©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA VERGU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 8209/06)
HOTĂRÂRE
(fond)
STRASBOURG
11 ianuarie 2011
Cerere pendinte de trimitere în faţa Marii Camere
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Vergu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 decembrie 2010,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 8209/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ştefan Vergu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 februarie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde o atingere adusă dreptului său de proprietate pentru realizarea construcţiilor de infrastructură rutieră pe terenul său.
4. La 19 noiembrie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1956 şi locuieşte în Buzău.
6. În 2000, Administraţia Naţională a Drumurilor a declanşat procedurile administrative în vederea reabilitării drumului naţional nr. 2 Urziceni-Buzău. Studiul tehnic al proiectului a menţionat că prelungirea drumului necesita ocuparea definitivă a unui teren agricol de 5853 m2 ce aparţinea unei societăţi comerciale. La 10 august 2000, Administraţia Naţională a Drumurilor a cumpărat acest teren pe care îl înscrie în cartea funciară.
7. La 2 februarie 2001, Consiliul Judeţean Buzău, pe baza studiului tehnic menţionat anterior şi a avizelor favorabile emise de diverse autorităţi ale statului, a trimis Administraţiei Naţionale a Drumurilor un permis de construcţie vizând reabilitarea drumului naţional. Lucrările au început la o dată neprecizată, în toamna anului 2002.
8. La 15 octombrie 2002, reclamantul şi soţia sa au achiziţionat trei treimi din două terenuri agricole, în suprafaţa totală de 20 000 m2, care se învecinau în parte cu drumul naţional şi cu terenul cumpărat de Administraţia Naţională a Drumurilor. Şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
9. La 16 iulie 2003, un executor judecătoresc împuternicit de soţii Vergu a anunţat Administraţia Naţională a Drumurilor că întreprinderea responsabilă de lucrări le ocupase în mod abuziv o parte din teren. Executorul îi impune Administraţiei să pună capăt acestor prejudicii şi să părăsească terenul lăsându-l în starea iniţială.
10. În lipsa unui răspuns, la 26 august 2003, reclamantul şi soţia sa au introdus o acţiune la Judecătoria Buzău împotriva Administraţiei Naţionale a Drumurilor şi a întreprinderii care a intervenit pe şantier, solicitând părăsirea terenului şi repunerea acestuia în starea sa iniţială. Au arătata că pârâţii au efectuat fără acordul lor lucrări de extindere a drumului pe o parte a terenului lor.
11. Instanţa a dispus o expertiză care, la cererea părţilor, a fost realizată în două reprize. Expertiza a concluzionat că o parcelă de 903 m2 situată de-a lungul drumului şi care aparţine soţilor Vergu a fost ocupată în întregime şi definitiv de către pârâţii care au construit o reţea de evacuare a apelor pluviale. Expertiza a indicat că alte părţi din teren au fost deteriorate în cursul lucrărilor, în special din cauza trecerii autovehiculelor de şantier, dar că aceste daune erau reversibile.
12. Prin hotărârea din 18 martie 2005, instanţa admis parţial acţiunea şi a dispus pârâţilor să părăsească terenul, lăsându-l în starea sa iniţială, fără deteriorările cauzate de trecerea autovehiculelor de şantier sau să plătească soţilor Vergu suma necesară pentru realizarea lucrărilor de refacere a terenului, evaluată la un milion de lei vechi româneşti.
13. Fiind vorba de o parcelă de 903 m2, instanţa a constatat că făcea parte din zona de protecţie a drumului, prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997. Interpretând art. 17 din această ordonanţă, instanţa a concluzionat că domeniul public pe care se afla drumul naţional beneficia de o servitute legală cu privire la parcela în litigiu şi că, prin urmare, soţii Vergu nu se puteau opune realizării pe terenul lor a unor construcţii necesare amenajării drumului.
14. Apelul soţilor Vergu a fost respins prin hotărârea din 21 iunie 2005 a Tribunalului Ploieşti care a confirmat hotărârea pronunţată de judecătorie în primă instanţă. Recursul lor a fost de asemenea respins prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti. Aceasta a judecat că refacerea terenului era imposibilă şi că, pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate, soţii Vergu nu puteau solicita decât daune-interese. Cu toate acestea, aceasta a observat că în cauză n-a fost formulată nicio cerere de acest gen.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
15. Art. 998 şi 999 C. civ. prevăd că fapta celui care cauzează un prejudiciu altuia îl obligă pe cel din a cărui greşeală s-a ocazionat să îl repare şi că fiecare este responsabil de prejudiciul cauzat nu numai prin fapta sa, ci şi prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
16. Art. 576 C. civ. prevede că o servitute este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Art. 577 precizează că o servitute derivă fie din situaţia naturală a locurilor, fie din obligaţiile impuse de lege, sau din convenţiile dintre proprietari. Art. 587 adaugă că servituţile stabilite de lege pentru utilitatea publică sau comunală au ca obiect construcţia sau reparaţia de drumuri şi alte lucrări publice sau comunale.
17. În sfârşit, art. 630 şi 635 precizează că cel căruia îi este datorată o servitute are dreptul să facă toate lucrările necesare pentru a se folosi de ea şi pentru a o păstra, dar că nu se poate folosi de ea decât conform destinaţiei sale, fără să poată face, nici în fondul care datorează servitutea, nici în fondul căruia servitutea îi este datorată, nicio modificare care să agraveze condiţia celui dintâi.
18. Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor prevede faptul că drumurile cuprind o zonă de securitate şi una de protecţie. Aceste zone, necesare întreţinerii şi dezvoltării drumurilor, se întind, în cazul drumurilor naţionale, până la 22 metri începând de la axul drumului. Art. 16 alin. (2) precizează că în zona de securitate, se interzice orice formă de cultură agricolă sau forestieră.
19. Referitor la zona de protecţie, art. 17 alin. (2) prevede că terenurile situate în această zonă rămân în gospodărirea persoanelor care le au în administrare sau în proprietate. Exploatarea agricolă a acestor terenuri este autorizată cu condiţia ca proprietarii să nu întreprindă nimic care să poată dăuna stabilităţii drumului sau scurgerii apelor.
20. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică reiterează principiul prevăzut la art. 41 alin. (3) din Constituţia din 1991 care prevede că exproprierea nu poate fi realizată decât pentru o cauză de utilitate publică şi cu o despăgubire prealabilă.
21. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic acesteia menţionează donaţia, cumpărarea şi exproprierea printre modalităţile de transfer ale bunurilor în domeniul public. Această din urmă lege prevede că reţelele de canalizare, precum şi terenurile aferente, fac parte din domeniul public.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
22. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a recupera utilizarea parcelei de 903 m2. El consideră că acest teren i-a fost confiscat în mod ilegal şi fără nicio plată compensatorie. El pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
23. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
24. Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne pentru remedierea pretinsei atingeri a dreptului său de proprietate. El afirmă că reclamantul a neglijat solicitarea executării hotărârii din 18 martie 2005 şi că a omis introducerea unei acţiuni în despăgubire pe rolul instanţelor interne care ar fi putut despăgubi pretinsa încălcare. În sfârşit, Guvernul pretinde că reclamantul ar fi putut solicita contenciosului administrativ anularea permisului de construire emis de către Autoritatea Naţională a Drumurilor.
25. În susţinerea argumentelor sale, Guvernul face trimitere la mai multe hotărâri judecătoreşti care au admis acţiuni în despăgubire ale unor persoane particulare care se plângeau de instalarea pe terenurile lor a unor linii de transport al energiei electrice şi a unor conducte de distribuţie a apei. Acesta furnizează, de asemenea, o hotărâre definitivă din 31 martie 2009 a Judecătoriei Craiova care a condamnat Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale la plata unei indemnizaţii către o persoană particulară pentru ocuparea definitivă a unui teren în cadrul lucrărilor de amenajare a unui drum naţional.
26. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Indică că prin solicitarea de refacere şi repunere a terenului în starea sa iniţială a făcut uz de căile de recurs interne disponibile pentru a pune capăt încălcării dreptului său de proprietate. Având în vedere ilegalitatea însuşirii, consideră că obligaţia în sarcina proprietarului de a cere daune-interese instanţelor interne este inacceptabilă.
27. În ceea ce priveşte omiterea de a solicita executarea hotărârii din 18 martie 2005, reclamantul indică că suma alocată pentru refacerea restului de teren era nesemnificativă şi nu acoperea nici măcar cheltuielile de executare a hotărârii.
28. Curtea constată că argumentul principal al Guvernului constă în afirmarea că reclamantul ar fi putut solicita instanţelor interne civile plata unei indemnizaţii pentru pretinsa atingere adusă dreptului său de proprietate.
29. Curtea reaminteşte că examinarea modalităţilor de despăgubire reiese din aprecierea „echilibrului just” dintre cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor omului şi în special a raportului rezonabil de proporţionalitate dintre măsura în litigiu şi scopul vizat [Kozacıoğlu împotriva Turciei (GC), nr. 2334/03, pct. 64, CEDO 2009‑...]. Această chestiune fiind strâns legată de fondul acestui capăt de cerere, se uneşte cu excepţia Guvernului pe fond (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea împotriva României, nr. 26985/03, pct. 31, 27 ianuarie 2009).
30. Fiind vorba de argumentele Guvernului privind neexecutarea hotărârii din 18 martie 2005 şi omiterea de a solicita anularea permisului de construire, Curtea observă că suma alocată de hotărârea menţionată anterior era destinată repunerii unui alt teren în starea sa iniţială şi nu a parcelei de 903 m2 şi că permisul de construire nu prevedea ocuparea acestei parcele. Asupra acestui din urmă punct, Curtea constată că cererea reclamantului nu are legătură cu legalitatea permisului de construire, ci cu ocuparea acestei parcele de către Administraţia Naţională a Drumurilor care a depăşit cadrul pe care permisul de construire îl impunea lucrărilor de reabilitare a drumului. Prin urmare, Curtea apreciază că nici executarea hotărârii din 18 martie 2005, nici anularea permisului de construire nu ar fi putut remedia încălcarea dreptului de proprietate pretinsă de reclamant.
31. Mai mult Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
32. Reclamantul susţine că ingerinţa în dreptul său la respectarea bunurilor nu este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. Acesta contestă existenţa unei servituţi legale asupra terenului său şi afirmă că privarea de proprietate a încălcat principiul legalităţii imediat ce Administraţia Naţională a Drumurilor şi-a însuşit parcela în litigiu în urma unui comportament ilegal, şi anume ocuparea fără drept. Acesta consideră că administraţia ar fi putut cumpăra în prealabil această parcelă sau să ceară exproprierea în formă legală şi în schimbul unei despăgubiri.
34. Guvernul invită Curtea să constate că, în speţă, nu există ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.
35 Arată că parcela în litigiu se situează în zona de protecţie a drumului, într-un perimetru foarte afectat de lucrările de infrastructură.
36. Susţine că în temeiul art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, domeniul public pe care se situează drumul naţional beneficiază de o servitute legală cu privire la terenul reclamantului şi afirmă că lucrările de reabilitare a drumului au fost efectuate în cadrul exercitării normale a acestei servituţi. Guvernul invocă, de asemenea, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi afirmă că reţelele de canalizare a apelor şi că terenurile aferente fac parte din domeniul public.
37. Pentru cazul în care Curtea reţine că a existat ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului, Guvernul apreciază că această ingerinţă era „prevăzută de lege”, respectiv de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997.
