CASE OF VEREINIGUNG DEMOKRATISCHER SOLDATEN ÖSTERREICHS AND GUBI v. AUSTRIA - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA VEREINIGUNG DEMOLRATISHER SOLDATEN Γ-STERRICHS şi GUBI contra AUSTRIEI

Cererea nr. 15153/89

Hotărâre

 19 decembrie 1994

în cauza Vereinigung Demokratisher Soldaten Γ-Sterrichs and Gubi c. Austriei (1)

(cererea nr. )

În cauza în cauza Vereinigung Demokratisher Soldaten Γ-Sterrichs and Gubi c. Austriei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu Articolul 43 din Convenţie Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii A (2), în Cameră formată din judecătorii:

dl R. Bernhardt, preşedinte,

dl Thor Vilhjalmsson,

dl F. Matscher,

dl C. Russo,

dl A. Spielmann,

dl S. K. Martens,

dna E. Palm,

dl I. Foighel,

dl L. Wildhaber.

şi, de asemenea dl H. Pertzold, grefier în interimat,

după deliberarea care a avut în camera de consiliu, la data de 23 iunei şi 23 noiembrie 1994,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

_______________

Notă de la Grefier:Cazul are numărul 34/1993/429/508. Primul număr indică indică poziţia cazului pe lista cazurilor deferite în anul relevant anul, iar al doilea număr anul în care cazul a fost deferit Curţii. Ultimele două numere indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.Regulamentul A se plaică la toate cazurile deferite Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) şi ulterior numai cazurilor care vizează statele angajate în acest Protocol (P9). Ele corespund Regulamentului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, amendat ulterior cu cîteva ocazii.

________________

PROCEDURA

               Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 9 septembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolului 32 § 1 şi articolului 47 din Convenţie. La origine se află plângerea (nr. 15153/89) formulată împotriva Republicii Austria, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către o asociaţie privată  în temeiul dreptului austriac, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs („the VDSÖ”) şi de către un cetăţean austriac, dl Berthold Gubi, la data de 12 iunie 1989.

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Austria a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Obiectul plîngerii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească, dacă în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat exigenţele Articolelor 10, 13 şi 14 din Convenţie.

Ca urmare a anchetei desfăşurate în conformitate cu Regula 33 §3 (d) din Regulamentul Curţii A, reclamanţii şi-a exprimat dorinţa de a participa la audiere în faţa Curţii şi au desemnat un avocat care urma să-i reprezinte (Regula 30).

               Camera care urma să se constituie include ex officio pe dl F.Matscher, judecător ales din partea Austriei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b)). La 24 septembrie 1993, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi şapte membri, şi anume, dl Thor Vilhjalmsson, dl C. Russo, dl A. Spielmann, dl S.K. Martens, dna E. Palm, dl I. Foigel, şi dl. L. Wildhaber (articolul 43). Ulterior, dl R. Bernhardt, Vice-preşedinţele Curţii, l-a înlocuit pe dl Ryssdal, care nu au putut participa la dezbaterea cazului (regulile 9 şi 24 paragraful 1).

4. Domnul Ryssdal, în calitate d Preşedinte al Camerei (Regula 21§ 6), acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”), Delegatul Comisiei şi avocatul reclamanţilor cu privire la organizarea procesului (Regulele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordinul emis în consecinţă, grefierul a primit memoriul reclamanţilor la 6 aprilie 1994 şi memoriul guvernului la 18 aprilie.

La 7 iunie, Comisia a prezentat dosarul pocedurilor care se desfăşuraseră în faţa ei; grefierul o invitase să facă aceasta conform instrucţiior preşedintelui Curţii.

5. În conformitate cu decizia Preşedintelui, la data de 20 iunie 1994 a avut loc audierea publică la Palatulu Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea a ţinut înainte a şedinţă preliminară.

În faţa Curţii s-au prezentat:

(a)din partea guvernului

dl F. Cede, Şeful Departamentului Drept Internaţional,

   Ministerul Federal al Afacerilor Externe                                  Agent

dl S. Rosenmayr, Departamentul Constituţional,

  Cancelaria Federală

dl. E. Bertagnoli, Departamentul Drept Internaţional,

  Ministerul Federal al Afacerilor Externe                                

dl G. Keller, colonel, Ministerul Federal al Apărării                          Consilieri

(b) din partea Comisiei

dl S. Trechsel,                                                        Delegat

(c) din partea reclamanţilor

dl G. Lansky, avocat                                                   Consilier

Curtea a audiat declaraţiile dlui Cede, dlui Trechsel şi a dlui Lansky.

6. La 19 iulie 1994, la solicitarea curţii, Guvernul a prezentat observăţiile scrise cu privire la un cont suplimentar de cheltuieli prezentat de către reclamanţi la sfîrşitul audierii.

ÎN FAPT

 Circumstanţele cauzei

 Primul reclamant

7. Primul reclamant, o asociaţie cu sediul la Vienna, publica o revistă lunară întitulată der Igel („Ariciul”), adresată soldaţilor care se aflau în serviciul militar în forţele armate austriace. Această revistă conţinea informaţii şi articole, deobicei cu caracter critic, cu privire la viaţa militară.

8.  La 27 iulie 1987, asociaţia a solicita Ministerului Federal pentru Apărare (Bundesminister für Landesverteidigung) distribuirea revistei der Ingel în cazarmele militare, utilizînd aceeaşi modalitate ca şi în cazul altor două reviste militare editate de către asociaţiile private, Miliz-Impuls şi Visiter. De fapt, armata adoptase o practică de diseminare a acestor reviste în mod alterinativ împreună cu un buletin oficial de informare distribuit tuturor recrutaţilor (Miliz-information), acoperind cheltuielile din propriul buget.

