© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA VINTER ŞI ALȚII împotriva REGATULUI UNIT
(Cererile nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 iulie 2013
Această hotărâre este definitivă, dar poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în complet de Mare Cameră compus din:
Dean Spielmann, președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Nona Tsotsoria,
Ann Power-Forde,
Isil Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Paul Lemmens,
Paul Mahoney,
Johannes Silvis, judecători,
și Michael O’Boyle, Grefier adjunct,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 28 noiembrie 2012 și la 29 mai 2013,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată mai sus menționată:
PROCEDURA La originea cauzei se află trei cereri (nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, trimise la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către trei cetățeni britanici, domnul Douglas Gary Vinter („primul reclamant”), domnul Jeremy Neville Bamber („al doilea reclamant”) și domnul Peter Howard Moore („al treilea reclamant”), la 11 decembrie 2009, 17 decembrie 2009 și respectiv 6 ianuarie 2010. Primul reclamant s-a născut în 1969 şi este în prezent deținut în penitenciarul Frankland. El este reprezentat în fața Curții de către domnul S. Creighton, avocat la Londra în cadrul Bhatt Murphy Solicitors, asistat de domnul P. Weatherby, QC, avocat, precum și de profesorul D. van Zyl Smit. Al doilea reclamant s-a născut în 1961 și este în prezent deținut în penitenciarul Full Sutton. El este reprezentat în fața Curții de către domnul B. Woods, avocat la Leeds în cadrul Cousins Tyrer Solicitors, asistat de domnul R. Horwell, QC și de domnul L. Hindmarsh, consilieri. Al treilea un reclamant s-a născut în 1946 și este în prezent deținut în penitenciarul Wakefield. El este reprezentat în fața Curții de Chivers Solicitors, Bingley, asistat de domnul M. McKone, consilier. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna L. Dauban, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și a Commonwealth. Reclamanţii au susținut că pedepsele cu executare pe viață care le-au fost aplicate constituie tratamente contrarii dispoziţiilor articolului 3 din Convenție. Cererile au fost repartizate Secției a Patra a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). În hotărârea sa din 17 ianuarie 2012, o Cameră a Secției compusă din judecătorii Garlicki, David Thór Björgvinsson, Bratza, Hirvelä, Nicolaou, Bianku, De Gaetano, precum şi T. L. Early, Grefier de Secție, a decis în unanimitate să reunească cererile, să declare admisibile capetele de cerere ale reclamanţilor privind articolul 3 și inadmisibil restul capetelor de cerere ale acestora. Camera a constatat, de asemenea, cu patru voturi la trei, că nu a existat o încălcare a articolului 3 cu privire la niciunul dintre reclamanţi. Opinia concordantă a judecătorului De Gaetano și opinia comună parţial disidentă a judecătorilor Garlicki, David Thór Björgvinsson și Nicolaou au fost anexate hotărârii. La 9 iulie 2012, ca urmare a unei cereri formulate de către reclamanți la 12 aprilie 2012, Colegiul Marii Camere a decis să trimită cauza în fața Marii Camere, în conformitate cu articolul 43 din Convenție. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din Regulamentul Curţii. La ultimele deliberări, Işil Karakaș, judecător supleant, l-a înlocuit pe András Sajó, aflat în imposibilitatea de a lua parte în continuare la examinarea cauzei (articolul 24 § 3 din Regulamentul Curții). Reclamanții și Guvernul au depus observații scrise (art. 59 § 1 din Regulamentul Curții) cu privire la fondul cauzei. O şedinţă publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 28 noiembrie 2012 (art. 59 § 3 din Regulamentul Curții).
S-au prezentat în fața Curții:
(a) pentru Guvern
doamna L. Dauban, Agent,
domnul D. Perry, QC,
domnul L. Mably, avocaţi,
domnul J. Guess,
doamna A. Foulds, consilieri;
(b) pentru reclamanţi
domnul R. Horwell, QC,
domnul P. Weatherby QC,
domnul L. Hindmarsh, avocaţi,
domnul S. Creighton,
domnul B. Woods,
Prof. D. Van Zyl Smit, consilieri.
Curtea a ascultat pledoariile domnilor Perry și Weatherby, precum și răspunsurile lor la întrebările adresate de Curte.
ÎN FAPTCIRCUMSTANȚELE CAUZEIIntroducere De la abolirea pedepsei cu moartea în Anglia și Țara Galilor, pedeapsa pentru omor este condamnarea obligatorie la închisoare pe viață. În prezent, atunci când o astfel de pedeapsă este aplicată, judecătorul are obligația de a stabili un termen minim de executare, care trebuie îndeplinit pentru a se atinge scopul punitiv şi retributiv, ținând cont de gravitatea infracțiunii. Principiile care ghidează stabilirea de către judecător a duratei minime adecvate sunt prevăzute în anexa 21 la Legea din 2003 privind justiția penală (a se vedea paragrafele 38-39 de mai jos). Odată ce termenul minim s-a împlinit, deținutul se poate adresa cu o cerere Comisiei pentru liberări condiționate.
Cu toate acestea, în mod excepțional, „o măsură de executare pe viață” poate fi aplicată de către judecător în locul unui termen minim în cazul în care, prin aplicarea principiilor prevăzute în anexa 21, acesta consideră că gravitatea infracțiunii este extrem de mare.
Efectul unei măsuri de executare pe viață este acela că deținutul nu poate fi eliberat decât în baza prerogativei discreționare a Ministrului de Interne. Prerogativa Ministrului de a elibera un deţinut este prevăzută la articolul 30(1) din Legea privind infracţiunile (pedepsele) din 1997. Ministrul îşi va exercita prerogativa doar din raţiuni de compasiune, atunci când deținutul este bolnav în stadiu terminal sau are o incapacitate gravă (a se vedea Ordonanţa privind regimul penitenciar nr. 4700, expusă la paragraful 43 de mai jos). Înainte de intrarea în vigoare a Legii din 2003, practica era ca pedepsele obligatorii cu închisoarea pe viață să fie aplicate de către judecătorul de caz, urmând ca Ministrul, la recomandarea judecătorului și a Lord Chief Justice, să stabilească termenul minim pe care deținutul trebuie să îl execute înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiţionată. La momentul respectiv, termenul minim era, de asemenea, menționat ca fiind „cuantumul punitiv” al pedepsei.
Ministrul putea, de asemenea, aplica „o măsură de executare pe viață” unui deţinut. Într-un astfel de caz, practica Ministrului era să reexamineze decizia după două zeci şi cinci de ani de închisoare pentru a determina dacă aceasta era în continuare justificată, în special în cazurile în care deținutul a făcut progrese excepționale în detenţie (a se vedea cazul Hindley la paragraful 46 de mai jos).
Odată cu intrarea în vigoare a Legii din 2003 (și, în special, articolul 276 și anexa 22 din Lege, care adoptă o serie de măsuri tranzitorii privind condamnații pe viață aflaţi în executarea pedepsei: a se vedea paragrafele 40 și 41 de mai jos), toți deținuții ale căror „cuantumuri punitive” au fost stabilite de către Ministru, au fost în măsură să se adreseze High Court pentru reexaminarea acestora. Ca urmare a unei astfel de cereri, High Court poate stabili un termen minim de executare sau poate impune executarea pe viață. Prezenta cauză priveşte trei reclamanţi care, fiind condamnaţi pentru omor în cadrul unor proceduri penale separate în Anglia și Țara Galilor, sunt în prezent în executarea pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață. Tuturor celor trei reclamanții li s-au aplicat măsuri cu executare pe viață: în cazul primului reclamant, măsura a fost aplicată de către judecătorul de caz în conformitate cu prevederile actuale privind stabilirea pedepselor; în cazul celui de-al doilea și al treilea reclamant, care au fost condamnaţi înainte de intrarea în vigoare a Legii din 2003, măsurile au fost aplicate de către High Court. Toţi cei trei reclamanți susțin că aceste măsuri cu executare pe viaţă, așa cum au fost aplicate în cazurile lor, sunt, printre altele, incompatibile cu articolele 3 și 5 § 4 din Convenție. Faptele, aşa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.Domnul Vinter La 20 mai 1996, primul reclamant fost condamnat la închisoare pe viață pentru uciderea unui coleg de muncă, cu un termen minim de executare de zece ani. El a fost eliberat condiţionat la 4 august 2005. Reclamantul a început o relaţie cu o femeie care avea să devină victima celei de-a doua infracțiuni de omor. Cuplul s-a căsătorit la 27 iunie 2006. La data de 31 decembrie 2006, primul reclamant a fost implicat într-un scandal într-un local public și acuzat de violenţă (uzul sau ameninţarea cu violență ilegală). Eliberarea condiţionată a fost revocată și reclamantul a fost reîncarcerat. În iulie 2007, după ce a pledat vinovat la acuzația de violenţă, el a fost condamnat la 6 luni de închisoare. Reclamantul a fost din nou eliberat condiţionat în decembrie 2007 și s-a întors să locuiască cu soția și cei patru copii ai acesteia. Relaţiile de cuplu s-au deteriorat și primul reclamant a părăsit domiciliul conjugal. La data de 5 februarie 2008, primul reclamant şi-a urmărit soția într-un local public. El a consumat în prealabil băuturi și cocaină. Cuplul s-a certat și fiica soției, care era prezentă, a telefonat la poliție pentru a le atrage atenția asupra disputei. Primul reclamant i-a ordonat soției să urce într-o mașină. Când fiica a încercat să intre în mașină pentru a-şi proteja mama, primul reclamant a înlăturat-o cu forța. Apoi a plecat împreună cu soția sa. Când poliția a telefonat pentru a se asigura că este în siguranță, primul reclamant şi-a obligat soția să le spună că era bine. El a telefonat, de asemenea, la poliție, pentru a le spune că soția lui era bine şi în siguranţă. Câteva ore mai târziu, acesta s-a predat poliției, declarând că a ucis-o. O examinare post-mortem a arătat că persoana decedată avea nasul spart, echimoze profunde şi extinse la nivelul gâtului (ceea ce era în concordanţă cu tentativa de strangulare), precum și patru plăgi înjunghiate la nivelul pieptului. La locul faptei s-au găsit două cuțite, dintre care unul avea lama spartă. La 21 aprilie 2008, primul reclamant a pledat vinovat pentru omor și şi-a instruit avocatul să nu facă susţineri privind circumstanţele atenuante pentru a nu adăuga la suferinţa familiei victimei. Judecătorul a considerat că primul reclamant face parte din acea categorie restrânsă de persoane care ar trebui private de libertate în mod permanent. El a pronunţat condamnarea obligatorie la închisoarea pe viaţă şi a aplicat măsura de executare pe viaţă. Curtea de Apel a respins recursul reclamantului la 25 iunie 2009. Aceasta a avut în vedere principiile generale pentru a determina termenul minim de executare a pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viaţă (astfel cum este prevăzut în anexa 21 la Legea din 2003: a se vedea paragrafele 38 și 39 de mai jos). Aceasta a constatat că, având în vedere circumstanțele infracțiunii, nu exista niciun motiv pentru a se îndepărta de la principiul consacrat în anexa 21 din Legea din 2003, conform căruia, pentru omorul săvârşit de către o persoană care a fost deja condamnată pentru omor, aplicarea unei măsuri de executare pe viață se impune ca adecvată în scop punitiv şi disuasiv.Domnul Bamber La data de 7 august 1985, părinţii celui de-al doilea reclamant, sora sa adoptivă și cei doi copii mici ai acesteia au fost împușcați și uciși. Ca urmare, al doilea reclamant a fost pus sub acuzare și, la 28 octombrie 1986, condamnat pentru aceste crime. Poziţia Parchetului a fost aceea că faptele au fost premeditate și planificate și au fost comise în scopul unor câştiguri de ordin financiar. De asemenea, s-a afirmat că al doilea reclamant a organizat scena crimei, în aşa fel încât să inducă în eroare organele de poliţie, făcând să pară ca și cum sora lui adoptivă şi-a ucis familia și apoi s-a sinucis. Judecătorul a recomandat Ministrului ca al doilea reclamant să execute douăzeci și cinci de ani de închisoare „ca un minim” (sublinierea sa). Pe scrisoarea judecătorului către ministru, Lord Chief Justice a adăugat comentariul „din punctul meu de vedere, nu l-aş elibera niciodată”. În 1988, Ministrul a aplicat măsura de executare pe viaţă. La momentul respectiv, practica era de a nu informa deţinutul cu privire la această decizie. Printr-o scrisoare din data de 15 decembrie 1994, reclamantul a fost informat că Ministrul a ajuns la concluzia că cerințele de ordin retributiv şi disuasiv ar putea fi îndeplinite numai prin menţinerea reclamantului în închisoare pe viață. În 2008, în urma intrării în vigoare a articolului 276 și a anexei 22 la Legea din 2003, al doilea reclamant a solicitat High Court reexaminarea măsurii de executare pe viaţă. Luând în considerare anexa 21 din Lege, High Court a concluzionat că, având în vedere numărul de crime comise și prezența premeditării, infracțiunea se încadra în mod clar în această categorie de cazuri în care punctul de plecare adecvat era măsura de executare pe viață. Având, de asemenea, în vedere declarațiile depuse de către rudele victimelor și cele ale reclamantului, inclusiv rapoartele cu privire la comportamentul acestuia și progresul făcut în închisoare, High Court a constatat că nu exista niciun motiv să se îndepărteze de la concluziile Lord Chief Juctice și ale Ministrului. Prin urmare, a aplicat măsura de executare pe viață. Al doilea reclamant s-a adresat Curţii de Apel, care i-a respins demersul la 14 mai 2009. Instanța a constatat că, înainte de aplicarea măsurii de executare pe viaţă în 1988, Ministrul a primit două recomandări juridice diferite: una a judecătorului, care recomanda un termen minim de douăzeci și cinci de ani și una a Lord Chief Justice, recomandând ca al doilea reclamant să nu fie niciodată eliberat. Ministrul a avut dreptul de a alege între aceste recomandări sau de a nu le adopta pe niciuna. Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că executarea pe viață impusă de High Court nu a fost numai corectă, ci şi pe deplin justificată, conform scopului punitiv şi retributiv. Bazându-se pe hotărârea anterioară în R v. Bieber (a se vedea paragraful 47 de mai jos), instanţa a constatat că nu se punea nicio problemă din perspectiva articolului 3 din Convenție, deoarece măsura de executare pe viaţă nu era o condamnare pe viață cu caracter ireductibil, în sensul utilizat în hotărârea Kafkaris împotriva Ciprului ([GC], nr. 21906/04, ECHR 2008-...). În cele din urmă, ea a constatat că procedura de reexaminare instituită prin Legea din 2003 era compatibilă cu articolul 7 din Convenție deoarece, interpretate în mod corespunzător, dispozițiile legale relevante prevăd că un deținut nu poate fi dezavantajat de finalitatea reexaminării: termenul de executat putea fi redus sau menținut, însă nu putea fi mărit sau prelungit. Al doilea reclamant a solicitat Curții de Apel să certifice că hotărârea în cauză privea un aspect juridic de importanță publică generală, care ar trebui analizat de Camera Lorzilor. Această cerere a fost respinsă la data de 23 iunie 2009.Domnul Moore La 29 noiembrie 1996, al treilea reclamant a fost condamnat ca urmare a unui proces în fata Crown Court din Chester pentru patru infracţiuni de omor. Victimele erau bărbați homosexuali iar reclamantul, el însuși homosexual, a fost suspectat că ar fi comis crimele pentru propria satisfacție sexuală. Fiecare victimă a fost înjunghiată de mai multe ori cu un cuțit mare de luptă, cumpărat în acest scop. Prima victimă a fost atacată în propria casă la 23 septembrie 1995. Curând după aceea, în week-endul din 7 octombrie 1995, al treilea reclamant s-a întâlnit cu a doua victimă într-un bar și a aranjat să o ia acasă pentru a întreţine raporturi sexuale; a dus-o într-o pădure, a înjunghiat-o mortal și a lăsat corpul acolo. A treia victimă a fost înjunghiată în caravana în care trăia, la data de 30 noiembrie 1995. În cele din urmă, la scurt timp înainte de Crăciunul din 1995, al treilea reclamant s-a deplasat pe o plajă care era cunoscută ca fiind frecventată de homosexuali. El a întâlnit cea de-a patra victimă pe plajă și a înjunghiat-o acolo. Pe jacheta reclamantului şi pe cuţit au fost găsite urme de sânge de la prima și a treia victimă. În posesia sa au fost găsite bunuri aparţinând primei, celei de-a doua şi celei de-a patra victime. La poliţie, el a făcut declaraţii complete cu privire la toate cele patru crime. Poliția nu a avut cunoștință despre cea de-a doua victimă, până când reclamantul nu a menționat-o. Corpul a fost recuperat din pădure, cu ajutorul reclamantului. La proces, apărarea reclamantului a fost aceea că faptele au fost comise de către altcineva, deși el a recunoscut că a fost prezent la toate crimele, cu excepţia celei de-a doua. După condamnarea celui de-al treilea reclamant, judecătorul a aplicat pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață și a indicat Ministrului de Interne, că, în opinia sa, reclamantul nu ar trebui să fie eliberat niciodată. După reexaminare, Lord Chief Justice a raportat că el consideră că perioada minimă înainte de eligibilitate pentru eliberare ar trebui să fie stabilită la treizeci de ani. La 27 septembrie 2002, Ministrul a decis să aplice măsura executării pe viaţă. În anul 2008, în temeiul articolului 276 și a anexei 22 la Legea din 2003 privind Justiția Penală, al treilea reclamant a solicitat High Court reexaminarea măsurii de executare pe viață stabilite de către Ministru. În hotărârea sa din 12 iunie 2008, High Court a respins argumentul reclamantului cum că recomandarea Lord Chief Justice de a stabili un termen minim de treizeci de ani ar trebui acceptată. Aceasta a constatat că, deşi respectivei recomandări ar trebui să i se dea importanţă, Lord Chief Justice nu a avut în vedere principiile enunțate în anexa 21, aşa cum High Court a fost obligată să o facă. Ea a respins, de asemenea, susţinerea că exista o problemă din perspectiva articolului 6 din Convenție, având în vedere că stabilirea măsurii de executare pe viață a fost făcută de către Ministru. High Court a constatat că procedura de sesizare a acesteia în baza articolului 276 și a anexei 22 din Lege asigura controlul independent necesar pentru a se stabili dacă un deţinut ar trebui eliberat. De asemenea, instanţa a constatat că o măsură de executare pe viață este compatibilă cu articolele 3 și 5 din Convenție. Având în vedere principiile generale pentru a determina durata minimă a unei condamnări obligatorii la închisoarea pe viață (astfel cum sunt prevăzute în anexa 21 la Lege), această măsură nu ridica probleme cu privire la caracterul arbitrar, stabilirea caracterului disproporţionat al unei astfel de pedepse depinzând de faptele din fiecare caz în parte. High Court a constatat că, din moment ce cazul privea uciderea a două sau mai multe persoane, comportament sexual sau sadic, precum și un grad substanțial de premeditare, conform anexei 21, punctul de plecare era măsura de executare pe viață. Aceasta a considerat că nu existau circumstanţe atenuante și chiar Lord Chief Justice, deși a recomandat un termen minim de treizeci de ani, a împărtășit opinia judecătorului potrivit căreia nu ar fi indicată eliberarea celui de-al treilea reclamant. Prin urmare, nu au existat motive pentru a modifica măsura de executare pe viață. Instanţa a adăugat că, chiar în cazul în care punctul de plecare ar fi fost un termen minim de treizeci de ani, circumstanţele agravante ale crimelor erau de aşa natură încât executarea pe viață era adecvată. La 26 februarie 2009, Curtea de Apel a respins apelul celui de-al treilea reclamant, constatând că High Court a fost nu numai îndreptăţită, dar în mod clar a ajuns pe drept la concluzia că o măsură de executare pe viață era adecvată. Se pare că cel de-al treilea reclamant, pentru a i se permite sesizarea Camerei Lorzilor, a solicitat Curţii de Apel certificarea faptului că hotărârea în cauză privea un aspect juridic de importanță publică generală care ar trebui examinat de Camera Lorzilor. La data de 14 august 2009, el a fost informat de către Secţia de apeluri penale a Curţii de Apel că, deoarece i-a fost respinsă cererea de a introduce un apel împotriva sentinței (spre deosebire de acordarea permisiunii de a face apel împotriva sentinței și apoi de respingere a apelului), o cerere de certificare a existenţei unui aspect juridic pentru Camera Lorzilor nu putea fi formulată.DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTELegea din 1998 privind drepturile omului Articolul 3(1) din Legea din 1998 privind drepturile omului („Legea privind drepturile omului”), prevede următoarele:
„În măsura în care este posibil, legislația primară și legislația secundară trebuie interpretate și puse în aplicare într-un mod care este compatibil cu drepturile garantate de Convenție.”