38. Trebuie observat apoi că ingerinţa a avut loc „pentru cauza de utilitate publică”, şi anume lucrările de reabilitare a drumului naţional.
39. Într-adevăr, Guvernul susţine că proporţionalitatea ingerinţei a făcut obiectul unei examinări aprofundate a instanţelor interne. Acesta adaugă faptul că o acţiune în despăgubire ar fi permis reclamantului să obţină despăgubirea integrală pentru prejudiciul pretins şi ar fi putut constitui o reparaţie suficientă a ingerinţei suferite.
40. Având în vedere marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităţilor, Guvernul apreciază că restricţia în litigiu a respectat echilibrul just dorit în acest domeniu.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe
41. Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua „dispoziţii”, este necesar nu numai să se examineze dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci şi să se privească dincolo de aparenţe şi să se analizeze realitatea situaţiei în litigiu. Convenţia având ca obiect protecţia drepturilor „concrete şi efective”, este important să se cerceteze dacă situaţia menţionată echivala unei exproprieri de fapt (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 63, seria A nr. 52).
42. Curtea notează că, în speţă, reclamantul a pierdut în totalitate şi definitiv dispoziţia asupra parcelei în litigiu din cauza ocupaţiei de către Administraţia Naţională a Drumurilor care a transformat-o iremediabil construind o reţea de evacuare a apelor. Deşi nu a existat un act de expropriere formală şi deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea consideră că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât le putem asimila unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva Italiei, nr. 31524/96, pct. 54, CEDO 2000‑VI).
43. Astfel, a existat ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
44. Pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerinţă trebuie operată „pentru cauza de utilitate publică”, „în condiţiile prevăzute de legea şi de principiile generale de drept internaţional”. Ingerinţa trebuie să înlesnească un „echilibru just” între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pct. 69). Mai mult, necesitatea de a examina problema echilibrului just nu se poate face simţită decât dacă s-a dovedit că ingerinţa în litigiu a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară [Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999‑II ; Beyeler împotriva Italiei (GC), nr. 33202/96, pct. 107, CEDO 2000-I şi Belvedere Alberghiera S.R.L., citată anterior, pct. 55].
b) Cu privire la respectarea principiului legalităţii
45. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 solicită, înainte de toate, legalitatea unei ingerinţe a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor. În mod special, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Hutten-Czapska împotriva Poloniei (GC), nr. 35014/97, pct. 163, CEDO 2006‑VIII].
46. În speţă, fiind vorba despre temeiul juridic al ingerinţei, Guvernul afirmă că art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 a instituit asupra terenului în litigiu o servitute în favoarea domeniului public în temeiul căreia lucrările au avut loc. Mai mult, acesta afirmă că în aplicarea Legii nr. 213/1998, reţelele de canalizare şi terenurile aferente fac parte din domeniul public.
47. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului.
48. Cu privire la primul, Curtea notează că art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 prevede că terenurile situate în zona de protecţie a drumului rămân în administraţia proprietarilor lor.
49. În plus, Curtea constată că Codul civil prevede că cel căruia i se datorează o servitute are dreptul să facă lucrările necesare pentru a o folosi, cu condiţia să nu facă în fondul care datorează servitutea modificări care să agraveze starea acestui fond.
50. În speţă, Curtea notează că terenul a fost transformat în mod ireversibil şi că reclamantul a pierdut dispoziţia asupra lui din momentul ocupării sale de către Administraţia Naţională a Drumurilor. Prin urmare, să presupunem că acest teren a fost grevat de o servitute, Curtea constată că autorităţile, ocupându-l în mod ireversibil şi fără să-l informeze pe reclamant, au depăşit cadrul legal fixat de Codul civil şi de Ordonanţa nr. 43/1997 pentru exercitarea normală a servituţii şi şi-au însuşit definitiv un bun în ciuda normelor ce reglementează exproprierea conformă cu legea.
