CASE OF VINCI CONSTRUCTION AND GTM GÉNIE CIVIL ET SERVICES v. FRANCE - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A 5-A

CAUZA VINCI CONSTRUCTION ȘI GTM GÉNIE CIVIL ET SERVICES ÎMPOTRIVA FRANȚEI

(Cererile nr. 63629/10 și 60567/10)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

2 aprilie 2015

DEFINITIVĂ

02/07/2015

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Vinci Construction și GTM Génie Civil et Services împotriva Franței,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră compusă din:

Mark Villiger, președinte,
Boštjan M. Zupančič,
Ganna Yudkivska,
Vincent A. De Gaetano,
André Potocki,
Helena Jäderblom,
Aleš Pejchal, judecători,
și Milan Blaško, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 3 martie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 63629/10 și 60567/10) îndreptate împotriva Republicii Franceze prin care două societăți de drept francez, Vinci Construction și GTM Génie Civil et Services („reclamantele”) au sesizat Curtea la 7 octombrie 2010 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Societatea Vinci Construction France, al cărei sediu social este în Nanterre, a fost reprezentată de E. Trichet și M. Hindré-Guéguen, avocați în Paris. Societatea GTM Génie Civil et Services (GTM GCS), al cărei sediu social este în Nanterre, a fost reprezentată de F. Molinie și I. Saint-Esteben, avocați în Paris. Guvernul francez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, domnul F. Alabrune, director pentru afaceri juridice în Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantele invocă o încălcare a dreptului lor la o cale de atac efectivă, precum și a dreptului la respectarea domiciliului, a vieții private și a secretului corespondenței și, în special, a confidențialității mesajelor dintre un avocat și clientul său, ca urmare a operațiunilor de percheziție și ridicare de obiecte și înscrisuri efectuate la sediile lor.

4. La 10 aprilie 2013, cererile au fost comunicate Guvernului.

FAPTELE

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5. Printr-o cerere din 3 octombrie 2007, Direcția generală a concurenței, de consum și de combatere a fraudelor (DGCCRF) a solicitat judecătorului de drepturi și libertăți (JDL) din cadrul Tribunalului de Mare Instanță din Paris autorizația de a proceda la percheziții și ridicări de obiecte și înscrisuri din sediile mai multor societăți, printre care și cele ale reclamantelor, în temeiul art. L. 450-4 din Codul comercial, în cadrul unei anchete deschise pentru fapte de înțelegere ilicită, interzise de art. L. 420-1 din Codul comercial și art. 81 din Tratatul de la Roma, care ar fi fost săvârșite cu ocazia atribuirii de contracte de achiziții publice pentru renovarea unor spitale publice.

6. Prin ordonanța din 5 octombrie 2007, JDL a acordat agenților DGCCRF autorizația de a proceda la aceste percheziții și ridicări de obiecte și înscrisuri.

7. Printr-o motivare de 15 pagini, acesta reamintea toate probele prezentate de administrația reclamantă și concluziona legalitatea aparentă a obținerii acestora. În continuare a procedat la analiza desfășurării diferitelor proceduri de licitație privind achizițiile publice în cauză și a conținutului ofertelor făcute de întreprinderile candidate, printre care și societățile reclamante, și a identificat o serie de anomalii. Pe baza acestor probe, JDL a caracterizat existența unor indicii care permiteau să se prezume existența unor practici interzise în sensul art. L. 450-4 din Codul Comercial.

8. În continuare JDL a limitat autorizația de a proceda la percheziții și ridicări de obiecte și înscrisuri de la sediile societăților expres vizate, precum și în ceea ce privește activitatea lor în sectorul construcției și renovării de instituții de sănătate.

9. Prin comisia rogatorie a JDL parizian, ia- fost atribuit unui JDL din cadrul Tribunalului de Mare Instanță din Nanterre controlul executării acestor percheziții domiciliare. Prin ordonanța din 11 octombrie 2007, acesta din urmă i-a desemnat pe agenții poliției judiciare pentru a asista la operațiunile de percheziție efectuate de agenții DGCCRF.

10. Perchezițiile s-au desfășurat la 23 octombrie 2007 la sediile reclamantelor. Numeroase documente și fișiere informatice, precum și totalitatea mesageriei electronice a anumitor angajați ai societăților reclamante au fost ridicate.

11. Fiecare dintre reclamante a depus o cerere de anulare a acestor percheziții și ridicări de obiecte și înscrisuri în fața JDL din cadrul Tribunalului de Mare Instanță din Paris. Acestea au susținut, în special, că ridicările de înscrisuri efectuate au fost masive și nediferențiate și au vizat câteva mii de documente informatice, precum și pentru mesageriile electronice ale mai multor persoane, precum și că multe dintre documentele ridicate nu aveau nicio legătură cu ancheta sau erau acoperite de confidențialitatea asociată relației dintre avocat și clientul său, fără un inventar suficient de precis al documentelor ridicate. De asemenea, au mai susținut că nu au putut avea cunoștință despre documente înainte ca acestea să fie ridicate și nu s-au putut opune ridicării documentelor. Reclamantele au solicitat anularea perchezițiilor și ridicărilor de documente și dacă acest fapt nu era posibil, restituirea documentelor ridicate ilegal.

12. În concluziile sale în apărare, DGCCRF a susținut că perchezițiile și ridicările de documente s-au făcut în conformitate cu autorizația primită, precum și cu prevederile legale și convenționale care reglementează punerea lor în aplicare. În special, a afirmat că ridicările de documente au fost direcționate și au generat un inventar precis, care indica denumirea fișierelor, extensia acestora, amplasarea lor pe calculatorul vizitat, precum și amprenta lor digitală. DGCCRF a susținut că o copie a documentelor ridicate inscripționată pe un DVD-R a fost pusă la dispoziția societăților percheziționate. În continuare a menționat că secretul profesional al avocatului nu este absolut și nu împiedică ridicarea documentului. Cu toate acestea, DGCCRF a adăugat că nu se opune restituirii probelor care se refereau la corespondența dintre un avocat și clientul său, reducând în același timp la minimum numărul probelor în cauză.

13. Prin două ordonanțe din 2 și 9 septembrie 2008, JDL a respins în integralitate cererile reclamantelor, pe motiv că perchezițiile și ridicările de documente efectuate au fost în conformitate cu art. L. 450-4 din Codul comercial și art. 56 din Codul de procedură penală, precum și cu drepturile garantate de Convenție. JDL a considerat, în special, că respectarea secretului profesional asociat corespondenței purtate cu un avocat nu interzice ridicarea probelor și documentelor vizate de acesta, cu condiția ca acest secret să fie respectat în ceea ce privește persoanele eventual prezente în timpul operațiunilor.

14. Reclamantele au formulat recurs împotriva acestor ordonanțe. Prin două hotărâri din 8 aprilie 2010, Secția penală a Curții de Casație a respins recursurile reclamantelor, considerând că dispozițiile art. L. 450-4 din Codul comercial, în versiunea aplicabilă perchezițiilor și ridicărilor de documente în cauză, au fost conforme cu cerințele derivate din art. 6 § 1, art. 8 și art. 13 din Convenție. De asemenea, Curtea de Casație a respins motivul întemeiat pe nerespectarea confidențialității asociate corespondenței dintre avocat și clientul său, pe motiv că reclamantele nu au indicat, printre documentele confiscate provenite de la avocații lor sau care le fuseseră adresate, nicio corespondență legată de exercitarea dreptului la apărare.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE ȘI EUROPENE RELEVANTE

A. Textele aplicabile perchezițiilor și ridicărilor de documente în cauză, precum și confidențialității asociate relației dintre avocat și clientul său

15. Cu privire la normele de drept interne referitoare la percheziții și ridicări de documente în dreptul concurenței, este oportun să se facă trimitere la hotărârea Société Canal Plus și alții împotriva Franței (nr. 29408/08, pct. 20-25, 21 decembrie 2010).

16. Cu privire la normele interne și internaționale aplicabile confidențialității asociate relației dintre avocat și clientul său, este, de asemenea, oportun să se facă trimitere la hotărârea André și alții împotriva Franței (nr. 18603/03, pct. 14 și 20, 24 iulie 2008).

B. Jurisprudența Curții de Casație

17. Curtea de Casație a stabilit în mod constant că administrația care face confiscările nu poate reține decât documentele care se referă la faptele reținute de ordonanța de autorizare a perchezițiilor domiciliare și ridicărilor de documente, precum și documentele „parțial utile” în susținerea faptelor menționate. În caz contrar, documentele ridicate trebuie să fie restituite (de exemplu, Cass. com., 13 mai 1997, nr. 95-30.097 și Cass. crim., 29 iunie 2011, nr. 10-85.479). În această din urmă cauză, mai multe mesaje electronice au fost ridicate; Curtea de Casație a considerat că instanța de fond a constatat în mod suveran că nu erau divizibile.

18. În ceea ce privește documentele care fac obiectul confidențialității asociate relației dintre avocat și clientul său, Curtea de Casație le rezervă un anumit tratament, care a cunoscut o evoluție a cărei principale etape trebuie să fie reamintite. Camera penală a decis, într-o primă etapă, că astfel de documente nu puteau fi ridicate, sub sancțiunea nulității confiscării, în temeiul „principiul liberei apărări”, cu excepția cazului în care documentele sunt de natură să probeze participarea avocatului la faptele ilicite în cauză (în special, Cass. crim., 12 martie 1992, nr. 91-86.843, Cass. crim., 20 ianuarie 1993, nr. 92-85.548, Cass. crim., 5 octombrie 1999, nr. 98-80.007, Cass. crim., 27 iunie 2001, nr. 01-81.865).

19. Camera comercială a Curții de Casație, competentă în special să se pronunțe asupra perchezițiilor domiciliare în materie fiscală, a adoptat o poziție similară cu cea a Camerei penale și a hotărât că, în orice materie, consultările transmise de un avocat clientului său sunt acoperite de secretul profesional și că o ridicare de documente care răspunde acestei definiții nu poate fi autorizată sau menținută decât cu condiția ca documentele ridicate să fie de natură să probeze participarea avocatului la frauda suspectată (de exemplu, Cass. com., 5 mai 1998, nr. 96-30.116 și 9 martie 1999, nr. 97-30.029).

20. Într-o a doua etapă, Camera penală a considerat că singurele care nu pot fi ridicate, sub sancțiunea nulității ridicării documentelor, sunt corespondențele provenite de la un avocat, sau adresate acestuia, care sunt legate de exercitarea dreptului la apărare (Cass. crim., 13 decembrie 2006, nr. 06-87.169, precum și hotărârile pronunțate în prezenta cauză).

21. În sfârșit, în mai multe hotărâri din 24 aprilie 2013 (dintre care una publicată în Monitor: nr. 12-80.331), Curtea de Casație a considerat că primul președinte al curții de apel, sesizat cu un apel împotriva desfășurării operațiunilor de percheziție și ridicare de documente realizate în cadrul art. L. 450-4 din Codul comercial, astfel cum a fost modificat, avea competența să verifice dacă probele și suporturile informatice – a căror confiscare fusese contestată de societățile vizitate – erau sau nu acoperite de secretul profesional dintre avocat și clientul său. Instanța a considerat că primul președinte al curții de apel avea competența să anuleze ridicarea corespondenței în cazul în care aceasta era acoperită de protecția acestui secret, pe motiv că încălcarea acestuia din urmă intervenea odată cu ridicarea documentului în litigiu, nu după ce anchetatorii luau cunoștință despre acesta.

22. Într-o hotărâre din 27 noiembrie 2013 (nr. 12-85.830), Camera penală a precizat că prezența printre fișierele informatice confiscate, susceptibile să conțină elemente de interes în anchetă, a unor probe care nu pot fi confiscate nu poate avea ca efect invalidarea ridicării tuturor celorlalte documente. Camera comercială a Curții de Casație a reținut, de asemenea, aceeași interpretare și a dedus de aici că instanța sesizată nu era obligată să efectueze cercetări asupra caracterului divizibil sau uniform al unui mesaj electronic sau al unui disc dur (Cass. com., 18 ianuarie 2011, nr. 10-11.777).

23. În plus, într-o hotărâre din 20 februarie 1996 (94-13.062), Curtea de Casație a hotărât că agenții poliției judiciare, a căror prezență se impune alături de anchetatorii autorității administrative în cauză, au drept unică misiune să asiste la perchezițiile domiciliare și la confiscare veghind la respectarea secretului profesional și a dreptului la apărare, în calitate de reprezentanți ai instanței care a autorizat percheziția.

24. În sfârșit, în hotărârile din 17 iunie 2009 (nr. 07-88.354) și 18 ianuarie 2011 (10-11.777), Curtea de Casație a hotărât că sunt valabile inventarele efectuate indicând denumirea unică a fișierelor confiscate, întrucât o copie a acestor fișiere fusese făcută și transmisă societăților vizitate, permițându-le astfel să ia cunoștință despre conținutul acestor fișiere. Instanța a considerat, de asemenea, în prima hotărâre, că posibilitatea constituirii unor sigilii provizorii era o opțiune lăsată la discreția anchetatorilor.

C. Practica Comisiei Europene în ceea ce privește inspecțiile și confiscările dispuse în temeiul art. 20 alin. (4) din Regulamentul nr. 1/2003

25. Comisia Europeană efectuează inspecții și ridicări de documente în cadrul urmăririi practicilor interzise de articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Modul său de a proceda în materie s-a schimbat recent. Inițial, investigatorii Comisiei consultau datele informatice (în special conținutul mesageriei electronice) la fața locului, în cursul inspecției, care se putea desfășura pe parcursul mai multor zile. Aceștia tipăreau elementele care îi interesau pe măsură ce apăreau și ofereau întreprinderii vizitate, la încheierea inspecției, o copie a tuturor documentelor pe suport de hârtie ridicate. Exista posibilitatea ca reprezentanții întreprinderii să se opună ridicării de documente potențial acoperite de confidențialitatea asociată relației dintre avocat și clientul său, cu condiția să furnizeze „ o justificare corespunzătoare, însoțită de elementele relevante pentru a aduce argumente în sprijinul cererii [sale]” (Comunicarea Comisiei privind cele mai bune practici de desfășurare a procedurilor inițiate în aplicarea articolelor 101 și 102 din TFUE (2011/C 308/06, pct. 52).

26. Odată cu nota revizuită publicată la 18 martie 2013 (Explanatory note to an authorisation to conduct an inspection in execution of a Commission decision under Article 20(4) of Council Regulation no 1/2003, Notă explicativă privind autorizația de efectuare a unei inspecții în executarea unei decizii a Comisiei în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, punctele 9-15), investigatorii Comisiei au procedat în modul următor: mai întâi au extras datele electronice (produse pe orice suport) făcându-le o copie pe un server pe care au fost indexate dosarele. Investigatorii au procedat în continuare, la fața locului, la o căutare a dosarelor după cuvinte-cheie prin intermediul laptopurilor sau posturilor folosite în acest scop. Datele care intră în câmpul investigației sunt în final extrase pe un suport criptat (o memorie USB sau un disc dur), iar o copie cu un inventar detaliat este lăsată întreprinderii vizitate. La încheierea investigației, echipamentul informatic al inspectorilor este complet curățat. În cazul în care căutarea documentelor nu s-a încheiat, investigatorii fac o copie a datelor care mai trebuie verificate și le pun într-un plic sigilat. Reprezentanții societăților vizitate sunt apoi invitați să participe la deschiderea plicului și să înainteze eventuale obiecții cu această ocazie.

27. Într-o hotărâre din 14 noiembrie 2012 (cauza T-140/09), Tribunalul Uniunii Europene a hotărât că „atunci când efectuează o inspecție în incinta unei întreprinderi [...] Comisia este obligată să-și limiteze cercetările la activitățile acestei întreprinderi referitoare la sectoarele indicate în decizia prin care se dispune inspecția și, prin urmare, odată ce a constatat, după examinare, că un document sau o informație nu intră în domeniul de aplicare al acestor activități, să se abțină de la utilizarea acestuia în scopul investigației sale. [...] Într-adevăr, în cazul în care Comisia nu ar face obiectul acestei limitări, aceasta ar avea în practică posibilitatea, de fiecare dată când se află în posesia unor indicii care să-i permită să aibă suspiciuni despre faptul că o întreprindere a săvârșit o încălcare a normelor de concurență într-un domeniu precis al activităților sale, să efectueze o inspecție care să vizeze toate activitățile acesteia, cu scopul final de a detecta orice încălcare a normelor amintite care ar fi putut să fie săvârșită de acea întreprindere, ceea ce este incompatibil cu protecția sferei de activitate private a persoanelor juridice, garantată ca fiind un drept fundamental într-o societate democratică” (pct. 62-63).

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA CONEXAREA CERERILOR

28. Curtea consideră că, în interesul unei bune administrări a justiției, este necesar, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulament, să conexeze cererile, având în vedere similitudinea acestora în ceea ce privește faptele și aspectele juridice pe care le ridică.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE

29. Invocând art. 6 și art. 13 din Convenție, reclamantele susțin o încălcare a dreptului lor la o cale de atac efectivă, pe de o parte, pentru că nu au putut să exercite o acțiune de plină jurisdicție împotriva ordonanței care autoriza perchezițiile și ridicările de documente, și, pe de altă parte, pentru că nu au putut contesta desfășurarea acestor operațiuni în fața judecătorului care le-a autorizat, care nu a prezentat condițiile de imparțialitate impuse.

30. Curtea reamintește că cerințele art. 6 § 1 din Convenție, care implică toate garanțiile referitoare la procedurile judiciare, sunt în principiu mai stricte decât cele prevăzute la art. 13, care sunt absorbite de acestea [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 146, CEDO 2000-XI]. Prin urmare, i se pare mai adecvat, din punct de vedere obiectiv, să examineze aceste plângeri numai din perspectiva art. 6 § 1, ale cărei dispoziții pertinente sunt formulate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...), de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege (...), stabilirea drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. [...]”

A Argumentele părților

1. Reclamantele

31. Reclamantele subliniază că singura cale de atac prevăzută în dreptul intern împotriva unui ordin care autorizează perchezițiile domiciliare și ridicările de documente este recursul în casație, care nu permite să se evalueze, în fapt și în drept, regularitatea operațiunilor și o reparație corespunzătoare a plângerii.

32. Acestea apreciază că recursul care are drept scop verificarea legalității desfășurării acestor operațiuni nu este eficient, în lipsa imparțialității instanței competente. Reclamantele reamintesc că această instanță este reprezentată de JDL care a autorizat în prealabil operațiunile. Ele consideră că, autorizând măsurile de percheziție și ridicare de documente, instanța respectivă a formulat deja o opinie și nu mai poate avea o viziune obiectivă asupra desfășurării operațiunilor.

33. În această privință, susțin că cerința de imparțialitate vizează instanța, nu persoana magistratului care o exercită. Reclamantele susțin că, în orice caz, această competență este exercitată de magistrați delegați cu aceeași funcție sau care aparțin aceluiași serviciu, a cărui formă de organizare asigură o formă de continuitate și de urmărire a cauzelor, precum și un anumit tip de permeabilitate și de uniformitate a deciziilor. Prin urmare, reclamantele consideră că această instanță nu prezintă imparțialitatea obiectivă și, mai precis, aparența de obiectivitate necesară.

2. Guvernul

34. Guvernul susține că prezenta cauză este diferită de cele care au dat naștere hotărârilor Société Canal Plus și alții (citată anterior) și Compagnie des gaz de Pétrole Primagaz împotriva Franței (nr. 29613/08, 21 decembrie 2010)), în care Curtea a fost sesizată cu privire la eficacitatea căilor de atac disponibile împotriva deciziei care autoriza perchezițiile domiciliare și confiscările. Acesta consideră că, în speță, capătul de cerere întemeiat pe lipsa de imparțialitate privește, în realitate, eficacitatea căilor de atac existente împotriva desfășurării de percheziții domiciliare.

35. În continuare Guvernul contestă reproșul de părtinire adresat JDL, pe motiv că acesta nu a trebuit să se desesizeze, întrucât nu s-a pronunțat cu privire la aceleași aspecte. Guvernul consideră că problema este diferită de cea invocată în cauza Ravon împotriva Franței (nr. 18497/03, 21 februarie 2008), întrucât JDL nu a făcut un control asupra legalității autorizației percheziției pe care el însuși a dispus-o, ci asupra legalității desfășurării operațiunilor și ridicărilor de documente, în special în ceea ce privește sfera de aplicare a acestei autorizații.

36. Guvernul reamintește că jurisprudența Curții în materie de imparțialitate nu împiedică o instanță să ia mai multe decizii în cursul aceleiași proceduri și că buna sa cunoaștere a cauzei nu poate prezuma o prejudecată din partea sa. Mai adaugă că, în speță, JDL care a autorizat măsurile, și cel care apoi a controlat desfășurarea lor, erau persoane diferite.

37. Guvernul invocă în continuare, cu privire la doua reclamantă, societatea GTM GCS, inadmisibilitatea capătului de cerere întemeiat pe lipsa unei căi de atac efective împotriva deciziei de autorizare a perchezițiilor și ridicărilor de documente, pe motiv de neepuizare a căilor de atac interne în sensul art. 35 § 1 din Convenție. Acesta susține că societatea nu și-a exercitat dreptul la un recurs, prevăzut de textele de lege aplicabile.

38. În cele din urmă, susține că, calea de atac disponibilă în ceea ce privește desfășurarea operațiunilor de percheziție și ridicare de documente este cea prevăzută la alin. 12 al art. L. 450-4 din Codul comercial, care prevede un recurs în fața JDL care a autorizat măsurile, care se pronunță prin ordonanță ce poate face obiectul unui recurs. Guvernul consideră că această cale de atac oferă o cale de atac efectivă în fapt și în drept, precum și posibilitatea unei reparații adecvate în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

B Motivarea Curții

1. Cu privire la admisibilitate

39. În ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de imparțialitate a JDL care a dispus desfășurarea de măsuri de percheziție și ridicare de documente, Curtea observă că acest capăt de cerere nu a fost invocat, în esență, în susținerea recursurilor formulate de reclamante în fața Curții de Casație. Curtea reamintește că, în principiu, recursul figurează printre căile de atac care trebuie să fie epuizate în vederea respectării cerințelor art. 35 [Civet împotriva Franței (MC), nr. 29340/95, pct. 41, Culegere de hotărâri și decizii, 1999-VI, Jans împotriva Belgiei (dec.), nr. 68494/10, pct. 24-27, 1 octombrie 2013 și Garbo împotriva Franței (dec.), nr. 53362/10, pct. 29, 13 mai 2014].

40. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe lipsa de imparțialitate a JDL trebuie să fie declarat inadmisibil pe motiv că nu au fost epuizate căile de atac interne, în sensul art. 35 § 1 din Convenție.

41. În continuare Curtea consideră că excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvernul în privința societății GTM GCS, referitoare la capătul de cerere întemeiat pe lipsa caracterului efectiv al recursului formulat împotriva autorizației de percheziție și ridicare de documente, este strâns legată de conținutul capătului de cerere enunțat în temeiul art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a decis să conexeze această excepție cu fondul (a se vedea, de exemplu, Société Canal Plus și alții, citată anterior).

42. În plus, Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

2. Cu privire la fond

43. Curtea observă că a constatat deja că procedura prevăzută și organizată de art. L. 450-4 alin. 6 din Codul comercial, în versiunea aplicabilă în prezenta cauză, nu respectă cerințele art. 6 § 1 din Convenție (Société Canal Plus și alții, citată anterior, pct. 44-45, Compagnie des gaz de pétrole Primagaz, citată anterior, pct. 32-33, și Société Métallurgique Liotard Frères împotriva Franței, nr. 29598/08, pct. 22-23, 5 mai 2011).. Curtea nu observă niciun motiv pentru a se abate de la această constatare în speță.

44. Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne și consideră că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

45. Reclamantele susțin, de asemenea, că perchezițiile domiciliare la care au fost supuse au condus la ridicarea masivă și fără nediferențiată de documente în format electronic, dintre care multe aveau un caracter personal, oricum, fără nicio legătură cu faptele care le erau reproșate, dintre care unele erau acoperite de confidențialitatea asociată relației dintre avocat și clientul său, ceea ce, în opinia lor, caracterizează o atingere disproporționată adusă dreptului la respectarea domiciliului, vieții private și corespondenței.

46. De asemenea, ele reclamă încălcarea drepturilor lor la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, având în vedere lipsa unui inventar complet al documentelor ridicate, care nu le-a permis să verifice adecvarea ridicării de documente cu autorizarea perchezițiilor și cu caracterul nesuspensiv al căilor de atac care puteau fi exercitate împotriva desfășurării măsurilor în litigiu. Reclamantele invocă în susținerea acestor două serii de plângeri art. 6 și 8 din Convenție.

47. Cu toate acestea, Curtea, care stăpânește calificarea juridică a faptelor cauzei, consideră că, în speță, plângerile legate de desfășurarea măsurilor în litigiu și controlul lor jurisdicțional se referă în principal la dreptul la respectarea domiciliului, vieții private și a secretului corespondențelor, în special legat de confidențialitatea asociată relației dintre avocat și clientul său, și trebuie să fie apreciate numai din perspectiva art. 8 din Convenție, care include, de asemenea, un aspect procedural (mutatis mutandis, Société internationale de règlement împotriva Franței, nr. 52149/08, și Société Canal Plus și alții împotriva Franței, citată anterior, pct. 56-57), și care prevede următoarele:

Art. 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Argumentele părților

1. Reclamantele

48. Reclamantele susțin că perchezițiile și ridicările de documente la care au fost supuse constituie o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea vieții lor de domiciliu, a corespondenței, precum și a dreptului la respectarea confidențialității care este asociat relației dintre avocat și clientul său.

49. Reclamantele susțin că aceste percheziții au condus la ridicarea masivă și nediferențiată a sute de mii de documente în format electronic, toată mesageria electronică a unora dintre angajații lor și a persoanelor cu funcții de conducere. Acestea adaugă că, în marea majoritate, dosarele ridicate nu aveau nicio legătură cu ancheta și țineau de viața privată a persoanelor în cauză, de secretul afacerilor și mai ales de confidențialitatea asociată relațiilor dintre un avocat și clientul său.

50. Reclamantele susțin că serviciile de investigație dispuneau de mijloace tehnice și juridice adecvate pentru a proceda la selectarea și ridicarea doar a documentelor relevante pentru investigație. Acestea fac trimitere în special la dispozițiile art. 56 alin. 4 din Codul de procedură penală și citează, de asemenea, practica Comisiei Europene în contenciosul concurenței.

51. În continuare acestea contestă argumentul potrivit căruia doar probele care trebuie să rămână supuse secretului sunt cele în legătură cu apărarea în prezenta cauză. În sfârșit, reclamantele consideră că prezența printre documentele ridicate a corespondențelor care țin de confidențialitatea asociată relațiilor dintre un avocat și clientul său necesită punerea în aplicare de garanții speciale, inexistente în speță.

52. Acestea susțin că jurisprudența Curții de Justiție, precum și dreptul Uniunii Europene interzic administrației să ridice și să ia act de documente acoperite de secretul profesional și în special de cele care țin de confidențialitatea asociată relațiilor dintre un avocat și clientul său.

53. În plus, reclamantele pretind că nu au fost în măsură, în lipsa unui inventar complet al documentelor ridicate, să cunoască cu exactitate situația de fapt și probele reținute împotriva lor pentru a-și exercita dreptul la apărare, nici să solicite judecătorului, sesizat despre legalitatea operațiunilor, să examineze caracterul adecvat al ridicărilor efectuate conform autorizației.

54. Reclamantele se plâng, de asemenea, de lipsa caracterului suspensiv al căilor de atac împotriva desfășurării operațiunilor de ridicare de documente. În această privință, arată că respectivele operațiuni s-au desfășurat pe parcursul a șase ani și că nu a fost încă deschisă nicio anchetă. Acestea susțin că, chiar dacă serviciile autorității pentru concurență nu ar putea face trimitere la aceste probe în cazul anulării, au avut timp să ia cunoștință de conținutul lor și să-și formeze o opinie cu privire la acțiunile de întreprins în cadrul anchetei, de natură să le influențeze comportamentul lor viitor. Reclamantele adaugă că autoritatea pentru concurență are de altfel posibilitatea de a se autosesiza într-o altă cauză fără a avea obligația de a justifica respectiva decizie, ceea ce o face să fie în măsură să deschidă alte investigații pe baza unor informații obținute în mod ilegal.

2. Guvernul

55. Guvernul nu contestă că ridicările de mesaje electronice realizate în timpul perchezițiilor la sediile reclamantelor constituie un amestec în dreptul la respectarea confidențialității corespondenței. Consideră însă că acest amestec era prevăzut de lege, necesar și proporțional.

56. Acesta indică faptul că nu s-a contestat că amestecul era într-adevăr prevăzut de lege. Mai adaugă că măsurile în cauză se înscriau în lupta împotriva practicilor anticoncurențiale și, prin urmare, urmărea un scop legitim de menținere a ordinii publice și de prevenire a infracțiunilor în materie de concurență.

57. Cu privire la necesitatea și proporționalitatea măsurilor în cauză, Guvernul consideră că ridicările de documente electronice au fost direcționate în cadrul societăților, întrucât ordinul care a autorizat aceste operațiuni a limitat câmpul investigațiilor strict la sectorul construirii și renovării de instituții de asistență medicală și că au făcut obiectul verificării doar calculatoarele persoanelor ale căror funcții aveau legătură cu investigația. Acesta adaugă că verificările efectuate pe respectivele calculatoare au fost, de asemenea, limitate în mod rezonabil. În sfârșit, susține că documentele ridicate au făcut obiectul unui inventar detaliat și au fost înregistrate pe un CD sau DVD și că o copie a fost pusă la dispoziție reclamantelor.

58. În ceea ce privește ridicarea de documente și de mesaje de natură privată sau acoperite de confidențialitatea comunicărilor dintre un avocat și clientul său, Guvernul susține că doar câteva zeci de mesaje corespund acestor categorii și consideră că ridicările de documente erau strict necesare și puteau face obiectul unor cereri de restituire în cadrul procedurilor interne.

59. Acesta consideră că procedura de verificare a documentelor ridicate prevăzută de dispozițiile art. L. 450-4 din Codul comercial oferă garanții echivalente cu cea urmată de Comisia Europeană, în măsura în care operațiunile de percheziție și ridicare de documente sunt efectuate sub controlul judecătorului care le-a autorizat, care trebuie să fie informat cu privire la desfășurarea lor și poate în orice moment să meargă la fața locului și să decidă suspendarea sau încetarea măsurilor.

60. Guvernul susține că legalitatea ridicărilor de documente poate face obiectul unei dezbateri, în fapt și în drept, în fața JDL și că probele a căror ridicare a fost declarată ilegală nu pot fi reținute drept mijloace de probă indiferent de cauză. Guvernul observă de asemenea că, deși recursul exercitat împotriva perchezițiilor și ridicărilor de documente nu are efect suspensiv, este totuși introdus într-o perioadă scurtă de timp, în speță în mai puțin de nouă luni. În sfârșit, acesta susține că lipsa caracterului suspensiv al recursului permite, în orice caz, scurtarea timpului investigației și asigură o mai mare securitate juridică întreprinderilor.

61. Acesta consideră că în speță JDL a luat cu siguranță în considerare desfășurarea concretă a măsurilor în litigiu pentru a evalua conformitatea, în special cu privire la domeniul de aplicare al autorizației.

B. Motivarea Curții

1. Cu privire la admisibilitate

62. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, consideră că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

2. Cu privire la fond

a) Principii generale

63. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale consacrate, perchezițiile și ridicările operate la fața locului la sediile unei societăți comerciale aduc atingere drepturilor protejate de art. 8 din Convenție (Société Colas Est și alții împotriva Franței, nr. 37971/97, pct. 40-42, CEDO 2002-III, și Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 109, 15 iulie 2003). Mai precis, percheziția și ridicarea de date electronice constituie un amestec în dreptul la respectarea „vieții private” și a „corespondenței” în sensul acestor dispoziții (a se vedea, între altele, Sallinen și alții împotriva Finlandei, nr. 50882/99, pct. 71, 27 septembrie 2005, Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54934/00, pct. 77, 29 iunie 2006, Wieser și Bicos Beteiligungen GmbH împotriva Austriei, nr. 74336/01, pct. 43, CEDO 2007‑IV, și Robathin împotriva Austriei, nr. 30457/06, pct. 39, 3 iulie 2012).

64. Un astfel de amestec încalcă art. 8, „cu excepția cazului în care, „prevăzut de lege”, urmărește unul sau mai multe obiective legitime în sensul celui de-al doilea alineat și, în plus, constituie o măsură „necesară într-o societate democratică” pentru a le atinge.

65. În ceea ce privește această din urmă condiție, Curtea reamintește că noțiunea de necesitate implică un amestec bazat pe o nevoie socială imperioasă și îndeosebi proporțională cu obiectivul legitim urmărit. Dacă, pentru a se pronunța asupra „necesității” unui amestec „într-o societate democratică” Curtea trebuie să țină seama de marja de apreciere de care dispun statele contractante, aceasta nu se limitează totuși la a se întreba dacă statul membru pârât s-a folosit de marja sa de apreciere cu bună-credință, cu atenție și în mod corespunzător. În exercitarea competențelor sale de control, aceasta trebuie să țină seama de deciziile contestate în lumina ansamblului cauzei și să stabilească dacă motivele invocate în sprijinul amestecului sunt „relevante și suficiente” [Keslassy împotriva Franței (dec.), nr. 51578/99, 8 ianuarie 2002, și Société Canal Plus și alții, citată anterior, pct. 54].

66. În special în ceea ce privește perchezițiile domiciliare și ridicările de obiecte sau înscrisuri, Curtea observă că, în cauze comparabile, a cercetat dacă legislația și practicile interne ofereau garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor și arbitrariului [a se vedea, între altele, Miailhe împotriva Franței (nr. 1), 25 februarie 1993, pct. 37, seria A, nr. 256‑C, Funke împotriva Franței, 25 februarie 1993, pct. 56, seria A, nr. 256‑A, Crémieux împotriva Franței, 25 februarie 1993, pct. 39, seria A, nr. 256‑B, Société Colas Est și alții, citată anterior, pct. 48, Wieser și Bicos Beteiligungen GmbH, citată anterior, pct. 57, și Robathin, citată anterior, pct. 44).

67. Curtea observă, de asemenea, că printre aceste garanții se numără existența unui „control efectiv” al măsurilor care aduc atingere art. 8 din Convenție (Lambert împotriva Franței, 24 august 1998, pct. 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑V).

68. Curtea reamintește în sfârșit că protecția secretului profesional asociat corespondenței schimbate între un avocat și clientul său este, în special, un corolar al dreptului acestuia din urmă de a nu contribui la propria incriminare (André, citată anterior, pct. 41) și că, prin urmare, aceste schimburi se bucură de o protecție mai mare [Michaud împotriva Franței, nr. 12323/11, pct. 117-118, CEDO 2012, cu referințele citate].

b) Aplicarea principiilor în cazul în speță

i. Cu privire la existența unui amestec

69. În speță, reclamantele denunță, în esență, percheziția și ridicarea de date electronice, constând în fișiere electronice și corespondență electronică ale unora dintre angajații lor, inclusiv mesajele care țin de confidențialitatea asociată relației dintre un avocat și clientul său.

70. În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea consideră că măsurile în cauză constituie un amestec în drepturile garantate de art. 8 din Convenție. Guvernul nu contestă, de altfel, acest fapt.

ii. Cu privire la temeiul juridic și scopul amestecului

71. Curtea consideră că acest amestec era „prevăzut de lege”, întrucât aceste percheziții și ridicări de documente erau reglementate de art. L. 450-4 din Codul comercial coroborat cu dispozițiile art. 56 din Codul de procedură penală (a se vedea, de exemplu, Société Canal Plus și alții, citată anterior, pct. 52). De altfel, reclamantele nu se plâng de lipsa temeiului juridic, ci de absența proporționalității și necesității măsurilor în litigiu în circumstanțele cauzei.

72. În plus, amestecul în domiciliul și secretul corespondenței reclamantelor avea drept scop căutarea de indicii și probe ale existenței unor înțelegeri ilicite. Astfel acesta urmărea „bunăstarea economică a țării” și „prevenirea faptelor penale” în sensul art. 8 § 2 din Convenție (Société Colas Est și alții, citată anterior, pct. 44, și Société Canal Plus și alții, citată anterior, pct. 53).

73. Rămâne de examinat dacă amestecul era proporțional și poate fi considerat necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

III. Cu privire la necesitatea într-o societate democratică

74. La fel cum a procedat în Société Canal Plus și alții (citată anterior, pct. 55), Curtea observă de la bun început că perchezițiile domiciliare efectuate la sediile reclamantelor au avut ca obiectiv căutarea de probe ale unor practici anticoncurențiale posibil imputabile acestora din urmă și nu par, prin urmare, în sine, disproporționate în raport cu cerințele art. 8 din Convenție. De asemenea, Curtea reamintește constatarea sa potrivit căreia procedura internă în cauză prevedea o serie de garanții și face trimitere în acest sens la ceea ce a afirmat în hotărârea Société Canal Plus și alții (citată anterior, pct. 56-57).

75. Rezultă că întrebarea specifică ridicată de prezenta cauză este dacă aceste garanții au fost aplicate în mod concret și efectiv, nu în mod teoretic și iluzoriu, având în special în vedere numărul mare de documente informatice și mesaje electronice ridicate, precum și cerința sporită de confidențialitate asociată corespondențelor dintre un avocat și clientul său.

76. În speță, Curtea consideră, alături de Guvern, că investigatorii au încercat să limiteze perchezițiile și ridicările de documente și să nu procedeze decât la ridicări de documente în raport cu obiectul inspecției. În plus, Curtea nu este de acord cu argumentul reclamantelor potrivit căruia autoritățile nu ar fi fost în măsură să identifice documentele ridicate la încheierea operațiunilor în cauză. Aceasta amintește în acest sens că un inventar suficient de precis, indicând denumirea fișierelor, extensia lor, originea și amprenta lor digitală a fost elaborat și le-a fost transmis, precum și o copie a documentelor ridicate. Prin urmare, Curtea apreciază că ridicările de documente efectuate nu pot fi calificate drept „masive și nediferențiate”.

77. Pe de altă parte, Curtea constată că ridicările au vizat un număr mare de documente, inclusiv toate mesajele electronice cu caracter profesional ale anumitor angajați ai societăților reclamante. Or, nu se contestă faptul că aceste documente și mesaje implicau o serie de fișiere și informații care fac obiectul confidențialității asociate relației dintre un avocat și clientul său. În acest sens Curtea observă că DGCCRF a menționat în mod expres în concluziile sale în apărare că JDL nu se opune restituirii probelor acoperite de secretul profesional.

78. Curtea mai observă că, pe parcursul desfășurării operațiunilor în cauză, reclamantele nu au putut nici să ia cunoștință despre conținutul documentelor ridicate, nici să discute despre oportunitatea ridicării lor. Or, în opinia Curții, în lipsa capacității de a împiedica ridicarea unor documente fără legătură cu obiectul investigației și a fortiori a celor care țin de confidențialitatea asociată relației dintre un avocat și clientul său, reclamantele ar trebui să poată solicita să fie evaluată ex post și într-un mod practic și eficient legalitatea acestora. Un recurs precum cel oferit de art. L. 450-4 din Codul comercial ar fi trebuit să le permită să obțină, dacă era cazul, restituirea documentelor în cauză sau asigurarea ștergerii lor totală, în ceea ce privește copiile fișierelor electronice.

79. În acest sens, Curtea consideră că este la latitudinea judecătorului, sesizat cu alegații motivate potrivit cărora documente precis identificate au fost ridicate deși erau lipsite de legătură cu investigația sau erau acoperite de confidențialitatea asociată relației dintre un avocat și clientul său, să decidă cu privire la soarta acestora la finalul unui control concret al proporționalității și, să dispună, dacă este cazul, restituirea lor. Or, Curtea constată că, în speță, deși reclamantele și-au exercitat dreptul de recurs pe care legea îl oferea în fața JDL, acesta din urmă, după ce a constatat prezența unei corespondențe de la un avocat printre documentele ridicate de anchetatori, s-a limitat să aprecieze legalitatea cadrului formal al ridicărilor de documente în litigiu, fără a proceda la examinarea concretă care se impunea.

80. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că ridicările de documente efectuate la sediile reclamantele au fost, în circumstanțele cauzei, disproporționate în raport cu obiectivul urmărit.

81. Rezultă că a fost încălcat art. 8 din Convenție.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 41 DIN CONVENŢIE

82. În conformitate cu art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

83. Societatea comercială Vinci Construction France intenționează să-și rezerve dreptul de a solicita despăgubiri pentru condamnările care ar putea fi pronunțate pe viitor pe baza oricăror documente confiscate în mod ilegal și solicită statului suma de 8 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

84. Societatea comercială GTM GCS solicită acordarea sumei de 100 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru atingerile aduse reputației sale ca urmare a abuzurilor la care a fost supusă.

85. Guvernul se opune acestor cereri, pe motiv că prejudiciul material suferit de societatea Vinci Construction France este pur ipotetic și lipsa justificării prejudiciului moral invocat de reclamante.

86. În speță, având în vedere doar prejudiciul moral invocat de societatea Vinci Construction France, Curtea respinge această cerere.

87. Curtea consideră, în sfârșit, că o constatare a încălcării în prezenta hotărâre, constituie în sine o reparație rezonabilă suficientă a prejudiciului moral.

B. Cheltuieli de judecată

88. Societatea comercială Vinci Construction France solicită, de asemenea, 16 896,31 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și 106 054,82 EUR pentru cele efectuate în fața Curții.

89. Societatea comercială GTM GCS solicită suma de 106 812,07 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și 33 748,03 EUR pentru cele efectuate în fața Curții.

90. Guvernul se opune acestor cereri pe motiv că acestea nu sunt rezonabile și nu sunt justificate de necesitatea de a preveni sau a corecta presupusele încălcări ale Convenției. Acesta concluzionează că suma atribuită cu acest titlu nu poate depăși 5 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și aceeași sumă pentru cheltuielile efectuate în fața Curții.

91. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În cazul de față și având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea, care consideră rezonabilă suma de 15 000 EUR pentru procedura în fața instanțelor interne și în fața sa, o acordă fiecăreia dintre reclamante.

C. Dobânzi moratorii

92. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. Hotărăște, în unanimitate, să conexeze cererile;

2. Unește cu fondul, în unanimitate, excepția preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne și o respinge;

3. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă pentru capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 și art. 8 din Convenție în ceea ce privește calea de atac formulată împotriva autorizării perchezițiilor și confiscărilor și inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere;

4. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

5. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din Convenție;

6. Hotărăște, cu șase voturi la unu, că o constatare a unei încălcări constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamante;

7. Hotărăște, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăreia dintre reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;

b) că, la expirarea termenului menționat și până în momentul efectuării plății, aceste sume vor fi majorate cu dobânda simplă, la o rată egală cu rata marginală a dobânzii la împrumuturi a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale.

8. Respinge, în unanimitate, cererile de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 aprilie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Milan BlaškoMark Villiger
Grefier adjunctPreședinte

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, opinia separată a domnului judecător B. M. Zupančič, la care aderă domnul judecător V. De Gaetano.

M. V.
M. B.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR ZUPANČIČ, LA CARE ADERĂ DOMNUL JUDECĂTOR DE GAETANO

(Traducere)

Suntem pe deplin de acord cu dispozitivul prezentei hotărâri. Cu toate acestea, opinia noastră are drept scop să clarifice anumite aspecte de drept comparat, în special în domeniul dreptului constituțional. Problema care se ridică în prezenta cauză se referă la cadrul perchezițiilor și confiscărilor la sediul unui suspect – care în dreptul american se referă la toate restricțiile stabilite prin Al patrulea amendament la Constituție[1]–, de unde rezultă abordarea comparativă a ansamblului problemei.

Primul aspect este reprezentat de specificitatea și motivul plauzibil (suspiciune rezonabilă) ca fiind condiții prealabile pentru percheziția și confiscarea unor elemente de probă incriminatoare, în speță un calculator și documente.

La pct. 6 și 7 din hotărâre avem o descriere a documentului emis de judecătorul de drepturi și libertăți („JDL”), care a autorizat vizita la sediile societății reclamante și confiscarea de documente, corespondența electronică etc., în discuție: „[J]LD stabilește apoi limitele autorizației de a proceda la confiscarea și vizitarea sediilor societăților comerciale vizate în mod expres, precum și la activitatea acestora în construcția și reabilitarea de instituții de asistență medicală” (pct. 8). Hotărârea nu ne indică în ce măsură era limitată această autorizație emisă de JDL, nici, în special, motivele plauzibile pe care se întemeia. Cu toate acestea, în scopul argumentării, vom presupune că existau suspiciuni suficient de rezonabile și solide pentru a se crede că infracțiunea în cauză a fost săvârșită.

În mod evident, suspiciunile rezonabile trebuie formulate a priori, prin urmare agenții DGCCRF nu pot justifica a posteriori intruziunea în sfera privată a reclamantei odată ce se aflau în sediul său efectuând percheziția și confiscarea probelor incriminatorii. În caz contrar, am vorbi despre o „vânătoare de probe” (fishing expedition).

Cu alte cuvinte, este necesară justificarea în prealabil a percheziției întrucât, în principiu, fiecare persoană trebuie protejată împotriva oricărei intruziuni a statului în sfera sa privată. Intruziunea nu este așadar justificată decât odată ce suspiciunea este deja „rezonabilă”, cu alte cuvinte, în cazul în care este foarte probabil ca suspectul să fi încălcat legea.

Prin urmare, suspiciunea și doar aceasta poate justifica intruziunea care decurge din partea autorităților publice. Paragraful al doilea al art. L. 450-4 din Codul comercial prevede că: „[j]udecătorul trebuie să verifice dacă cererea de autorizare care i-a fost transmisă este întemeiată; cererea trebuie să conțină toate informațiile aflate în posesia solicitantului care să justifice vizita” (sublinierea cu caractere italice ne aparține).

La rândul său, art. 56 din Codul de procedură penală nu pare să prevadă nicio condiție de suspiciune rezonabilă, care ar trebui să fie 1) a priori[2], 2) concretă[3], 3) specifică și 4) articulabilă[4], astfel încât să permită judecătorului să dispună în prealabil de informații reale și nu doar de intuiția autorității care solicită intruziunea. În cazul în care judecătorul nu dispune de aceste informații, poliția este cea care ia decizia și nu există protecție judiciară. Cu toate acestea, în scopul argumentării, vom porni de la premisa că aceste condiții prealabile au fost îndeplinite înaintea vizitei problematice efectuate de DGCCRF.

Cu toate acestea, în cursul percheziției, odată ce se aflau la sediul societății, se pune problema metodei încadrare a căutării de probe care a fost autorizată în mod specific în speță prin ordinul de percheziție și confiscare emis de JDL.

Atunci când caută o probă într-un anumit loc, regula a fost întotdeauna desigur aceea că poliția nu poate face o percheziție decât atunci când există posibilitatea ca proba să fie găsită. De exemplu, în cazul în care ar căuta o armă de foc, nu are autorizația de a percheziționa sertare mici în care arma nu ar putea fi ascunsă. În cazul în care această regulă ar fi încălcată, probele obținute, de exemplu droguri găsite la fața locului, nu pot fi depuse la dosar prin efectul principiului excluderii.

Această regulă face totuși obiectul unei excepții. În cazul în care, atunci când caută în mod legitim o anumită probă, poliția găsește în mod accidental o altă probă care dovedește că a fost săvârșită o altă infracțiune, intervine așa-numitul principiu al „obiectelor la vedere” (plain view doctrine): orice obiecte găsite pentru că se afla la vedere este o probă admisibilă a respectivei infracțiuni sau a alteia. Completarea subiectivă a principiului obiectelor la vedere este ceea ce se poate numi „descoperire accidentală” (inadvertent discovery), adică poliția trebuie să demonstreze că descoperirea elementului respectiv nu a fost prevăzută și prin urmare s-a produs „accidental”.

La fel ca și în cazul de față, aceste criterii sunt foarte greu de aplicat. Numeroase articole doctrinare[5] au fost scrise despre percheziții și confiscări de calculatoare și de documente din acestea și, în unele țări, unități speciale de agenți au fost formate în aplicarea criteriilor selective care definesc ce poate sau nu poate deveni o probă legitimă.

La pct. 11 din hotărâre se arată că reclamantele au susținut că „confiscările efectuate au fost masive și nediferențiate și s-au făcut pentru câteva mii de documente informatice, precum și conturile de e-mail ale mai multor persoane și că multe dintre documentele confiscate nu aveau nicio legătură cu ancheta sau erau acoperite de confidențialitatea asociată relației dintre avocat și clientul său, fără un inventar suficient de precis al documentelor confiscate. De asemenea, au mai susținut că nu au putut avea cunoștință despre documente înainte ca acestea să fie ridicate și nu s-au putut opune ridicării documentelor. Reclamantele au solicitat anularea perchezițiilor și ridicărilor de documente și dacă acest fapt nu era posibil, restituirea documentelor ridicate ilegal.

În opinia noastră, tocmai aceasta este problema în astfel de cauze și, bineînțeles, respectarea, constatată de Curtea de Casație, a dispozițiilor citate anterior din Codul de procedură penală și Codul comercial, nu reglementează din păcate problema. Nu știm așadar dacă probele obținute erau în mod precis și concret cele pe care JDL autorizase DGCCRF să le caute și să le obțină.

Întrebarea preliminară nu este așadar aceea dacă a existat sau nu o încălcare a art.8 din Convenție. Problema care rămâne este aceea dacă o percheziție și confiscare de probă selectat în mod corespunzător, precum în speță, nu sunt posibile. Doctrina asimilează cercetarea și confiscarea de date informatice celei a probelor dintr-un loc sau din orice altă incintă (container). Sunt discuții cu privire la „instrumentul perfect [de programare]”, o tehnologie avansată, care ar permite grație unui algoritm să se stabilească cu precizie și în prealabil ce poate fi sau un extras dintr-un calculator. Din păcate, un astfel de instrument nu pare să existe, deși o echipă foarte specializată de experți IT poate petrece câteva săptămâni sau chiar luni pentru a examina datele electronice din orice calculator confiscat.

În mod evident, în cadrul unei astfel de examinări, alte probe incriminatoare pot apărea „la vedere”, ceea ce înseamnă că vor deveni admisibile cu titlu de probe.

Dreptul francez și jurisprudența Curții nu aderă încă la principiul „obiectelor la vedere”, care reprezintă originea atașamentului americanilor față de protecția constituțională conferită de Al patrulea amendament la Constituție. Acesta este motivul pentru care un număr mare de hotărâri judecătorești și de articole doctrinare dezbat tocmai aceeași problemă precum cea ridicată în speță și în cauza franceză Société Canal Plus și alții împotriva Franței, citată drept sursă de dreptul intern francez la pct. 15 din prezenta hotărâre. De asemenea, la pct. 16 din hotărâre se face referire la André și alții împotriva Franței, în care se punea problema, similară într-o anumită măsură și inerentă în speță, a protecției confidențialității relațiilor dintre un avocat și clientul său.

Subiectul este extrem de complex și vast: nu poate fi nici măcar rezumat, cu atât mai puțin rezolvat într-o opinie separată. Cu toate acestea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ar trebui, în opinia noastră, să adopte o poziție clară asupra unor asemenea situații, altfel granița dintre o perchiziție legitimă bazată pe o autorizare legitimă și o „vânătoare de probe” va rămâne neclară și imprecisă.

[1] „Dreptul persoanei de a se simți în siguranță în ceea ce privește persoana, domiciliul, documentele și bunurile sale, împotriva perchezițiilor și confiscărilor nemotivate nu poate fi încălcat; și nu vor fi emise mandate decât pe baza unor motive plauzibile, dacă nu se susțin cu declarații sub jurământ și dacă nu menționează cu precizie locul care urmează să fie percheziționat și persoanele sau obiectele la care se referă.” (Al patrulea amendament la Constituția Statelor Unite ale Americii; traducere de J.-P. Lassalle, ).

[2] A se vedea Henry v. United States [13 martie 2015], 361 U.S. 98 (1959).

[3] Draper v. United States, 358 U.S. 307 (1959), a se vedea și Sherry F. Colb, Probabilities in Probable Cause and Beyond: Statistical Versus Concrete Harms [13 martie 2015], 73 Law and Contemporary Problems 69 (2010).

[4] A se vedea Terry v. Ohio [13 martie 2015], 392 U.S. 1 (1968).

[5] A se vedea, de exemplu, Orin S. Kerr, Searches and Seizures in a Digital World, 119 Harvard Law Review 531 (2005), și Allison Bonelli, Computer Searches in Plain View: An Analysis of the Ninth Circuit Decision in United States Comprehensive Drug Testing, Inc. [13 March 2015], 13:3 Journal of Constitutional Law 759 (2011). A se vedea, de asemenea, Searching and Seizing Computers and Obtaining Electronic Evidence in Criminal Investigations, publicat de Office of Legal Education, Executive Office for United States Attorneys, consultabil la adresa .

Full & Egal Universal Law Academy