Ministrul nu a răspuns la această solicitare. Interogat de membrii parlamentului, el a explicat în srisoarea din 10 mai 1983 că nu putea autoriza distribuirea revistei de Ingel în cazarmele militare. În opinia lui, articolul 46 paragraful 3 din Legea cu privire la Forţele Armate (Wehrgesetz, a se vedea în continuare paragraful 18) garanta tuturor militarilor dreptul de a primi fără restricţii, prin intermediul unor surse accesibile publicului, informaţii cu privire la evenimentele politice. Oricum, pe teritoriul cazarmelor militare unicele publicaţii care puteau fi distribuite erau cele care se solidarizau, cel puţin într-o anumită măsură, cu obligaţiunile constituţionale a armatei şi, respecitv, nu aduceau atingere reputaţiei armatei şi nu acordau spaţiu de tipar partidelor politice. Chiar şi revistele cu caracter critic, aşa ca revista Hallo editată de sidicatul tinerilor, nu ar fi fost interzise dacă s-ar fi respectat condiţiile în cauză. Revista der Igel, pe de altă parte, nu le-a respectat. La adoptarea deciziei în chestiunea în litigiu, ministrul s-a bazat pe autoritatea prevăzută de articolul 79 din Consituţie (Bundesverfassungsgesetz) şi articolul 44 paragraful 1 şi 46 din Legea cu privire la forţele armate, articolul 116 din codul penal (Strafgesetzbuch) şi articolul 3 paragraful 1 din Regulamentul General al Armatei (Allgemeine Dienstvorschriften für das Bundesheer, a se vedea în continuare paragrafele 17-20).

 Al doilea reclamant

Cel de-al doilea reclamant, un membru al VDSÖ-ului, şi-a început serviciul militar la 1 iulie 1987 la cazarmele Schwarenberg din Salzbourg. La 29 iulie, cu ocazia depunerii jurământului, el a făcut o declaraţie împotriva Preşedintelui Republicii. Pe parcursul următoarelor luni, el a înaintat cîteva plângeri, publicate împreună cu o scrisoare deschisă semnată de alţi douăzeci şi unu de recruţi care denunţa numărul de corvoade impuse reclamantului şi a pus în circulaţie o petiţie în favoarea refuzului de a face serviciul militar pe motiv că acesta este în contradicţie cu conştiinţa lui.

La 1, 9 şi 22 iulie, el a fost personal notificat de conţinutul dispoziţiilor dreptului militar aplicabile la situaţia lui.

10. La 29 decembrie 1987, în timp ce reclamantul distribuia în cazarme numărul 3/87 a revistei der Igel, un ofiţer i-a ordonat să inceteze.

În editorialului numărului în litigiu se menţiona cooperarea între recrutaţi şi cadrele active ale unităţii bazată pe interesele comune şi respectul reciproc, care constituia din scopurile VDSÖ-lui. Unele articole adoptau un ton critic vizavi de instruirea militară, procedura care rezulta din plîngerea înaintată de dl Gubi şi principiile care reglementau serviciul militar. Celelalte articole comentau diferite contibuţii apărute în presă, congresul mişcării tinerilor sindicalişti, scopurile şi activităţile VDSÖ-lui şi plîngerea unui soldat care a fost penalizat cu reducerea în jumătate a soldei pentru pretinsa pierdere a echipamentului.

11. La 12 ianuarie 1988 un al ofiţer i-a comunicat dlui Gubi conţinutul circularelor din 1975 şi 1987 şi a regulamentului cazarmei Schwarzenberg, amendate la 4 ianuarie 1988, care interzic expedierea sau distribuirea publicaţiilor în cazarme fără autorizarea ofiţerului comandant (a se vedea în continuare paragraful 20).

12. La 22 ianuarie 1988, dl Gubi s-a plîns de această interdicţie şi de ordinul din 29 decembrie 1987 (a se vedea paragraful 10) Comisiei Militare pentru Plîngeri (Beschwerdekomission in militärischen Angelgenheiten) din cadrul Ministerului Federal al Apărării.

La 7 aprilie Diviziune pentru Plîngeri (Beschwerdeabteilung) din cadrul ministerului a respins plîngerea reclamantului în conformitate cu recomandarea Comisiei pentru Plîngeri. În opinia Comisiei, ordinul în litigiu se baza în mod evident pe o circulară din 1987 a corpului 2 de armată (Korpskommando II), care conţinea instricţiuni privind distribuirea materialelor publicate, bazate pe prevederile articolului 5 din legea fundamentală din 1867 (Staatsgrundgesetz über die allgemeinen Rechte der Staatsbürger), ordonanţa 19 din regulamentul general şi articolul 13 din legea cu privire la forţele armate (a se vedea în continuare paragrafele 15 şi 18-20). Prima dispoziţie conferă o protecţie proprietăţii persoanelor juridice de drept public identică cu cea garantată persoanelor private. Respectiv, cazarmele de la Schwarzenberg trebuiau considerate proprietate a statului federal, drepturile căruia erau exercitate de ofiţerul comandant.

Libertatea de exprimare garantată de articolul 13 din legea fundamentală din 1867 cădea sub rezerva „restricţiilor prevăzute de lege” (gesetzliche Schranken) care erau similare cu cele derivate din obligaţiunea de discreţie şi obiedinenţă enunţată în articolele 17 şi 44 din legea cu privire la forţele armate şi deriva din natura acestei relaţii de subordonare (besonderes Gewaltverhältnis). Prin urmare, măsurile contestate nu au adus atingere în nici un fel libertăţii de exprimare.

13. Ulterior, dl Gubi a sesizat Curtea Constituţională (Verfassungsgerichtshof). La 26 septembrie, Curtea a refuzat să examineze apelul reclamantului pe motiv că acesta nu ridica întrebări constituţionale şi avea puţine şanse de succes.