51. În ceea ce priveşte al doilea argument rezultat din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, Curtea observă că reţeaua de evacuare a apelor nu era preexistentă cumpărării terenului de către reclamant, dar că a fost creată ulterior, după ocuparea terenului de către Administraţia Naţională a Drumurilor. Or, această ocupare nu a avut ca temei juridic niciunul din modurile de transfer ale bunurilor în domeniul public prevăzute de Legea nr. 213/1998, şi anume donaţia, vânzarea sau exproprierea.
52. Astfel, Curtea concluzionează că această din urmă lege nu mai putea constitui temei legal pentru ocuparea terenului.
53. Având în vedere aceste considerente, în lipsa unui act formal de transfer de proprietate, Curtea apreciază că situaţia reclamantului nu putea fi considerată ca fiind „previzibilă” şi răspunzând exigenţei de „securitate juridică” (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea, citată anterior, pct. 39).
54. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia reclamantul ar fi putut cere instanţelor interne repararea prejudiciului suportat, Curtea notează că nu a furnizat decât un singur exemplu de jurisprudenţă, şi anume hotărârea din 31 martie 2009 a Judecătoriei Craiova cu privire la posibilitatea de a solicita o reparaţie din cauza ocupării definitive a terenurilor în cadrul lucrărilor de amenajare a drumurilor.
55. Pe lângă faptul că este vorba de o hotărâre pronunţată la şase ani de la ocuparea terenului în litigiu şi la mai mult de trei ani de la terminarea procedurii introduse de soţii Vergu, având în vedere controlul statului asupra acestui teren şi în lipsa „predictibilităţii” în care reclamantul s-a aflat din cauza autorităţilor, Curtea nu poate reproşa reclamantului că nu a încercat, după o primă acţiune de recuperare a terenului, o nouă procedură în despăgubire al cărei rezultat este nesigur (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L., citată anterior, pct. 68 şi Burghelea, citată anterior, pct. 40).
56. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerinţa în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalităţii şi, prin urmare, că a încălcat dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. O asemenea concluzie scuteşte Curtea de a mai căuta să afle dacă s-a menţinut un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi cerinţele obligatorii ale respectării drepturilor individuale.
57. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
58. În temeiul art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
59. Reclamantul solicită 50.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit. Această sumă reprezintă valoarea parcelei de 903 m2 ocupată de Administraţia Naţională a Drumurilor. Susţine că preţul vânzării metrului pătrat din aceeaşi zonă era, în 2007, de aproximativ 100 euro.
60. Guvernul contestă solicitarea reclamantului. Arată că acesta din urmă nu este decât coproprietarul parcelei şi că nu a furnizat nicio dovadă pentru calculul sumei solicitate.
61. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, problema aplicării art. 41 nu este relevantă. Având în vedere încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ocuparea ireversibilă a terenului, Curtea consideră că cea mai bună formă de reparaţie constă în acordarea de către stat a unei despăgubiri pentru prejudiciul material suferit. Părţile nefurnizând totuşi informaţii precise cu privire la valoarea acestui teren, se cuvine să nu se pronunţe asupra problemei şi să se stabilească în termen de şase luni de la data acestei hotărâri procedura ulterioară având în vedere eventualitatea unui acord dintre statul pârât şi reclamant (art. 75 § 1 din regulament).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. Declară, cu majoritate, cererea admisibilă;
2. Hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă, că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu este relevantă;
În consecinţă:
a) nu se pronunţă în integralitate;
b) invită Guvernul şi reclamantul să-i adreseze în scris, în termen de şase luni din ziua în care hotărârea devine definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile sale cu privire la această problemă şi s-o informeze în special despre orice acord la care ar putea ajunge;
c) nu se pronunţă asupra procedurii ulterioare şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili după caz.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 11 ianuarie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Marialena TsirliGrefier adjunct
Josep CasadevallPreşedinte
La prezenta sentinţă este anexată, conform articolelor 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii separate:
- opinia separată a judecătorului Ziemele;
- opinia separată a judecătorului Power, la care aderă şi judecătorul Zupančič.