Articolul 6(1) din Lege prevede că este ilegal ca o autoritate publică să acționeze într-un mod care este incompatibil cu un drept recunoscut de Convenție.
Articolul 7(1) prevede că o persoană care susține că o autoritate publică a acționat într-un mod contrar articolului 6(1), poate introduce o acțiune împotriva respectivei autorități.Prevederile legale privind condamnările obligatorii la închisoare pe viațăLegea din 1965 privind abolirea pedepsei cu moartea pentru omor În Anglia și Țara Galilor, pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață pentru omor este prevăzută la articolul 1(1) din Legea din 1965 privind abolirea pedepsei cu moartea pentru omor.Legea din 2003 privind justiţia penală
(a) Partea 12, Capitolul 7 Prerogativa Ministrului de a stabili „cuantumul punitiv” pentru deținuții aflaţi în executarea pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață, astfel cum este prevăzută în articolul 29 din Legea din 1997 privind infracţiunile (Pedepse), a fost considerată de către Camera Lorzilor a fi incompatibilă cu articolul 6 din Convenție în R (Anderson) v. the Secretary of State for the Home Department [2003] 1 AC 837. Acest lucru a condus la adoptarea Părţii 12, Capitolul 7 („Efectele condamnărilor pe viață”) din Legea din 2003 privind justiţia penală (articolele 269-277) și anexele 21 și 22 la Lege. Articolul 269 din Legea din 2003 impune judecătorului ca la aplicarea unei pedepse obligatorii cu închisoarea pe viață, să stabilească termenul minim pe care deținutul trebuie să îl execute înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiţionată. Conform articolului 269(3), acest termen minim trebuie să țină cont de gravitatea infracțiunii. Articolul 269(4) permite judecătorului să decidă că, datorită gravităţii faptei, deținutul nu ar trebui să fie eligibil pentru eliberarea condiţionată (în realitate, să aplice „o măsură de executare pe viaţă”). Articolul 269(4) se aplică numai infractorilor care au 21 de ani sau peste, la momentul comiterii infracțiunii. Articolul 269(5) indică judecătorului, la stabilirea gravităţii infracțiunii, să aibă în vedere, printre altele, principiile stabilite în anexa 21 la Lege. Articolul 276 face aplicarea anexei 22 (la cazurile tranzitorii): a se vedea paragraful 40 de mai jos.
(b) Anexa 21 Anexa 21 („Stabilirea termenului minim de executare a pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață”) prevede trei „puncte de plecare” diferite, care pot fi mărite sau micșorate în funcție de prezența circumstanţelor agravante sau atenuante în comiterea infracțiunii: o măsură de executare pe viață, un termen minim de executare de treizeci de ani și un termen minim de executare de cincisprezece ani. Conform paragrafului 4(1) din anexă, în cazul în care gravitatea infracțiunii este „extrem de ridicată”, punctul de plecare adecvat este măsura de executare pe viață. Paragraful 4(2) prevede că următoarele cazuri se încadrează în mod normal în această categorie:
„(a) omorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane, în cazul în care fiecare crimă implică oricare dintre următoarele -
(i) un grad substanțial de premeditare sau de planificare,
(ii) răpirea victimei sau
(iii) comportament sexual sau sadic,
(b) omorul săvârşit asupra unui copil în cazul în care implică răpirea copilului sau motivații sexuale sau sadice,
(c) omorul săvârşit în scopul de a promova o cauză politică, religioasă sau ideologică, sau
(d) omorul săvârşit de către un infractor condamnat anterior pentru omor.”
Conform paragrafului 5(1), în cazul în care gravitatea faptei nu se încadrează în dispoziţiile paragrafului 4(1), dar este „deosebit de însemnată”, punctul de plecare adecvat în stabilirea termenului minim este de treizeci de ani de închisoare. Paragraful 5(2) prevede că următoarele cazuri se încadrează în mod normal în această categorie:
„(a) omorul săvârşit asupra unui ofițer de poliție sau de penitenciar aflat în desfăşurarea atribuţiilor de serviciu,
(b) omorul săvârşit prin folosirea unei arme de foc sau a unui material exploziv,
(c) omorul săvârşit pentru obţinerea unui câștig (cum ar fi omorul în cursul sau în perspectiva unui jaf sau furt, contra unei plăţi sau în speranța unui câștig ca urmare a decesului),
(d) omorul săvârşit pentru a împiedica sau a interfera cu desfăşurarea actului justiției,
(e) omorul care implică un comportament sexual sau sadic,
(f) omorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane,
(g) omorul cu substrat rasial sau religios sau care ţine de orientarea sexuală, sau
(h) omorul care se încadrează în paragraful 4(2) săvârșit de un infractor care avea mai puţin de 21 de ani la momentul comiterii infracțiunii.”
Paragrafele 6 și 7 prevăd că, în toate celelalte cazuri, punctul de plecare adecvat în stabilirea termenului minim de executare este acela de cincisprezece ani (doisprezece ani pentru cei sub optsprezece ani).
Paragrafele 8 și 9 prevăd că, în alegerea unui punct de plecare, judecătorul ar trebui să ia în considerare orice circumstanțe agravante sau atenuante care pot duce la stabilirea unui termen minim al oricărei durate (indiferent de punctul de plecare), sau la aplicarea unei măsuri de executare pe viață.
Paragraful 10 prevede ca circumstanţe agravante:
"(a) un grad semnificativ de planificare sau de premeditare,
(b) faptul că victima este deosebit de vulnerabilă din cauza vârstei sau a unui handicap,
(c) suferință psihică sau fizică cauzată victimei înainte de deces,
(d) abuz de încredere,
(e) utilizarea de violență sau amenințări împotriva unei alte persoane pentru a facilita comiterea infracțiunii,
(f) faptul că victima furnizează un serviciu public sau exercită o funcție publică, și
(g) ascunderea, distrugerea sau dezmembrarea corpului.”
Paragraful 11 prevede ca circumstanțe atenuante:
„(a) intenția de a cauza prejudicii corporale grave, mai degrabă decât deces,
(b) lipsa premeditării,
(c) faptul că infractorul suferă de o tulburare mintală sau handicap mintal, care (deși nu se încadrează în dispoziţiile articolului 2(1) din Legea din 1957 privind omuciderile (c. 11)), reduc gradul său de vinovăție,
(d) faptul că infractorul a fost provocat (de exemplu, de stres prelungit) într-un mod care nu poate fi asimilat unei justificări prin provocare,
(e) faptul că infractorul a acționat într-o oarecare măsură în auto-apărare,
(f) convingerea infractorului că omorul a fost un act de milă, și
(g) vârsta infractorului.”
(c) Anexa 22 Anexa 22 („Pedepsele obligatorii cu închisoarea pe viață: cazuri tranzitorii”), instituie o serie de măsuri tranzitorii pentru acei deţinuţi care au primit condamnări pe viață obligatorii înainte de intrarea în vigoare a articolului 269 din Lege și ale căror termene minime de executare au fost stabilite de către Ministru. De asemenea, se aplică acelor deţinuţi pe care Ministrul i-a indicat ca nefiind eligibili pentru eliberarea condiţionată (şi anume, acei deţinuţi pentru care a fost aplicată măsura de executare pe viață). Paragraful 3 al anexei permite ambelor categorii de deținuți să se adreseze High Court. Ca urmare a unei astfel de cereri, High Court trebuie, în cazul unui deținut al cărui termen minim de executare a fost stabilit de către Ministru, să pronunţe o decizie care să precizeze termenul minim pe care deținutul trebuie să îl execute înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiţionată. Potrivit paragrafului 3(1)(b), în cazul în care Ministrul a notificat deţinutului faptul că i s-a aplicat măsura de executare pe viaţă, High Court poate pronunţa o decizie conform căreia deținutul nu ar fi eligibil pentru eliberare („o măsură de executare pe viaţă”).
Termenul minim stabilit de către High Court nu trebuie să fie mai mare decât cel stabilit anterior de către Ministru (paragraful 3(1)(a)).
Prevederi similare se aplică pentru pedepsele pronunțate după intrarea în vigoare a Legii, cu privire la crimele comise înainte de intrarea ei în vigoare. Paragraful 10 prevede că instanța nu poate aplica o măsură care, în opinia sa, este mai severă decât cea pe care Ministrul ar fi fost susceptibil de a o aplica în baza practicii anterioare. Pentru a soluţiona o cerere în temeiul paragrafului 3, High Court trebuie să aibă în vedere, printre altele, gravitatea infracțiunii și, în acest sens, trebuie să ţină deopotrivă seama de principiile generale prevăzute în anexa 21, precum și de orice recomandări către Ministru făcute de judecătorul de caz sau de Lord Chief Justice privind termenul minim de executare înainte de liberarea condiționată (paragrafele 4 și 5 din anexa 22). Condamnatul poate pune, de asemenea, concluzii în faţa High Court, inclusiv cu privire la comportamentul său și progresul în detenţie de la comiterea infracțiunii, înainte ca instanţa să soluţioneze cererea. De asemenea, victima sau familiile victimelor îşi pot prezenta poziţia.Prerogativa Ministrului de a dispune eliberarea Articolul 30(1) din Legea din 1997, prevede că Ministrul poate, în orice moment, dispune eliberarea condiţionată a unui condamnat pe viață, dacă acesta este convins că există împrejurări excepționale care justifică eliberarea deținutului din motive de compasiune. Criteriile pentru exercitarea acestei prerogative sunt stabilite de Ordonanţa privind regimul penitenciar 4700, capitolul 12. Acesta este un document emis sub autoritatea Ministrului, care stabilește politica și orientarea în gestionarea deținuților care execută o pedeapsă nedeterminată (inclusiv cei care au condamnări pe viață obligatorii), atât în timpul detenţiei, cât și după eliberarea condiționată.
Capitolul 12, în părţile sale relevante, prevede următoarele:
„Criteriile pentru eliberarea din compasiune pe motive medicale pentru toți deținuții condamnaţi la pedepse nedeterminate, sunt după cum urmează:
• deținutul suferă de o boală în stadiu terminal și decesul este probabil să intervină în foarte scurt timp (deși nu există limite de timp stabilite, 3 luni pot fi considerate a fi o perioadă adecvată pentru o cerere adresată Secţiei de Evaluare a Protecţiei Publice), sau este imobilizat la pat sau într-un mod similar - de exemplu, cei paralizaţi sau care au suferinţe severe;
și
• riscul de recidivă (în special pentru infracţiunile de natură sexuală sau violentă) este minim;
și
• menţinerea în detenţie ar reduce speranța de viață a deținutului;
și
• există condiţii adecvate pentru îngrijirea și tratamentul deţinutului în afara penitenciarului;
și
• eliberarea timpurie va aduce un beneficiu semnificativ în viaţa deţinutului sau a familiei sale.”
[sublinierea în original]
Ordonanţa precizează, de asemenea, că eliberarea din motive de compasiune trebuie să fie aprobată personal de către Ministru, aceasta nefiind o decizie delegată funcționarilor. Potrivit Guvernului, la 28 aprilie 2011, 4,900 de deţinuţi erau în executarea unor pedepse obligatorii cu închisoarea pe viață pentru omor, în Anglia și Țara Galilor.
Patruzeci și unu de deținuți sunt în prezent sub incidenţa unor măsuri de executare pe viață (inclusiv cei deținuţi în spitale). Din 2000, niciun deținut pe viaţă nu a fost eliberat pe motive de compasiune. Ca răspuns la o cerere de informaţii în baza principiului libertăţii informaţiei, formulată de către primul reclamant, Ministerul Justiţiei a indicat că, la data de 30 noiembrie 2009, treisprezece deţinuţi pe viață care nu aveau aplicate măsuri de executare pe viață, fuseseră eliberaţi pe motive de compasiune.Jurisprudența internă relevantă privind pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață și Convenția
1. Jurisprudența privind mecanismul existent anterior Legii din 2003 În R. v. Lichniak și R. v. Pyrah [2003] 1 AC 903, Camera Lorzilor a considerat că, în accepţiunea sa la acel moment, o pedeapsă obligatorie cu închisoarea pe viață nu era incompatibilă cu articolele 3 sau 5 din Convenție.
O astfel de pedeapsă era parțial punitivă, parțial preventivă. Elementul punitiv era reprezentat de termenul de executare, impus ca pedeapsă pentru infracțiunea gravă pe care infractorul condamnat a comis-o. Elementul preventiv era reprezentat de prerogativa de a menţine un criminal condamnat în închisoare cu excepţia cazului în care, și până când, Comisia pentru liberări condiționate, un organism independent, considera că eliberarea prezintă siguranţă, precum și de puterea de a reîncarcera un criminal condamnat, care a fost eliberat, dacă se constată necesitatea acestei măsuri pentru protecţia publică (Lord Bingham of Cornhill, paragraful 8 din hotărâre).
Prin urmare, Camera Lorzilor a constatat în primul rând, că cererile apelantului nu au fost suficient de riguroase pentru a se angaja articolul 3 din Convenție, iar în al doilea rând, că pedeapsa pe viață nu a fost arbitrară sau într-un alt mod contrară articolului 5 § 1 din Convenție. Lord Bingham a adăugat:
„În cazul în care Camera ar fi ajuns la concluzia că, la aplicarea unei pedepse obligatorii pe viață pentru omor, criminalul condamnat îşi pierde libertatea în favoarea statului pentru tot restul zilelor sale şi rămâne în detenţie până când (şi dacă vreodată), Ministrul de Interne ajunge la concluzia că interesul public ar fi mai bine servit de eliberarea lui decât de menținerea sa în detenție, aş avea puţine îndoieli că o astfel de pedeapsă ar putea fi considerată contrară articolelor 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ...ca fiind arbitrară și disproporționată.” În R. v. Secretary of State for the Home Department, ex parte Hindley [2001] 1 AC 410, HL și R. v. Anderson [2003] 1 AC 837, HL, Camera Lorzilor a constatat că, în cadrul sistemului în vigoare privind stabilirea cuantumurilor punitive, nu exista „niciun motiv, în principiu, pentru ca o infracțiune sau infracțiuni, dacă sunt suficient de atroce, să nu fie considerate ca meritând încarcerarea pe tot parcursul vieții în scop pur punitiv” (conform Lordului Steyn la pp. 416H). Lordul Steyn, a notat, de asemenea: „din punct de vedere logic, nu e nimic contradictoriu cu conceptul de cuantum punitiv în a spune că există cazuri în care infracţiunile sunt atât de odioase încât, chiar dacă deținutul este încarcerat până la decesul acestuia, nu se vor epuiza cerințele retributive şi disuasive” (p. 417H). Camera Lorzilor a constatat, de asemenea, că Ministrul nu şi-a limitat ilegal prerogativa în examinarea cazurilor deţinuţilor în care un cuantum pe viață a fost menţinut după ce deținutul a executat douăzeci și cinci ani de închisoare și prin reducerea respectivelor cuantumuri, în cazurile adecvate. Hotărârea notează poziţia Ministrului din 10 noiembrie 1997, în care acesta a indicat că este deschis la posibilitatea ca, în circumstanțe excepționale, inclusiv, de exemplu, un progres excepțional al deţinutului în închisoare, o reexaminare și o reducere a cuantumului poate fi adecvată. Ministrul a arătat că va ţine cont de această posibilitate la momentul reexaminării după douăzeci și cinci ani, în cazurile deţinuţilor cărora li s-a aplicat un cuantum pe viaţă și, în acest sens, va lua în considerare elementele care transcend criteriilor retributive şi disuasive (p. 417A-C).
2. Jurisprudența privind mecanismul instituit prin Legea din 2003 și compatibilitatea acestuia cu articolul 3 din Convenție
(a) R. v. Bieber În R v. Bieber [2009] 1 WLR 223 Curtea de Apel a analizat compatibilitatea Legii din 2003 cu articolul 3 din Convenție, în lumina concluziilor din hotărârea Kafkaris împotriva Ciprului [GC], nr. 21906/04, ECHR 2008-...
Constatând că în Kafkaris, Curtea a statuat că aplicarea unei pedepse ireductibile cu închisoarea pe viaţă ar putea ridica probleme în temeiul articolului 3, Curtea de Apel a precizat:
„39. Aparent Curtea [în Kafkaris] a considerat că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață pune o problemă în temeiul articolului 3, în situaţia în care se ajunge ca un condamnat să fie deţinut peste termenul justificat de motivele legitime ale încarcerării. Acest aspect este implicit prin faptul că nu se pune nicio problemă în temeiul articolului 3 atunci când există, în drept și în practică, o posibilitate ca infractorul să fie eliberat, chiar dacă rămâne posibil, sau chiar probabil, ca eliberarea sa să nu aibă loc pe tot parcursul vieţii acestuia. Cerința esențială pare a fi posibilitatea unei reexaminări care să stabilească dacă menţinerea în detenţie rămâne justificată.
40. Obiectivele legitime ale încarcerării sunt pedeapsa, descurajarea, reabilitarea și protecția publicului. În cazul în care se aplică o condamnare pe viață obligatorie cu privire la o infracţiune, există posibilitatea ca toate obiectivele încarcerării să fie realizate pe durata vieţii unui deţinut. Acesta poate să fi executat un termen suficient pentru a îndeplini cerințele de ordin punitiv şi disuasiv, iar reabilitarea se poate să-l fi transformat într-o persoană care nu mai reprezintă o amenințare pentru public. În cazul în care, în ciuda acestui fapt, el va rămâne închis pentru tot restul vieții sale, este cel puțin discutabil faptul că acest aspect reprezintă un tratament inuman. Astfel, am ajuns la concluzia că, în cazul în care o infracțiune atrage o condamnare pe viață obligatorie și ireductibilă, indiferent de circumstanțele specifice ale infracțiunii, se ridică o problemă sub aspectul articolului 3.
41. Hotărârea pronunţată în Kafkaris ridică o problemă mai dificilă. Există un termen maxim de executare a unei pedepse care poate fi justificat de obiective punitive şi disuasive, după care un deţinut să trebuiască a fi eliberat în cazul în care reabilitarea l-a transformat într-un om care nu mai reprezintă o amenințare prin comportament criminal? Dacă această întrebare primeşte un răspuns afirmativ, atunci o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață, care poate duce la detenție dincolo de acest termen este, fără îndoială, inumană și pune o problemă în temeiul articolului 3. Opinia concordantă a judecătorului Bratza și opinia disidentă a celor cinci judecători sugerează confirmarea acestei poziţii. Materialul european la care ne-am referit sugerează că unele state membre consideră că există o pedeapsă maximă cu închisoarea, care poate fi justificată prin pedepsire, după care omenirea cere ca infractorului să i se dea posibilitatea de a demonstra că este apt pentru a fi primit înapoi în societate.
42. Regatul Unit nu face parte din aceste state membre. Anexa 21 a Legii din 2003 pleacă de la premisa că anumite infracțiuni sunt atât de atroce încât justifică privarea de libertate a infractorului pentru tot restul vieții sale, indiferent de durata acesteia. Diferențele de abordare între diferite state membre a fost recunoscută în precizările majorităţii de la paragrafului 104 a hotărârii Kafkaris. Curtea a analizat, în acea cauză, o condamnare pe viață obligatorie, abordarea Curţii trebuind luată în considerare în acest context. Noi nu considerăm că din hotărârea majorității Marii Camere rezultă că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață, impusă de un judecător pentru a reflecta pedepsirea corespunzătoare și descurajarea cu privire la o infracțiune foarte gravă, este în potenţial conflict cu articolul 3.” Curtea de Apel a analizat apoi dacă aplicarea în sine a unei condamnări pe viață ireductibile a constituit o încălcare a articolului 3 sau dacă o potențială încălcare ar putea avea loc doar dacă infractorul este menţinut în închisoare dincolo de perioada care ar putea fi justificată din raţiuni punitive şi disuasive. Instanţa a concluzionat că era vorba de cea din urmă ipostază. Bazându-se pe aceste argumente, Curtea de Apel a concluzionat:
„45. În timp ce, în conformitate cu legislația engleză, infracțiunea de omor atrage o condamnare obligatorie pe viață, aceasta nu este în mod normal o pedeapsă ireductibilă. Judecătorul precizează durata minimă a fi executată în scop punitiv şi disuasiv înainte ca eliberarea condiţionată a infractorului să poată fi luată în considerare. În cazul în care este specificat un termen de executare pe viață, este pentru că judecătorul consideră că infracțiunea este atât de gravă încât, în scop punitiv şi disuasiv, infractorul trebuie să rămână în închisoare pentru tot restul zilelor sale. Pentru motivele indicate, nu considerăm că instanţa de la Strasbourg a decis că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață, aplicată în mod deliberat de un judecător în astfel de circumstanțe, va rezulta într-o detenție care încalcă articolul 3. Nici nu considerăm că o astfel de abordare va fi considerată în viitor.
46. Este posibil ca abordarea Curții de la Strasbourg să evolueze. Pare a fi un curent în Europa tendinţa de a fi împotriva aplicării unor termene foarte lungi. Astfel, poate deveni necesar să se analizeze dacă termenele pe viață impuse în această jurisdicție sunt, de fapt, ireductibile.
...
48. În cadrul sistemului actual, Ministrul are o putere limitată de a elibera un deţinut pe viață în baza articolului 30 din Legea din 1997 privind infracţiunile.
...
În prezent, practica Ministrului este de a folosi această prerogativă rar, în cazurile în care, de exemplu, un deţinut suferă de o boală terminală sau este imobilizat la pat sau într-un mod similar. În cazul în care, cu toate acestea, se ajunge la situaţia în care menţinerea în detenţie a unui condamnat echivalează cu un tratament inuman sau degradant, nu vedem niciun motiv pentru care, având în vedere în special obligația de a respecta Convenția, Ministrul nu ar trebui să se folosească de prerogativa sa legală pentru a elibera deţinutul.
49. Pentru aceste motive, aplicând abordarea Curții de la Strasbourg în Kafkaris, nu considerăm că un termen pe viață ar trebui să fie considerat ca pedeapsă ireductibilă. Prin urmare, orice plângere în baza articolului 3 atunci când s-a aplicat un termen pe viață ar trebui formulată nu la momentul aplicării pedepsei, ci la momentul în care deținutul consideră că, având în vedere toate circumstanțele materiale, inclusiv perioada executată și progresele realizate în închisoare, orice menţinere în detenție constituie un tratament degradant sau inuman.
50. Pentru aceste motive, respingem plângerea formulată de reclamant în baza articolului 3.”
(b) R. v. Oakes and others În R v. Oakes and others [2012] EWCA Crim 2435, Curtea de Apel a analizat din nou compatibilitatea măsurilor de executare pe viață cu dispoziţiile articolului 3 din Convenție. Instanţa a observat:
„Fiecare țară civilizată îmbrățișează principiul stabilit în articolul 3.
...
În același timp, însă, fiecare țară civilizată aderă, de asemenea, la principiul că cei condamnați pentru infracțiuni penale trebuie pedepsiţi corespunzător. Aceste chestiuni legate de sancţionarea corespunzătoare şi proporțională fac obiectul unor dezbateri raționale și al unui dezacord civilizat. Evaluarea a ceea ce ar trebui să fie considerat ca pedeapsă adecvată sau pedeapsă inumană sau degradantă într-o anumită împrejurare poate produce în mod legitim răspunsuri diferite în diferite țări, și chiar răspunsuri diferite la momente diferite, în aceeași țară. Toate acestea sunt cel puțin în parte, o consecință a istoriei fiecărei țări. Întrebarea dacă măsura de executare pe viață constituie o încălcare a articolului 3 din Convenție, sau chiar a principiului din common law demult stabilit cum că pedeapsa trebuie să fie proporțională în toate circumstanțele pertinente infracțiunii şi proprii infractorului care a comis-o, a fost îndelung dezbătut.”
Instanţa a continuat prin a nota că Lord Justice Laws în Wellington (a se vedea paragraful 54 de mai jos), precum și minoritatea din Camera în prezenta cauză a privit măsurile de executare pe viaţă cu neliniște gravă. Cu toate acestea, a remarcat că opinia contrară a fost, de asemenea, exprimată, printre altele, în Hindley și Wellington (a se vedea paragraful 46 de mai sus și paragraful 57 de mai jos), fiind necesar să se acorde recunoașterea şi respectul cuvenit opiniilor legitime, dar inconsistente, cu privire la această chestiune. După ce a făcut analiza hotărârilor Curţii în Babar Ahmad și alții împotriva Regatului Unit (nr. 24027/07, 11949/08, 36742/08, 66911/09 și 67354/09, 10 aprilie 2012), în Harkins și Edwards împotriva Regatului Unit (nr. 9146/07 și 32650/07, 17 ianuarie 2012), precum şi în prezenta cauză, instanţa a constatat (la punctul 22 din hotărâre):
„Din această analiză a jurisprudenţei Curţii Europene, reiese clar că instanţa de la Strasbourg a plecat de la premisa că, dacă instanța a ţinut cont de circumstanţele atenuante proprii inculpatului, o măsură de executare pe viață impusă în baza prerogativelor judiciare cu privire la stabilirea nivelului adecvat de pedepsire și de descurajare, ca urmare a condamnării pentru o infracțiune dintre cele mai grave, nu ar constitui o pedeapsă inumană sau degradantă. Pe scurt, depinde de fiecare stat să instituie dispoziții legale pentru aplicarea unui termen minim pe viață, instanţele putând, într-un caz adecvat, aplica o asemenea măsură, în cadrul competenței instanței în acest sens.” În cele din urmă, după ce a subliniat că o măsură de executare pe viață este o pedeapsă de ultim resort, că nicio dispoziție legală nu impune unui judecător să pronunţe o astfel de măsură dacă interesele justiției nu o cer și că principiile stabilite în anexa 21 sunt menite a fi aplicate flexibil, instanţa a concluzionat:
„Rezultatul este că măsura de executare pe viață, produsul legislației primare, este rezervat câtorva infracțiuni deosebit de grave, în care, după o reflecţie asupra tuturor circumstanţelor agravante şi atenuante, judecătorul este convins de faptul că scopul punitiv şi retributiv echitabil necesită aplicarea unei astfel de măsuri. Dacă această concluzie este justificată, măsura de executare pe viață este adecvată, însă numai în acest caz. Aceasta nu este o pedeapsă obligatorie, automată sau minimă.
În aceste condiții, prevederile anexei 21 a Legii din 2003, în special paragraful 4, care permit instanţei să aplice o măsură de executare pe viață într-un caz de o gravitate excepțională, nu sunt incompatibile și nu contravin articolului 3 din Convenție.”
3. R (Wellington) v. Secretary of State for the Home Department [2008] UKHL 72 Statele Unite ale Americii au solicitat extrădarea lui Ralston Wellington din Regatul Unit pentru a fi judecat în Missouri pentru două infracţiuni de omor deosebit de grav. În recursul său împotriva extrădării, domnul Wellington a susținut că predarea lui ar încălca articolul 3 din Convenție, pe baza faptului că exista un risc real de a fi supus la tratamente inumane și degradante, sub forma unei pedepse cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate. În pronunțarea hotărârii High Court ([2007] EWHC 1109 (Admin)), Lord Justice Laws a constatat că există „argumente solide ale filosofiei penale”, care sugerează că riscul unei pedepse cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate ar încălca intrinsec dispoziţiile articolului 3 din Convenție. El a notat:
„Abolirea pedepsei cu moartea a fost lăudată și justificată în multe feluri; însă trebuie să se fi fondat cel puțin pe premisa că viața fiecărei persoane, oricât de depravată, are o valoare inalienabilă. Distrugerea unei vieți poate fi acceptată în anumite circumstanțe speciale, cum ar fi auto-apărarea sau războiul legitim; pedeapsa retributivă, însă, nu este niciodată suficientă pentru a justifica o asemenea măsură. Cu toate acestea, încarcerarea unui deţinut fără speranța eliberării este în multe privințe, asimilabilă unei condamnări la moarte. El nu-şi poate niciodată ispăși pedeapsa. Indiferent de cum îşi foloseşte timpul din detenţie pentru a-şi schimba viaţa, pedeapsa lui se va fi epuizat doar odată cu ultima suflare. Ca şi pedeapsa cu moartea, pedeapsa cu executare pe viață este lex talionis. Dar simetria sa noțională sau reală cu infracțiunea pentru care este aplicată deţinutului (singura virtute a lex talionis) este o garanție slabă a unei pedepsiri proporționale, deoarece termenul pe viață este arbitrar: acesta poate fi măsurat în zile sau decenii, în funcție de cât de mult are deţinutul de trăit. Prin urmare, este susceptibil de a fi disproporționat - viciul însuşi care este condamnat în baza articolului 3 - cu excepția cazului în care, desigur, se aplică logica pedepsei cu moartea: crima este atât de oribilă încât aceasta nu poate fi ispășită. În acest caz, însă, presupusa valoare inalienabilă a vieții deţinutului este redusă, pur și simplu, la supraviețuirea sa: la nimic mai mult decât a respira şi a fi ținut, fără îndoială, în condiții decente. Aceasta semnifică recunoaşterea la suprafaţă a valorii vieţii, nu în profunzime.”
Cu toate acestea, și „nu fără îndoieli”, el a considerat că jurisprudenţa relevantă, inclusiv cea a Curții, a sugerat că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață nu ar ridica întotdeauna o problemă din punctul de vedere al articolului 3. În apelul lui Wellington la Camera Lorzilor, toţi cei cinci Lorzi din complet au constatat că, având în vedere prerogativele guvernatorului statului Missouri privind clemența și comutarea, pedeapsa ar fi la fel de reductibilă ca şi cea aplicată în Kafkaris, citată mai sus. De asemenea, au remarcat că în Kafkaris, citată anterior, Curtea a spus doar că impunerea unei pedepse ireductibile cu executare pe viață poate ridica o problemă în temeiul articolului 3. Toţi cei cinci Lorzi au constatat că aplicarea unei condamnări pe viață nu ar constitui în sine un tratament inuman și degradant, cu încălcarea articolului 3, decât dacă ar fi clar sau vădit disproporționată. Lordul Brown, în special, a concluzionat că această Curte nu ar considera o pedeapsă ireductibilă ca încălcând articolul 3 decât dacă și la momentul când menţinerea în detenţie nu ar fi mai justificată de niciun motiv - fie el de natură punitivă, disuasivă sau în scopul protecţiei publice. Mai mult decât atât, Lordul Hoffmann, Lordul Scott, Baroneasa Hale și Lordul Brown au pus la îndoială concluziile Lordului Laws privind faptul că închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționat are caracterul unei lex talionis. Lordul Hoffmann, Baroneasa Hale și Lordul Brown nu au acceptat premisa lui că abolirea pedepsei cu moartea a fost fondată pe ideea că viața fiecărei persoane are o valoare inalienabilă; au existat alte motive pentru abolire, mai pragmatice, cum ar fi caracterul ireversibil al acesteia și lipsa efectului disuasiv. Lordul Scott a respins opinia că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață este inumană și degradantă pentru că neagă unui deţinut posibilitatea de ispășire; odată acceptat faptul că o condamnare pe viață ar putea fi o pedeapsă adecvată, ispășirea se realizează de către deținut prin executarea pedepsei. Cererea adresată de Wellington acestei Curţi a fost radiată la 5 octombrie 2010, reclamantul exprimându-şi dorința de o retrage: Wellington împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 60682/08, 5 octombrie 2010.DREPTUL EUROPEAN, INTERNAȚIONAL ȘI COMPARAT PERTINENT PRIVIND CONDAMNĂRILE PE VIAȚĂ ȘI PEDEPSELE „VĂDIT DISPROPORȚIONATE” Textele relevante ale Consiliului Europei, Uniunii Europene și alte texte juridice internaționale cu privire la aplicarea și reexaminarea pedepselor cu închisoarea pe viață, inclusiv obligațiile statelor membre ale Consiliului Europei privind extrădarea persoanelor către un stat în care pot primi astfel de pedepse, sunt expuse în hotărârea Kafkaris, citată mai sus, §§ 68-76. Elementele suplimentare aduse în fața Curții în cadrul prezentelor cauze (precum și cele din Kafkaris care sunt invocate în mod expres de către părți), pot fi rezumate după cum urmează.Textele Consiliului Europei
1. Rezoluția 76(2) Începând cu 1976, Comitetul de Miniștri a adoptat o serie de rezoluții și recomandări cu privire la deţinuţii pe termen lung și pe viață. Prima este Rezoluția Comitetului de Miniștri 76(2) din 17 februarie 1976 care a făcut o serie de recomandări statelor membre. Acestea au inclus:
„1. să urmeze o politică penală în care pedepsele pe termen lung sunt aplicate numai în cazul în care acestea sunt necesare pentru protecția societății;
2. să ia măsurile legislative și administrative necesare pentru a promova un tratament adecvat pe perioada executării pedepselor;
...
9. să se asigure că situaţia tuturor deținuților va fi examinată cât mai curând posibil pentru a determina dacă o eliberare condiționată poate sau nu fi acordată;
10. să dispună eliberarea condiționată a deţinuţilor, sub rezerva cerințelor legale referitoare la perioada executată, de îndată ce un prognostic favorabil poate fi formulat; simplele considerații de prevenție generală nu ar trebui să justifice refuzul eliberării condiționate;
11. să adapteze la închisoarea pe viață aceleași principii care se aplică pedepselor pe termen lung;
12. să se asigure că o reexaminare a condamnării pe viaţă, astfel cum se prevede la [punctul] 9, ar trebui efectuată, în cazul în care nu are loc înainte, după opt până la paisprezece ani de detenție și să fie repetată la intervale regulate; "
2. Recomandarea 2003(23) Recomandarea 2003(23) (cu privire la gestionarea de către administrațiile penitenciarelor a condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung), a fost adoptată de Comitetul de Miniștri la 9 octombrie 2003. Preambulul Recomandării prevede că:
„executarea pedepselor privative de libertate necesită un echilibru între obiectivele de asigurare a securității, ordinii și disciplinei în penitenciare, pe de o parte, și asigurarea pentru deținuți a unor condiții decente de trai, regimuri active și pregătiri constructive pentru eliberare, pe de altă parte...”
Punctul 2 al Recomandării precizează obiectivele gestionării deţinuţilor condamnaţi pe viață și a altor deținuți pe termen lung, care ar trebui să fie:
„- să asigure faptul că închisorile sunt locuri sigure și securizate pentru deținuți și pentru toți cei care lucrează acolo sau le vizitează;
- să contracareze efectele distructive ale încarcerării pe viaţă sau pe termen lung;
- să crească şi să îmbunătăţească posibilitățile acestor deținuți de a se reintegra cu succes în societate și de a duce o viață în spiritul respectării legii după eliberarea lor.”
Printre principiile generale ale Recomandării privind gestionarea acestor deținuți se numără: (i) principiul individualizării (şi anume că trebuie ţinut cont de diversitatea caracteristicilor personale întâlnite în rândul condamnaților pe viață și celor pe termen lung și luate în considerare la elaborarea planurilor individuale de executare a pedepsei) și (ii) principiul progresiei (conform căruia planificarea individuală a gestionării pedepsei deținutului ar trebui să vizeze asigurarea evoluţiei progresive în sistemul penitenciar) (a se vedea punctele 3 și 8 din Recomandare). Raportul care însoțește Recomandarea (elaborat sub auspiciile Comitetului European pentru Chestiuni Penale adăugă faptul că progresia are ca scop final o tranziție constructivă de la viața în închisoare la viața în comunitate (punctul 44 din raport).
Punctul 10 (privind planificarea pedepselor) prevede că aceste planuri ar trebui să fie utilizate pentru a asigura o abordare sistematică, printre altele, pentru: evoluţia progresivă în sistemul penitenciar de la condiții mai restrictive la condiţii mai puţin restrictive, către, în mod ideal, o fază finală petrecută în regim deschis, de preferință în comunitate; precum și condiții și măsuri de monitorizare care să conducă la o viaţă în spiritul respectării legii și adaptarea la comunitate după eliberarea condiționată.
Punctul 16 prevede că, din moment ce nici pericolul şi nici nevoile criminogene nu sunt caracteristici intrinsec stabile, evaluarea nevoilor şi a riscului ar trebui repetată la intervale de timp.
În cele din urmă, punctele 33 și 34 (privind gestionarea reintegrării în societate) prevede:
„33. Pentru a permite condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung să depășească această etapă specială de trecere de la încarcerarea îndelungată la o viață în comunitate, în spiritul respectării legilor, eliberarea lor ar trebui să fie pregătită în avans și să ia în considerare în special următoarele:
- necesitatea unei planificări pre-eliberare și post-eliberare specifice care să răspundă riscurilor și nevoilor relevante;
- luarea în considerare a posibilităţii dispunerii eliberării și continuarea în perioada post-eliberare a oricăror programe, intervenții sau tratamente urmate de către deținuți în timpul detenției;
- necesitatea de a realiza o colaborare strânsă între administrația penitenciarului și autoritățile de supraveghere post-eliberare, serviciile sociale și medicale.
34. Acordarea și punerea în aplicare a eliberării condiționate pentru condamnaţii pe viață și alţi deținuți pe termen lung ar trebui să fie ghidată de principiile stabilite în Recomandarea Rec (2003)22 privind eliberarea condiționată.”
În ceea ce privește punctul 34, raportul care însoțește Recomandarea prevede (la punctul 131):
„Recomandarea Rec(2003)23 conține principiul conform căruia eliberarea condiționată ar trebui să fie posibilă pentru toți deținuții, cu excepția celor care execută pedepse extrem de scurte. Acest principiu se aplică, conform dispoziţiilor din Recomandare, chiar şi condamnaților pe viață. A se reţine, totuși, că recomandarea implică posibilitatea de a dispune eliberarea condiționată a condamnaților pe viață şi nu faptul că aceasta ar trebui să fie acordată întotdeauna.”
3. Recomandarea 2003(22) Recomandarea 2003(22) (privind eliberarea condiționată) a fost adoptată de Comitetul de Miniștri la 24 septembrie 2003. Aceasta este rezumată pe larg în hotărârea Kafkaris (citată mai sus, a se vedea paragraful 72 din hotărâre). Pe scurt, aceasta conţine o serie de recomandări care reglementează pregătirea în vederea eliberării condiționate, acordarea acesteia, condițiile care pot fi impuse și garanțiile procedurale. Printre principiile sale generale sunt punctele 3 și 4(a), care prevăd:
„3. Eliberarea condiționată ar trebui să vizeze asistarea deţinuţilor în tranziția de la viață în închisoare la o viață în spiritul respectării legilor în comunitate, prin intermediul condițiilor și a monitorizării post-eliberare care promovează acest scop și care contribuie la siguranța publică și la reducerea criminalității în comunitate.
4.a. În scopul reducerii efectelor destructive ale detenţiei și a promovării reinstalării deținuților în condiții menite să garanteze siguranța comunității din afară, legea ar trebui să prevadă posibilitatea eliberării condiționate a tuturor deținuților condamnați, inclusiv a condamnaţilor pe viață.”
Expunerea de motive care însoțește Recomandarea prevede, referitor la punctul 4:
„Deţinuţii pe viață nu ar trebui nici ei lipsiți de speranța de a le fi acordată eliberarea condiţionată. În primul rând, nimeni nu poate argumenta în mod rezonabil că deținuții pe viaţă vor rămâne întotdeauna periculoşi pentru societate. În al doilea rând, detenția persoanelor care nu au nicio speranță de eliberare ridică probleme serioase de gestionare în ceea ce privește crearea de stimulente pentru a coopera și a corecta un comportament inadecvat, implementarea unor programe de dezvoltare personală, organizarea unor planificări pentru viaţa reală și de securitate. În consecință, țările a căror legislație prevede pedepse cu închisoarea pe viaţă ar trebui să creeze posibilități pentru reexaminarea acestei pedepse după un număr de ani, precum și la intervale regulate, pentru a stabili dacă un deţinut pe viață îşi poate executa restul pedepsei în comunitate și în ce condiții și cu ce măsuri de supraveghere.”
4. Documentul de lucru al CPT privind pedepsele cu închisoarea pe viață reale/efective Un raport privind „Pedepsele pe viaţă reale/efective”, pregătit de către un membru al Comitetului European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante („CPT”), domnul Jørgen Worsaae Rasmussen (CPT(2007)55 27 iunie 2007), a revizitat diverse texte ale Consiliului Europei privind condamnările pe viață, inclusiv Recomandările (2003) 22 și 23, statuând după cum urmează: (a) principiul acordării posibilităţii eliberării condiționate este valabil pentru toți deținuții, „chiar şi pentru condamnaţii pe viață” și (b) toate statele membre ale Consiliului Europei au prevederi pentru eliberarea pentru motive de compasiune, dar această „formă specială de eliberare” este distinctă de eliberarea condiționată.
Acesta a menţionat că eliberarea discreționară din închisoare, precum şi dispunerea ei, este o atribuţie a instanțelor de judecată și nu a executivului, un punct de vedere care a dus la modificările propuse în cadrul procedurilor de reexaminare a detenţiei pe viață în Danemarca, Finlanda și Suedia. De asemenea, documentul a citat într-o manieră pozitivă raportul CPT privind vizita efectuată în Ungaria în 2007, în care a afirmat:
„[Î]n ceea ce privește „deținuții cu executare pe viaţă în mod efectiv”, CPT are rezerve serioase cu privire la conceptul conform căruia astfel de deținuți, odată condamnați, sunt consideraţi odată pentru totdeauna ca o amenințare permanentă pentru comunitate și sunt lipsiți de orice speranță de a le fi acordată eliberarea condiționată.”
Concluzia documentului a inclus recomandări ca: nicio categorie de deținuți să nu fie „etichetată” ca fiind susceptibilă să-și petreacă întreaga viață în închisoare, niciun refuz de eliberare să nu fie final; și nici chiar condamnaţii reîncarceraţi să nu fie lipsiți de speranța eliberării.
5. Raportul CPT privind Elveția Raportul CPT asupra vizitei sale în Elveția din 10-20 octombrie 2011 (25 octombrie 2012 CPT/Inf (2012) 26) conține următoarele observații cu privire la sistemul elvețian al închisorii pe viață, în care un condamnat pentru infracţiuni sexuale sau violente este considerat ca extrem de periculos și nerecuperabil:
„CPT are rezerve serioase în ceea ce privește conceptul de izolare „pe viaţă”, potrivit căruia aceste persoane, odată declarate extrem de periculoase şi nerecuperabile, sunt considerate pentru totdeauna ca prezentând un pericol permanent pentru societate și sunt, astfel, lipsite în mod oficial de orice speranță a unei aplicări mai îngăduitoare a pedepsei sau chiar a eliberării condiționate. Având în vedere că singurul mod în care persoana în cauză poate fi eliberată este prin intermediul progreselor ştiinţifice, aceasta este lipsită de orice capacitate de a influența eventuala sa eliberare, de exemplu, printr-un comportament bun pe parcursul executării pedepsei.
În acest sens, CPT face trimitere la Recomandarea (2006)2 a Comitetului de Miniștri din 11 ianuarie 2006, privind Regulile penitenciare europene, precum și punctul 4(a) din Recomandarea (2003)22 a Comitetului de Miniștri din 24 septembrie 2003 privind eliberarea condiționată, care indică în mod clar faptul că legea ar trebui să ofere tuturor deținuților condamnați, inclusiv celor care execută o condamnare pe viață, beneficiul eliberării condiționate. Memoriul explicativ al acesteia din urmă insistă asupra faptului că deţinuţii pe viață nu ar trebui să fie lipsiți de orice speranță de eliberare.
CPT consideră, prin urmare, că este inuman faptul de a închide pe cineva pe viață, fără nicio speranță reală de eliberare. Comitetul îndeamnă insistent autoritățile elvețiene să reanalizeze în consecinţă conceptul de detenție „pe viață”.” [subliniere în original]Dreptul penal internaţional Articolul 77 din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale permite aplicarea unei pedepse cu închisoarea pe viață, atunci când este justificată de gravitatea extremă a infracțiunii și circumstanțele individuale ale persoanei condamnate. Articolul 110(3) prevede că atunci când o persoană a executat douăzeci și cinci ani dintr-o pedeapsă cu închisoarea pe viață, Curtea va reexamina pedeapsa pentru a determina dacă aceasta ar trebui redusă. O astfel de reexaminare nu se va realiza înainte de această dată. Articolul 110(4) și (5) prevede:
„4. În analiza sa în conformitate cu alineatul 3, Curtea poate reduce pedeapsa dacă se constată că unul sau mai mulți dintre următorii factori sunt prezenţi:
(a) Disponibilitatea timpurie și continuă a persoanei de a coopera cu Curtea în anchetele și urmăririle penale ale acesteia;
(b) Asistenţa voluntară a persoanei care să permită punerea în aplicare a hotărârilor și dispoziţiilor Curții în alte cauze, în special furnizarea de asistență în localizarea bunurilor care fac obiectul unor ordine de plată a unei amenzi, de confiscare sau de despăgubire care pot fi folosite în beneficiul victimelor; sau
(c) Alți factori care determină o schimbare clară și semnificativă a circumstanțelor, suficientă pentru a justifica reducerea pedepsei, astfel cum este prevăzut în Regulamentul privind procedura şi probele.
5. În cazul în care instanța stabilește în evaluarea sa inițială în conformitate cu alineatul 3 că nu este oportun să se reducă pedeapsa, va analiza apoi chestiunea reducerii pedepsei la anumite intervale și cu aplicarea unor anumite criterii prevăzute în Regulamentul privind procedura şi probele.”
Procedura și alte criterii de reexaminare sunt prevăzute la articolele 223 și 224 din Regulamentul privind procedura şi probele.
Articolul 223 prevede:
„Criteriile de reexaminare privind reducerea pedepsei
În examinarea aspectului reducerii pedepsei în conformitate cu articolul 110, paragrafele 3 și 5, cei trei judecători ai Camerei de Apel trebuie să ia în considerare criteriile enumerate la articolul 110, paragraful 4(a) și (b), precum și următoarele criterii :
(a) Comportamentul persoanei condamnate în timpul detenției, care prezintă o disociere reală de infracţiunea comisă;
(b) Perspectiva de resocializare și de reinstalare a persoanei condamnate;
(c) Dacă eliberarea anticipată a persoanei condamnate ar da naștere la instabilitate socială semnificativă;
(d) Orice acțiune semnificativă desfăşurată de către persoana condamnată în beneficiul victimelor, precum și orice impact asupra victimelor și familiilor lor, ca urmare a eliberării timpurii;
(e) Circumstanțele individuale ale persoanei condamnate, inclusiv înrăutățirea stării sănătății fizice sau mentale sau vârsta înaintată.”
Articolul 224(3) prevede că, pentru aplicarea articolului 110(5) din Statut, trei judecători ai Camerei de Apel vor examina problema reducerii pedepsei la fiecare trei ani, cu excepţia cazului în care un interval mai scurt a fost stabilit în decizia luată în conformitate cu articolul 110(3). Articolul 224(3) prevede, de asemenea, că, în cazul unei schimbări semnificative a circumstanțelor, cei trei judecători pot permite persoanei condamnate să solicite o reexaminare în cursul perioadei de trei ani sau a perioadei mai scurte care a fost stabilită de către cei trei judecători . Articolul 27 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie („TPII”), prevede că pedepsele cu închisoarea vor fi executate într-un stat desemnat de către Tribunalul Internațional. O astfel de detenţie trebuie să fie în conformitate cu legislația aplicabilă a statului în cauză, fiind supusă supravegherii de către Tribunalul Internațional. Articolul 28 (privind grațierea sau comutarea pedepselor) prevede:
„În cazul în care, în conformitate cu legislația aplicabilă a statului în care persoana condamnată este închisă, aceasta este eligibilă pentru grațierea sau comutarea pedepsei, statul în cauză informează Tribunalul Internațional în consecință. Președintele Tribunalului Internațional, în consultare cu judecătorii, decide în această privință, pe baza intereselor justiției și a principiilor generale de drept.”
Prevederi similare articolelor 27 și 28 din Statutul TPII sunt cuprinse în Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda (articolele 26 și 27), Statutul Curţii Speciale pentru Sierra Leone (articolele 22 și 23), precum și în Statutul Tribunalului Special pentru Liban (articolele 29 și 30).Dreptul Uniunii Europene Articolul 5(2) din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre prevede:
„În cazul în care infracțiunea în baza căreia mandatul european de arestare a fost emis se pedepsește cu o măsură privativă de libertate sau cu închisoare pe viață, executarea respectivului mandat de arestare poate fi supusă condiției ca statul membru emitent să aibă prevederi în sistemul său juridic pentru o reexaminare a pedepsei sau a măsurii aplicate, la cerere sau cel târziu după 20 de ani, sau pentru aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana are dreptul de a le solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, cu scopul neexecutării acestei pedepse sau măsuri.”Pedeapsa cu închisoarea pe viață în statele contractante În baza elementelor de drept comparat prezentate Curții, următoarele practici pot fi observate în statele membre.
În primul rând, există în prezent nouă țări în care pedeapsa cu închisoarea pe viață nu există: Andorra, Bosnia și Herțegovina, Croația, Muntenegru, Norvegia, Portugalia, San Marino, Serbia și Spania. Termenul maxim de detenție în aceste țări variază de la douăzeci și unu de ani în Norvegia la patruzeci și cinci de ani în Bosnia și Herțegovina. În Croația, în cazul unor infracțiuni cumulative, o pedeapsă cu închisoarea de cincizeci de ani poate fi aplicată.
În al doilea rând, în majoritatea țărilor în care poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe viață, există un mecanism specializat pentru reexaminarea pedepsei după ce deținutul a executat o anumită perioadă minimă stabilită prin lege. Un astfel de mecanism, integrat în legea și practica privind aplicarea pedepselor, este prevăzut de legislația a treizeci și două de țări: Albania (25 de ani), Armenia (20), Austria (15), Azerbaidjan (25), Belgia (15 cu o extensie de 19 sau 23 de ani pentru recidiviști), Bulgaria (20), Cipru (12), Republica Cehă (20), Danemarca (12), Estonia (30), Finlanda (12), Franța (în mod normal 18, însă 30 de ani pentru anumite crime), Georgia (25), Germania (15), Grecia (20), Ungaria (20, cu excepția cazului în care instanța dispune altfel), Irlanda (o primă examinare de către comisia de eliberare condiționată după 7 ani, cu excepția anumitor tipuri de crime), Italia (26), Letonia (25), Liechtenstein (15), Luxemburg (15), Republica Moldova (30), Monaco (15), Polonia (25), România (20), Rusia (25), Slovacia (25), Slovenia (25), Suedia (10), Elveţia (15 ani reductibil la 10 ani), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (15) și Turcia (24 de ani, 30 de ani pentru detenție pe viață pentru infracțiuni calificate și 36 de ani pentru pedepse pe viață cumulate pentru infracțiuni calificate).
În ceea ce privește Regatul Unit, Curtea observă că în Scoția, la aplicarea unei condamnări pe viață, judecătorul este obligat să stabilească un termen minim, în ciuda probabilității ca o astfel de perioadă să depășească restul vieții naturale a deținutului: a se vedea Legea din 2001 privind respectarea drepturilor garantate de Convenție (Scoția).
În al treilea rând, există cinci țări care nu au reglementată eliberarea condiționată pentru deținuții pe viață: Islanda, Lituania, Malta, Țările de Jos și Ucraina. Cu toate acestea, aceste state permit condamnaților pe viață să solicite comutarea pedepselor pe viață prin intermediul grațierii ministeriale, prezidențiale sau regale. În Islanda, deși este încă disponibilă ca pedeapsă, închisoarea pe viață nu a fost niciodată aplicată.
În al patrulea rând, în plus față de Anglia și Țara Galilor, există șase țări care au sisteme de eliberare condiționată, dar care prevăd totuși dispoziții speciale pentru anumite infracțiuni sau pedepse în privința cărora eliberarea condiționată nu este disponibilă. Aceste țări sunt: Bulgaria, Ungaria, Franța, Slovacia, Elveția (pentru infractori care au comis fapte de violență sau sexuale și care sunt considerați periculoși și nerecuperabili: a se vedea raportul CPT la paragraful 64 de mai sus), precum și Turcia.Germania Articolul 1 din Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania prevede că demnitatea umană este inviolabilă și că respectarea și protejarea ei va fi de datoria autorităților statului. Articolul 2(2) prevede:
„Orice persoană are dreptul la viață și la integritate fizică. Libertatea persoanei este inviolabilă. Aceste drepturi pot fi afectate numai în temeiul unei legi.”
Compatibilitatea unei pedepse obligatorii cu închisoarea pe viață pentru o crimă de o „cruzime atroce” cu aceste prevederi a fost analizată de către Curtea Constituțională Federală în cauza privind închisoarea pe viață (lebenslange Freiheitsstrafe) din 21 iunie 1977, 45 BVerfGE 187[1].
Instanța a constatat că statul nu ar putea transforma infractorul într-un obiect de prevenire a criminalității în detrimentul dreptului său la valoare socială, constituțional protejat. Respectarea demnității umane și a statului de drept însemnă că punerea în aplicare în mod uman a pedepsei închisorii pe viață este posibilă numai când deținutului i se acordă „o șansă concretă și realist realizabilă” de a-și recăpăta libertatea la un moment ulterior în timp; statul ar lovi în chiar nucleul demnității umane în cazul în care ar priva deținutul de orice speranță de a-și câștiga vreodată libertatea.
De asemenea, instanța a subliniat că reabilitarea este impusă constituțional în orice comunitate care a așezat demnitatea umană ca centrul intereselor sale. Unui infractor trebuie să i se acorde șansa, după ispășirea pentru crimă, de a reintra în societate. Statul este obligat - în măsura posibilului - să ia toate măsurile necesare pentru atingerea acestui obiectiv. Penitenciarele au datoria de a se strădui pentru resocializarea deținuților, de a prezerva capacitatea lor de a face față vieții și de a contracara efectele negative ale încarcerării, precum și modificările distructive de personalitate care însoțesc detenția.
Instanța a recunoscut totuși, că, pentru un criminal care a rămas o amenințare la adresa societății, obiectivul reabilitării ar putea să nu fie vreodată îndeplinit; în acest caz, circumstanțele particulare personale ale infractorului ar putea exclude reabilitarea cu succes, mai degrabă decât pedeapsa cu închisoare pe viață ca atare.
Instanța a constatat că, sub rezerva acestor concluzii, închisoarea pe viață pentru crimă nu este o pedeapsă lipsită de sens sau disproporționată. Faptul că, în conformitate cu Codul penal, condamnații pe viață au, în general, o șansă de a fi eliberați după ce îşi execută pedeapsa o anumită perioadă de timp, înseamnă că dispozițiile relevante ale Codului ar putea fi interpretate și aplicate într-o manieră compatibilă cu Legea Fundamentală. În cauza ulterioară privind un criminal de război 72 BVerfGE 105 (1986), în care reclamantul avea optzeci și șase ani și executase douăzeci de ani dintr-o condamnare pe viață impusă pentru trimiterea a cincizeci de oameni la camerele de gazare, instanța a considerat că gravitatea infracțiunii unei persoane ar putea cântări în faptul dacă aceasta ar putea fi nevoită să își execute pedeapsa pe viață. Cu toate acestea, o analiză judiciară a acestor factori nu ar trebui să pună prea mare accent pe gravitatea infracțiunii, spre deosebire de personalitatea, starea de spirit, precum și de vârsta persoanei. În acest caz, în orice reexaminare ulterioară a cererii reclamantului de eliberare, ar trebui să cântărească tot mai mult decât anterior personalitatea, vârsta și dosarul de detenţie. Acest lucru se datorează faptului că efectele negative ale pedepsei devin tot mai puternice după o perioadă neobișnuit de lungă de detenție.
Legea Fundamentală nu exclude, în principiu, ca o condamnare pe viață să fie executată în totalitate, mai ales atunci când gravitatea infracțiunii a necesitat o pedeapsă mai lungă decât termenul minim pentru crimă. Cu toate acestea, chiar și în aceste cazuri, nu ar fi compatibilă cu Legea Fundamentală în cazul în care eliberarea ar putea fi luată în considerare numai în cazuri de infirmitate fizică sau mintală sau apropierea de moarte. Eliberarea pe aceste motive nu ar fi compatibilă cu demnitatea umană sau cu necesitatea pentru fiecare deținut de a avea o șansă reală și concretă de a-și recâștiga libertatea, indiferent de natura infracțiunii sale. În decizia sa din 16 ianuarie 2010, BVerfG, 2 BvR 2299/09, Curtea Constituțională Federală a analizat un caz de extrădare în care infractorul risca „închisoarea pe viață cu executare până la moarte” (erschwerte lebenslängliche Freiheitsstrafe bis zum Tod) în Turcia. Guvernul german a solicitat asigurări că persoana va fi luată în considerare pentru eliberare și a primit răspunsul că președintele Turciei avea puterea de a reduce pedepsele pentru motive ca boli cronice, handicap sau bătrânețe. Instanța a refuzat să permită extrădarea, constatând că această prerogativă de eliberare oferea doar o vagă speranță de eliberare și era, astfel, insuficientă. Fără a ignora necesitatea de a respecta sistemele juridice străine, în cazul în care cineva nu are nicio perspectivă practică de eliberare, o astfel de pedeapsă ar fi crudă și degradantă (grausam und erniedrigend) și ar încălca cerințele demnității umane prevăzute la articolul 1.Italia Articolul 27(3) din Constituția italiană prevede că pedepsele nu pot fi inumane și că vizează reabilitarea condamnatului.
Curtea Constituțională italiană a pronunțat patru hotărâri principale în baza articolului 27(3) din Constituție.
În prima dintre ele, hotărârea din 27 iunie 1974 (204/1974), un deținut s-a adresat Ministrului Justiției solicitând eliberarea condiționată. Ministrul Justiției a consultat judecătorul responsabil cu executarea pedepsei, care, la rândul său, a trimis cauza la Curtea Constituțională pentru aviz privind constituționalitatea legislației pertinente cu privire la eliberarea condiționată, conform căreia deciziile privind eliberarea urmau să fie luate de către Ministru. Curtea Constituțională a constatat că, în temeiul articolului 27(3) din Constituție, reabilitarea era obiectivul fiecărei pedepse și dreptul fiecărui deținut. Ca atare, ar trebui să existe o reexaminare a pedepsei, efectuată de către un judecător, mai degrabă decât de un membru al executivului, pentru a stabili dacă, având în vedere perioada executată, reabilitarea fost obținută. De asemenea, instanța a subliniat că, în condiții adecvate, eliberarea condiționată este esențială pentru atingerea obiectivului reabilitării. La aceeași concluzie s-a ajuns și în ceea ce privește persoanele condamnate la detenție pe viață în închisorile militare de către această instanță în hotărârea 192/1976 din 14 iulie 1976, privind doi ofițeri militari germani care executau astfel de pedepse pentru crimele comise în timpul celui de-al doilea război mondial.
A doua hotărâre a instanței, din 7 noiembrie 1974 (264/1974), a fost urmarea trimiterii făcute de Curtea de Jurați din Verona pentru a se stabili dacă o condamnare pe viață permite reabilitarea deținutului și, astfel, dacă este compatibilă cu articolul 27(3). Făcând trimitere la hotărârea sa anterioară din 27 iunie 1974, instanța a constatat că exista posibilitatea eliberării condiționate (chiar și pentru condamnații pe viață), deciziile privind eliberarea condiționată trebuind să fie luate de către puterea judiciară mai degrabă decât cea executivă. Acești factori însemnau că reabilitarea unui deținut pe viață era posibilă și, ca atare, practica aplicării pedepsei închisorii pe viață era compatibilă cu articolul 27(3).
Cea de-a treia hotărâre (21 septembrie 1983, nr. 274/1983) privește dispoziția din dreptul italian care, la momentul respectiv, a permis reducerea pedepselor cu câte douăzeci de zile pentru fiecare șase luni executate, dar care nu se aplica celor condamnați pe viață. Declarând prevederea neconstituțională, instanța a amintit că articolul 27(3) se aplică tuturor pedepselor fără deosebire și că prevederea care permite reducerea pedepselor (care avea scopul declarat de a încuraja reabilitarea), nu ar putea fi, în principiu, exclusă de la aplicarea la închisoarea pe viață. Efectul hotărârii a fost că, în ceea ce privește pedepsele pe viață, dispozițiile privind reducerea pedepselor se aplică pentru perioada a fi executată înainte ca un deținut pe viață să devină eligibil pentru eliberare condiționată.
A patra hotărâre (2-4 iunie 1997, nr. 161/1997) privește Articolul 177 din Codul Penal care prevedea că, dacă un deținut pe viață încalcă oricare dintre termenii eliberării condiționate (fiind astfel reîncarcerat), acesta pierde orice drept de a solicita eliberarea condiționată în viitor. Făcând trimitere la hotărârile sale anterioare privind reabilitarea și importanța eliberării condiționate pentru reabilitare, Curtea Constituțională a constatat că efectul articolului 177 era de a exclude în totalitate posibilitatea reabilitării deținutului. Instanța a statuat mai departe că posibilitatea eliberării condiționate era singurul mijloc prin care o pedeapsă cu închisoarea pe viață ar putea rămâne compatibilă cu articolul 27(3); fără o astfel de posibilitate pedeapsa ar fi incompatibilă cu articolul 27(3 ). Așa cum era formulat, articolul 177 era, prin urmare, neconstituțional. A revenit legiuitorului de a stabili condițiile în care eliberarea condiționată ar putea fi obținută, cu condiția ca aceste condiții să respecte Constituția.Jurisprudența altor state privind pedepsele vădit disproporționate și cele pe viață
1. „Disproporție vădită” Interdicții în aplicarea unor pedepse vădit disproporționate pot fi găsite în legislațiile sau jurisprudența următoarelor state:
- Canada (articolul 12 din Carta Drepturilor, așa cum a fost interpretată în R v. Smith (Edward Dewey) [1987] 1 SCR 1045; R v. Luxton [1990] 2 SCR 711; și R v. Latimer [2001] 1 SCR 3);
- Hong Kong (Lau Cheong v. Hong Kong Special Administrative Region [2002] HKCFA 18);
- Mauritius (articolul 7 din Constituție, State v. Philibert [2007] SCJ 274);
- Namibia (State v. Tcoeib [1997] 1 LRC 90 (a se vedea paragraful 74 de mai jos); State v. Vries 1997 4 LRC 1 și Statte v Likuwa [2000] 1 LRC 600);
- Noua Zeelandă (articolul 9 din Legea Drepturilor în Noua Zeelandă din 1990);
- Africa de Sud (Dodo v. the State (CCT 1/01) [2001] ZACC 16; Niemand v. the State (CCT 28/00) [2001] ZACC 11); și
- Statele Unite ale Americii (Punctul 8 din Constituție, astfel cum a fost interpretat, printre altele, în Graham v. Florida130 S. Ct. 2011, 2021 (2010)).
2. Condamnările pe viață În State v. Tcoeib [1997] 1 LRC 90 Curtea Supremă Namibiană a analizat aplicarea unei condamnări discreționare pe viață ca fiind compatibilă cu articolul 8 din Constituția statului (subsecțiunea (c) care este identică cu articolul 3 din Convenție). Chief Justice Mahomed, în numele Curţii Supreme în unanimitate, a constatat că sistemul eliberării legale era suficient, dar a observat că în cazul în care eliberarea depindea de „exercitarea într-o manieră capricioasă” a puterii de apreciere a autorităților executive sau a celor din penitenciar, speranța eliberării ar fi „prea slabă și mult prea imprevizibilă” pentru ca deținutul să-și păstreze demnitatea cerută de articolul 8.
Chief Justice a notat, de asemenea:
„[O] decizie deliberată de încarcerare a unui cetățean pentru tot restul vieții sale naturale ... nu poate fi justificată dacă se rezumă la o pedeapsă care blochează ireversibil gratiile închisorii pentru infractor, fără nicio perspectivă de evitare legală a acestei condiții pentru tot restul vieții sale naturale și indiferent de orice circumstanțe care ar putea apărea ulterior. Astfel de perspective pot include reevaluări sociologice și psihologice ale caracterului infractorului care ar putea distruge teama anterioară că eliberarea sa, după câțiva ani, ar putea pune în pericol siguranța altora sau dovezi care altfel ar putea arăta că infractorul a ajuns la o vârstă înaintată sau a devenit atât de infirm, de bolnav sau de căit în legătură cu trecutul său, încât menținerea în detenție a infractorului, pe cheltuiala statului, constituie o cruzime ce nu mai poate fi justificată de interesul public.”
Chief Justice a adăugat că o astfel de cultură a „disperării susținute reciproc”, este în contradicție cu Constituția Namibiană, care cere societății să-și reformeze și să reabiliteze deținuții în timpul detenției lor. În de Boucherville v. the State of Mauritius [2008] UKPC 70 recurentul a fost condamnat la moarte. Odată cu abolirea pedepsei cu moartea în Mauritius, pedeapsa sa a fost comutată într-o condamnare obligatorie pe viață. Comitetul Judiciar al Consiliului de Stat a analizat hotărârea Curții în Kafkaris, citată mai sus, și a constatat că garanțiile disponibile în Cipru pentru a evita ca reclamantul să rămână fără speranța eliberării nu erau disponibile în Mauritius. Curtea Supremă din Mauritius a interpretat o astfel de condamnare ca supunându-l pe de Boucherville la o sancțiune penală pentru tot restul vieții sale, o pedeapsă pentru care nu se aplică prevederile legislației privind eliberarea condiționată și reducerea pedepsei. În opinia Consiliului, aceasta însemna că pedeapsa era în mod vădit disproporționată și arbitrară și prin urmare în contradicție cu articolul 10 din Constituția statului Mauritius (dispoziții privind asigurarea protecției legii, inclusiv dreptul la un proces echitabil).
De asemenea, s-a susținut de recurent că natura obligatorie a pedepsei încalcă articolul 7 din Constituție (interzicerea torturii, a pedepselor inumane sau degradante sau a altor astfel de tratamente). În lumina concluziilor sale privind articolul 10, Consiliul a considerat că nu este necesar să soluționeze chestiunea sau să ia în considerare relevanța posibilității eliberării în conformitate cu articolul 75 (prerogativa prezidențială a grațierii). Cu toate acestea, a constatat că garanțiile disponibile în Cipru (sub forma prerogativei Procurorului General de a recomanda eliberarea și cea a președintelui de a comuta pedepse sau de a decreta eliberarea) nu erau disponibile în Mauritius. De asemenea, Consiliul a considerat că diferențele dintre condamnările definitive la moarte și detenția pe viață ar putea fi exagerate și, în acest scop, a citat aprobativ concluzia Lordului Bingham din Lichniak și a Lord Justice Laws din Wellington (la paragrafele 45 și 54 de mai sus).INSTRUMENTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE PRIVIND REABILITAREA DEȚINUȚILOR Instrumentele internaționale relevante și cele ale Consiliului Europei cu privire la obiectivele pedepselor cu închisoarea, în special în ceea ce privește importanța care trebuie acordată reabilitării, au fost detaliate în Dickson împotriva Regatului Unit ([GC], nr. 44362/04 , §§ 28-36, ECHR 2007V). Părțile relevante în prezenta cauză pot fi rezumate după cum urmează.Textele Consiliului Europei În plus față de părțile din Recomandările (2003)22 și (2003)23 care se referă la reabilitarea și pregătirea constructivă a deținuților pentru eliberare, instrumentul de bază al Consiliul Europei este reprezentat de Regulile penitenciare europene.
Unul dintre principiile de bază ale acestui instrument este prevăzut de regula 6, care stipulează:
„Orice detenție este gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor care au fost private de libertate.”
Regula 102.1 prevede că regimul pentru deținuții condamnați trebuie să fie elaborat pentru a le permite să ducă o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate. Comentariul la Regulamentul din 2006 (elaborat de Comitetul European pentru Chestiuni privind Criminalitatea) prevede că regula 102 este în conformitate cu cerințele instrumentelor internaționale cheie, inclusiv articolul 10(3) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (a se vedea punctul 80 de mai jos).
Regula 103 reglementează punerea în aplicare a regimului pentru deținuții condamnați. În părțile sale relevante, acesta prevede:
”103.2 Cât mai curând posibil după admiterea într-o astfel [de închisoare], vor fi întocmite rapoarte referitoare la deținuții condamnați privind situația lor personală, planificarea propusă pentru executarea pedepsei în cazul fiecăreia dintre ei și strategia de pregătire pentru eliberarea lor.
...
103.4 Astfel de planuri vor include, în măsura posibilului:
a. muncă;
b. educație;
c. alte activități; și
d. pregătirea pentru eliberare.
...
103.8 O atenție deosebită va fi acordată pentru a oferi o planificare și un regim adecvat condamnaților pe viață și altor deținuți pe termen lung.”
Regula 107 (privind eliberarea deținuților condamnați) prevede, printre altele, că: în cazul acelor deținuți cu pedepse mai lungi, vor fi luate măsuri pentru a asigura o revenire treptată la viața în societatea liberă (Regula 107.2) și că autoritățile penitenciare vor lucra îndeaproape cu serviciile și agențiile care supraveghează și asistă deținuții eliberați, pentru a permite tuturor deținuților condamnați să se restabilească în cadrul comunității (regula 107.4).Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților (1957) includ următoarele principii directoare cu privire la deținuții condamnați:
„58. Scopul și justificarea unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri similare privative de libertate este, în cele din urmă, de a proteja societatea împotriva criminalității. Acest scop poate fi atins numai în cazul în care perioada petrecută în închisoare este utilizată pentru a garanta, pe cât posibil, că la întoarcerea în societate, infractorul este nu numai dispus, ci și capabil de a duce o viață în spiritul respectării legea și prin auto-susținere.
59. În acest scop, instituția ar trebui să utilizeze toate remediile morale, educative, spirituale și altele asemenea, precum și formele de asistență disponibile și adecvate, încercând să le aplice în funcție de nevoile individuale de tratament al deținuților.
60.(1) Regimul instituției ar trebui să încerce să reducă la minimum eventualele diferențe între viața în închisoare și viața în libertate, care tind să diminueze responsabilitatea deținuților sau respectul față de demnitatea lor ca ființe umane.
(2) Înainte de încheierea executării pedepsei, este de dorit să se ia măsurile necesare pentru a asigura pentru deținut o revenire treptată la viața în societate. Acest scop poate fi atins, în funcție de caz, printr-un regim pre-eliberare organizat în aceeași instituție sau într-o altă instituție corespunzătoare, sau prin eliberarea condiționată sub un fel de supraveghere, care nu trebuie să fie încredințată poliției, ci ar trebui să fie combinată cu o asistenţă socială eficientă.
61. Tratamentul deținuților trebuie să pună accentul nu pe excluderea lor din comunitate, ci pe participarea lor continuă la ea. Organismele comunităţii ar trebui, prin urmare, să fie implicate ori de câte ori este posibil pentru a ajuta personalul instituției în sarcina de reabilitare socială a deținuților ...
...
Tratament
65. Tratamentul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii sau la o măsură similară va avea ca scop, atât cât permite durata pedepsei, inocularea dorinței, precum şi crearea aptitudinilor, de a duce o viață în spiritul respectării legii și prin auto-susținere, după eliberarea acestora. Tratamentul trebuie să fie astfel încât să încurajeze respectul de sine și să le dezvolte simțul responsabilității.
66.(1) În acest scop, se utilizează toate mijloacele adecvate, inclusiv asistența religioasă în țările în care acest lucru este posibil, educația, orientarea și formarea profesională, asistenţa socială individuală, consilierea privind angajarea, dezvoltarea fizică și întărirea caracterului moral, în conformitate cu nevoile individuale ale fiecărui deținut, ținând seama de istoricul său social și penal, capacitățile și aptitudinile sale fizice și psihice, temperamentul său personal, durata pedepsei și perspectivele sale după eliberare.” Referințe privind reabilitarea sunt de asemenea incluse în regulile 24 și 62 (observarea și tratarea oricăror defecte fizice sau psihice care ar putea afecta reabilitarea), regula 63 (privind regimul deschis), regula 64 (asistența după eliberare), regula 67 (clasificarea și individualizarea), regula 75(2) (munca), regula 80 (relațiile cu cei din afara închisorii).Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice Articolul 10 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în părțile sale relevante, prevede:
„1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane.
...
3. Sistemul penitenciar va include un tratament al condamnaților cu scopul esențial de a-i reforma și reabilita social. Infractorii minori vor fi separați de adulți și li se va acorda un tratament adecvat vârstei și statutul lor juridic.” În Comentariul general nr. 21 (1992) privind articolul 10, Comitetul pentru Drepturile Omului a declarat, printre altele, că niciun sistem penitenciar nu ar trebui să fie doar punitiv; ar trebui să încerce, în esență, reabilitarea și reformarea socială a deținutului (a se vedea paragraful 10 din Comentariu).
ÎN DREPTPRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE În fața Marii Camere, reclamanții şi-au reiterat plângerile privind faptul că pedepsele lor cu executare pe viață sunt incompatibile cu articolul 3 din Convenție, care prevede următoarele:
”Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”Concluziile Camerei În observaţiile lor faţa Camerei, părțile au convenit asupra faptului că orice pedeapsă vădit disproporționată ar putea constitui rele tratamente contrare articolului 3. Camera a fost de acord cu această afirmație (observând că acesta era un criteriu larg acceptat și aplicat pentru a determina dacă o pedeapsă constituie tratament inuman sau degradant), dar a subliniat că doar în „cazuri rare și unice” criteriul va fi urmat (punctele 88 și 89 din hotărârea sa). Camera a constatat apoi că era necesar, sub rezerva cerinței generale că o pedeapsă nu ar trebui să fie vădit disproporționată, să se facă distincție între trei tipuri de condamnări pe viață (paragraful 90 din hotărârea Camerei):
(i) condamnarea pe viață cu posibilitatea eliberării, după o perioadă minimă;
(ii) condamnarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate (și anume, o pedeapsă prevăzută în lege, dar care necesită o decizie judiciară înainte de a putea fi impusă); și
(iii) condamnarea obligatorie cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate (și anume, o pedeapsă stabilită prin lege pentru o infracțiune, care nu lasă judecătorului nicio marjă de apreciere privind aplicarea acesteia). Camera a considerat că primul tip de pedeapsă era în mod clar reductibil și, prin urmare, nicio problemă nu ar putea apărea în temeiul articolului 3 (paragraful 91 din hotărâre). Pentru al doilea tip de pedeapsă, Camera a statuat după cum urmează:
„[N]ormal, astfel de pedepse sunt impuse pentru infracțiuni de o gravitate ridicată, cum ar fi uciderea sau omorul. În orice sistem juridic, astfel de infracțiuni, în cazul în care nu atrag o condamnare pe viață, vor atrage în mod normal o pedeapsă substanțială cu închisoarea, cu o durată probabilă de mai multe decenii. Prin urmare, orice inculpat care este condamnat pentru o astfel de infracțiune trebuie să se aștepte să execute un număr semnificativ de ani de închisoare înainte de a putea avea vreo speranță reală de eliberare, indiferent dacă a primit o condamnare pe viață sau o pedeapsă determinată. Rezultă, așadar, că, în cazul în care o condamnare pe viață este impusă de o instanță după analizarea tuturor circumstanțelor atenuante și agravante relevante, nu poate apărea nicio problemă din punctul de vedere al articolului 3 la momentul aplicării acesteia.” Pentru aceste motive, Camera a constatat că o problemă din punctul de vedere al articolului 3 va apărea numai atunci când se dovedește că: (i) menținerea reclamantului în închisoare nu mai poate fi justificată de niciun motiv legitim de ordin penal; și (ii) pedeapsa este ireductibilă de facto și de jure (a se vedea paragraful 92 din hotărâre). Pentru al treilea tip de pedeapsă, o condamnare obligatorie la închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate, Camera a constatat că, deși este necesar un control mai riguros pentru a stabili dacă aceasta este vădit disproporționată, o astfel de pedeapsă nu este în sine incompatibilă cu Convenția, o problemă din punctul de vedere al articolului 3 putând apărea numai în același mod ca și pentru o pedeapsa discreționară cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate. Făcând aplicarea acestor criterii, Camera a constatat că pedepsele reclamanților erau, de fapt, condamnări discreționare la închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate. Camera a observat mai apoi că politica Ministrului privind eliberarea din motive de compasiune pare a fi mult mai restrictivă decât practica grațierii în Cipru, analizată în Kafkaris, citată anterior. În primul rând, aceasta ar putea însemna teoretic ca un deținut să rămână în închisoare, chiar dacă încarcerarea sa continuă nu mai poate fi justificată de motive legitime de ordin penal, atât timp cât acesta nu a devenit bolnav în stadiu terminal sau handicapat fizic. În al doilea rând, Camera a remarcat că, în cadrul sistemului legal anterior în vigoare în Anglia și Țara Galilor, avea loc o analiză a necesității unei măsuri de executare pe viață după ce deținutul a executat douăzeci și cinci ani din pedeapsă. Nicio explicație nu a fost oferită pentru neincluderea acestui mecanism de reexaminare în legislația actuală, și anume Legea din 2003. De asemenea, o oarecare relevanță o prezintă și faptul că Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale a prevăzut un astfel de mecanism pentru condamnările pe viață impuse de această instanță. În al treilea rând, Camera a avut dubii cu privire la faptul că eliberarea din motive de compasiune ar putea fi într-adevăr considerată ca fiind o eliberare, în condiția în care tot ceea ce însemna era ca un prizonier să moară acasă sau într-un ospiciu, mai degrabă decât în spatele zidurilor închisorii. Cu toate acestea, făcând aplicarea criteriilor enunțate la paragraful 92 din hotărâre, Camera a concluzionat că în cazurile reclamanților, încă nu apăruse o problemă din punctul de vedere al articolului 3, deoarece aceștia nu au demonstrat că menținerea lor în detenție nu servea vreunui scop legitim de ordin penal. Primul reclamant își executa pedeapsa doar de trei ani (paragraful 95). Deși al doilea și al treilea reclamant au executat, respectiv, douăzeci și șase și șaisprezece ani din pedepsele aplicate, acestea au fost în realitate reexaminate în 2008, când reclamanții s-au adresat High Court, solicitând reexaminarea măsurilor de executare pe viață. High Court nu a considerat că niciuna dintre cele două detenții continuate a reclamanților nu a servit vreunui scop legitim de ordin penal, dimpotrivă, în fiecare caz, instanţa a constatat că cerințele punitive și disuasive ar putea fi îndeplinite numai printr-o măsură de executare pe viață (ibid.).Argumentele părților
1. Guvernul Guvernul a susținut că în mod corect Camera a făcut distincția între cele trei tipuri de condamnări pe viață. Nici condamnarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate și nici executarea unei astfel de pedepse nu sunt, în principiu, incompatibile cu articolul 3. Există o lipsă de consens între statele contractante cu privire la închisoarea pe viață, așa cum reiese, de exemplu, din exprimarea non-coercitivă a articolului 5(2) din Decizia-cadru a Consiliului privind mandatul european de arest (a se vedea paragraful 67 de mai sus). Politica penală în Anglia și Țara Galilor este veche și bine stabilită. Ea reflectă punctul de vedere al instanțelor naționale, cât și al Parlamentului, conform căruia există unele infracțiuni atât de grave, încât merită încarcerarea pe viață din rațiuni pur punitive. De asemenea, Camera în mod corect a constatat că, în ceea ce privește o pedeapsă discreționară cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate (și anume, în Anglia și Țara Galilor, o măsură de executare pe viață), nu se pune nicio problemă din puctul de vedere al articolului 3 la momentul aplicării pedepsei. Într-adevăr, în opinia Guvernului, s-ar putea ca aceasta să nu se pună niciodată. Din acest motiv, Convenția nu impune un mecanism de reexaminare pentru condamnările pe viață. Un mecanism de reexaminare ar fi menit să ofere doar o slabă speranță de eliberare. Natura slabă a speranței rezultă din faptul că o măsură de executare pe viață este aplicată pentru a pedepsi autorul infracțiunii pentru gravitatea excepțională a acesteia, gravitatea infracțiunii rămânând constantă în timp. Articolul 3 nu impune o procedură care să ofere o astfel de speranță fragilă. În schimb, cere ca drepturile garantate de Convenție unui deținut să fie respectate în cazul în care vreodată se adeverește că menținerea în detenție devine incompatibilă cu articolul 3. În cazul reclamanților, această problemă nu a apărut și s-ar putea să nici nu apară vreodată. Bazându-se pe hotărârea Curții de Apel în Bieber, precum și pe prerogativa Ministrului privind eliberarea, prevăzută de articolul 30 din Legea din 1997 (a se vedea paragrafele 47 și 42 de mai sus), Guvernul a susținut că o măsură de executare pe viață nu este o condamnare pe viață cu caracter ireductibil. Atribuția Ministrului este extinsă și imprescriptibilă, în exercitarea acesteia, el trebuind să acționeze într-o manieră compatibilă cu dispozițiile Convenției. Astfel, dacă reclamanții înțeleg vreodată să susțină că detenția lor continuă nu mai este justificată de vreun motiv de ordin penal, în cazul în care aceasta se confirmă, articolul 30 ar permite eliberarea acestora. Orice decizie nefavorabilă a Ministrului este supusă controlului jurisdicțional. În răspuns la observațiile Camerei în ceea ce privește lipsa unei reexaminări după douăzeci și cinci ani în actualul cadru legal privind măsurile de executare pe viață, și anume Legea din 2003, Guvernul a susținut că unul dintre obiectivele legii a fost de a da un caracter judiciar deciziilor în ceea ce privește condițiile corespunzătoare pentru detenția în scop punitiv și disuasiv. Anexa 21 la Legea din 2003 conține orientări detaliate și non-coercitive pentru stabilirea termenelor minime de executare pentru condamnările pe viață. De asemenea, Guvernul a subliniat că, în toate cele trei cauze ale reclamanților, măsurile de executare pe viață au fost impuse de către judecători independenți, care au ținut cont de gravitatea infracțiunilor reclamanților și de toate circumstanțe agravante sau atenuante relevante. Aceste decizii au fost supuse controlului Curții de Apel. Pentru motivele de mai sus, precum și pentru cele expuse de către Cameră în hotărârea sa, în opinia Guvernului nu a existat o încălcare a articolului 3 în ceea ce privește cauzele celor trei reclamanți.
2. Reclamanții Reclamanții au susținut că în cazul lor a existat o încălcare a articolului 3. Contrar argumentelor Guvernului, pedepsele lor sunt ireductibile: niciun deținut pe viață nu a fost vreodată eliberat în temeiul articolului 30 din Legea din 1997 sau a oricărei alte norme. Reclamanții au confirmat că în mod corect Camera a făcut distincția între cele trei tipuri de condamnări pe viață. Cu toate acestea, Camera a greșit atunci când a considerat că articolul 3 nu poate ridica probleme până la momentul în care nu mai există motive legitime de ordin penal pentru a justifica detenția continuă. Această abordare a fost eronată, deoarece nu a reușit să soluționeze două probleme: (i) latura substanțială a articolului 3, reprezentată de faptul că măsurile de executare pe viață aplicate reclamanților au constituit rele tratamente ab initio, și (ii) cerințele procedurale ca reexaminarea să fie inclusă într-o condamnare pe viață pentru a garanta că nu există o încălcare a articolului 3. În legătură cu primul aspect, reclamanții au acceptat că un deținut pe viață și-ar putea petrece tot restul vieții în detenție pentru că a rămas un pericol pentru comunitate și că aceasta nu ar pune vreo problemă din punctul de vedere al articolului 3. Cu toate acestea, o măsură de executare pe viață, impusă doar în scop de pedepsire, subminează în mod direct demnitatea umană, distruge spiritul uman și neagă eventualitatea justificărilor în favoarea eliberării condiționate care ar putea apărea în viitor. Justificările detenției includ, așa cum a constatat Camera, pedeapsa, descurajarea, protecția publică și reabilitarea. Ponderea acestor factori s-ar putea, însă, modifica în timp. O măsură de executare pe viață nereexaminabilă ar însemna că un deținut ar rămâne închis până la moarte, indiferent de schimbările cu privire la acești factori care ar putea avea loc în cursul executării pedepsei.
Mai mult decât atât, de la abolirea pedepsei cu moartea, măsura de executare pe viață este singura pedeapsă care exclude în mod permanent un deținut din societate și este în contradicție cu principiul reintegrării, predominant în politica penală europeană. Niciun text al Consiliului Europei nu aprobă măsurile pe viață iar unele organe, cum ar fi CPT, consideră pedeapsa pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate ca fiind inumană (a se vedea documentul de lucru și raportul privind Elveția, la paragrafele 63 și 64 de mai sus). Acest aspect este susținut de consensul european împotriva impunerii unor astfel de pedepse, de punctele de vedere ale Curților Constituționale din Italia și Germania, precum și de punctul de vedere exprimat de Curțile Supreme și de Curțile Constituționale din întreaga lume (a se vedea dreptul comparat relevant la paragrafele 68-75 de mai sus). A fost, de asemenea, instructiv faptul că, în Scoția, măsurile de executare pe viață nu sunt posibile și că legea Parlamentului scoțian, care cere judecătorilor să stabilească termene minime în toate cazurile, au fost concepute pentru a garanta scoțienilor că legea este compatibilă cu Convenția (a se vedea, de asemenea, paragraful 68 de mai sus). Cu privire la al doilea aspect, cerințele procedurale ale unei reexaminări a unei măsuri de executare pe viață, reclamanții au susținut că Guvernul nu ar putea da niciun motiv de principiu pentru neincluderea în Legea din 2003 a unei reexaminări după douăzeci și cinci ani. Ei nu au făcut acest lucru în observațiile trimise acestei Curți și nici atunci când o modificare legală în vederea reintroducerii acestui mecanism a fost propusă, însă respinsă în Camera Lorzilor în martie 2012. Sprijin suplimentar în favoarea unei reexaminări după douăzeci și cinci ani ar putea fi găsit în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale: cele 121 de state părți la Statut au recunoscut în mod expres că, chiar și în cazuri extrem de grave precum genocidul, o astfel de reexaminare este necesară. În cele din urmă, în sprijinul plângerilor lor privind faptul că pedepsele aplicate constituie rele tratamente, primul și al doilea dintre reclamanți s-au bazat pe două rapoarte de expertiză întocmite de către psihologi clinicieni, care au evidențiat stările de depresie și disperare în care aceștia trăiau în prezent, precum și deteriorarea personalităților lor, care a avut loc în cursul executării pedepsei.Aprecierea Marii Camere
1. „Disproporționalitate vădită” Camera a constatat că o pedeapsă vădit disproporționată ar încălca articolul 3 din Convenție. Părțile au acceptat acest argument în observațiile lor în fața Camerei şi și-au reiterat poziția în observațiile lor în fața Marii Camere. Marea Cameră confirmă și susține concluziile Camerei în acest sens. De asemenea, este de acord cu concluzia Camerei că acest lucru se va întâmpla la ocazii rare și unice în care această condiție va fi îndeplinită (a se vedea paragraful 83 de mai sus și paragrafele 88 și 89 ale hotărârii Camerei).
2. Condamnările pe viață Întrucât, cu toate acestea, reclamanții nu au încercat să argumenteze că măsurile de executare pe viață sunt vădit disproporționate, este necesar să se examineze, așa cum a făcut și Camera, dacă aceste măsuri încalcă dispozițiile articolului 3 din Convenție din alte motive. Principiile generale care ghidează această analiză sunt după cum urmează. Este bine stabilit în jurisprudența Curții că opțiunea statului în privința unui sistem specific de justiție penală, inclusiv reexaminarea pedepselor și modalitățile de eliberare, este, în principiu, în afara domeniului de aplicare al controlului efectuat de Curte la nivel european, cu condiția ca sistemul să nu contravină principiilor enunțate în Convenție (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 99). În plus, așa cum și Curtea de Apel a observat în R v. Oakes (a se vedea paragraful 50 de mai sus), aspectele legate de echitatea și proporționalitatea pedepselor fac obiectul unor dezbateri raționale și al unui dezacord civilizat. În consecință, statelor contractante trebuie să li se permită o marjă de apreciere în a decide cu privire la întinderea corespunzătoare a pedepselor cu închisoarea pentru anumite infracțiuni. Așa cum a precizat Curtea, nu este rolul său să decidă care este termenul adecvat de detenție aplicabil pentru o anumită infracțiune sau să se pronunțe cu privire la întinderea corespunzătoare a detenției sau a unei alte pedepse care trebuie executată de către o persoană, după condamnarea de către o instanță competentă (a se vedea T. împotriva Regatului Unit [GC], nr. 24724/94, § 117, 16 decembrie 1999; V. împotriva Regatului Unit [GC], nr. 24888/94, § 118, ECHR 1999IX; și Sawoniuk împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 63716/00, ECHR 2001 VI). Pentru aceleași motive, statele contractante trebuie, de asemenea, să rămână libere să aplice condamnări pe viață unor infractori adulți pentru infracțiuni extrem de grave, cum ar fi omorul: impunerea unei astfel de pedepse unui infractor adult nu este, în sine, interzisă sau incompatibilă cu dispozițiile articolului 3, sau cu orice alt articol din Convenție (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 97). Acesta este în special cazul atunci când o astfel de pedeapsă nu este obligatorie, ci este impusă de un judecător independent, după luarea în considerare a tuturor circumstanțelor atenuante și agravante incidente în fiecare caz dat. Cu toate acestea, așa cum a constatat Curtea și în Kafkaris, impunerea unei pedepse ireductibile cu închisoarea pe viață unui adult poate ridica o problemă în temeiul articolului 3 (ibid.). Există două aspecte specifice, dar legate, privind acest principiu pe care Curtea consideră necesar a le sublinia și a le reafirma. În primul rând, o condamnare pe viață nu devine ireductibilă prin simplul fapt că, în practică, aceasta poate fi executată în totalitate. Nu se pune nicio problemă în temeiul articolului 3, dacă o condamnare pe viață este de jure și de facto reductibilă (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 98).
În această privință, Curtea subliniază că nu există nicio problemă din punctul de vedere al articolului 3 în cazul în care, de exemplu, un deținut pe viață are dreptul, în conformitate cu legislația națională, să fie luat în considerare pentru eliberare, dar a fost refuzat pe motiv că a continuat să reprezinte un pericol pentru societate. Acest lucru se datorează faptului că statele au datoria, în conformitate cu dispozițiile Convenției, de a lua măsuri pentru protejarea publicului de infracțiuni violente, iar Convenția nu interzice statelor să aplice unei persoane condamnate pentru o infracțiune gravă, o pedeapsă nedeterminată, care să permită menţinerea în detenție a condamnatului, atunci când acest lucru este necesar pentru protejarea populației (a se vedea, mutatis mutandis, T. împotriva Regatului Unit, § 97 și V. împotriva Regatului Unit, § 98, ambele citate anterior). Într-adevăr, împiedicarea unui infractor de a recidiva este unul dintre „funcțiile esențiale” ale unei pedepse cu închisoarea (a se vedea Mastromatteo împotriva Italiei [GC], nr. 37703/97, § 72, ECHR 2002VIII, Maiorano și alții împotriva Italiei, nr. 28634/06, § 108, 15 decembrie 2009 și, mutatis mutandis, Choreftakis și Choreftaki împotriva Greciei, nr. 46846/08, § 45, 17 ianuarie 2012). Acest lucru este valabil mai ales pentru cei condamnați pentru omor sau alte infracțiuni serioase împotriva persoanei. Simplul fapt că astfel de deținuți se poate să fi executat deja o lungă perioadă de detenție nu înlătură obligația pozitivă a statului de a proteja publicul; statele își pot îndeplini această obligație prin menținerea în detenție a unor astfel de deținuți pentru atât timp cât aceștia rămân periculoși (a se vedea, de exemplu, Maiorano și alții, citată mai sus). În al doilea rând, pentru a determina dacă o condamnare pe viață într-un anumit caz poate fi considerată ca ireductibilă, Curtea a căutat să stabilească dacă un condamnat pe viață poate avea o perspectivă de eliberare. Dacă legea națională oferă posibilitatea reexaminării unei condamnări pe viață cu scopul de o comuta, reduce, înceta sau de a dispune eliberarea condiționată a deținutului, acest lucru va fi suficient pentru a satisface condițiile articolului 3 (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 98). Există o serie de motive pentru care, pentru ca o condamnare pe viață să rămână compatibilă cu articolul 3, trebuie să existe atât o perspectivă de eliberare, cât și o posibilitate de reexaminare. Este axiomatic că un deținut nu poate fi încarcerat decât dacă există motive legitime de ordin penal pentru respectiva detenție. După cum a fost recunoscut de către Curtea de Apel în Bieber și de Cameră în hotărârea sa în prezenta cauză, aceste motive vor include pedeapsa, descurajarea, protecția publică și reabilitarea. Multe dintre aceste motive vor fi incidente în momentul în care se aplică o condamnare pe viață. Cu toate acestea, ponderea dintre aceste justificări ale detenției nu este neapărat statică și poate suferi modificări în cursul pedepsei. Ceea ce poate reprezenta justificarea primară a detenției la începutul pedepsei își poate pierde această calitate după o perioadă lungă de executare a pedepsei. Doar prin efectuarea unei reexaminări a justificării pentru continuarea detenției la un moment adecvat în cursul executării pedepsei, se poate face o evaluare corespunzătoare a naturii acestor factori sau a ponderii lor. Mai mult decât atât, în cazul în care un astfel de deținut este închis, fără nici o perspectivă de eliberare și fără posibilitatea de a i se reexamina pedeapsa, există riscul ca el să nu-și poată ispăși pedeapsa pentru infracțiunea comisă: indiferent de ce face deținutul în închisoare, indiferent de cât de excepțional este progresul său spre reabilitare, pedeapsa lui rămâne fixă și nereexaminabilă. În orice caz, pedeapsa devine mai grea cu timpul: cu cât deținutul trăiește mai mult, cu atât pedeapsa sa este mai lungă. Astfel, chiar și atunci când o condamnare pe viață este meritată la momentul aplicării sale, cu trecerea timpului, devine - pentru a-l parafraza pe Lord Justice Laws în Wellington - o slabă garanție a pedepsirii echitabile și proporționale (a se vedea paragraful 54 de mai sus). Mai mult, așa cum a recunoscut Curtea Constituțională Federală Germană în cauza privind închisoarea pe viață (vezi paragraful 69 de mai sus), ar fi incompatibil cu dispoziția privind demnitatea umană din Legea Fundamentală a statului de a priva de libertate o persoană, fără cel puțin a-i oferi șansa de a și-o recâștiga într-o zi. Aceasta a fost concluzia care a condus Curtea Constituțională la constatarea că autoritățile penitenciarului au datoria de a depune eforturi pentru reabilitarea condamnaților pe viață și că reabilitarea este constituțional necesară în orice comunitate care a plasat demnitatea umană în centrul priorităților sale. Într-adevăr, Curtea Constituțională a evidențiat mai apoi în următorul caz privind criminalul de război că aceasta se aplică tuturor condamnaților pe viață, indiferent de natura infracțiunilor lor, și că posibilitatea eliberării doar pentru cei infirmi sau muribunzi nu este suficientă (vezi paragraful 70 de mai sus).
Considerații similare trebuie aplicate în cadrul sistemului Convenției, al cărei esență este, așa cum deseori a afirmat Curtea, respectul pentru demnitatea umană (a se vedea, printre altele, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, § 65, ECHR 2002III, și V.C. împotriva Slovaciei, nr. 18968/07, § 105, ECHR 2011 (extrase)). Într-adevăr, în prezent există totodată un sprijin clar în dreptul european și internațional pentru principiul ca tuturor deținuților, inclusiv celor care execută pedepse pe viață, să li se ofere posibilitatea de reabilitare și perspectiva de eliberare în cazul în care reabilitarea s-a realizat. Curtea a avut deja ocazia să rețină că, în timp ce pedeapsa rămâne unul dintre obiectivele detenției, în prezent accentul în politica penală europeană este pe scopul reabilitării în închisoare, în special spre finalul executării unei pedepse cu închisoarea îndelungate (a se vedea , de exemplu, Dickson împotriva Regatului Unit [GC], nr. 44362/04, § 75, ECHR 2007V și Boulois împotriva Luxemburgului [GC], nr. 37575/04, § 83, ECHR 2012, cu alte trimiteri). În instrumentele juridice ale Consiliului Europei, acest aspect este cel mai clar evidențiat de regula 6 din Regulile penitenciare europene, care prevede că orice detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor care au fost private de libertate, precum și de regula 102.1, care prevede că regimul închisorii pentru deținuții condamnați trebuie să fie proiectat astfel încât să le permită să ducă o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate (a se vedea paragraful 77 de mai sus). Instrumentele relevante ale Consiliului Europei expuse în paragrafele 60-64 și 76 de mai sus demonstrează, de asemenea, în primul rând, că angajamentul pentru reabilitare se aplică deopotrivă deținuților pe viață, iar în al doilea rând, că, în cazul reabilitării lor, deținuții pe viață ar trebui să beneficieze, de asemenea, de perspectiva eliberării condiționate.
Regula 103 din Regulile penitenciare europene prevede că, la implementarea regimului pentru deținuții condamnați, ar trebui elaborate planuri individuale de executare care ar trebui să includă, printre altele, pregătirea pentru eliberare. Astfel de planuri de executare sunt în mod special extinse la deținuții condamnați pe viață, în virtutea regulii 103.8 (a se vedea paragraful 77 de mai sus).
Rezoluția Comitetului de Miniștri 76(2) recomandă ca în cazul tuturor deținuților - inclusiv celor condamnați pe viață - să aibă loc o examinate cât mai curând posibil pentru a stabili dacă eliberarea condiționată poate sau nu fi acordată. Această rezoluție recomandă, de asemenea, ca reexaminarea pedepsei pe viață să aibă loc după opt până la paisprezece ani de detenție și să fie repetată la intervale regulate (vezi paragraful 60 de mai sus).
Recomandarea 2003(23) (privind gestionarea de către administrațiile penitenciarelor a condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung) subliniază faptul că deținuții cu pedepse pe viață ar trebui să beneficieze de pregătire constructivă pentru eliberare, inclusiv, în acest scop, pentru a fi capabili să progreseze în sistemul penitenciar. De asemenea, Recomandarea prevede în mod expres că deținuții cu pedepse pe viață ar trebui să beneficieze de posibilitatea eliberării condiționate (a se vedea, în special, punctele 2, 8 și 34 ale Recomandării și punctul 131 din raportul care însoțește Recomandarea, toate expuse la paragraful 61 de mai sus).
Recomandarea 2003(22) (privind eliberarea condiționată) subliniază, de asemenea, în mod clar, că eliberarea condiționată trebuie să fie disponibilă pentru toți deținuții și că cei cu pedepse pe viață nu ar trebui să fie lipsiți de speranța eliberării (a se vedea paragraful 4(a) din Recomandare și punctul 131 din expunerea de motive, ambele expuse la paragraful 62 de mai sus).
Comitetul pentru Prevenirea Torturii a exprimat un punct de vedere similar în cel mai recent raport al său privind Elveția (a se vedea paragraful 64 de mai sus). Acest angajament, atât privind reabilitarea deținuților condamnați pe viață, cât și privind perspectiva unei eventuale eliberări a lor, se reflectă în practica statelor contractante. Acest lucru reiese din hotărârile Curților Constituționale germane și italiene privind reabilitarea și condamnarea pe viață (expuse la punctele 69-71 și 72 de mai sus), precum și din alte materiale de drept comparat aduse în fața Curții. Acestea arată că o mare majoritate a statelor contractante fie nu aplică defel pedepse pe viață sau, în cazul în care aplică astfel de pedepse, oferă un mecanism specializat, integrat în cadrul legislației privind condamnările, garantând o reexaminare a acestor condamnări pe viață după o anumită perioadă, de obicei, după douăzeci și cinci ani de închisoare (a se vedea paragraful 68 de mai sus). Același angajament pentru reabilitarea deținuților condamnați pe viață și pentru perspectiva eventualei eliberări se regăseşte în dreptul internațional.
Ansamblul regulilor minime privind tratamentul deținuților edictate de Națiunile Unite indică autorităților penitenciare să utilizeze toate resursele disponibile pentru a asigura reîntoarcerea infractorilor în societate (a se vedea articolele 58-61, 65 și 66, citate la paragraful 78 de mai sus). Referințe suplimentare, exprese, privind reabilitarea, apar în document (a se vedea paragraful 79 de mai sus).
De asemenea, articolul 10 § 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în mod expres că obiectivul esențial al sistemului penitenciar este reabilitarea și reformarea socială a deținuților. Acest aspect este subliniat în cadrul Comentariului General cu privire la articolul 10 al Comitetului pentru Drepturile Omului, care evidențiază faptul că niciun sistem penitenciar nu ar trebui să fie doar retributoriu (a se vedea paragrafele 80 și 81 de mai sus).
În cele din urmă, Curtea ia notă de dispozițiile relevante ale Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale, în care 121 de state, inclusiv marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei, sunt parte. Articolul 110(3) din Statut prevede reexaminarea unei condamnări pe viață după douăzeci și cinci de ani, urmată de reexaminări periodice ulterioare. Semnificația articolului 110(3) este subliniată de faptul că articolul 110(4) și (5) din Statut și articolele 223 și 224 din Regulamentul privind procedura și probele stabilesc garanții procedurale și materiale detaliate, care trebuie să guverneze această reexaminare. Criteriile de reducere includ, printre altele, evaluarea dacă comportamentul în detenție al persoanei condamnate prezintă o disociere reală de infracțiunea comisă, precum și perspectiva resocializării sale (vezi articolul 223(a) și (b), expus la 65 de mai sus).
3. Concluzie generală cu privire la condamnarea pe viață Pentru motivele de mai sus, Curtea consideră că, în contextul unei condamnări pe viață, articolul 3 trebuie să fie interpretat ca impunând reductibilitatea pedepsei, în sensul unei reexaminări care permite autorităților naționale să ia în considerare dacă orice modificare a situației unui deținut pe viață, precum și progresul spre o astfel de reabilitare, făcut în cadrul executării pedepsei, sunt atât de semnificative, încât să ducă la concluzia că menținerea în detenție nu mai este justificată de motive legitime de ordin penal. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, având în vedere marja de apreciere care trebuie acordată statelor contractante în materie de justiție penală și aplicarea pedepselor (a se vedea paragrafele104 și 105 de mai sus), nu este sarcina sa de a prescrie forma (executivă sau judecătorească) pe care trebuie să o ia reexaminarea. Pentru același motiv, nu este atribuția Curții să stabilească când această reexaminare trebuie să aibă loc. Acestea fiind spuse, Curtea ia notă, de asemenea, de faptul că din materialele de drept comparat și internațional reiese sprijinul clar pentru instituirea unui mecanism specializat care să garanteze o reexaminare nu mai târziu de douăzeci și cinci ani de la impunerea unei condamnări pe viață, cu reexaminări periodice ulterioare (a se vedea paragrafele 117 și 118 de mai sus). Din această concluzie rezultă că, în cazul în care dreptul intern nu prevede posibilitatea unei astfel de reexaminări, o condamnare pe viață nu atinge standardele impuse de articolul 3 din Convenție. Deși reexaminarea impusă este un eveniment incident în mod obligatoriu ulterior aplicării pedepsei, un condamnat pe viață nu ar trebui să fie obligat să aștepte și să execute un număr nedeterminat de ani din pedeapsă înainte de a se putea plânge de faptul că cadrul legal al pedepsei sale nu îndeplinește condițiile impuse de articolul 3 din acest punct de vedere. Acest lucru ar fi contrar atât principiului certitudinii juridice, cât și principiilor generale privind statutul de victimă, în sensul acestui termen prevăzut în articolul 34 din Convenție. În plus, în cazul în care pedeapsa, la momentul aplicării sale, este ireductibilă în temeiul dreptului intern, ar fi exagerat să se aștepte de la deținut să se străduiască pentru propria sa reabilitare fără să știe dacă, la o dată nespecificată în viitor, ar putea fi introdus un mecanism care să-i permită, pe baza acestei reabilitării, să fie luat în considerare pentru eliberare. Un deținut pe viață are dreptul să știe, la începutul executării pedepsei, ce trebuie să facă pentru a fi luat în considerare pentru eliberare și în ce condiții, inclusiv momentul când o reexaminare a pedepsei va avea loc sau poate fi solicitată. Prin urmare, în cazul în care legea internă nu prevede un mecanism sau posibilitatea de reexaminare a unei pedepse cu închisoarea pe viață, incompatibilitatea cu articolul 3 în acest sens apare încă din momentul aplicării pedepsei pe viață și nu într-o etapă ulterioară a detenției.
4. Prezenta cauză Rămâne să se stabilească dacă, în lumina observațiilor de mai sus, măsurile de executare pe viață ale reclamanților îndeplinesc cerințele articolului 3 din Convenție. Curtea va începe prin a observa că, așa cum a constatat Camera în hotărârea sa (la paragraful 94), motivele invocate de Guvern pentru decizia de a nu prevedea în actuala legislație privind închisoarea pe viață în Anglia și Țara Galilor, Legea din 2003, o reexaminare după douăzeci și cinci ani, nu sunt convingătoare (a se vedea paragraful 95 de mai sus). Curtea reamintește că o astfel de reexaminare, chiar efectuată de executiv, a existat în sistemul juridic anterior (a se vedea paragraful 46 de mai sus).
Guvernul a susținut că reexaminarea după douăzeci și cinci ani nu a fost inclusă în Legea din 2003, deoarece unul din scopurile legii a fost de a conferi un caracter judiciar deciziilor privind condițiile adecvate de detenție în scop punitiv și disuasiv (vezi paragraful 95 de mai sus). Cu toate acestea, nevoia ca judecători independenți să determine dacă măsura de executare pe viață poate fi impusă este destul de distinctă de nevoia ca astfel de măsuri să fie reexaminate într-o etapă ulterioară, astfel încât să se garanteze că ele rămân justificate de motive legitime de ordin penal. Mai mult, având în vedere că intenția declarată a modificării legislative a fost de a elimina în întregime competențele executivului din procesul decizional cu privire la închisoarea pe viață, ar fi fost mult mai consistentă o prevedere că, de acum înainte, reexaminarea după douăzeci și cinci ani, în loc să fie eliminată complet, se desfășoară într-un cadru complet judiciar, mai degrabă decât, ca și mai înainte, într-un cadru executiv supus controlului judiciar. Mai mult decât atât, există o lipsă de claritate în ceea ce privește legislația în vigoare cu privire la perspectiva eliberării condamnaților pe viață. Este adevărat că articolul 30 din Legea din 1997 alocă Ministrului competența de a elibera orice deținut, inclusiv pe cei aflați în executarea unei pedepse cu închisoarea pe viață (a se vedea paragraful 42 de mai sus). Este de asemenea adevărat că, în exercitarea acestei competențe - ca și în cazul tuturor atribuțiilor legale - Ministrul este obligat din punct de vedere legal să acționeze într-o manieră compatibilă cu Convenția (a se vedea articolul 6(1) din Legea privind drepturile omului, expus la paragraful 33 de mai sus). Așa cum a sugerat Guvernul în memoriile sale în fața Curții, articolul 30 ar putea fi interpretat nu doar ca acordând Ministrului competența de eliberare, ci și ca instituind o obligație pentru acesta de a-și exercita această prerogativă și a dispune eliberarea unui deținut în cazul în care se poate demonstra că menținerea sa în detenție a devenit incompatibilă cu articolul 3, de exemplu, atunci când nu mai poate fi justificată de motive legitime de ordin penal.
Aceasta a fost, de fapt, interpretarea dată articolului 30 de către Curtea de Apel din Bieber și reafirmată de aceasta în Oakes (a se vedea, în special, paragraful 49 de mai sus, cu expunerea paragrafelor 48 și 49 din Bieber și observația Curții de Apel că, în timp ce prerogativa conferită de articolul 30 a fost utilizată cu moderație, nu există niciun motiv pentru care nu ar trebui utilizată de către Ministru pentru a asigura conformitatea cu articolul 3 din Convenție).
Această interpretare a articolului 30 garantând anumite perspective conform legii pentru eliberarea deținuților pe viață ar fi, în principiu, în concordanță cu hotărârea Curții în Kafkaris, citată mai sus. Dacă s-ar fi stabilit că, în cazurile reclamanților, există un grad suficient de certitudine cu privire la statutul dreptului intern aplicabil în acest sens, nu s-ar putea spune că pedepsele lor sunt ireductibile și, astfel, nu ar fi incidentă nicio încălcare a articolului 3. Cu toate acestea, Curtea trebuie să se preocupe de legea în forma sa actuală cu privire la politicile publicate, precum și în argumentele judiciare și aplicarea sa în practică în cazul condamnaților pe viață. Rămâne valabil faptul că, în ciuda hotărârii Curții de Apel în Bieber, Ministrul nu și-a modificat punctul de vedere referitor la politica sa restrictivă și declarată în mod explicit privind cazurile în care își va exercita atribuțiile conferite de articolul 30. Fără a aduce atingere interpretării date articolului 30 de către Curtea de Apel, Ordonanţa privind regimul penitenciar rămâne în vigoare și prevede că eliberarea va fi dispusă numai în anumite situații enumerate limitativ, nu doar ilustrativ, și anume în cazul în care un deținut suferă de o boală în stadiu terminal sau are un handicap fizic și dacă alte criterii suplimentare sunt îndeplinite (și anume că riscul de recidivă este minim, menținerea în detenție reduce speranța de viață a deținutului, există aranjamente adecvate pentru îngrijirea și tratamentul deținutului în afara închisorii, iar eliberarea timpurie va aduce un beneficiu semnificativ deținutului sau familiei sale). Acestea sunt condiții extrem de restrictive. Chiar presupunând că acestea ar putea fi îndeplinite de către un deținut care execută o pedeapsă pe viață, Curtea consideră că în mod corect Camera a pus la îndoială faptul că eliberarea din motive de compasiune pentru bolnavi sau cei cu incapacități fizice ar putea fi într-adevăr considerată ca fiind o eliberare, din moment ce tot ce înseamnă este că un deținut moare la domiciliu sau într-un ospiciu, mai degrabă decât în spatele zidurilor închisorii. Într-adevăr, în opinia Curții, o astfel de eliberare din motive de compasiune nu reprezintă ceea ce s-a vrut a se înțelege prin „perspectivă de eliberare” în Kafkaris, citată mai sus. Ca atare, termenii Ordonanţei în sine ar fi în neconcordanță cu Kafkaris și, prin urmare, nu ar fi suficienţi în sensul articolului 3. Mai mult decât atât, Ordonanţa privind regimul penitenciar trebuie să fie înțeleasă ca fiind adresată deținuților și autorităților închisorii deopotrivă. Aceasta nu include, totuși, explicații de calificare, derivate din raționamentul Curții de Apel în Bieber și invocate de Guvern în memoriile sale în fața Curții, în ceea ce privește efectul Legii privind drepturile omului și a articolului 3 din Convenție asupra exercitării competenței Ministrului de a dispune eliberarea în temeiul articolului 30 din Legea din 1997. În special, Ordonanţa nu reflectă posibilitatea - conferită de Legea privind drepturile omului - chiar și pentru condamnații pe viață, de a solicita eliberarea pe motive legitime de ordin penal la un anumit moment în cursul executării pedepsei lor. În acest sens, pe baza propriilor observații ale Guvernului cu privire la statutul dreptului intern aplicabil, Ordonanţa este de natură să dea condamnaților pe viață - cei afectați direct de aceasta - doar o imagine parțială condițiilor excepționale care pot conduce la exercitarea de către Ministru a prerogativei sale conferite de articolul 30. Ca urmare, având în vedere lipsa actuală de claritate în ceea ce privește statutul dreptului intern aplicabil privind condamnații pe viață, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia articolul 30 din Legea din 1997 poate fi interpretat ca oferind reclamanților o cale de atac adecvată, în cazul în care vreodată doresc să demonstreze că privarea lor în continuare de libertate nu se mai justifică din motive legitime de ordin penal și este, astfel, contrară articolului 3 din Convenție. În prezent, nu este clar dacă, luând în considerare o astfel de cerere de eliberare în temeiul articolului 30 a unui deținut pe viață, Ministrul ar aplica politica sa restrictivă în vigoare, astfel cum este prevăzută în Ordonanţă, sau ar depăși limitele aparent exhaustiv ale acesteia prin aplicarea criteriilor articolului 3 stabilite în Bieber. Desigur, orice refuz ministerial de eliberare ar fi supus controlului jurisdicțional și s-ar putea chiar ca, în cursul acestor proceduri, poziția juridică să fie clarificată, de exemplu, prin retragerea și înlocuirea Ordonanţei de către Ministru sau anularea de către instanțele de judecată. Cu toate acestea, astfel de posibilități nu sunt suficiente pentru a remedia lipsa de claritate care există în prezent în ceea ce privește statutul dreptului intern în vigoare ce reglementează posibilitatea eliberării excepționale a condamnaților pe viață. Prin urmare, în lumina acestui contrast între formularea laxă a articolului 30 (așa cum a fost interpretată de către Curtea de Apel într-o manieră conformă cu Convenția, așa cum este necesar a fi ca o chestiune de drept intern al Regatului Unit, în conformitate cu Legea privind drepturile omului) și condițiile exhaustive enunțate în Ordonanţa privind regimul penitenciar, precum și absența oricărui mecanism specializat de reexaminare a măsurilor de executare pe viață, Curtea nu este convinsă că, în prezent, condamnările pe viață ale reclamanților pot fi considerate ca reductibile în sensul articolului 3 din Convenție. În consecință, aceasta constată că cerințele articolului 3 în acest sens nu au fost îndeplinite în privința niciunuia dintre cei trei reclamanți. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea amintește că, în cursul prezentei proceduri, reclamanții nu au încercat să argumenteze că, în cazurile lor, nu mai există niciun motiv legitim de ordin penal pentru menținerea lor în detenție. De asemenea, reclamanții au acceptat faptul că, chiar dacă cerințele de ordin punitiv și disuasiv ar fi îndeplinite, ar fi totuși posibil ca aceștia să fie în continuare deținuți din motive de periculozitate. Așadar, constatarea încălcării, în cazurile lor, nu poate fi înțeleasă ca oferindu-le perspectiva unei eliberări iminente.PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENȚIE În memoriile trimise Marii Camere, reclamanții și-au menținut plângerea privind faptul că absența în dreptul intern a unui mecanism de reexaminare a pedepselor lor constituie o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție, care prevede următoarele:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
Cu toate acestea, acest capăt de cerere a fost declarat inadmisibil de către Cameră în hotărârea sa, delimitând astfel sfera de competență a Marii Camerei (a se vedea, printre altele, Gillberg împotriva Suediei [GC], nr.41723/06 , § 53, 3 aprilie 2012, și Kafkaris, citată mai sus, § 124, cu alte trimiteri subsecvente). Rezultă că acest capăt de cerere nu intră în sfera de analiză a cauzei în fața Marii Camere.APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE Articolul 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” Singura cerere de satisfacție echitabilă a fost cea formulată de către primul reclamant.Daune Pe baza raportului de expertiză pregătit, care a stabilit suferința îndurată în cursul executării pedepsei, primul reclamant a pretins 1,500 de lire sterline (GBP) (aproximativ 1,844 EUR), ca prejudiciul moral. Marea Cameră consideră că simpla constatare a unei încălcări a articolului 3 constituie o satisfacție echitabilă suficientă și în consecință nu alocă nicio sumă cu acest titlu.Costuri și cheltuieli Primul reclamant a pretins peste 120 de ore de muncă juridică din partea avocatului său și peste 133 de ore muncă juridică suplimentară, la un cost total de 76,646 GBP, inclusiv TVA (aproximativ 88,957 EUR). Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost reale, necesare și rezonabile ca și cuantum. În cazul de față, ținând cont de documentele aflate în posesia sa și de criteriile enunțate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde primului reclamant suma de 40,000 de euro, pentru procedura în fața Curții.Dobânzi moratorii Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu, că a existat o încălcare a articolului 3 cu privire la fiecare dintre reclamanți; Hotărăște, în unanimitate, că plângerea în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție excede competenței sale de examinare; Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu, că simpla constatare a unei încălcări constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de către primul reclamant; Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu,
(a) că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni, suma de 40,000 EUR (patruzeci de mii de euro), convertibilă în lire sterline la rata de schimb aplicabilă la data plății, cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice sumă care poate fi datorată ca taxă;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;;
Respinge, în unanimitate, restul cererii primului reclamant cu titlu de satisfacție echitabilă.
Redactată în limbile engleză și franceză, apoi comunicată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 9 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Michael O „Boyle Dean Spielmann
Grefier adjunct Președinte
În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:
(a) Opinia concordantă a judecătoarei Ziemele;
(b) Opinia concordantă a judecătoarei Power-Forde;
(c) Opinia concordantă a judecătorului Mahoney;
(d) Opinia parțial disidentă a judecătorului Villiger.
D. S.
M. O ‘B.
Opiniile separate nu sunt traduse, însă pot fi găsite în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
[1] O traducere în limba engleză a unor extrase din hotărâre, cu comentarii, poate fi găsită în D.P. Kommers, „Jurisprudența constituțională a Republicii Federale Germania” (ed. 2.), Duke University Press, Durham și Londra, 1997 la pp. 306-313.
Full & Egal Universal Law Academy