©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Velinov împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei – 16880/08.
Hotărârea din 19.09.2013
Art. 5 § 1 lit. b) Nesupunerea la o hotărâre judecătorească
Lipsirea de libertate pentru neplata unei amenzi care fusese deja achitată: încălcare
În fapt – În 2000, reclamantul a fost găsit vinovat de o contravenţie şi a fost condamnat la plata unei amenzi în termen de 15 zile de la data la care hotărârea devine definitivă. Acesta a fost informat că dacă nu plăteşte la timp, amenda va fi transformată în pedeapsă cu închisoarea. În noiembrie 2001, instanţa i-a impus să achite de amenda şi să depună la dosar dovada plăţii. În februarie 2002, amenda a fost transformată în pedeapsa cu două zile de închisoare. Şase zile mai târziu, reclamantul a plătit amenda; cu toate acestea, nu a comunicat instanţei dovada plăţii. La 28 octombrie 2002, acesta a fost arestat. A doua zi, după ce a depus o dovadă a plăţii, a fost repus în libertate.
În drept – Art. 5 § 1 lit. b): Curtea trebuie să examineze două chestiuni: aceea de a stabili dacă faptul că amenda a fost plătită după ce a fost transformată în pedeapsă cu închisoarea face ca arestarea ulterioară să fie ilegală şi aceea de a stabili dacă neîndeplinirea obligaţiei reclamantului de a informa instanţa cu privire la plata amenzii justifică lipsirea sa de libertate.
În ceea ce priveşte prima chestiune, spre deosebire de plata parţială a unei amenzi, cazul în care o amendă transformată în pedeapsă cu închisoarea pentru neplată ar fi plătită apoi în totalitate, nu este prevăzut de nicio normă. Legile care reglementează plata parţială prevedeau că partea neplătită din amenzi trebuia transformată în pedeapsă cu închisoarea, dar că partea în cauză trebuia pusă în libertate dacă plătea apoi amenda. Nu există motive pentru ca această regulă să nu se aplice şi în cazul reclamantului, dat fiind că în ordonanţa de punere în libertate apare faptul că a fost pus în libertate ca urmare a prezentării dovezii plăţii. În aceste condiţii, temeiul lipsirii sale de libertate în sensul art. 5 § 1 lit. b) din Convenţie a încetat să mai existe în momentul în care a achitat amenda.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, Curtea reţine că reclamantul nu comunicase instanţei că a achitat amenda, deşi i s-a impus să o facă. Ţinând seama de această neîndeplinire a obligaţiilor, instanţa a constatat că responsabilitatea statului nu putea fi angajată pentru arestarea şi lipsirea de libertate a reclamantului. Totuşi, nicio prevedere a legii nu îl obliga pe reclamant să informeze instanţa cu privire la plată. În plus, acesta a fost arestat şi lipsit de libertate la peste 8 luni după ce ordonanţa de arestare a fost emisă şi după ce a plătit amenda, Ministerul Finanţelor neinformând instanţa cu privire la plată. Propria sa neîndeplinire a obligaţiei de a informa instanţa că a plătit amenda nu-l poate absolvi pe statul pârât de obligaţia de a avea un sistem eficient de înregistrare a plăţii amenzilor. Fiind un caz în care libertatea individului era pusă în joc, procesul decizional ar fi trebuit să ţină cont de toate circumstanţele pertinente ale cauzei. Importanţa dreptului reclamantului la libertate îi impunea statului pârât să ia toate măsurile necesare pentru a evita restrângerea nefondată a exerciţiului acestei libertăţi. Prin urmare, lipsirea de libertate a reclamantului a fost contrară prevederilor art. 5 § 1, lit. b) din Convenţie.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy