În cauza Vermeire împotriva Belgiei[1],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită conform articolului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia)[2] şi conform clauzelor pertinente regulamentului său[3], constituită în Marea Cameră formată din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii B. Walsh,
A. Spielmann,
J. De Meyer,
S.K. Martens,
A.N. Loizou,
J.M. Morenilla,
Precum şi Dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în Camera Consiliului la 27 mai şi 24 octombrie 1991,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 24 octombrie 1991:
PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 11 iulie 1990, în termenului de 3 luni prevăzut în articolele 32 par. 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cazului se află o plângere (nr. 12849/87) îndreptată împotriva Regatului Belgiei şi cu care cetăţeana acestui Stat, Dna Astrid Vermeire, sesizase Comisia la 1 aprilie 1987 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia prin care Belgia recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la situaţia cauzei care demonstrează o încălcare de către Statul pârât a cerinţelor articolelor 8 şi 14 (art. 8, art. 14).
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 par. 3 d) din Regulament, reclamanta şi-a manmifestat dorinţa de a participa în instanţă şi şi-a desemnat avocatul.
3. Camera care urma să fie constituită era compusă din Dl J. De Meyer, judecător ales de naţionalitate belgian (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi din Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 par. 3b) din Regulament). La 27 august 1990, în prezenţa grefierului, Dl R. Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri, respectiv Dl Thór Vilhjálmsson, Dna D. Bindschedler-Robert, Dl B. Walsh, Dl A. Spielmann, Dl S.K. Martens, Dl A.N. Loizou şi Dl J. M. Morenilla (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 par. 4 din Regulament) (art. 43).
4. În calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 par. 5 din Regulament), dl. Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental belgian (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantei cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolul 37 par. 1). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţă grefierul a primit memoriile reclamantei la 7 februarie 1991 şi cele ale Guvernului la 18. La 13 martie, delegatul Comisiei l-a informat că se va exprima oral la audieri.
5. La 9 aprilie, secretarul Comisiei a produs anumite documente din procedurile anterioare; grefierul i le-a solicitat conform instrucţiunilor preşedintelui.
6.După ce a consultat prin intermediul grefierului, pe cei care urmau să se prezinte la 12 octombrie în faţa Curţii 1990, preşedintele a fixat la 23 mai 1991 data audierii (articolul 38 din Regulament).
7. Audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea a ţinut anterior o şedinţă pregătitoare.
Au compărut:
- din partea Guvernului
dl. Lathouwers, secretar administraţie -jurist
Ministerul Justiţiei agent,
Dna F. Huisman, avocat, avocat;
- din partea Comisiei
dl. H. Danelius, delegat;
- din partea reclamantului
dl. K. Van Hoecke, avocat avocat.
Curtea a audiat declaraţiile lor precum şi răspunsurile la întrebările Dlui Huisman din partea Guvernului, ale Dlui Danelius din partea Comisiei şi ale Dlui Van Hoecke din partea reclamantei.
ÎN FAPT
Împrejurările speţei
8. Dna Astrid Vermeire, de naţionalitate belgiană locuişte la Bruxelles. Ea este recunoscută ca fiind copilul natural a lui Jérôme Vermeire, decedat celibatar în 1939. El era fiul defuncţilor Camiel Vermeire şi Irma Vermeire născută Van den Berghe, care au mai avut alţi doi copii, Gérard şi Robert. Ei au murit în 1951 şi respectiv, în 1978, primul celibatar şi fără urmaşi, al doilea având doi copii din căsătoria sa, Francine şi Michel.
9. Buneii reclamantei, care au crescut-o după moartea tatălui ei, au murit ambii fără a lăsa testament ab intestat, Irma Vermeire Van den Berghe la 16 ianuarie 1975 şi Camiel Vermeire la 22 iulie 1980. Deoarece moştenitorii bunicii au rămas coproprietari până la moartea bunelului, cele două moşteniri au fost lichidate şi distribuite nepoţilor legitimi, Francine şi Michel, într-o singură procedură. Astrid Vermeire a fost exclusă în conformitate cu fostul articol 756 din Codul Civil (vezi paragraful 13 de mai jos).
La 10 iunie 1981 ea a sesizat tribunalul de primă instanţă din Bruxelles cu o petiţie de ereditate. Printr-o hotărâre din 3 iunie 1983, tribunalul i-a recunoscut aceleaşi drepturi precum şi urmaşilor legitimi ai moştenirilor în cauză.
El se baza în special pe paragraful 59 din hotărârea pe care Curtea Europeană a pronunţat-o la 13 iunie 1979 în cauza Marckx (seria A nr. 31, p. 26). Conform lui „interzicerea discriminării pe plan succesorial între copii legitimi şi naturali [era] în ceia ce priveşte drepturile de moştenire a fost formulată destul de clar şi precis în hotărâre pentru a permite tribunalului naţional să o aplice direct în cauzele aduse în faţa lui”.
În rezultatul recursului nepoţilor legitimi din 23 mai 1985 Curtea de Apel din Bruxelles a modificat această decizie. Ea menţiona în special că:
„deoarece articolul 8 (art. 8) include obligaţii negative care interzic imixtiunea arbitrară a Statului în viaţa privată şi de familie a persoanelor care trăiesc pe teritoriul său, el enunţă o regulă suficient de precisă şi completă care capătă un caracter direct aplicabil, dar nu este la fel atunci când articolul 8 (art. 8) include pentru Statul belgian obligaţia pozitivă de a elabora un statut juridic conform principiilor pe care aceste dispoziţii a Convenţiei o enunţă; (...) deoarece la acest moment Statul belgian dispune de multiple mijloace dintre care poate să aleagă pentru a îndeplini acest imperativ, această dispoziţie nu mai este suficient de precisă şi completă şi trebuie să fie interpretată drept o obligaţiune pentru puterea legislativă şi nu puterea judiciară.”
Curtea de Apel a refuzat în consecinţă orice efect direct la pasajele din hotărârea Marckx privind dreptul de succesiune al copilului natural în ceia ce piveşte părinţii tatălui copilului natural care l-a recunoscut.
12. Fiind de acord cu motivele acestei hotărâri, corespunzătoare de altfel propria jurisprudenţă, Curtea de Casaţie a respins la 12 februarie 1987 recursul reclamantei.
Dreptul intern pertinent
13. Fostele articole 756 şi 908 ale codului civil prevăd:
Articolul 756
„Copiii naturali nu sunt moştenitori; legea nu le acordă drepturi asupra bunurilor tatălui sau mamei decedaţi doar dacă ei au fost recunoscuţi legal. Ea nu le acordă nici un drept asupra bunurilor părinţilor tatălui sau mamei lor.”
Articolul 908
„Copiii naturali nu vor putea primi nimic prin donaţie inter vivos decât ce li se acordă cu titlu de „succesiune”.
14. Aceste dispoziţii au fost abrogate de o lege din 31 martie 1987, intrată în vigoare la 6 iunie, care, de asemenea, introducea în codul civil un nou articol 334 în termenii căruia
„Oricare ar fi modul de stabilire al filiaţiei copii şi urmaşii lor au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de mama şi tatăl lor şi pe rudele de sânge şi cele din căsătorie, şi tatăl şi mama şi rudele lor de sânge şi cele din căsătorie vor avea acelaşi drepturi şi obligaţii faţă de copii şi pe urmaşii copiilor.”
În calitate de lege tranzitorie, articolul 107 din lege prevede:
„Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare şi încă în viaţă la acea dată, însă fără a avea nici un drept cu privire la succesiunile care au avut loc anterior:
Cu toate acestea, validitatea actelor şi partajelor făcute până la intrarea în vigoare a acestei legi care ar fi atribuit unui copil născut în afara unei căsătorii drepturi superioare celor recunoscute de dipoziţiile abrogate de prezenta lege.”
16. Trebuie, de asemenea, luate în consideraţie articolele 718, 724 şi 883 din Codul Civil:
Articolul 718
„Succesiunile funcţionează după moarte.”
Articolul 724
(text în vigoare la momentul decesului bunicii)
„Moştenitorii legitimi vor primi bunuri, drepturi şi acţiuni legale ale defunctului, cu obligaţia de a plăti taxele de moştenire. Copiii naturali şi Statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru posesie în conformitate cu procedurile care trebuie determinate.”
(text în vigoare la momentul decesului bunelului)
„Moştenitorii legitimi vor primi în ceia ce priveşte dreptul de posesie, drepturi şi acţiuni legale ale decedatului, cu obligaţia de plată a tuturor datoriilor moştenirii. Copiii naturali şi Statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru posesie în conformitate cu procedurile ce trebuie determinate.”
(text reieşit din legea de la 31 martie 1987)
„Moştenitorii vor primi în ceia ce priveşte dreptul de posesie, drepturi şi acţiuni legale ale decedatului, cu obligaţia de plăti datoriilor moştenirii. Statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru posesie în conformitate cu procedurele specificate mai jos.”
Articolul 883
„Fiecare comoştenitor va fi considerat ca fiind succesor unic şi imediat al întregii proprietăţi incluse în partea sa sau care i-a revenit după vinderea la licitaţie şi nu a avut în posesie alte bunuri decât cele din succesiune.”
PROCEDURI ÎN FAŢA COMISIEI
17. În plângerea sa din faţa Comisiei de la 1 aprilie 1987 (nr. 12849/87), Dna Astrid Vermeire s-a plâns de faptul că jurisdicţile belgiene i-au negat statutul de moştenitor al buneilor săi. Ea a afirmat că a suferit în consecinţă o ingerinţă discriminatorie în exercitarea dreptului ei de respectare a vieţii private şi de familie, care nu era compatibil cu articolul 8 combinat cu articolul 14 (art. 14+8) din Convenţie.
18. La 8 noiembrie 1988, Comisia a declarat plângerea admisibilă. În raportul său din 5 aprilie 1990 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că deciziile litigioase nu au încălcat articolele în cauză în ceia ce priveşte moştenirea bunicii (şapte voturi contra şase), însă le-au încălcat în ceia ce priveşte averea bunelului (unanimitate). Textul integral al opiniei Comisiei şi opiniile parţial disidentă conţinute în raport sunt prezentate în anexa acestei hotărâri.[4]
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14, COMBINAT CU ARTICOLUL 8 (art. 14+8)
19. Reclamanta s-a plâns de faptul că a fost exclusă din drepturile de moştenire a averii buneilor din partea tatălui. Ea a invocat articolele 8 şi 14 combinate (art. 14+8) din Convenţie, în termenii cărora:
Articolul 8 (art. 8)
Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Articolul 14 (art. 14)
« Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. »
Reclamanta a subliniat faptul că prin hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, Curtea Europeană a considerat că este incompatibil cu aceste texte, pentru că fiind discriminatorie, lipsa totală de drepturi de succesiune doar motivul că legătura de filiation era „naturală” între unul dintre reclamanţi şi rudele apropiate de pe linia mamei, (seria A nr. 31, p. 26, par. 59). După părerea Dnei Vermeire, tribunalele naţionale ar fi trebuit să aplice articolele 8 şi 14 (art. 14, art. 8) la transmiterea dreptului de moştenire interpretate astfel; cel puţin puterea legislatorul belgian trebuia să ofere legii din 31 martie 1987 efect retroactiv datei hotărârii în cauză care a modificat legislaţia incriminată (vezi paragrafele 14 şi 15 de mai sus).
20. Curtea a menţionat că în cauza Marckx principiul securităţii juridice scutea Statul belgian de a pune din nou în cauză acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării hotărârii (aceeaşi hotărâre, pp. 25-26, par. 58) .
În speţă, este vorba de averea bunicii care a decedat înaintea bunelului decedat până la acea dată.
Succesiunea bunicii
21. Conform reclamantei, succesiunea bunicii sale nu putea fi considerată anterioară datei de 13 iunie 1979. Data decesului era într-adevăr 16 ianuarie 1975, însă partajul, care era singurul în stare să determine natura şi mărimea pretenţiilor moştenitorilor, nu s-a realizat decât după hotărârea în cauză, împreună cu moştenitorii direcţi ai bunelului.
22. Succesiunea Irmei Van den Berghe a fost deschis după decesul acesteia şi moştenitorii ei „legitimi” au fost anunţaţi de acest lucru (articolele 718 şi 724 din Codul Civil, par.eatul 16 de mai sus) .
Fără îndoială el a fost închis doar după 13 iunie 1979, însă datorită naturii sale declarative partajul a avut efect doar începând cu data decesului, şi anume 16 ianuarie 1975 (articolul 883 din Codul Civil, ibidem) .
Astfel, este vorba deci de o situaţie juridică anterioară pronunţării hotărârii Marckx; nu e posibil de a o pune din nou în cauză.
Succesiunea bunelului
23. În ceia ce priveşte succesiunea bunelului, reclamanta a pretins că autorităţilor belgiene le revine să asigure ansamblul de operaţii preliminare partajului în conformitate cu articolele 8 şi 14 (art. 8, art. 14) pe care Curtea Europeană le-a interpretat în hotărârea Marckx. În opinia sa, ele ar fi putut să-şi îndeplinească îndatoririle prin aplicarea directă a acestor articole sau printr-o modificare legislativă, retroactivă în caz de necesitate.
24. Guvernul a subliniat că nu contestă principiile ce reies din hotărârea Marckx. Cu toate acestea, el consideră că aceste principii au impus Statul belgian să modifice în profunzime statutul juridic al copilului născut în afara căsătoriei. Această responsabilitate a avut un impact exclusiv asupra puterii legislative care era unicul organ care putea să dispună în deplină măsură de libertate de alegere pusă la dispoziţia Statului a mijloacelor utilizate în sistemul juridic naţional pentru îndeplinirea anagajamentului care reieşeau din articolul 53 (art. 53) (aceeaşi hotărâre, pp.25-26, par. 58). Articolele 8 şi 14 ( art. 8, art. 14) fiind insuficient de precise şi complete cu privire la punctele controversate în speţă nu au fost în consecinţă pregătite pentru aplicarea directă de către tribunalele naţionale.
Guvernul a susţinut în continuare că legislatorul nu putea fi criticat de lipsa de promptitudine. El a fost sesizat de un prim proiect de reformă la 15 februarie 1978 (hotărârea Marckx citată anterior, Seria A nr. 31, p. 25, par. 57). Faptul că au fost necesare mai mult de nouă ani pentru punerea în executare poate fi explicat atât prin complexitatea recunoscută a problemei cât şi prin precauţia Parlamentului. Cu rectificări parţiale şi fragmentare, acesta din urmă a preferat o revizuire globală şi sistematică care se extindea, în special, la problema delicată a statutului unui copil adulterin. S-a chibzuit mult asupra limitelor temporale care trebuiau date acestor noi dispoziţii; în final, grija pentru securitatea juridică ce trebuia păstrată în interesul familiilor, terţilor şi Statului, împreună cu temerea că vor urma un număr mare de procese l-a făcut să nu dea legii din 31 martie 1987 un efect de retrospectivă (vezi par.eatul 15 de mai sus).
25. Hotărârea Marckx a considerat discriminatoare lipsa totală de moştenire, bazată doar pe caracterul „natural” al legăturii de înrudire (pp. 25 şi 26, par.eatele 56 şi 59).
Aceste constatări se refereau la faptele care erau atât de apropiate de cele ale prezentei cauze încât se potrivesc de asemenea în cazul succesiunii litigioase deschise după pronunţarea sa.
Nu este clar ce ar fi putut împiedica Curtea de Apel din Bruxelles şi apoi Curtea de Casaţie să se conformeze concluziilor din hotărârea Marckx după exemplul tribunalului de primă instanţă: regula care inetrzicea discriminarea Astrid Vermeire nu era nici neclară şi nici incompletă în raport cu verişorii ei Francine şi Michel, o discriminare fondată pe caracterul „natural” a legăturii de rudenie care o unea ...cu cujus?.
O remaniere globală a legislaţiei, cu scopul modificării în profunzime şi într-un mod coerent a ansamblului de drept cu privire la filiaţie şi succesiune, nu era deloc necesară drept o condiţie prealabilă indispensabilă cu privire la Convenţie, aşa cum a fost interpretată de Curte în cauza Marckx.
Libertatea de alegere recunoscută Statului în ceia ce priveşte mijloacele de îndeplinire a îndatoririlor sale în conformitate cu articolul 53 (art. 53) nu poate să-i permită să suspende aplicarea Convenţiei aşteptând completarea unei asemenea reforme, încât să oblige Curtea să respingă în 1991, pentru o succesiune deschisă la 22 iulie 1980, plângeri identice celor pe care le-a primit la 13 iulie 1979.
27. Fiind sesizată cu o cauză asemănătoare celei prezente, în conformitate cu articolele 6 şi 6 bis din Constituţia belgiană conform cărora belgienii sunt egali în faţa legii şi trebuie să se bucure fără dicriminare de drepturile şi libertăţile care le sunt recunoscute, Curtea de Arbitraj din Belgia, a dit pour droit bazându-se în special pe hotărârea Marckx: „fostul articol 756 din Codul Civil, menţinut în vigoare în virtutea articolului 107 din legea din 31 martie 1987, încalcă articolele 6 şi 6 bis „citate anterior” aşa cum se aplică în succesiunile deschise începând cu 13 iunie 1979” (hotărârea nr. 18/91 din 4 iulie 1991, cauza Verryt împotriva Van Calster şi consorţii, publicată în „Moniteur belge/Belgisch Staatsblad” la 22 august 1991, pp. 18144, 18149 şi 18153 ).
28. În mod similar poate fi constatat faptul că excluderea reclamantei din moştenirea bunelului ei Camiel Vermeire, a încălcat articolul 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 8 (art. 14+8).
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)
29. În termenii articolului 50 (art. 50),
„Dacă decizia Curţii declară că o decizie sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de oricare altă autoritate a unei Părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiunile ce decurg din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei Părţi nu permite să se şteargă decît incomplet consecinţele acestei decizii sau ale acestei măsuri, decizia Curţii acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”
Dna Vermeire a solicitat în primul rând o indemnizaţie de 40 175 787 franci belgieni (FB) care era echivalentă cu partea ei din cele două întâetăţi de moştenire litigioase, după deducerea dreptului de succesiune şi adăugând procentele care trebuiesc achitate de la data celor două decese. Ea a solicitat, de asemenea, 2 486 399 FB cu titlu de chieltuieli şi costuri pentru procedurile în faţa tribunalelor naţionale şi a organelor din Strasbourg.
30. Pentru Guvern, hotărârea în sine trebuia să constituie o satisfacţie echitabilă dacă Curtea a considerat o încălcare a Convenţiei. În nici un caz nu se putea să se încredinţeze în cifrele înaintate de către reclamantă, deoarece ele se bazau doar pe declaraţiile de succesiune, documente unilaterale şi fragmentare.
31. Împreună cu Comisia, Curtea a considerat că reclamanta a suferit un prejudiciu material, suma căruia este echivalentă părţii din averea bunelului ei pe care ar fi primit-o în cazul în care ar fi fost „nepoata” lui legitimă. Pentru a calcula despăgubirea, vor trebui luate în consideraţie drepturile de succesiune care se cuvin şi de interesele échus.
32. Cu toate acestea, problema aplicării articolului 50 (art. 50) nu este în cauză deoarece Guvernul contestă faptul că indicaţiile furnizate de către Dna Vermeire pentru că anumite chieltuieli pretinse par a fi supuse revizuirii în baza prezentei hotărâri. Astfel ea trebuie să fie оставлять без рассмотрения.