J.C.M.
M.T.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI ZIEMELE
(Traducere)
1. Spre deosebire de majoritatea, nu consider că trebuia să se declare cererea admisibilă sau să se concluzioneze încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în această cauză. În mod special, subliniez că, în ceea ce priveşte ocuparea ilegală de către Administraţia Naţională a Drumurilor a unei parcele de 903 metri pătraţi care aparţin reclamantului în cadrul lucrărilor de reabilitare a unui drum naţional adiacent terenului acestuia, curtea de apel, în hotărârea sa definitivă, a concluzionat că restituirea parcelei era imposibilă, dar a indicat că reclamantul şi soţia sa puteau solicita daune-intere pentru pierderea suferită (pct. 14). Curtea a indicat totuşi că persoanele în cauză nu au făcut nicio cerere de genul acesta. În faţa Curţii, singura justificare dată de reclamant faptului că nu a cerut reparaţie la nivel naţional a fost afirmaţia că proprietarii nu ar trebui să aibă obligaţia să intenteze o acţiune în despăgubire pe rolul instanţelor interne, o asemenea obligaţie fiind în opinia lui „inacceptabilă” (pct. 26). Guvernul a făcut trimitere la „mai multe hotărâri judecătoreşti care au admis acţiuni în despăgubire ale unor persoane particulare care se plângeau de instalarea pe terenurile lor a unor linii de transport al energiei electrice şi a unor conducte de distribuţie a apei”. Evident, acesta evocă aici şi alte hotărâri precum cea din 2009 la care camera face referire în raţionamentul său (pct. 54-55).
2. În aceste circumstanţe, nu pot fi de acord cu punctul de vedere majoritar conform căruia acţiunea civilă în despăgubire nu este o cale de atac eficientă pe care reclamanţii ar fi trebuit s-o epuizeze. În opinia mea, atunci când o instanţă naţională a constatat în mod expres că reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubire la nivel intern, dar că nu a făcut-o şi că Guvernul evocă cauze comparabile, Curtea nu se poate limita să accepte punctul de vedere al reclamantului conform căruia introducerea unei asemenea acţiuni este inacceptabilă. După mine, aceasta ar trebui să fie vigilentă în ceea ce priveşte regula neepuizării căilor de atac interne pe care ea însăşi a instituit-o.
3. În majoritatea sistemelor juridice europene, în lipsa unor mecanisme specifice, o acţiune civilă în despăgubire este în general accesibilă. Curtea ar trebui să se abţină să submineze această practică şi să acţioneze ca o instanţă de prim grad. În orice caz, atunci când chiar reclamanţii ar fi vrut să-şi recapete proprietatea asupra terenului, instanţele au stabilit în cele din urmă, după un raţionament cu siguranţă problematic (pct. 13), că acest lucru era imposibil deoarece amenajările publice au fost efectuate deja pe această parcelă. Dar convenţia nu a prevăzut niciodată că încălcarea unui drept atrage negreşit o restitutio in integrum, care este adesea imposibilă. În acest caz, o despăgubire a acestui prejudiciu cauzat constituie o soluţie viabilă.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI POWER,
LA CARE ADERĂ ŞI JUDECĂTORUL ZUPANČIČ
(Traducere)
1. Nu sunt de acord cu punctul de vedere majoritar din această cauză. În opinia mea, cererea ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Cu tot respectul pe care-l datorez colegilor mei, consider că hotărârea nu ţine cont suficient de mult de principiul importat al subsidiarităţii, consacrat la art. 35 § 1 din Convenţie şi care este indispensabil bunei funcţionări a dispozitivului de protecţie oferit de Convenţie.
2. Nu ne putem deloc îndoi de faptul că reclamantul a stabilit în faţa instanţelor naţionale cerinţa unei ingerinţe asupra dreptului său de proprietate. Faptul că Curtea de Apel din Ploieşti a calificat această ingerinţă ca fiind „legală” poate fi dezbătut1, dar această instanţă a atras în mod expres atenţia reclamantului asupra existenţei unei proceduri în despăgubire. Aceasta a considerat că, având în vedere faptele din această cauză astfel cum se prezentau în octombrie 2005, repunerea terenului în starea sa iniţială era imposibilă şi că singura cale de atac care rămânea deschisă reclamantului era o acţiune în daune-interese. Iar reclamantul a considerat acest demers pur şi simplu „inacceptabil”.
3. Restituirea terenului este singura formă de reparaţie pe care cel în cauză a revendicat-o la nivel intern. Totuşi, jurisprudenţa Curţii nu consacră un drept al reclamanţilor de a obţine ceea ce-şi doresc în fiecare cauză în care se pretinde o încălcare. Ceea ce au aceştia dreptul este la un recurs efectiv. Un recurs oferit în dreptul intern este considerat „eficient” dacă împiedică apariţia sau continuarea pretinsei încălcări sau furnizează persoanei în cauză „o recuperare adecvată pentru orice încălcare deja produsă”2. Reclamantul nu neagă că ar fi solicitat o despăgubire instanţelor româneşti. Indică pur şi simplu că era „inacceptabil” pentru el să facă acest demers. După nereuşita de a obţine repunerea terenului său în starea sa iniţială prin instanţa internă, a adresat Curţii o cerere prin care solicita o reparaţie pentru pretinsa încălcare, chiar dacă curtea de apel îi semnalase în mod expres că o acţiune în daune-interese era o acţiune pe care o putea exercita în faţa instanţelor româneşti.
4. Convenţia prevede clar că nu se poate sesiza Curtea decât „după epuizarea căilor de recurs interne”. Obligă statul pârât care susţine neepuizarea să dovedească că o cale de atac este disponibilă la nivel intern, iar regula ce trebuie respectată în această privinţă este cea a „perspectivei rezonabile de succes” – şi cu siguranţă nu cea a unui rezultat favorabil al procedurii3. Statul a invocat o jurisprudenţă internă care confirmă că se pot obţine daune-interese pentru acest tip de acţiune. Faptul că cauza citată4 este ulterioară introducerii cererii reclamantului nu poate fi decisiv în circumstanţele în care dreptul naţional a prevăzut întotdeauna o acţiune în despăgubire5. Cauza respectivă privea lucrările în litigiu de amenajare a unui drum efectuate în 2005. Reclamantul introdusese o acţiune în despăgubire în 2008 şi a primit o indemnizaţie de la sistemul juridic românesc timp de un an de zile, ceea ce este lăudabil. Prin urmare, reclamantul ar fi putut urma acest exemplu şi era obligat din punct de vedere juridic s-o facă. Faptul că nu a cerut despăgubire la nivel naţional face cererea inadmisibilă din cauza neepuizării căilor de recurs interne, conform art. 35 § 1.
5. Dezacordul meu cu majoritatea ţine de ceea ce eu consider că este o nerespectare a principiului fundamental al subsidiarităţii prevăzut de Convenţie, ceea ce lasă acest principiu fără nici un efect util. Subsidiaritatea impune ca, înainte ca o indemnizaţie să fie acordată de Curte pentru repararea încălcării Convenţiei, autorităţile naţionale „să fi avut posibilitatea de redresare a situaţiei în sistemul lor juridic intern.”6 Faptul că Curtea îşi permite să priveze instanţele interne de posibilitatea de a decide o acţiune în despăgubire a unui reclamant nu denotă numai o lipsă de respect a subsidiarităţii; acest lucru înseamnă că îşi asumă funcţiile unei instanţe de prim grad.
Full & Egal Universal Law Academy