izolat, dar nici atribuită unei anumite conjuncturi într-un caz particular [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 189, CEDO 2004-V].
123. Având în vedere constatările întemeiate pe art. 34 din Convenţie din speţa de faţă, precum şi în Naydyon (supra, pct. 110, şi Naydyon, citată anterior), Curtea consideră că problema a rezultat din absenţa unei proceduri clare şi specifice ce permitea deţinuţilor să obţină copii ale documentelor aflate la dosar, fie să le fotocopieze ei înşişi, prin transcriere sau folosind echipament relevant, fie să le fotocopieze autorităţile pentru ei. Deşi au existat norme interne ce permiteau accesul publicului la documentele păstrate de autorităţi, inclusiv actele aflate la dosar, autorităţile naţionale judiciare nu au considerat că este obligaţia lor faptul de a asista deţinuţii, având în vedere situaţia lor specifică de a obţine astfel de copii. De asemenea, nu există nici o informaţie legată de faptul că autorităţile penitenciarului, care aveau o asemenea obligaţie conform normelor interne, au respectat-o în mod corespunzător.
124. De asemenea, Curtea reţine că încă nu s-a încheiat supravegherea executării hotărârii Naydyon de către Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 46 § 2 din Convenţie (supra, pct. 61). Astfel, constată că problema a rămas nerezolvată.
125. Fiind conştientă de importanţa dreptului de recurs individual prevăzut la art. 34 pentru desfăşurarea efectivă a sistemului de supraveghere stabilit de Convenţie, Curtea consideră că statul pârât ar trebui să ia măsuri legislative şi administrative adecvate fără întârziere pentru a asigura accesul efectiv la documentele necesare al persoanelor private de libertate pentru fundamentarea plângerilor adresate Curţii.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
126. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
127. Reclamantul a solicitat 2 000 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral.
128. Guvernul nu a făcut comentarii cu privire la acest aspect.
129. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge cererea sub acest aspect. Pe de altă parte, acordă reclamatului 12 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
130. Reclamantul nu a depus nicio cerere pentru cheltuielile de judecată. În consecinţă, Curtea consideră că nu este necesar să acorde reclamantului o sumă în această privinţă.
C. Dobânzi moratorii
131. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Declară, în unanimitate, admisibil capătul de cerere al reclamantului supunerea la tortură de către poliţie la 12 aprilie 1998 şi inadmisibil capătul de cerere privind relele tratamente aplicate coinculpaţilor săi.
2. Declară, cu majoritate, inadmisibil capătul de cerere privind un proces inechitabil împotriva reclamantului.
3. Hotărăşte, în unanimitate, că s-a încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte faptul că reclamantul a fost supus unui tratament inuman şi degradant de către poliţie.
4. Hotărăşte, în unanimitate, că Ucraina nu şi-a respectat obligaţiile în temeiul art. 34 din Convenţie în ceea ce priveşte refuzul autorităţilor de a îi permite reclamantului de a obţine copii ale documentelor necesare adresării cererii către Curte.
5. Hotărăşte, în unanimitate, că Ucraina nu şi-a respectat obligaţiile în temeiul art. 34 din Convenţie în ceea ce priveşte expedierea scrisorilor reclamantului adresate Curţii.
6. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stephen PhillipsDean Spielmann
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy