Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA VETRENKO C. MOLDOVEI
(Cererea no. 36552/02)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
18 mai 2010
DEFINITIVĂ
la 04 octombrie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (c) din Convenţie
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.
În cauza Vetrenko c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd în cameră constituită din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefierul Secţiei,
Deliberînd în secret la 27 aprilie 2010,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 36552/02) contra Republicii Moldova, depusă la 17 august 2002 la Curte, în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, dl Vilen Vetrenco (“reclamant”).
2. Reclamantul, căruia de asemenea i s-a acordat asistenţă juridică gratuită, a fost în cele din urmă reprezentat de dna N. Mardari şi dl F. Nagacevschi, avocaţi cu practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. În particular, reclamantul a pretins precum că dînsul a fost suspus relelor-tratamente întru darea declaraţiilor autodenunţătoare şi după aceasta a fost condamnat în baza acestor declaraţii, precum că el a fost ilegal arestat şi la momentul iniţial al investigaţiei lui nu i s-a oferit acces la un avocat ales. În principal, reclamantul s-a plîns asupra pretinsei inechităţi a procedurilor penale iniţiate împotriva lui, inclusiv şi omisiunea instanţelor naţionale de a prezenta suficiente motive în justificarea condamnării lui.
4. Cererea a fost distribuită Secţiunii a Patra de la Curte (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 09 ianuarie 2007 Camera din această Secţiune a decis să comunice cererea Guvernului. Potrivit Articolului 29 § 3 din Convenţie s-a decis examinarea în fond a cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1975 şi locuieşte în Chişinău.
6. Faptele, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Omorul lui M.
7. Potrivit acuzării, la 19 mai 1997, M. a fost invitată într-un bar de către cîteva persoane, inclusiv foştii vecini R.M. şi U., plus reclamantul, în apartamentul căruia R.M. şi U. au închiriat o cameră.
8. În bar dînşii au consumat băuturi alcoolice şi i-au adăugat un somnifer în păharul victimei M., după care ultima a adormit. R.M. a transportat-o pe M., împreună cu U. şi reclamant, cu maşina proprie în afara oraşului. R.M. şi reclamantul au scos-o pe M. din maşină şi au încercat să o stranguleze cu o funie. Atunci cînd aceasta nu s-a reuşit, dînşii i-au legat membrele şi au aruncat-o într-un lac, unde dînsa s-a înecat.
9. La 01 iunie 1997, S.P., un colaborator de poliţie, a formulat un raport prin care a comunicat precum că dînsul a încercat să o găsească pe T., care ar putea oferi informaţii despre locul de aflare a lui M. Colaboratorul S.P. a considerat necesar de a identifica persoana/persoanele care au scos apartamentul lui M. la vînzare, întru a constata locul lui T.
10. La 03 iunie 1997, T., una din vecinii lui M, a făcut o declaraţie scrisă în care a dat detalii despre omorul lui M., aşa după cum acesta a fost descris de U. Dînsa i-a numit pe R.M, U. şi S. drept făptaşi a crimei. De asemenea, dînsa a menţionat şi intenţia sa de a se muta cu traiul în Taşkent, Uzbekistan, unde locuieşte bunica dînsei. La 04 iunie 1997 colaboratorul S.P. a scris un raport despre conversaţia cu T. în care a informat precum că T. a declarat despre participaţia reclamantului la comiterea infracţiunii. La 05 iunie 1997, T. a fost audiată de anchetatorul G. în faţa căruia aceasta a confirmat evenimentele descrise în raportul colaboratorului de poliţie. Dînsa a declarat precum că U. i-ar fi povestit despre detaliile infracţiunii la 20 mai 1997. Dînsa nu a menţionat nici numele reclamantului precum nici despre participaţia acestuia într-un fel la comiterea faptei.
2. Reţinerea reclamantului şi pretinse rele tratamente
11. La 04 iunie 1997 poliţia l-a găsit pe reclamant la domiciliul prietenelor acestuia şi i-a spus că le datorează bani. Dînsul a fost somat să-i urmeze spre comisariatul de poliţie, unde a şi fost reţinut. Reclamantul după aceasta a fost informat precum că el, R.M. şi U., sunt suspectaţi de omorul lui M.
12. Potrivit reclamantului, imediat după reţinerea sa el i-a povestit anchetatorului despre detaliile omorului lui M, pe care le-a aflat de la R.M., inclusiv locul unde cadavrul a fost ascuns. Reclamantul a susţinut precum că nu a denunţat anterior despre comiterea infracţiunii din teamă faţă de răzbunarea din partea lui R.M. Oricum, reclamantul a fost maltratat timp de şase ore de colaboratorii operativi a poliţiei întru al determina să-şi recunoască vinovăţia de comiterea infracţiunii: s-a pretins precum că el a fost aproape asfixiat de cîteva ori cu masca antigaz. Reclamantul a pretins precum că el a fost de asemenea verbal înjurat şi ameninţat cu aplicarea unor rele tratamente mult mai drastice.
13. În seara zilei de 04 iunie 1997, reclamantul a făcut declaraţii de autodenunţare în prezenţa unui avocat din oficiu şi doi martori asistenţi. Acel avocat, aparent mai mult nu a mai participat în procedurile ulterioare după recunoaşterea făcută. În mărturiile sale reclamantul a descris maniera în care a fost comis omorul lui M. şi locul unde cadavrul a fost lăsat. Dînsul a declarat precum că el şi R.M. au încercat să o stranguleze pe M. cu o funie, şi după aceasta au legat-o şi au aruncat-o în lac. Nici o menţiune nu a fost făcută despre lovituri aplicate lui M. sau de cauzarea altor vătămări. Autodenunţarea a fost înregistrată la o cameră video. Înainte de înregistrarea mărturisirii, un medic-legist a fost solicitat să verifice prezenţa a careva semne de maltratări pe corpul reclamantului. Acesta nu a găsit astfel de urme de leziuni. Reclamantul, expres a menţionat precum că el nu a fost maltratat. Ulterior, reclamantul a pretins în cadrul şedinţelor judiciare precum că înregistrarea video a fost exersată preventiv împreună cu anchetator, precum că aceasta era o farsă şi precum că dînsul a fost ameninţat cu noi rele tratamente în cazul în care ar refuza de la declaraţiile anterioare.
14. Reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a semna procesele-verbale de audiere, pînă la începutul dării depoziţiilor întru a confirma că lui i s-a făcut cunoştinţă despre drepturile sale şi la final pentru a adeveri conţinutul declaraţiilor sale. Oricum, reclamantul a refuzat să semneze în ambele situaţii. Ulterior, dînsul a explicat refuzul său drept ultima încercare de a rezista la presiuni ilicite.
15. A doua parte de recunoaştere, efectuată în aceiaşi zi, a implicat ieşirea la faţa locului spre lac, unde cadavrul victimei a fost aruncat, şi filmarea declaraţiilor făcute acolo. Reclamantul a refuzat să semneze şi aceste mărturisiri.
16. La 05 iunie 1997, reclamantul a făcut o altă declaraţie, care a fost esenţialmente aceiaşi cu acele depoziţii date cu o zi înainte. El a pretins precum că a fost ameninţat adăugător cu alte maltratări dacă va refuza de la declaraţiile anterioare.
17. Un raport de expertiză a fost finalizat spre 05 iunie 1997, concluzinînd că M. a decedat de la înec şi asupra corpului său au fost depistate o serie de excoriaţii, cauzate prin lovituri repetate, precum şi urme de înnod cu funie cu care mîinile şi picioarele acesteia au fost legate. Nici un semn de strangulare nu a fost depistat la gîtul victimei. Expertul a stabilit, precum că victima a decedat „cu cîteva zile înainte de completarea raportului de expertiză”.