14. Cu toate acestea, în acceaşi zi, Curtea Constituţională a casat decizia din 15 februarie 1988 prin care ofiţerul comandant al batalionului nr. 3 a confirmat pedeapsa de trei zile de arest impusă reclamantului cu titlu de sancţiune disciplinară pentru distribuirea revistei der Igel soldaţilor în cazarme. Ea a constatat că prevederile, de încălcarea cărora a fost acuzat dl Gubi, circularele din 1975 şi 1987 (a se vedea în continuare paragraful 20), aveau un caracter obligatoriu pentru autorităţile militare şi nu pentru reclamant, ceea ce nu era relevant şi în cazul prevederilor regulamentului în vigoare în cazarmele din Schwarzenberg, dar aceste reguli au fost introduse la 4 ianuarie 1988 şi, respectiv, nu întrase încă în vigoare la epoca faptelor.

 Dreptul intern aplicabil

 Drepturile garantate de legea fundamentală

15. Articolul 5 din legea fundamentală din 21 decembrie 1867 privind drepturile generale a cetăţenilor protejează proprietatea.

16. Articolul 13 prevede:

„Sub rezerva restricţiilor constituţionale, fiecare persoane are dreptul să-şi exprime liber opinia în mod verbal, în scris, în variantă tipărită sau prin intermediul exprimării grafice. Presa poate să nu fie cenzurată sau limitată de un sistem de autorizare...”

 Dreptul militar

17. Articolul 79 din Constituţia federală stipulează obligaţiunile generale a forţelor armate austriece.

18. La epoca faptelor, drepturile şi obligaţiunile cadrelor militare erau reglementate de articolele 44 şi 46 din lgea cu privire la forţele armate din 1978. Conform acestui statut, soldaţii sânt obligaţi să prijinească armata în îndeplinirea sarcinilor sale şi să se abţină de la comiterea unor fapte care ar putea prejudicia reputaţia ei (articolul 44 paragraful 1). Ei au dreptul de a formula cereri şi plîngeri, precum şi de a introduce recursuri (articolul 44 paragraful 4). Ei se bucură de aceleaşi drepturi politice ca şi civilii (articolul 46 paragraful 2). Oricum, armata nu trebuie să fie implicată în activităţi de ordin politic şi nu poate fi utilizată pentru scopuri politice (articolul 46 paragraful 1). În consecinţă, desfăşurarea unor astfel de activităţi în exerciţiul serviciului militar şi în sediile militare este interzise, cu excepţia activităţilor care facilitau obţinerea informaţiilor în mod individual despre evenimentele politice, făcând uz de sursele accesibile publicului (articolul 46 paragraful 3).

19. Regulamentul general al armatei, emis de către Ministerul Federal al Apărării, enunţă obligaţiunile impuse serviciului naţional. Ele prevăd, printre altele, că o persoană aflată în serviciu militar trebuie să fie întotdeauna pregătită să-şi îndeplinească obligaţiunile în mod optimal şi să se abţină de la comiterea unor fapte care ar putea aduce atingere reputaţiei armatei şi să submineze încrederea populaţiei în securitatea statului (articolul 3 paragraful 1). Militarii au o relaţie specială de subordonare în raport cu republia austriacă. Această relaţie le cere, în afară de apărarea instituţiilor democratice, disciplină, camaraderie, obedienţă, vigilenţă, curaj şi discreţie (articolul 3 paragraful 2). În conformitate cu articolul 19 paragraful 2 comandanţii cazarmelor sînt obligaţi să ia toate măsurile necesare pentru a meţine ordinea şi securitatea militară în localurile în litigiu. În acest scop, este de datoria lor să stabilească reguli (Kasernordnung) care să reglementeze, printre altele, accesul la cazarme (articolul 19 paragraful 3).

20. Prin circulara din 14 martie 1975 a Ministerului Federal al Apărării statul major general (Armeekommando) a ordonat ofiţerilor să adopte măsuri preventive în ceea ce priveşte publicaţiile care ar denigra armata (negatives wehrpolitisches Gedankengut). Ele vizau, printre altele, interzicerea distribuirii şi afisării publicaţiilor în zonele militare.

O circulară emisă de statul major general al celui de al doilea corp de armată din 17 decembrie 1987 ordona aceloraşi ofiţeri să introducă în regulamentul cazarmelor dispoziţia privind interzicerea distribuirii sau afişării, fără autorizarea ofiţerului superior, a publicaţiilor neoficiale. Regulile în vigoare în cazarmele din Schwarzenberg au fost respectiv amendate la 4 ianurie 1988.

C. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

21. Curtea Constituţională examinează , fiind sesizată cu o cerere (Beschwerde), dacă o măsură administrativă (Bescheid) a încălcat un drept garantat reclamantului prin Constituţie, sau dacă a aplicat prevederile unui decret care contravine legii, o lege care contravine Constituţiei sau un tartat internaţional incompatibilă cu dreptul austriac (articolul 144 paragraful 1 din Constituţia federală).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

     VDSÖ-ul şi dl Gubi au sesizat Comisia la 12 iunie 1989. Invocînd prevederile articolului 10 din Convenţie, primul reclamant s-a plâns de interdicţia impusă asupra distribuirii revistei der Igel în cazarmele austriece, iar cel de-al doilea reclamant de ordinul din 29 decembrie 1987 prin care s-a impus sistarea distribuirii numărului 3/87 în cazarmele din Schwarzenberg. De asemenea, ei au susţinut că nu au beneficiat de un remediu efectiv în sensul articolului 13 şi că sînt victime ale discriminării pe motive politice , ceea ce contravive dispoziţiilor articolului 14 în combinaţie cu articolul 10.         La 6 iulie 1992, Comisia a declarat cererea (nr. 15153/89) admisibilă. În raportul său din 30 iunie 1993 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat următoarea opinie:

(a)  cu privire la primul reclamant:

(i)                 a existat o încălcare a articolelor 10 şi 13 (cu douăsprezece voturi la nouă);

(ii)                nu a fost ridicată nici o întrebare distinctă în temeiul articolul 14 în combinaţie cu articolul 10 (în unanimitate);

(b)  cu privire la cel de-al doilea reclmamant:

(i)                 a existat o încălcare a articolului 10 (cu douăsprezece voturi la nouă), dar nu şi a articolului 13 (în unanimitate);

(ii)                nu au fost ridicată nici o întrebare disticntă sub aspectul articolului 14 în combinaţie cu articolul 10 (în unanimitate).

Textul integral al opiniei Comisiei şi al celor trei opinii dizidente este anexat la prezenta hotărâre[*] .

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 10 DIN CONVENŢIE

 Primul reclamant

24. Primul reclamant s-a plâns de refuzul Ministerului Apărării de a include revista der Igel în lista publicaţiilor periodice distribuite de armata austriacă. Asociaţia reclamantă a considerat că aceasta a constituit o încălcare a prevedrilor articolului 10 din Convenţie, care prevede:

„ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de aprimi şi de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autiorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce compărtă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formaţităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţaile sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

25. Potrivit Guvernului, asociaţia VDSÖ nu trebuia în nici un caz confundată cu acei membri a asociaţii în litigiu care, la epoca faptelor, îşi executau serviciul militar în forţele armate. Pirn urmare, ministrul era justificat s-o considere ca fiind terţa parte şi să exercite unul din drepturile conferite de codul civil Statului Federal în calitate de proprietar al cazarmelor, şi anume dreptul de a decide liber asupra naturei serviciilor care urmau a fi furnizate în aceste localuri şi de alege furnizorii acestor servicii, fără a da vre-o explicaţie cu privire la decizia adoptată.

Asociaţia reclamantă a solicitat ca revista pe care o publica să fie distribuită de către armată, utilizând aceeaşi modalitate ca şi în cazul celorlalte două publicaţii periodice neoficiale. De fapt, solicitarea ei se baza în mod exclusiv pe aranjamentele dreptului privat, aranjamente care nici într-un caz nu puteau fi solicitate de către editurile vizate. Autorităţile armate nu erau obligate să faciliteze distrubuirea tuturor revistelor recomandate. Pe scurt, ministrul şi-a exercitat o putere discreţionară şi nu a încălcat nici un drept al asocietăţii reclamante.

26. În lumina ansamblului argumentelor avansate, Curtea trebuie în primul rînd să examineze dacă a avut loc o îngerinţa în exerciţiul de către asociaţia VDSÖ a dreptului ei de a comunica informaţii şi idei.

 A existat oare vre-o ingerinţă?

27. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, responsabilitatea unui Stat Contractant este angajată în cazul în care violarea unuia din drepturile şi libertăţile definite în Convenţie rezultă din neexecutarea de către Statul vizat a obligaţiunii impuse de articolul 1 de garanta aceste drepturi şi libertăţi fiecărei persoane aflate sub jurisdicţia sa. (a se vedea în primul rînd, hotărârea din 25 martie 1993 în cazul Costello-Roberts c. Regatului Unit, Seria A nr. 247-C, p. 57. paragraful 26).

 În speţă, însăşi autorităţile au asigurat şi au suportat cheltuielile pentru distribuirea în mod regulat a revistelor periodice cu tematică militară publicate de diferite asociaţii, diseminându-le împreună cu publicaţiile oficiale. Indiferent de statutul juridic al acestui reglementări, o astfel de practică trebuia să aibă efecte asupra nivelului de informaţii comunicate membrilor forţelor armate şi, respectiv, a angajat resposnabilitatea Statului respondent impusă de articolului 10. Libertatea de exprimare trebuie să fie garantată în egală măsură persoanelor aflate în servicilor militar şi celorlalte persoane aflate sub jurisdicţia Statului Contractant (a se vedea, în special, hotîrârea din 16 decembrie 1992 în cazul Hadjianastassiou c. Greciei, Seria A nr. 252, p. 17, paragraful 39).

În continuare, Curtea notează faptul că, conform dosarului cauzei, din ansamblul publicaţiilor periodice adresate militarilor numai revista der Igel nu a fost acceptată spre distribuire (a se vedea paragraful 8 de ami su). Prin urmare, asociaţia VDSÖ putea pretinde în mod rezonabil remedierea situaţiei create. În consecinţă, respingerea cererii asociaţiei de către Ministrul Apărarării a constituit o ingerinţă în exerciţiul dreptului ei de a comunica informaţii şi idei.

 A fost oare ingerinţa justificată?

28. Ingerinţa în litigiu ar încălca articolul 10 dacă n-ar fi „prevăzută de lege”, dacă nu ar urmări unul sau mai multe scopuri legitime enunţate în paragraful 2 al articolului 10 sau dacă nu ar fi „necesară într-o societate democratică” pentru a realiza astfel de scopuri.

(a)  A fost ingerinţa „prevăzută de lege”?

29. Potrivit asociaţiei reclamante, nici una din prevederile dreptului militar invocate de ministrul apărării nu poate fi considerată „lege” în sensul Convenţiei. Aceasta este adevărat, în primul rînd, în ceea ce priveşte articolele 44 şi 46 din legea cu privire la forţele armate şi articolul 3 din regulamentul general al armatei, care au un caracter arbitrar fiind formulate în termeni destul de vagi, fapt de asmenea valabil pentru circularele din 1975 şi 1987, care, mai mult decât atât, nici nu erau accesibile asociaţiei reclamante.

30. Guvernul a subliniat că, departe de a adopta o măsură administrativă, ministrul doar a refuzat să dea un răspuns favorabil la cererea societăţii reclamante. În caz de necesitate, baza suficientă pentru decizia lui trebuie găsită în codul civil şi această baza satisfăcea exigenţele articolului 10. Dispoziţiile citate ale dreptului militar, în special, circulara din 1975 au determinat în mare parte decizia ministrului.

31. Curtea notează că, deşi aceste dispoziţii nu pot servi în sens strict baza juridică a acţiunii ministrului, chiar dacă ministrul nu a adoptat o decizie formală, el le-a respectat în speţă. Acesta devine evident, în special, din răspunsul lui la ancheta parlamentară (a se vedea paragraful 8 de mia sus). Prin urmare, este necesar de a examina dacă aceste dispoziţii au fost estimate ca „legi”.

Curtea recunoaşte că dispoziţiile în litigiu erau formulate în termeni generali. Oricum, trebuie de reamintit faptul că nivelul de precizie impus legislaţiei interne – care nu poate prevedea orice eventualitate –depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului examinat, domeniul care-l coperă, numărul şi statutul persoanelor vizate (a se vedea în special, hotărârea din 25 august 1993 în cazul Chorherr c. Austriei, Seria A nr. 266-8, pp. 35-36, paragraful 25).

În materie de disciplină militară, redactarea unor reguli care ar descrie în detalii diferite tipuri de comportament ar fi practic imposibilă. De aceea, ar putea fi necesar ca autorităţile să formuleze astfel de reguli în mod detaliat. Dispoziţiile relevante trebuie, oricum, să acorde o protecţie suficientă împotriva arbitrarului şi să ofere posibilitatea de a prevedea consecinţele aplicării lor.

În opinia Curţii, dispoziţiile în litigiu, în special, circulara din 14 martie 1975, a furnizat o bază juridică suficientă pentru respingerea cererii asociaţiei VDSÖ. Primul reclamant număra printre membrii săi militari care aveau cunoşteau aceste reguli şi puteau, prin urmare, prevedea posibilitatea invocării lor de către ministru la examinarea cerearii reclamantului. În concluzie, ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”.

(b)  A urmărit ingerinţa un scop legitim?

32. Decizia contestată a fost în mod evident adoptată în scopul menţinerii ordinii în forţele armate, un scop legitim prevăzut de articolul 10 paragraful 2 (a se vedea hotărârea din 8 iunie 1976 în cazul Engel şi Alţii c. Olandei, Seria A nr. 22, p. 41, paragraful 98).

(c)   A fost ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?

33. Asociaţia VDSÖ a negat faptul că respingerea cererii sale a fost necesară. Ea a fost motivată numai de dorinţa de a împiedica difuzarea prin intermediul revistei der Igel a unui curent de opinii în rîndurile soldaţilor considerate ostile de autorităţi armatei. Totuşi, asociaţia reclamantă a susţinut că guvernul punea treptat în aplicare majoritatea reformele propuse de revistă, aşa ca reducerea restricţiilor pe durata stărilor excepţionale, introducerea unui program de cinci zile de lucru, majorarea salariilor şi transportul pubic gratis. Prin urmare, revista nu putea fi considerată ca prezentând o ameninţare reală.

34. De fapt, Comisia a acceptat opinia primului reclamant. Ea a notat că revista der Igel nu instiga la violenţă, nesupunere sau încălcarea regulilor; cel mult ea furniza informaţii cu privire la procedura de înaintare a plîngerilor şi a recursurilor.

35. Potrivit guvernului, revista urmărea scopul subminării eficacităţii armatei şi ameninţa sistemul de apărare a ţării. Distribuirea ei era în special inacceptabilă deoarece, la epoca faptelor, cînd războiul rece era încă în process, în cazarmele din Schwarzenberg existau o anumită situaţie de tensiune. Această situaţie, similară cu cea existenţă în cazul Engel şi Alţii (citată mai sus, p.42, paragraful 101), a fost cauzată de tensiunea în rândurile militarilor provocată de diferite acţiuni intenţionat provocative (a se vedea paragraful 9 de mai sus), desfăşurate de dl Gubi, în capacitatea sa de membru activ al VDSÖ-lui.

Confruntându-se cu această situaţie, ministrul apărării a dat dovadă de reţinere, deoarece numai a refuzat să permită armatei să faciliteze distribuirea revistei der Igel. Această măsură a fost necesară pentru a meţine disciplina, dar ea nu a împiedicat diseminarea publicaţiei în cazarme prin alte mijloace. Spre exemplu, soldaţii puteau primi publicaţia în litigiu prin poştă şi nimeni nu-i împiedica s-o citească în cazarme. Pe scurt, autorităţile nu au depăşi marja admisibilă de apreciere, care în mod necesar a fost mai mare în această zonă, deoarece ei singuri erau în poziţia de a evalua în cunoştinţă de cauză, într-o situaţie dată, obligaţiunile şi responsabilităţile specifice ale membrilor forţelor armate.

36. Curtea reiterează că libertatea de exprimare se aplică, de asemenea, „informaţiilor” şi „ideilor” cu caracter ofensator, care şochiază sau îngrijorează Statul sau oricare fracţiune a populaţiei. Acestea sînt cerinţele acelui pluralism, toleranţei şi spiritului deschis fără de care nu există o „societate democratică” (a se vedea, printre altele, hotărârea din 26 noiembrie 1991 în cazul Observer şi Guardian c. Regatului Unit, Seria A nr. 216, p. 30, paragraful 59 şi hotărârea din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, p. 22 paragraful 42 în cazul Castels c. Spania).

Aceasta este valabil şi în cazul în care beneficiarii sînt militari, deaorece articolul 10 se aplică lor la fel ca şi altor persoane aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Totuşi, funcţionarea eficientă a unei armate este greu de imaginat fără regulamente juridice destinate să împiedice militarii de a submina disciplina militară, spre exemplu, prin materiale scrise (a se vedea hotărârea în cazul Engel şi Alţii, citată anterior, p. 41, paragraful 100 şi hotărîrea în cazul Hadjianastassiou, citată mai sus, p. 17, paragraful 39).

37. Curtea observă că, la epoca faptelor, armata distribuia gratis în toate cazarmele ţării propriile publicaţii şi cele produse de asociaţiile de soldaţi private. Aparent, numai revista der Iger nu a fost inclusă în listă publicaţiilor penrtu distribuire, ceea ce a redus considerabil şansele ei de a spori numărul cititorilor în rîndurile soldaţilor. Faptul că asociaţia VDSÖ a utilizat posibilitatea de a trimite revista abonaţilor prin poştă nu putea să compenseze un astfel de handicap. Prin urmare, aceasta putea fi justificat numai de necesităţi imperative din moment ce excepţiile la libertatea de exprimare trebuie interpretate cu atenţie ( a se vedea hotărîrea din 26 aprilie 1979 în cazul Sunday Times c. Regatului Unit (nr.1), Seria A nr. 30, p. 41, paragraful 65).

38. Guvernul a invocat conţinutul revistei der Igel pentru a spirjini argumentul avansat. Publicaţia, având un caracter critic şi satiric, prezenta o ameninţare disciplinei şi eficacităţii armatei.

În opinia Curţii o astfel de afirmaţie trebuie ilustrată şi confirmată prin exemple specifice. Nici unul din numerele revistei der Igel, examinată în calitate de probă, nu recomandă nesupunere sau violenţă şi nu pune la îndoială utilitatea armatei. În mod evident, majoritatea numerelor conţineau plîngeri, inaintau propuneri pentru reforme sau încurajau cititorii să intenteze procese judiciare de reclamare sau apel. Oricum, în pofida unui conţinut adesea polemic, nu se crează impresia că reclamanţii au depăşit limitele permisibile în contextul unei simple discuţii a ideilor, care trebuie tolerată de forţele armate ale unui stat democratic, precum şi de societatea în serviciul căreia se află această armată.

39. Guvernul, de asemenea, a citat existenţa unei tensiuni în cazarmele din Schwarzenberg, care, după cum s-a pretins, a fost cauzată în mod special de publicaţiile asociaţiei reclamante şi de activităţile dlui Gubi (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Această situaţie a condus la înaintarea unui număr mare de plîngeri din partea recrutaţilor.

În opinia Curţii, această situaţie, caracteristică pentru o singură cazarmă, nu a fost suficient de gravă pentru a justifica o decizie, efectele căreia s-au extins aspura tuturor localurilor militare de pe teritoriul ţării. Din acest punct, situaţia de fapt în litigiu se deosebeşte de cea din cazul Engel şi Alţii. În cazul din urmă revista interzisă a fost distribuită doar într-un loc unde a apărut neliniştea citată de către autorităţi ( a se vedea hotărârea mai sus menţionată, p. 18, paragraful 43).

40. În concluzie, refuzul ministrului apărării de a include revista der Igel pe lista revistelor distribuite de către armată a fost disproporţionată cu scopul legitim urmărit. Prin urmare, primul reclamant a fost victima unei violări a artciolului 10.

 Al doilea reclamant

41. Dl Gubi, de asemenea, a pretins a fi victima unei încălcări a articolului 10, prin accea că i s-a interzis să distribuie numărul 3/87 a reviste der Igel (a se vedea paragraful 10).

 A existat oareo ingerinţă?

42. Este incontestabil faptul că a existat o ingerinţă în exerciţiul dreptului de a comunica informaţii şi idei de către dl Gubi.

 A fost ingerinţa justificată?

43. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, dacă ea a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime enunţate în paragraful 2 al articolului 10 şi dacă ea a fost „necesară într-o societate democratică” în vederea realizării acestor scopuri.

(a)  A fost oare o ingerinţă „prevăzută de lege”?

44. Reclamantul s-a plâns că nu a existat o bază juridică pentru emiterea ordinului din 29 decembrie 1987, prin care se solicita oprirea distribuirii revistei der Igel. Nici circularele din 1975 şi 1987 şi nici regulamentului în vigoare în cazarmele din Schwarzenberg nu puteau fi considerate ca constituind „legi” în sensul Convenţiei; ele nu au fost publicate în monitorul oficial şi nu erau formulate in termeni suficient de clari. Numai regulamentul cazarmelor conţinea o prevedere relevantă, care a fost introdusă numai la 4 ianuarie 1988, cu alte cuvinte după consumarea evenimentelor care au constituit obiectul acestei cauze.

45. Guvernul a afirmat că măsura în litigiu s-a bazat pe articolele 44 paragraful 1 din legeea cu privire la forţele armate, exigenţele căreia erau definite mai detaliat în articolele 3 şi 19 ale Regulamentului General al Armatei şi în diferite regulamente ale cazarmelor. Întradevăr, dl Gubi a fost personal notificat de conţinutul acestor dispoziţii şi de modul în care aceastea au fost aplicate în practică la 1, 9 şi 22 iulie 1987 (a se vedea paragraful 9).

46. Cât priveşte formularea acestor prevederi, Curtea face trimitere la consideraţiunile dezvoltate în paragraful 31 de mai sus. Tinând cont , în special, de informaţia furnizată cu privire la regulile în vigoare (a se cedea paragarful 9 de mai sus), Curtea consideră că, reclamantul era în poziţie să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele create, posibilitatea dispunerii unei astfel de interdicţii (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea în cazul Sunday Times (nr.1) citat mai sus, p. 31, paragraful 49 şi hotărârea din 29 octombrie 1992 în cazul Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlandei, Seria A nr. 246-A, p. 27, paragarful 60).

(b)  A urmărit ingerinţa un scop legitim?

47. Curtea consideră că măsura în litigiu a fos impusă, la fel ca refuzul reclamat de către primul reclamant, în scopul menţinerii ordinii în cadrul forţelor armate (a se vedea paragraful 32 de mai su).

(c)   A fost ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?

48. Guvernul a argumentat ordinul în litigiu referindu-se la comportamentul dlui Gubi. Pe lângă faptul că acesta a făcut un protest împotriva preşedintelui republicii, în timpul ceremoniei de depunere a jurământului, el, de asemenea, a înaintat şi plângeri şi a pus în cirsulaţie o petiţie şi o scrisoare deschisă (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Astfel, reclamantul a contribuit în mare măsură la sporirea tensiunii care deja exista în acel moment în cazarme. Mai mult decât atât, el era membru al partidului comunist austriac, al cărui manifest chema la suprimarea armatei. Ordonând oprirea distribuirii revistei der Igel, ofiţerul vizat urmărea scopul de a-l împiedica pe reclamant să amplifice şi mai mult situaţia şi aşa tensionată .

49. Curtea face trimitere, în primul rând, la considerentele enunţate în paragrafele 36 şi 37 de mai sus. Ea se subscrie opiniei guvernului că un incident particular trebuie examinat în contextul general. Această abordare nu diminuiază necesitatea de a examina, în primul rând, conţinutul publicaţiei în litigiu. La fel ca Comisia, Curtea subliniază faptul că numărul 3/87 a revistei der Igel conţinea articole cu privire la condiţiile de exercitarea a serviciului în armata naţională.( a se vedea paragarful 10). Aceste articole erau redactate intr-un stil critic sau chiar satiric şi conţineau cereri sau înaintau propuneri pentru reforme, totuşi ele nu puneau la îndoilaă datoria de a se supune sau scopul serviciului în forţele armate. Respectiv, este puţin probabil că revista ar prezenta o ameninţare serioasă pentru disciplina militară. Prin urmare, măsura în discuţie a fost disporporţionată cu scopul urmărit şi a încălcat articolul 10.

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

A. Primul reclamant

50. Suplimentar, asociaţia VDSÖ s-a plâns că nu a beneficiat de un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale în ceea ce priveşte plîngerea înaintată în temeiul articolului 10. Ea a invocat artciolul 13 din Convenţie, care prevede:

„Orice prsoană, ale cărei drepturil şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exerciţiul atribuţiilor lor oficiale.”

51. Comisia, în fond, se subscrie acestei opinii.

52. Guvernul a negat, în primul rând, că plângerile asociaţiei reclamante erau „argumentabile” sub aspectul dispoziţiilor Convenţiei. Alternativ, el a susţinut că asociaţia ar fi putut sesiza instanţele civile privind distribuirea revistei der Igel prin intermediul unei acţiuni în executare (Leistungskalage), unei acţiuni în acceptare (Duldungsklage), sau a unei acţiuni în constatare (Feststellungsklage).

53. În lumina concluziei adoptate în paragraful 40, condiţia ca plângerea să fie „argumentabilă” este satisfăcută cu privire la afirmaţia în litigiu (a se vedea, printre altele, hotărârea din 27 aprilie 1988 în cazul Boyle şi Rice c. Regatului Unit, Seria A nr. 131, p.23, paragraful 52).

Cât priveşte căile posibile de recurs citate de către guvern, ei nu au furnizat nici un exemplu care ar demonstra aplicarea lor într-un caz similar cu cel în dezbatere. Prin urmare, ei nu au reuşit să demonstreze eficacitatea acestor căi de recurs.

Respectiv, primul reclamant a fost victima unei încălcări a articolului 13.

 Al doilea reclamant

54. dl Gubi s-a plîns de încălcarea articolului 13. În circumstanţele cauzei în litigiu, atât Diviziunea pentru Plîngeri cât şi Curtea Constituţională nu pot fi considerate ca fiind o „autoritate naţională” în sensul acestei dispoziţii. Diviziunea pentru Plîngeri era subordonată Ministerului Apărării şi, respectiv, nu acorda garanţii necesare de independenţă; Curtea Constituţională nu a examinat fondul plângerii depuse de reclamant.

55. La fel ca Comisia şi Guvernul, Curtea a notat că, în conformitate cu articolul 144 din Constituţie, Curtea Constituţională este competentă să audieze plângerile militarilor care pretind încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare (a se vedea paragraful 21).

Este adevărat că în speţă, Curtea Constituţională a refuzat să examineze plângerea dlui Gubi (a se vedea paragraful 13). Oricum, eficacitatea unui recurs în scopul articolului 13 nu depinde de ceritudinea unui rezultat favorabil (a se vedea hotărârea în cazul Costello-Roberts, citată anterior, p. 62, paragraful 40). Cel de-al doilea reclamant putea beneficia de un rceurs care satisfăcea exigenţele acestei prevederi.

Prin urmare, nu este necesar ca Curtea să examineze dacă Diviziunea pentru Plângeri constituie „o autoritate naţională” în sensul articolului 13.

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE ÎN COMBINAŢIE CU ARTICOLUL 10

56. În final, reclamanţii s-au plâns că fiecare din ei au fost victimele unei încălcări a articolului 14 din convenţie în combinaţie cu articolul 10. Violarea dreptului lor la libertatea de exprimare a constat în discriminarea pe motive politice.

Tînând cont de concluziile slae cu privire la articolul 10, Curtea nu consideră necesar de a adopta o hotărâre cu privire la această plângere.

IV APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

 Conform articolului 50 din Convenţie,

„Dacă hotărîrea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unie părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta conveţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale aceste măsuri, prin hotărârea Curţii se acirdă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”

 Daune

 Daune materiale

58. Asociaţia VDSÖ a cerut 14, 800, 000 şilingi austrieci (ARS) cu titlu de despăgubiri materiale. Această constituie suma pe care Ministerul Apărării ar fi trebuit s-o achite asociaţiei în eventualitatea adoptării decizie de a cumpăra şi distribui revista der Igel din 27 iulie 1987, dat înaintării cererii asociaţiei (a se vedea paragraful 8).

59. Curtea a accepta opinia delegatului Comisiei că violarea articolului 10 nu rezultă din incapacitatea Ministerului de a achita suma solicitată de asociaţie, dar din refuzul autorităţilor militare de a distribui revista în litigiu.

2. Daune morale

60. Asociaţia VDSÖ şi dl Gubi au solicitat suplimentar despăgubiri pentru daune morale, lasând fixarea cunatumului la discreţia Curţii.

61. Delegatul Comisiei a susţinut această revendicare.

62. La fel ca Guvernul, care a subliniat faptul că revista der Igel a încetat a fi publicată în 1988, Curtea consideră că prezenta hotărâre oferă a compensaţie suficientă pentru daunele materiale suferite.

 Costuri şi cheltuieli

63. Reclamanţii au solicitat o sumă totală de 360, 952.34 ATS cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în timpul procedurilor în faţa autorităţilor naţionale şi 247, 684.78 pentru cele în faţa organelor Convenţiei.

64. Guvernul a acceptat să plătească 110,000 ATS.

65. Ţinând cont de criteriul enunţat în jurisprudenţa constantă a Curţii şi facând o evaluare pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamanţilor o sumă totală de 180, 000 ATS pentru cheltuilei de judecată suportate în faţa instanţelor naţionale şi a organelor Convenţiei.

PENRU ACESTE MOTIVE, CURTEAHotărăşte, cu şase voturi la trei, că a avut loc o încălcare a articoului 10 din Convenţie cu privire la primul reclamant;Hotărăşte, cu opt voturi la unu, că a avut loc o încălcare a articolului 10 în ceea ce priveşte cel de-al doilea reclamant;Hotărăşte cu şase voturi la trei că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie cu privire la primul reclamant;Hotărăşte în unanimitate aă a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie cu privire la cel de-al doilea reclamant;Hotărăşte în unanimitate că nu era necesar de examinat dacă a existat o încălcare a articolului 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 10;Hotărăşte în unanimitate că prezenta hotărâre constituie o suficientă satisfacţie justă pentru daunele morale revendicate;Hotărăşte în unanimitate că statul respondent trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, 180, 00 (o sută opzeci mii) de şilingi austrieci pentru cheltuieli de judecată;Respinge î unanimitate restul cererii de reparaţie echitabilă.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 19 decembrie 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Rudolf Bernhardt, Preşedinte

Semnat: Herbert PETZOLD, Grefier în interimat

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi Regula 53 paragraful 2 din Regulamentul Curţi, următoarele opinii separate sânt anexate la această hotărâre:

(a)  opinia dizidentă a dlui Thor Vilhjalmsson;

(b)  opinia parţial dizidentă a dlui Matscher, împărtăşită de dl Bernhardt.

Semnat cu iniţiale: R.B.

Semnat cu iniţiale: H.P.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI THOR VILHJALMSON

În cazul de faţă, nu am constatat nici o incălcare a articolului 10 din Convenţie sau a articolului 13.

În ceea ce priveşte primul reclamant, sânt de acord cu opinia dlui Matscher la care s-a alăturat şi dl Bernhardt.

Cu privire la cel de-al doilea reclamant, dl Gubi, aş dori să remarc următoarele:

În paragraful 36 al hotărârii Curtea enunţă un uncpunct de vedere care mi se pare evident că „funcţionarea eficientă a armatei este greu imaginabilă fără regulamente juridice destinte să împiedice militarii de la subminarea disciplinei militare ...” Anumite restricţii erau în mod incontestabil impuse asupra dlui Gubi când i-sa ordonat de către un ofiţer de aopri distribuirea revistei der Igel în cazarme. Oricum, aceste restricţii au fost limitate la comportamentul lui în incinta cazarmelor. Ele nu au afectat distribuirea publicaţiei în oricare alt fel. Aplicând principiul proporţionalităţii, am constatat, spre deosebire de Curte, că ofiţerul austriac a acţionaz în limitele admisibile ale articolului 10 dispunând ordinul în litigiu.

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MATSCHER, LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL BERNHARDT

(Traducere)

Sânt de acord cu constatarea unei violări în ceea ce priveşte cel de-al doilea reclamant dar nu şi în cazul primului reclamant.

Cel din urmă s-a plîns că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie pentru motivul refuzului Ministerului Apărării de a include revista der Igel pe lista publicaţiilor periodice distribuite de către armată. Articolul 10 protejează libertatea de exprimare şi de informare, dar nu garantează publicaţiilor dreptul de a fi distribuite de către autorităţile publice. Distribuirea „oficială” a revistei în litigiu a ajuns într-un fel să se identifice cel puţin implicit cu conţinutul revistei, ceea ce , în opinia mea, nu era de competenţa autorităţile militare relevante

Mai mult decît atât, această publicaţie era accesibilă soldaţilor care erau interesaţi să se aboneze la această revistă, s-o primească prin poştă în mod privat sau să o cumpere în afara cazarmelor, ceea ce şi făceau virtual în fiecare zi şi s-o aducă înapoi în cazarme. Suplimentar, primul reclamant putea să trimită revist gratis soldaţilor în cazarme şi pe adresele lor personale. În acest fel, exigenţele articolului 10 au fost pe deplin respectate în ceea ce priveşte asociaţia reclamantă.

În aceste circumstanţe, cât priveşte primul reclamant nu a existat nici o ingerinţă în exerciţiul dreptului protejat de articolul 10; prin urmare, articolul 13 nu a putut fi de asemenea încălcat în această privinţă.

[*]Note ale Grefierului: Din considerente practice această anexă nu va apărea decât în versiunea publicată a hotărârii (Volumul 302 a Seriei A, Publicaţiile Curţii), dar o copie a raportului Comisiei este disponibil la arhivă.

 

Full & Egal Universal Law Academy