DIN ACESTE MOTIVE CURTEA
Hotărăşte, cu opt voturi contra unu, că Statul belgian nu avea obligaţia să pună din nou în cauză succesiunea Irmei Van den Berghe;
Hotărăşte, în unanimitate, că excluderea reclamantei din succesiune lui Camiel Vermeire a încălcat articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 8 (art. 14+8);
Hotărăşte, în unanimitate, că problema aplicări articolului 50 (art. 50) nu poate fi discutată; în consecinţă,
a) amână discutarea acestei chestiuni;
b) invită Guvernul şi reclamanta să adreseze în scris Curţii, în termen de trei luni, observaţiillor cu privre la această problemă şi, în special, să aducă la cunoştinţă orice acord la care ar ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi împuterniceşte preşedintele Curţii să stabilească data dacă va fi cazul.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 29 noiembrie 1991.
Semnat: Rolv Ryssdal
Preşedinte
Semnat: Marc-André Eissen
Grefier
La prezenta hotărâre, se anexează, conform articolului 51 par. 2 (art. 51-2) din Convenţie şi articolului 53 par. 2 din Regulament opinia parţial disidentă a Dlui Martens.
Parafat: R. R.
Parafat: M.-A. E.
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MARTENS
(Traducere)
Moştenirile combinate ale buneilor reclamantei au fost împărţite la mult timp după pronunţarea sentinţei Curţii în cauza Marckx. Cu toate acestea, distribuirea a fost realizată conform articolului 756 din Codul Civil belgian; astfel doar copii unchiului reclamantei au beneficiat şi reclamanta a fost exclusă. Ea a contestat decizia. În conformitate cu hotărârea Marckx ea a revendicat o parte egală din cele două moşteniri în virtutea articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Jurisdicţiile belgiene au refuzat totuşi să anuleze partajul.
Fostul articol 756 nu recunoştea pentru un copil „natural” nici un drept ab intestat asupra bunurilor părinţilor tatălui sau mamei lor. În paragraful 59 din hotărârea Marckx, Curtea a notat că această „absenţă completă a dreptului de urmaş” încălca articolul 14, combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Este adevărat că astfel ea nu se pronunţa, la drept vorbind, asupra faptului de a şti dacă o parte diferită pentru copiii legitimi şi copiii „naturali” ar fi compatibilă cu aceste dispoziţii. Totuşi motivul său (în special în paragrafele 40 şi 41 la care face referire pargraful 55) implică vădit că în această materie egalitatea totală evită discriminarea.
În consecinţă, doar partajul moştenirilor buneilor reclamantei din care ei îi revenea o parte egală cu cea a verişorilor ei, era compatibilă cu cerinţele articolului 14 combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Iată de ce, în fond, sunt de acord cu par.eatul 25 din hotărârea de faţă.
Din contra, regret că sunt nevoit să nu fiu de acord cu cele constatate de majoritate conform cărora a existat o încălcare doar în ceia ce priveşte succesiunea bunelului. Majoritatea susţine că doctrina Marckx se aplică doar dacă „deschiderea succesiunii” are loc după 13 iunie 1979, data pronunţării hotărârii Curţii în caeastă cauză, consider că aceasta se aplică tuturor moştenirilor în care partajul averii nu a fost finalizat până la acea dată.
Această divergenţă de opinii provine din decizia Curţii cu privire la „efectul temporal” al hotărârii Marckx (par. 58) care dispune:
„(...) principiul securităţii juridice (...) dispensează Statul belgian de pune din nou în cauză acţiunile şi situaţiile juridice anterioare pronunţării hotărârii prezente.”
Problema este de a şti cum trebuie interpretată această soluţie.
Evident majoritatea este de părerea că este de prisos de demonstrat faptul că Curtea se referea la dreptul naţional: constatarea sa conform căreia moştenirea bunicii sale reprezintă o situaţie juridică anterioară pronunţării hotărârii Marckx în sensul deciziei menţionate (paragraful 22 din prezenta hotărâre) se bazează, doar pe principiile dreptului belgian, fără alte formalităţi ale procesului.
Cu toate acestea, în hotărârea sa Marckx, Curtea trebuia să ştiecă Belgia nu era unicul Stat membru al Consiliului Europei în care dreptul de moştenire făcea discriminări în ceia ce-i priveşte pe copiii „naturali” (1);
că în consecinţă, hotărârea sa avea repercursiuni şi asupra altor State membre; şi
că există, în materie de dreptul de succesiune, diferenţe între sistemele juridice ale Statelor membre (2). Prin urmare, este indicată o interpretare autonomă a deciziei.
Cu toate acestea, o întrebare: dreptul comparat nu arată el oare că „deschiderea succesiunii” sau „decesul of the de cujus” serveşte deseori drept punct de plecare determinant pentru dispoziţiile tranzitorii în domeniul dreptului cu privire la succesiune (3) şi nu trebuie deci de presupus că unul din aceste momente va juca acelaşi rol pentru interpretarea autonomă a deciziei Curţii? Nu mă îndoiesc de faptul că această întrebare provoacă un răspuns negativ.
Mai întâi şi este evident că formula utilizată de către Curte (vezi paragraful 4 de mai sus) desigur nu este cel mai firesc mod de a exprima idea că pentru efectul temporal al doctrinei Marckx data deschiderii succesiunii defunctului of the de cujus trebuie să fie determinantă.
Cu toate acestea există un moment mai important: chiar prin natura sa, decizia prevede limitarea efectului retroactiv care, aşa cum Guvernul belgian l-a evidenţiat în cauza Marckx (vezi paragraful 58 din hotărârea Marckx), este specific unei decizii judiciare. Hotărând că în această cauză se impunea o asemenea limitare, Curtea răspundea avertismentului Guvernului belgian conform căruia, dacă nu există o restricţie a Curţii (4)
„hotărârea ar fi făcut neregulate mai multe partajuri ale moştenitorilor; (...) interesaţii pot să le conteste în faţa tribunalelor (...)” (ibidem) (5).
Formularea hotărârii Curţii este evident similară cu cea a îndemnurilor Guvernului. Astfel este probabil că dispensând Belgia (şi alte State membre în care copiii „naturali” sunt încă discriminaţi)
„de a pune din nou în cauză acţiunile şi situaţiile juridice anterioare pronunţării prezentei hotărâri în cauză”,
Curtea a căutat să evite consecinţele dezastruoase semnalate de Guvern limitând retroactiv al hotărârii, într-un asemenea mod încât noua doctrină nu se va aplica asupra acestor succesiuni care au fost deja totalmente partajate. Termenii „a pune din nou în cauză” susţine această interpretare. Acelaşi lucru se întâmplă cu expresia „acţiuni şi situaţii juridice anterioare”, care sugerează că răspunzând Guvernului, Curtera a menţionat că nu era necesară acordării dreptului la moştenire, nici anularea actelor (notariale) ale partajului şi de a pune din nou în cauză situaţiile juridice care, în acest timp, le-a avut drept bază (precum proprietatea bunurilor provenite din fostele averi şi vândute de un moştenitor anterior care le-a primit în urma partajului).
Există un argument suplimentar, şi în opinia mea, decisiv, în favoarea interpretării hotărârii sugerate în articolele 3 şi 8. Hotărârea Marckx se referea la discriminarea privind copiii „naturali” şi „mesajul” ei implică faptul că ea fiind în totalitate injustă, nu putea fi tolerată.
Cu toate acestea, el cerea evident o interpretare strictă: trebuie desigur luată în consideraţie, dacă e posibil, securitatea juridică (în sensul prevenirii „dezordinii” juridice), însă dacă menţinerea unei „injustiţii fundamentale” constituie preţul care trebuie plătit pentru a ajunge la aceasta, este tolerabil doar dacă este absolut inevitabil.
Menţinerea unei injustiţii solicită o justificare. Ea nu poate să aibă loc decât în interesele terţilor. Posibilitatea de a anula chiar şi partajele închise vor afecta situaţia terţilor care au obţinut proprietatea bunurilor ce aparţineau înainte moştenirii. Iată de ce Din acest motiv trebuie limitată retroactivitatea: trebuiau protejate interesele terţilor.
Interesele terţilor, nu cele ale copiilor „legitimi”. Desigur, în cazul în care cujus averii a murit înainte de pronunţarea cauzei Marckx, se poate spune că copiii „legitimi” erau în drept să conteze (6) să nu partajeze averea cu copiii „naturali”. Cu toate acestea, o asemenea aşteptare era fundamental incorectă şi astfel nu merita nici o protecţie. Interesele nu puteau servi drept justificare a acordului Curţii în continuarea injustiţiei.
10. Toate acestea duc la concluzia that it stands to reason - indeed, that it is a requirement of justice - that where, după 13 iunie moştenirea bunicii reclamantei nu a fost încă partajată astfel încât interesele terţii părţi nu erau în pericol şi era încă posibil de aplicat noua doctrină şi în consecinţă să se asigure copilului „natural” o parte egală din moştenire, aceasta trebuia făcut. Conform, hotărârii Curţii în ceia ce priveşte efectele temporale ale hotărârii Marckx nu există nici o necesitate şi nici o justificare care să facă diferenţa în această privinţă între moştenirea bunicii şi cea a bunelului.
NOTĂ
În ceia ce priveşte dreptul de moştenire din jurul anului 1976, a se vedea International Encyclopedia of Comparative Law, IV, capitolul 6 (H.D. Krause), pp. 6-125 şi urm.
A se vedea, spre exemplu, M. Verwilghen E.A., Régimes matrimoniaux, successions et libéralités (Droit international privé et droit comparé) 1979, I, pp. 110 şi urm.
A se vedea spre exemplu articolul 8 din Convenţia de la Haga cu privire la conflictele legilor în domeniul formelor de завещательные распоряжения:
„prezenta Convenţie se aplică în orice caz în care testatarul a decedat după intrarea sa în vigoare.”
În raportul său cu privire la proiectul de convenţie, Batiffol a notat în ceia ce priveşte o dispoziţie similară:
„Aceasta este soluţia cea mai frecventă în сравнительное право [правоведение]” C'est la solution la plus fréquente en droit comparé”. (Actes et documents de la IXe session, III, p. 27).
În contextul prezent, este interesantă citarea unei alte observaţii extrase din acelaşi raport:
„textul Comisiei de Stat viza data deschiderii testamentului. Această expresie a fost înlocuită de data decesului testatarului deoarece anumite ţări, printre care şi Marea Britanie, ignoră noţiunea de deschidere a testamentului.”
Aparent Guvernul n-a analizat, totuşi, o decizie precum cea pe care a pronunţat-o Curtea.
Astfel este utilă examinarea celor dispuse de textele originale. A se vedea mai întâi memoriul Guvernului (cauza Marckx, seria B nr. 29, p.87), în care Guvernul, amintindu-şi de faptul că în dreptul belgian perioada relevantă de limitare este de treizeci de ani, a concluzionat spunând:
„Toate aceste partajuri puteau în fi consecinţă redeschise.”
Subliniind „insecuritatea şi desordinea pe care o cauza această posibilitate”. A se vedea în acelaşi context şi aproximativ în aceiaşi termeni ce a spus Consiliul Guvernului audienţei în faţa Curţii:
„Toate aceste partajuri puteau fi remis en cause în faţa tribunalelor” (ibidem, pp.123-124).
6. În acest context, nu pot să mă abţin să notez că în cursul audierii cauzei Marckx, consiliul reclamanţilor a indicat Curţii că începând cu 1908, mai multe proiecte de lege au fost introduse în scopul stabilirii unei egalităţi între copiii „legitimi” şi „naturali” însă fără vreun succes (vezi cauza Marckx, seria b nr. 29, p.111).
[1]Nota grefierului:
[2]1. Cazul are nr. 44/1990/235/301. Primele două cifre arată poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele două de pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale corespunzătoare (la Comisie)
[3]2. Amendat prin articolul 11 din Protocolul nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990
3. Amendamentele la regulament intrate în vigoare la 1 aprilie 1989 se aplică în speţă
[4]Nota grefierului: Din motive de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (volumul 214-C din seria A din publicaţiile Curţii), dar oricine îl poate procura de la grefă.
Full & Egal Universal Law Academy