18. În a doua jumătate a zilei de 05 iunie 1997, reclamantului i s-a permis să-şi telefoneze mama sa şi la 06 iunie 1997 el a declarat, în prezenţa ultimei şi în prezenţa anchetatorului, precum că el este nevinovat. Reclamantul de asemenea a mai menţionat o persoană cu care s-a deţinut în aceiaşi cameră de detenţie la comisariatul de poliţie, care ar putea confirma faptul că el ar fi fost adus într-o stare gravă după rele tratamente aplicate de colaboratorii de poliţie. Oricum, i s-a spus de anchetator şi avocat precum că instanţele de judecată nu ar crede unor asemenea declaraţii. Aparent, reclamantul a mai menţionat despre rele tratamente şi o eventuală confirmare din partea co-deţinutului său în plîngerile sale adresate procurorilor şi instanţelor dar aceste declaraţii nu au fost observate. Co-deţinutul său, aparent nu a fost chestionat. În toate declaraţiile anterioare reclamantul a susţinut în continuu nevinovăţia sa şi a explicat precum că el a aflat despre detaliile omorului, inclusiv şi locul unde cadavrul a fost aruncat de la R.M, care l-a şi condus spre lac după omor.
19. Noul avocat al reclamantului aparent a notat, la 12 octombrie 1997, precum că nu este nici o semnătură pe procesele-verbale de audiere, fapt care contravine legii. La 28 octombrie 1997, semnăturile au apărut pe procese-verbale şi reclamantul a pretins precum că dînsul a fost impus să le semneze. Reclamantul a refuzat şi în ultimul moment, după intervenţia mamei sale, anchetatorul a fost nevoit să menţioneze că reclamantul a refuzat de dreptul său la semnătură. El a mai pretins precum că i s-a interzis să menţioneze data de 28 octombrie 1997, drept ziua în care el a refuzat să semneze procese-verbale, contrar prevederilor articolului 124 Cod procedură penală (a se vedea mai jos). La 31 octombrie 1997 reclamantul s-a plîns împotriva anchetatorului, dar fără succes. Procesele-verbale de audiere au fost semnate de anchetatorul G., care a efectuat investigaţia în cauză. Menţiunea despre refuzul reclamantului de a semna procesele-verbale a fost contrasemnată de anchetatorul D., care ulterior a preluat în procedură dosarul penal.
20. Reclamantul a pretins precum că timp de cîteva luni în anul 1998 dînsul fost deţinut în condiţii inumane în camera de detenţie a comisariatului de poliţie.
21. Într-o declaraţie dată poliţiei, sora lui T. a specificat că Taşkent este locul unde rudele lor locuiesc.
3. Primul set de proceduri (1998-1999)
a. Hotărîrea Tribunalului Chişinău
22. La 16 decembrie 1998, Tribunalul Chişinău a achitat reclamantul de acuzaţiile aduse în privinţa omorului şi l-a condamnat pe R.M. Instanţa a găsit, inter alia, precum că nu a fost stabilit că reclamantul a participat la comiterea infracţiunii. S-a constatat oricum că dînsul nu a denunţat despre infracţiune atunci cînd i s-a comunicat de R.M., fapta care constituie o infracţiune. Instanţa, de asemenea, a găsit că mărturisirile date de reclamant în primele două zile după reţinere nu pot servi temei pentru condamnare acestuia, deoarece acestea erau contrare altor probe din dosar (refuzul acestuia de a semna declaraţiile, fapt care naşte dubii despre veridicitatea lor; faptul că începînd din 06 iunie 1997 şi pe parcursul întregului proces penal reclamantul a negat omorul lui M.; precum şi alibiul lui, rezultat din declaraţiile a două persoane, inclusiv şi I.M., care de asemenea a locuit în apartamentul reclamantului în timpul evenimentelor şi care au confirmat precum că reclamantul s-a întors spre orele 23:00 în noaptea cînd s-a comis omorul). Tribunalul l-a condamnat pe reclamant pentru nedenunţare a infracţiunii comise de R.M., dar şi a dispus eliberarea acestuia de răspundere penală în baza actului de amnistie aplicabil acestui tip de infracţiuni.
b. Hotărîrea Curţii de Apel
23. La 04 noiembrie 1999, Curtea de Apel a menţinut sentinţa primei instanţe. Curtea de Apel a notat, precum cu o altă persoană, S., de asemenea a fost suspectată de contribuire la comiterea de către R.M. a omorului lui M., şi precum că dosarul în privinţa acestuia a fost disjuns într-o procedură separată datorită eschivării de răspundere penală. Instanţa de apel, de asemenea a mai menţionat precum că în afară de declaraţiile autodenunţătoare date de reclamant la 04 şi 05 iunie 1997, nu există nici o dovadă în dosar care ar proba participaţia acestuia la comiterea infracţiunii.
c. Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie
24. La 21 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat acele două hotărîri, constatînd că instanţele inferioare şi-au depăşit competenţele şi au acceptat, fără o motivare corespunzătoare, susţinerile reclamantului precum că el nu a participat la comiterea crimei. O reexaminare în fond a fost dispusă.
4. Al doilea set de proceduri (2001-2002)
a. Hotărîrea Tribunalului Chişinău
25. La 21 septembrie 2001, Tribunalul Chişinău a condamnat reclamantul pentru participaţie la omorul lui M. şi l-a pedepsit cu 16 ani de privaţiune de libertate.
26. Tribunalul s-a referit la probele din dosar: martorii care au declarat că i-au văzut pe R.M., U., S. şi pe reclamant împreună cu M. în bar, în noaptea dispariţiei ultimei. Martorul T. a declarat despre intenţiile lui R.M. şi U., care i-ar fi spus despre planul său de a omorî pe M. şi de a vinde apartamentul ultimei. Martorii M.E. şi I.A. au mărturisit despre acţiunile ale R.M. şi U. întru obţinerea documentelor necesare pentru vînzarea apartamentului lui M. Martorul M.N. a susţinut precum că dînsa l-a observat pe S. care a învitat-o pe M. în bar la ziua dispariţiei acesteia.
27. În cadrul percheziţiei în apartamentul reclamantului au fost depistate o serie de documente referitoare la vînzarea apartamentului lui M. Procesul-verbal nu a specificat au fost oare depistate documentele respective în cameră închiriată de R.M. şi U. sau într-un alt loc. Doar un singur document relevant a fost găsit asupra lui R.M., în cadrul percheziţiei corporale.
28. Tribunalul s-a referit la recunoaşterea vinovăţiei ale reclamantului şi la versiunea părţii acuzării, potrivit căreia reclamantul şi R.M. au încercat să o stranguleze pe M. şi, nereuşind acest lucru, au aruncat-o în lac. Instanţa a găsit că probatoriul, suplimentar la mărturisirile reclamantului, dovedesc vinovăţia acestuia. S-a constatat precum că R.M. şi U., au obţinut prin înşelăciune careva documente de la M, cu intenţia de ai vinde apartamentul. Mai mult, R.M. niciodată nu a recunoscut vinovăţia, iar declaraţiile reclamantului, făcute în faţa organelor de anchetă, conţin anumite date particulare cum ar fi locul unde se află cadavrul şi metoda prin care a fost comis omorul. Aceste circumstanţe au fost ulterior confirmate de reclamant la reconstituire, care a arătat locul unde în prezenţa acestuia, experţii au ridicat cadavrul. Raportul de expertiză a confirmat tipul leziunilor care coincid cu descripţia omorului dată de reclamant.
29. Suplimentar, nu a existat nici o probă că reclamantul ar fi fost supus relelor tratamente, după cum o dovedesc şi concluziile medico-legale efectuate după prima lui audiere. Mai mult, reclamantul a declarat, în prezenţa unui avocat, că el nu a fost maltratat. Instanţa a considerat că refuzul său de a semna declaraţiile de autodenunţare constituie o încercare de a evita răspunderea penală.
Toate cele menţionate au dovedit vinovăţia reclamantului.
30. În apelul său reclamantul a declarat precum că el a aflat despre detaliile omorului de la R.M., care l-a adus la locul faptei la o zi după comiterea faptei. Dînsul a pretins precum că el a fost supus relelor tratamente de poliţie în sensul de a aşi lua răspunderea pentru crimă. Sentinţa nu specifică ziua comiterii omuciderii şi în fapt există probe care dovedesc că M. a decedat mai tîrziu de ziua, indicată de partea acuzării. Reclamantul, de asemenea, a susţinut precum că pînă a fi audiat în calitate de acuzat, el i-a comunicat colaboratorilor de poliţie despre detaliile omorului aşa cum acestea i-au fost povestite de R.M. Aceste circumstanţe contravin constatărilor instanţei precum că poliţia nu a cunoscut despre detaliile omorului pînă la interogarea reclamantului în calitate de suspect. El a refuzat să semneze ambele procese-verbale cu declaraţii de autodenunţare, dar nu a putut să se mai opună mai mult, datorită temerii că va fi supus relelor tratamente. Reclamantul s-a referit la probele din dosarul penal şi anume că în dimineaţa zilei de 04 iunie 1997, rudele sale au încheiat un contract cu un avocat pentru reprezentarea intereselor sale, dar anchetatorul nu a admis participarea acestui avocat în proceduri. Respectiv, reclamantul a fost asigurat cu un alt avocat, în care nu a avut încredere şi care nu i-a urmărit apărarea intereselor, dar din contra ar fi fost într-o înţelegere cu anchetatorul. Suplimentar, existenţa unui raport de examinare medico-legală şi a martorilor asistenţi la prima sa audiere, în fapt nu a fost o practică obişnuită, şi expertul nu a fost preîntîmpinat de răspundere penală pentru darea unor concluzii false, aşa cum o solicită legea. Participarea unui număr neobişnuit de mare de persoane la prima interogare doar confirmă faptul precum că anchetatorul era în cunoştinţă de cauză că voinţa reclamantului a căzut sub influenţa relelor tratamente şi dînsul a fost de acord „să recunoască”. Anchetatorului i-a trebuit să creeze o aparenţă veritabilă despre lipsa relelor-tratamente care ar fi cu greu combătută. Instanţa nici nu a menţionat declaraţia lui I.M., care a constituit confirmarea alibiului reclamantului deoarece aceasta ar confirma că dînsul s-ar fi întors acasă cu mult timp mai înainte de R.M. şi U.
b. Hotărîrea Curţii de Apel
31. La 05 februarie 2002, Curtea de Apel a menţinut sentinţa primei instanţe. Instanţa de apel l-a găsit vinovat pe R.M. şi pe reclamant, considerînd că vinovăţia acestora este dovedită deplin prin declaraţiile lui T., ale colaboratorului de poliţie care a raportat despre declaraţiile lui T. şi prin rezultatele expertizei criminalistice. Instanţa s-a referit la declaraţiile de autodenunţare a reclamantului şi asupra versiunii părţii acuzării, potrivit căreia reclamantul şi R.M. au încercat să o stranguleze pe M. şi după nereuşita sa au aruncat-o în lac.
Retragerea declaraţiilor anterioare ale reclamantul s-a apreciat ca o încercare a evita răspunderea penală.
32. În recursul său reclamantul a reiterat argumentele sale înaintate anterior şi a adăugat că U. a mărturisit precum că el s-ar fi întors acasă la orele 23:00, după cum a fost confirmat de I.M., respectiv conferindu-i un alibi de neînlăturat. Martorul T. nu a menţionat numele reclamantului în declaraţiile sale. Rele tratamente aplicate lui (utilizarea măştii anti-gaz şi limitarea respiraţiei pînă la căderea în stare de inconştienţă urmare a sufocării) nu ar fi putut să-i lase urme de leziuni corporale. Reclamantul s-a referit la constatările raportului de expertiză, care contravenea declaraţiilor sale şi versiunii părţii acuzării, potrivit căreia dînsul şi R.M. au încercat să stranguleze victima M. Raportul de expertiză nu a găsit nici o urmă de strangulare dar a constatat existenţa multiplelor leziuni, care confirmă precum că M. a fost în repetate rînduri lovită. Data omorului nu a fost stabilită: cantitatea urmelor somniferului în sîngele lui M. a fost una mică, confirmînd că dînsa ar fi fost injectată cu multe zile înaintea decesului. Suplimentar, expertul a declarat că victima a decedat cîteva zile înainte de momentul completării raportului de expertiză (la 05 iunie 1997), fapt care exclude data de 19 mai 1997 drept ziua comiterii omorului. Alt expert a susţinut la 1998 că M. a decedat cu săptămînă înainte de momentul completării raportului din 05 iunie 1997, fapt care de asemenea vine în contrar cu versiunea părţii acuzării că M. ar fi fost ucisă la 19 mai 1997. Reclamantul a atras atenţia instanţei asupra refuzului său de a contrasemna autodenunţarea şi mărturii, fapt care pune sub un dubiu caracterul lor veridic. Reclamantul a invocat prevederile Articolelor 3, 5 şi 6 din Convenţie.
c. Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie
33. La 16 aprilie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia din 21 septembrie 2001. Instanţa Supremă a considerat că vinovăţia acuzatului a fost pe deplin dovedită. Instanţa s-a referit la versiunea părţii acuzării cu privire la evenimente, potrivit căreia reclamantul şi R.M au încercat să o stranguleze pe M. De asemenea Curtea Supremă a făcut referinţe la declaraţiile autodenunţătoare ale reclamantului din 04 iunie 1997, date în prezenţa unui avocat, şi potrivit cărora reclamantul şi R.M. a au adus-o pe M. la un lac şi au lovit-o în mod repetat, observînd că dînsa nu a murit, dînşii au aruncat-o în lac unde aceasta s-a înecat. Raportul de expertiză a confirmat maniera în care M. a fost maltratată şi leziunile corporale a acesteia corespund declaraţiilor reclamantului. Suplimentar, martorii au confirmat intenţiile reclamantului de a vinde apartamentul lui M. şi documente relevante au fost găsite în apartamentul unde acuzatul a locuit.
34. Instanţa Supremă a constatat că nu există dovezi despre rele tratamente, iar reclamantul a dat declaraţii în prezenţa avocatului şi a altor persoane.
II. LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
35. Prevederile relevante ale Codrului de procedură penală (în vigoare la momentul evenimentelor prevăd următoarele:
“Articolul 55
...Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri judecătoreşti şi documente procesuale.
Articolul 62
... Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa unui apărător, ales sau numit din oficiu.
Articolul 115
Procesul-verbal privind un act de urmărire se întocmeşte în timpul efectuării acestui act sau imediat după terminarea lui de către ...
Procesul-verbal se citeşte tuturor persoanelor, care au participat la actul de urmărire, explicîndu-li-se, totodată, că au dreptul de a face observaţii, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal. ... După terminarea interogatoriului înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se reproduc în întregime în faţa persoanei interogate.
Articolul 124
Dacă învinuitul, bănuitul, ... refuză să semneze procesul-verbal al actului de urmărire, se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnată pentru conformitate de către persoana ce a efectuat actul.
Celui ce a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se dee posibilitatea să explice cauzele refuzului, iar lămuririle lui trebuie consemnate în procesul-verbal.”
ÎN DREPT
36. Reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 6 § 1 din Convenţie precum că procedurile penale iniţiate în privinţa sa au fost neechitabile. Partea relevantă a Articolului 6 § 1 din Convenţie declară:
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
37. Dînsul de asemenea s-a plîns în baza Articolului 6 § 3 din Convenţie precum că nu a beneficiat de servicii de asistenţă juridică corespunzătoare a avocatului în primele zile ale detenţiei sale. Partea relevantă a Articolului 6 § 3 din Convenţie declară:
“3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
... c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; ... ”
I. ADMISIBILITATEA
38. În plîngerea sa iniţială reclamantul la fel s-a plîns despre pretinsa violare a drepturilor sale potrivit Articolului 3 şi 5 din Convenţie. Oricum, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei el a solicitat Curţii să nu procedeze la examinarea acestor capete de plîngeri, deoarece acestea depăşesc competenţa ratione temporis a Curţii. Curtea nu găseşte motive de a examina aceste capete de plîngeri.
39. Reclamantul s-a plîns de asemenea despre o violare a Articolului 6 § 2 din Convenţie despre condamnarea lui în afara oricăror dovezi cu privire la vinovăţia sa. Examinînd materialele dosarului, Curtea consideră că acest capăt de plîngere este vădit nefondat.
40. Reclamantul a pretins violarea Articolului 6 § 3 din Convenţie. Dînsul a susţinut precum că avocatul (C.S.), contractat de mama reclamantului la ziua reţinerii (4 iunie 1997), a fost împiedicat să aibă o întrevedere cu dînsul în acea zi. Atunci cînd avocatul a reuşit să aibă acces la reclamant, acesta nu a cerut să i se fie acordat timp pentru o discuţie confidenţială cu reclamantul sau să facă cunoştinţă cu circumstanţele cauzei, ci s-a procedat direct la interogarea fără a verifica dacă reclamantul ar fi fost supus relelor tratamente sau ameninţat cu aplicarea acestora.
41. Curtea notează precum că evenimentele în litigiu au avut loc pînă intrarea în vigoare la 12 septembrie 1997 a Convenţiei pentru Republica Moldova. Oricum, Curtea reaminteşte că procedurile penale derulate în faţa unei instanţe s-au finalizat prin adoptarea unei decizii judiciare definitive, care include în sine orice neajunsuri de care aceasta poate fi afectată (a se vedea, de exemplu, Klimentyev v. Russia (dec.), no. 46503/99, 21 iunie 2005). Prin urmare, maniera în care s-a efectuat interogarea reclamantului în prezenta cauză poate fi luată în consideraţie la examinarea echităţii procedurilor în întregime, care au continuat de asemenea şi după data ratificării.
Curtea notează că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă precum că C.S. ar fi solicitat să aibă o întrevedere cu reclamantul la 04 iunie 1997 şi dînsului i s-a refuzat, sau eventual că C.S. ar fi acţionat neprofesionist la 05 iunie 1997. Documentele din dosar confirmă că reclamantul a beneficiat de asistenţa avocatului oferit din oficiu la prima zi de reţinere, precum şi de avocatul ales de mama la a doua zi de arest. Nu este nimic în dosar care ar conduce la ideea că acţiunile celor doi avocaţi a fost de o calitate scăzută întru a compromite echitatea procedurilor în întregime. Prin urmare acest capăt de plîngere urmează a fi respins ca fiind vădit neîntemeiat.
42. Curtea consideră că cererea reclamantului formulată sub aspectul Articolului 6 § 1 din Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară acest capăt de cerere admisibil. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestei plîngeri.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE
A. Susţinerile părţilor
1. Susţinerile reclamantului
43. Reclamantul a susţinut precum că el a fost condamnat în principal bazîndu-se pe declaraţiile autodenunţătoare făcute sub presiunea relelor tratamente la 04 şi 05 iunie 1997. El nu a semnat aceste declaraţii, astfel exprimîndu-şi refuzul cu cele ce i s-a impus să mărturisească la interogatoriu. Nici un proces-verbal nu a fost completat la momentul acţiunilor de urmărire penală şi dînsul a fost solicitat ulterior să semneze procesele-verbale doar în octombrie 1997. Atunci cînd el a refuzat, anchetatorul D. a specificat că reclamantul nu a căzut de acord să semneze. Acel anchetator a luat cauza sa în procedură după interogările din 04 şi 05 iunie 1997 şi prin urmare nu a avut nici competenţa de a semna astfel de procese-verbale. Faptul că anchetatorul D. a semnat procesele-verbale în locul anchetatorului care iniţial a procedat la audierea reclamantului, dovedeşte faptul că acele procese-verbale nu au fost semnate la 05 iunie 1997, în contradicţie cu cele menţionate în procese-verbale.
44. Mai mult decît atît, medicul-legist şi martorii oculari care au participat la audiere nu au fost niciodată chestionaţi în instanţă. Instanţele nu au stabilit cu certitudine data decesului lui M. Doar o singură expertiză a fost efectuată asupra cadavrului victimei M. care a constatat că aceasta a decedat „cu cîteva zile înainte” pînă la data completării raportului de expertiză, la 05 iunie 1997. Acest lucru nu poate fi apreciat ca fiind cu „16 zile mai înainte” şi prin urmare M. nu ar fi putut să fie omorîtă la 19 mai 1997 după cum o susţine partea acuzării. Din momentul în care expertul care a concluzionat în raportul de expertiză din 05 iunie 1997 a decedat ulterior într-un accident, el nu a putut fi audiat asupra sensului frazei „cu cîteva zile mai înainte” pe care a specificat-o, şi instanţele naţionale au respins, fără a aduce vre-o motivare, demersul reclamantului de numire a unei expertize suplimentare pentru a constata data exactă a decesului lui M.
45. Instanţele au rămas pasive faţă de declaraţiile a doi martori care au susţinut că reclamantul ar avea un alibi, potrivit căruia el s-ar fi întors acasă imediat după evenimentele avute loc în bar, şi anume spre orele 23.00, în timp ce R.M. şi U. s-au întors mult mai tîrziu. Mai mult, nimeni din martori, inclusiv şi T., nu au menţionat numele reclamantului care a apărut doar în raportul scris al colaboratorului de poliţie şi care s-a referit, de asemenea, la declaraţiile lui T. În orice caz, nici o instanţă naţională nu a analizat discrepanţa între declaraţiile lui T. şi aprecierea colaboratorului de poliţie a declaraţiilor anterioare ale acesteia. Nici o confruntare între reclamant şi martorul T. nu a fost efectuată întru a constata dacă T., în fapt, s-a pronunţat oare cu privire la reclamant. Sugestia Guvernului precum că dînsa doar a omis sau a uitat să numească numele reclamantului în cadrul audierii ulterioare, constituie un nou argument care niciodată nu a fost examinat de instanţele naţionale şi prin urmare este irelevant. Autorităţile, astfel, nici nu au luat suficiente măsuri pentru a găsi pe T. şi a asigura audierea acesteia în instanţă, avînd în vedere că dînsa a specificat în declaraţiile sale din 03 iunie 1997 despre intenţia sa de a se instala cu traiul în Taşkent, Uzbekistan, unde locuieşte bunica acesteia. Nu există nici o dovadă despre cel puţin o încercare s-a mutat oare martorul în acel oraş, necătînd la faptul că sora lui T., de asemenea, a menţionat despre Taşkent, drept locul unde rudele acesteia locuiesc. Nici M.D. nu a fost audiată, chiar dacă dînsa iniţial a fost chestionată şi a declarat despre anumite detalii ale infracţiunii, după cum le-a auzit de la T. Dînsa din urmă, nu a menţionat numele reclamantului, dar le-a numit pe R.M., U. şi S. drept făptaşi a infracţiunii.
46. Avocatul prezent în cadrul audierilor reclamantului la 04 şi 05 iunie 1997 a fost numit de procuror şi nu a făcut nimic în sensul apărării intereselor reclamantului. Avocatul s-a alăturat interogării fără a încerca să aibă cel puţin o discuţie confidenţială cu reclamantul. Declaraţiile de autodenunţare s-au contrazis cu unele dovezi obiective şi o procedură corespunzătoare nu a fost respectată în acest sens reieşind din faptul că reclamantului nu i s-a permis să noteze date despre care a fost întrebat şi de a semna procesele-verbale de audiere.
47. Instanţele nu au prezentat suficiente motive în hotărîrile sale. Unele din motive au venit în contradicţie cu circumstanţele cauzei precum: instanţele au constatat că reclamantul ar fi spus anchetatorului despre detaliile omorului şi locul unde cadavrul poate fi găsit, fără a lua în consideraţie că asemenea detalii deja au fost aduse la cunoştinţă prin raportul colaboratorului operativ de poliţie din 04 iunie 1997, completat după o discuţie cu T.; precum şi circumstanţa că reclamantul a aflat despre detalii suplimentare nemijlocit de la R.M. şi a informat poliţia despre aceste detalii.
2. Poziţia Guvernului
48. Guvernul a susţinut precum că instanţele naţionale au adoptat hotărîri motivate după o examinare a tuturor probelor din dosar şi în deplină măsură au apreciat circumstanţele speţei. În opinia Guvernului, Curtea nu ar putea înlocui instanţele naţionale printr-o re-examinare a probelor, ci doar să se refere la echitatea procedurilor în întregime.
49. Faptul că declaraţiile lui T. diferă de la acelea ale colaboratorului de poliţie care a raportat despre conversaţia avută cu aceasta, este irelevant din momentul în care ambii au descris aceleaşi fapte. Chiar dacă colaboratorul de poliţie a înregistrat declaraţiile martorului la 04 iunie 1997, acestea s-au scris la 22 mai 1997 după o discuţie cu martorul T., ultima fiind posibil să fi omis cîteva aspecte principale atunci cînd a fost audiată la unsprezece zile mai tîrziu, la 03 iunie 1997. Oricum, nu este sarcina Curţii de a constata dacă o declaraţie concretă a unui martor a fost anexată corect la materialele dosarului drept probă, ci numai să examineze echitatea procedurilor sub aspectul Articolului 6 din Convenţie. Faptul că T. ulterior a dispărut şi a fost de negăsit pentru a face declaraţii în instanţă, prin sine nu constituie o circumstanţă care ar determina respingerea declaraţiilor iniţiale ale acesteia. Aceasta nu este un aspect necesar examinării prin prisma Articolului 6 la Convenţie (a se vedea Doorson v. the Netherlands, 26 March 1996, § 80, Reports of Judgments and Decisions 1996‑II).
50. Demersul reclamantului cu privire la numirea altei examinări medico-legale întru a constata data exactă a decesului lui M. a fost respins de instanţe deoarece mai multe expertize au fost deja efectuate în cauză şi nu mai era necesară o altă examinare. În orice caz, aprecierea datei exacte a decesului lui M. nu ar afecta într-un fel rezultatul procesului sau sentinţa adoptată.
51. Guvernul a recunoscut precum că instanţele nu au examinat înregistrarea video a declaraţiilor reclamantului din 04 şi 05 iunie 1997. Totuşi, acest fapt nu ridică vre-o problemă prin prisma Articolului 6 din Convenţie, din momentul în care au existat suficiente dovezi despre lipsa oricăror rele tratamente în privinţa reclamantului. Instanţele au constatat că toate elementele probatorii din dosar au fost coroborate între ele, inclusiv şi cu declaraţiile reclamantului. Instanţele au adoptat hotărîri întemeiate pe circumstanţele cauzei, respectînd exact cerinţele procesual-penale.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
52. Curtea reiterează că efectul Articolului 6 § 1 este, inter alia, de a plasa „tribunalul” sub o obligaţie de a proceda la o examinare corespunzătoare a pledoariilor, argumentelor şi probelor, fără a prejudicia propria apreciere a acestora sau constatarea sunt oare ele relevante pentru hotărîrea sa, avînd în vedere că Curtea Europeană nu este în poziţia să examineze dacă acele argumente au fost într-un mod adecvat luate în consideraţie (a se vedea Perez v. France [GC], no. 47287/99, § 80, ECHR 2004‑I, şi Buzescu v. Romania, no. 61302/00, § 63, 24 Mai 2005). Totuşi, deşi Articolul 6 § 1 obligă instanţele de a prezenta motive în susţinerea hotărîrilor sale, norma nu poate fi înţeleasă întru a obliga să fie adus un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, 19 April 1994, §§ 59 şi 61, Series A no. 288, şi Burg and Others v. France (dec.), no. 34763/02, ECHR 2003-II). Extinderea obligaţiei de a motiva poate depinde în special de natura deciziei şi urmează a fi apreciată în lumina circumstanţelor speţei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain and Hiro Balani v. Spain, hotărîri din 9 decembrie 1994, § 29 şi § 27, respectiv, Series A nos. 303-A şi 303-B, respectiv, şi Helle v. Finland, 19 decembrie 1997, Reports 1997‑VIII, § 55).
53. De exemplu în cauza Ruiz Torija v. Spain (pre-citată, §§ 29 şi 30) Curtea a constatat că omisiunea instanţei naţionale de considera contr-argumentul reclamantei precum că acţiunea civilă împotriva dînsei s-a prescris, a rezultat într-o violare a Articolului 6 din Convenţie. În Grădinar v. Moldova (no. 7170/02, § 117, 8 Aprilie 2008) Curtea a găsit violarea Articolului 6 din momentul în care „instanţele naţionale simplu s-au ales să ignore multiple violări serioase ale legislaţiei, specificate de instanţele inferioare, precum şi să nege o serie de elemente fundamentale cum ar fi faptul că acuzatul a avut un alibi la presupusul moment al comiterii infracţiunii.” Omisiuni similare de a prezenta suficiente motive au rezultat în constatări de violare a Articolului 6 din Convenţie în Hiro Balani (pre-citată, §§ 27 şi 28), Suominen v. Finland (no. 37801/97, §§ 34-38, 1 iulie 2003), Salov v. Ukraine (no. 65518/01, § 92, ECHR 2005‑VIII (extracts)), Popov v. Moldova (no. 2) (no. 19960/04, §§ 49-54, 6 decembrie 2005), Melnic v. Moldova (no. 6923/03, §§ 39-44, 14 noiembrie 2006) şi alte cauze asemănătoare.
2. Aplicarea principiilor la prezenta cauză
54. Curtea notează precum că reclamantul a ridicat o serie de argumente serioase contestînd în fapt doar trei elemente probatorii care prin cauzalitate l-au legat cu faptul comiterii infracţiunii. Dînsul a accentuat, spre exemplu, că percheziţia efectuată în apartamentul său nu a indicat că documentele relevante au fost depistate în camera unde dînsul a locuit (în contrar cu acea cameră închiriată de R.M., vinovăţia căruia a fost dovedită prin alte probe), precum că susţinerile lui S.P. doar au reprodus declaraţiile lui T., pe care se pretinde că le-ar fi dat martorul (din momentul în care T. personal niciodată nu a menţionat numele reclamantului), şi precum că ar exista circumstanţe care grav ar pune la îndoială caracterul veritabil al „autodenunţării” (cel mai important, refuzul reclamantului de a semna declaraţiile, necătînd la caracterul lor „voluntar”, cît pînă la darea declaraţiilor şi după înregistrarea video a acestora, şi o discrepanţă clară între cele despre ce dînsul s-a „autodenunţat” şi ulterior concluziile obiective ale expertului medic-legist despre pretinsa tentativă de a strangula victima). Reclamantul în final s-a referit la alibi de care a beneficiat în noaptea omorului.
55. Curtea reiterează precum că nu este rolul său de a re-examina circumstanţele cauzei, care deja au fost apreciate de instanţele naţionale, sau de a acţiona în calitate de „a patra instanţă” şi să decidă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului. În schimb, Curtea este menită să verifice dacă procedurile în întregime au fost conforme cu cerinţele Articolului 6 din Convenţie. După cum s-a reamintit în paragrafele 52 şi 53 mai sus, unul din standardele ale Articolului 6 declară că este în sarcina instanţelor naţionale de a considera cele mai importante argumente ridicate de părţi şi de a aduce motive în sensul acceptării sau refuzului acestora. Chiar dacă sfera argumentelor asupra cărora instanţele urmează să aducă argumente proprii poate depinde de circumstanţele particulare ale cauzei, totuşi o omisiune de a considera un argument serios sau examinarea într-o manieră vădit arbitrară este în sine incompatibilă cu noţiunea unui proces echitabil.
56. În prezenta speţă, Curtea consideră că argumentele reclamantului, menţionate în paragraful 54 mai sus, nu pot fi considerate ca fiind nesemnificative sau incapabile să influenţeze rezultatul procesului. Totuşi, nu se observă din conţinutul hotărîrilor judecătoreşti naţionale că aceste argumente ale reclamantului ar fi analizate într-un mod potrivit. Doar o singură excepţie a constituit Decizia Curţii Supreme de Justiţie, care s-a referit la discrepanţa între declaraţiile de autodenunţare şi circumstanţa vizavi de încercarea de a strangula victima M. cu o funie, constatările medicului-legist în acest sens, care nu a găsit semne de strangulare asupra cadavrului lui M. Necătînd la aceasta, deşi Curtea Supremă de Justiţie aparent a încercat să ia în consideraţie cu această evidentă discrepanţă, Instanţa supremă a ales doar să parafrazeze susţinerile reclamantului din acea ce dînsul a spus expres (o încercare de a strangula) spre altceva mai bine corespunzător constatărilor expertului (semne de maltratări, care niciodată nu au fost menţionate în declaraţiile reclamantului, a se vedea paragrafele 13 şi 33 mai sus). Curtea consideră acest fapt de denaturare a probei (prin alterarea declaraţiilor reclamantului) nu numai arbitrar dar şi drept un răspuns necorespunzător la argumentele reclamantului precum că ar fi existat o serioasă contradicţie între declaraţiile sale şi dovezi obiective, care luate împreună cu refuzul semnării acelor declaraţii, contestă caracterul lor veridic. O reacţie la argumentele reclamantului în acest sens ar fi fost şi mai mult importantă în lumina faptului că acesta a fost una din cauze pentru care reclamantul a fost achitat de instanţe în prima rundă de proceduri (a se vedea paragraful 22 mai sus).
57. Mai mult decît atît, cum a fost şi în speţa Grădinar, pre-citată, în prezenta cauză instanţele naţionale au omis să ia în consideraţie alibi al reclamantului pentru noaptea cînd omorul victimei M. ar fi avut loc, deşi acest alibi a fost acceptat de două instanţe în prima rundă a procedurilor (a se vedea paragrafele 22 şi 23 mai sus). Nu există nici o explicaţie pentru această omisiune, care se referă la unul din cele mai concludente argumente prezentate de apărare şi prin urmare necesita o analiză corespunzătoare. Similar, deşi ar fi fost o discrepanţă între ceea ce a declarat T. în faţa poliţiei (fără a menţiona reclamantul ci o altă persoană S.) şi cele descrise de S.P. în raportul său reieşind din mărturiile ale martorei T. (menţiunea despre reclamant), nici autorităţile de anchetă şi nici instanţele nu au întrebat-o suplimentar despre acestea în cadrul audierii din 05 iunie 1997 întru a înlătura orice dubiu, ci simplu au preferat să se refere la declaraţiile indirecte ale martorei S.P. în detrimentul la conţinutul mărturiilor prezentate de martorul direct.
58. Curtea găseşte că, deşi cu greu referindu-se la declaraţiile autodenunţătoare ale reclamantului şi omisiunea de a considera contestaţia lui serioasă a veridicităţii acelor mărturisiri, chiar şi parafrazînd acele declaraţii întru a evita contradicţii cu anumite probe obiective, instanţele naţionale simplu au ales să rămînă reticente la o serie de aspecte fundamentale, cum ar fi alibi pentru presupusul moment al comiterii infracţiunii. Curtea nu poate găsi nici o explicaţie pentru asemenea omisiuni ale instanţelor în hotărîrile instanţelor naţionale (a se vedea Grădinar, pre-citată, § 117). Acest lucru este unul frapant, avînd în vedere că două instanţe au achitat reclamantul în prima rundă a proceduri (a se vedea paragrafele 22 şi 23 mai sus) şi din momentul în care în absenţa oricăror noi probe menţionate în hotărîrile judecătoreşti ale instanţelor, acestea l-au condamnat în a doua rundă de proceduri, desconsiderînd circumstanţele care anterior au condus la achitarea reclamantului (a se vedea Salov, pre-citat, § 91). Prin urmare instanţele naţionale nu au motivat hotărîrile sale.
59. Astfel, a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
60. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
61. Reclamantul a pretins 224 297 Euro pentru prejudicii materiale şi morale cauzate prin condamnarea ilegală şi detenţia pentru mai mulţi ani, precum şi prin faptul că a pierdut orice şansă să revină la o viaţă normală şi obţină surse de existenţă rezonabile, fiind defăimat în ochii celor care îl înconjoară. Dînsul s-a referit la Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC] (no. 48787/99, ECHR 2004‑VII) drept precedent al Curţii unde s-a acordat similar sume pentru o condamnare ilegală şi o detenţie ilicită durabilă.
62. Guvernul a susţinut precum că reclamantul nu ar putea pretinde compensarea prejudiciilor din momentul în care dînsul nu a adus dovezi în acest sens. Referinţa la speţa Ilaşcu and Others a fost una irelevantă din momentul în care acel caz s-a referit la condamnarea de instanţe care nu pot fi considerate competente de a judeca reclamanţii, pe cînd în prezenta speţă reclamantul a fost condamnat de instanţe legal constituite şi competente în acest sens.
63. Curtea consideră că reclamantului urma să-i fie cauzat un anumit grad de anxietate şi frustrare prin condamnarea în baza unor motive insuficiente. Curtea suplimentar consideră că atunci cînd un prejudiciu moral nu este pretins pentru încălcări de genul acelora care au fost constatate în prezenta cauză, este destul de dificil, chiar şi imposibil pentru reclamant de a aduce orice probă pentru suferinţele sale. În acelaşi timp, Curtea consideră că suma pretinsă este excesivă. Bazîndu-se pe materialele în posesia sa, Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral, împreună cu orice taxă pe venit care ar putea fi percepută (a se vedea Popovici v. Moldova, nos. 289/04 and 41194/04, § 90, 27 noiembrie 2007).
64. De asemenea, Curtea considere că atunci cînd o persoană, cum este şi în prezenta cauză, a fost condamnată urmare a procedurilor care au rezultat în violarea cerinţelor Articolului 6 din Convenţie, o rejudecare şi redeschidere a procedurilor în speţă, dacă s-a solicitat, reprezintă în principiu o măsură oportună de a remedia violarea (a se vedea Öcalan v. Turkey [GC], no. 46221/99, § 210, ECHR 2005‑IV, şi Popovici, pre-citat, § 87).
B. Costuri şi cheltuieli
65. Reclamantul a pretins 2 275 EUR pentru compensarea cheltuielilor de asistenţa juridică acordată în faţa instanţelor naţionale. În susţinerea pretenţiilor sale el a prezentat un contract încheiat cu reprezentantul său şi o listă cu specificarea orelor lucrate pe caz, confirmînd că reprezentantul său a lucrat 31 de ore şi 15 minute la o rată de 50 EUR pentru o oră, precum şi bonurile fiscale de plata acordată avocaţilor pe parcursul procedurilor naţionale.
66. Guvernul a susţinut precum că reclamantul nu a reuşit în fapt să dovedească că a achitat sumele pentru asistenţa juridică, din momentul în care în ziua la care el a prezentat pretenţiile sale dînsul nu s-a achitat cu avocatul. Avînd în vedere asistenţa juridică acordată de Consiliul Europei, nu mai era necesară o altă asistenţă suplimentară. Cheltuieli judiciare suportate pe durata procedurilor naţionale nu au fost suportate printr-un contract legal cu avocaţii participanţi şi prin urmare sunt vage şi imprecise.
67. Curtea reiterează precum că potrivit propriei jurisprudenţe un reclamant este în drept să i se ramburseze costuri şi cheltuieli numai în măsura în care acestea au fost suportate în fapt şi au fost necesare, fiind de asemenea rezonabile în cuantumul său ( a se vedea, de exemplu, Iatridis v. Greece (satisfacţie echitabilă) [GC], no. 31107/96, § 54, ECHR 2000-XI).
68. Avînd în vedere toate informaţiile în posesia cărora se află, complexitatea cazului şi observaţiile părţilor, luînd de asemenea în consideraţie sumele oferite prin intermediul asistenţei juridice din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului o sumă suplimentară de 650 EUR pentru proceduri în faţa Curţii.
C. Penalităţi
69. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie calculate reieşind din rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA
1. Declară unanim cererea admisibilă în partea plîngerilor potrivit Articolului 6 § 1 din Convenţie, şi restul cererilor inadmisibile;
2. Hotărăşte, cu patru voturi împotriva la trei, precum că a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte, cu patru voturi împotriva la trei
(a) că Statul reclamat va achita reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care prezenta hotărîre va deveni definitivă, potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 5 000 EURO (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi 650 EURO (şase sute şi cincizeci) pentru compensarea costurilor şi cheltuielilor, sumele care urmează să fie convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data executării, plus orice taxă care poate fi încasată;
(b) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente;
4. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamatului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 18 mai 2010, în conformitate cu Regula 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
În corespundere cu Articolul 45 § 2 din Convenţie şi Regula 74 § 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărîre se anexează opinia disidentă comună a judecătorilor Bratza, Garlicki şi David Thór Björgvinsson.
N.B.
T.L.E.
OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR BRATZA, GARLICKI ŞI DAVID THÓR BJÖRGVINSSON
1. În timp ce noi am votat în favoarea admisibilităţii plîngerii reclamantului sub aspectul Articolului 6 § 1 din Convenţie, totuşi noi nu am fost în situaţia de a împărţi opinia majorităţii Camerei despre existenţa unei violări a prevederilor acestei norme.
Noi notăm de la bun început, deşi reclamantul nu a fost satisfăcut de rezultatul procedurilor penale iniţiate în privinţa sa, dînsul nu se plînge despre inechitatea procedurilor avute loc în faţa Tribunalului Chişinău, Curţii de Apel sau a Curţii Supreme de Justiţie: reclamantul a fost legal reprezentat în toate trei instanţe şi nu există nici o sugestie precum că ar fi avut loc vreo încălcare a principiului egalităţii armelor sau precum că reclamantul nu ar fi în stare, prin apărătorul său, să prezinte astfel de argumente sau pledoarii după cum ar fi dorit. Constatarea majorităţii din judecători precum că procedurile penale împotriva reclamantului ar fi fost inechitabile s-a bazat exclusiv prin pretinsul caracter inadecvat al motivelor aduse de Tribunalul Chişinău în condamnarea reclamantului şi rejudecarea cauzei lui şi acelor prezentate de curţile de apel şi recurs prin menţinerea acelei condamnări. Noi considerăm că, în concluziile despre existenţa unei violări a Articolului 6 în prezenta cauză, majoritatea Camerei s-a distanţat de funcţia de supraveghere, caracteristică Curţii, şi contrar celor susţinute în hotărîrea de mai sus, şi-a asumat rolul celei de „a patra instanţe”.
2. La adoptarea concluziilor sale, majoritatea judecătorilor s-a referit la hotărîrea Camerei în speţa Grǎdinar v. Moldova (No. 7170/02, 8 aprilie 2008), unde Curtea, în mod similar, a găsit violarea Articolului 6 în baza insuficienţei temeiurilor aduse de instanţele de apel/recurs întru a motiva condamnarea reclamantului. Susţinînd astfel, precum şi în cazul Grǎdinar, instanţele naţionale în prezenta speţă au rămas reticente în privinţa cîtorva aspecte fundamentale în cauză, inclusiv alibi al reclamantului care a condus la achitarea anterioară a reclamantului.
Necătînd la aparentă asemănare a acestora, există totuşi o distincţie fundamentală între aceste două cauze. În cauza Grǎdinar, după cum şi în această speţă, Curtea Supremă a casat hotărîrile instanţelor inferioare achitînd soţul reclamantei în privinţa acuzaţiilor de omor şi o rejudecare a cauzei a fost ordonată. La rejudecarea cauzei soţul reclamantei a fost din nou achitat de instanţa de fond dar sentinţa a fost casată de Curtea de Apel, care l-a condamnat pe acesta în baza aceloraşi probe fără a audia repetat principalii martori în speţă. Condamnarea sa a fost ulterior menţinută de Curtea Supremă de Justiţie. A fost o omisiune a celor două instanţe de apel şi recurs de a aduce suficiente motive întru reversarea concluziilor asupra circumstanţelor de fapt apreciate de instanţa de fond, fapt care a stat la temelia constatărilor Curţii despre existenţa violării Articolului 6. Prin evident contrast, reclamantul în prezenta cauză a fost recunoscut vinovat de omor după rejudecare şi urmare a unei depline reexaminări a probelor din dosar şi condamnarea sa a fost menţinută cît de Curtea de Apel aşa şi de Curtea Supremă. Constatările majorităţii judecătorilor din cameră nu a fost bazată, după cum în cauza Grǎdinar, pe omisiunea instanţelor de apel/recurs de a aduce suficiente temeiuri întru reversarea concluziilor instanţei de fond, dar prin prisma pretinsei omisiuni a instanţei de fond şi de apel/recurs la rejudecarea cauzei reclamantului şi de aşi motiva o altă şi diferită apreciere a probelor cercetate de instanţa de fond iniţială.
3. Noi considerăm precum că aceste consideraţiuni sunt depăşite. Din momentul în care garanţiile Articolului 6 § 1 din Convenţie inevitabil impun unui tribunal de a proceda la o examinare corespunzătoare a susţinerilor, argumentelor şi probelor prezentate în faţa sa, este doar în sarcina însuşi a tribunalului de a aprecia relevanţa acestora pentru hotărîrile sale. După cum corect s-a accentuat în hotărîrea prezentă, norma Articolului 6 nu poate fi înţeleasă drept una solicitînd răspunsuri detaliate asupra fiecărui argument înaintat în faţa instanţei. Mai puţin Articolul 6 poate fi înţeles drept impunînd unei instanţe, cum este şi în prezenta cauză unde o rejudecare a avut loc, de a aduce motive întru aşi întemeia o altă concluzie asupra probelor, sau o altă apreciere făcută a acestor probe, în comparaţie cu instanţa de fond iniţială. Curtea de la Strasbourg va fi justificată să intervină doar în acele speţe unde aprecierea probelor aduse în faţa instanţelor naţionale, sau motivele care stau la baza concluziilor asupra acelor probe, sunt vădit nerezonabile sau viceversa arbitrare.
Temeiurile pe care s-a axat hotărîrea în speţă la constatarea violării Articolului 6 sunt, în opinia noastră, departe de orice constatare a oricărui caracter arbitrar al acţiunilor instanţelor naţionale.
4. S-a argumentat prioritar precum că instanţele naţionale au omis într-un mod corespunzător să răspundă la „cîteva argumente fundamentale ale reclamantului vizavi de trei elemente probatorii care prin cauzalitate l-au legat cu faptul comiterii infracţiunii”, şi anume documente relevante depistate după percheziţia în apartamentul reclamantului; raportul lui S.P. despre cele relatate lui de martorul T. vizavi de implicarea reclamantului; şi autodenunţările însuşi a reclamantului.
5. Acest argument ilustrează dificultatea cu care s-a confruntat Curtea atunci cînd şi-a asumat rolul unei instanţe de apel şi a urmărit să substituie propria viziune în raport cu acea ale instanţelor naţionale, şi anume care din argumente impun o reacţie şi un răspuns. Cu privire la primul din aceste elemente, s-a spus precum, atunci cînd s-a notat că documentele încriminatoare s-au găsit în apartamentul reclamantului pe care acesta l-a împărţit cu complicele său R.M, Tribunalul Chişinău a omis să menţioneze că procesul-verbal al percheziţiei nu a specificat dacă documentele s-au găsit în camera închiriată de R.M. sau într-un alt loc din apartament. Oricum, în materialele dosarului de la Curte nimic nu indică ce fel de referinţă asupra acestui element de probă, dacă a fost astfel, s-a plasat de reclamant la examinarea în fond. Evident, nu apare din conţinutul hotărîrilor judecătoreşti naţionale ale instanţelor de apel/recurs, precum că acest fapt ar fi fost principală pretenţie a apelurilor/recursurilor reclamantului faţă de Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie.
6. Cu privire la cel de al doilea element, este adevărat precum că declaraţiile lui T. de incriminare a reclamantului ar fi apărut doar în raportul lui S.P. despre rezultatele chestionării martorului şi nu însăşi în cadrul audierii acestui martor. Oricum, este de asemenea adevărat că S.P. a fost chemat şi audiat în calitate de martor la rejudecarea şi dînsul a confirmat versiunea despre care i-a spus martorul T. la 04 iunie 1997. Plîngerile indicate în hotărîre s-au axat pe faptul precum că instanţele naţionale au „preferat să se întemeieze pe mărturia lui S.P. din auzite în detrimentul la cele ce însăşi martorul a declarat în original” şi precum că nu s-au luat măsuri pentru a întreba suplimentar martorul T., în cadrul audierii din 05 iunie 1997, întru a înlătura orice dubii despre o pretinsă discrepanţă între aceste două teze. Dar, din nou, este neclar a fost oare vre-o obiecţie ridicată de reclamant vizavi de admiterea probei declaraţiei lui S.P.; nu apare în instanţa de fond şi apel nici o referinţă a reclamantului, dacă există astfel, asupra acestei inconsistențe între două declaraţii.
7. Cît priveşte autodenunţarea reclamantului, este indiscutabil că instanţele naţionale au examinat principala pretenţie a reclamantului precum că aceste declaraţii ar fi fost date involuntar. Tribunalul Chişinău expres a reţinut că aceste declaraţii au fost voluntare, notînd că expertul medic-legist nu a descoperit careva leziuni corporale asupra reclamantului şi precum că atunci cînd reclamantul a dat declaraţii acesta era asistat de un avocat şi în prezenţa a martorilor, respectiv nu a fost nici o forţare sau altceva de acest fel, şi dîsnul a declarat fără nici o restrîngere. Hotărîriea stipulează precum că există o „contradicţie serioasă” între declaraţii şi dovezi obiective care ar naşte dubii vizavi de caracterul veridic al declaraţiilor şi precum că Curtea Supremă a „denaturat” mărturiile reclamantului în sensul de a le adapta la aceste contradicţii. În opinia noastră, nu este rolul Curţii de a proceda la o apreciere independentă despre existenţa or gravitatea pretinsei contradicţii; mai puţin noi simţim justificat să formulăm o concluzie precum că Curtea Supremă a denaturat dovezile prin modificarea declaraţiilor reclamantului, după cum se pretinde.
8. Finalmente s-a argumentat în hotărîre precum că instanţele au omis să considere alibi al reclamantului pentru presupusa noapte a omorului lui M. Pretinsul martor, care a susţinut alibi al reclamantului, a fost I.M. care de asemenea a locuit în apartamentul reclamantului în timpul evenimentelor. Aparent, martorul I.M. nu s-a luat în consideraţie, acest alibi fiind inclus în declaraţiile scrise date în faţa Tribunalului Chişinău. Este adevărat că instanţele naţionale la rejudecarea cauzei reclamantului nu au făcut referinţe la alibi şi nu au explicat de ce acesta a fost desconsiderat. Totuşi, noi notăm că, deşi reclamantul a pretins precum că alibi al său a rămas „incontestabil”, acesta a fost vădit inconsistent în raport cu propriile declaraţii de autodenunţare ale reclamantului, care au fost admise de instanţele naţionale drept valide. În aceste circumstanţe, noi nu găsim temeiuri de a concluziona precum că omisiunea de a se referi la alibi este un indiciu al caracterului arbitrar al acţiunilor instanţelor naţionale.
9. Noi, din aceste considerente, nu suntem convinşi precum că reclamantul a stabilit aceste deficienţe în aprecierile instanţelor naţionale vizavi de probatoriul sau în motivarea hotărîrilor sale, fapte care ar duce la o violare a Articolului 6 § 1 din Convenţie.
Full & Egal Universal Law Academy