CASE OF VON HANNOVER v. GERMANY (No. 2) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Marea Cameră

CAUZA VON HANNOVER ÎMPOTRIVA GERMANIEI (nr. 2)

(Cererile nr. 40660/08 şi 60641/08)

Hotărâre

Strasbourg

7 februarie 2012

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Françoise Tulkens, Josep Casadevall, Lech Garlicki, Peer Lorenzen, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Mark Villiger, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nona Tsotsoria, Zdravka Kalaydjieva, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 13 octombrie 2010 şi 7 decembrie 2011,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 40660/08 şi 60641/08) îndreptate împotriva Republicii Federale Germania, prin care un resortisant al Principatului Monaco, prinţesa Caroline von Hannover, şi un resortisant german, prinţul Ernst August von Hannover („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 22 august şi respectiv 15 decembrie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanţii considerau refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare a unor fotografii ale acestora drept o încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii private, garantat la art. 8 din convenţie.

3. Cererile au fost repartizate iniţial Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii – „regulamentul”). La 13 noiembrie 2008, o cameră a secţiei respective a hotărât să aducă cererea nr. 40660/08 la cunoştinţa Guvernului german („Guvernul”). Astfel cum îi permitea art. 29 § 3 din convenţie, în versiunea sa aflată în vigoare la vremea respectivă, aceasta a decis, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. La 8 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a cincea a hotărât să aducă cererea nr. 60641/08 la cunoştinţa Guvernului. Astfel cum îi permitea art. 29 § 3 din convenţie, în versiunea sa aflată în vigoare la vremea respectivă, acesta a decis, de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. La 24 noiembrie 2009, o cameră a Secţiei a cincea a decis să conexeze cele două cereri.

La 30 martie 2010, camera, compusă din judecătorii Peer Lorenzen, preşedinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska şi Zdravka Kalaydjieva, precum şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie, după ce a decis să conexeze prezentele cauze cu cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei (nr. 39954/08), comunicată de aceasta la 13 noiembrie 2008 şi care priveşte interdicţia impusă societăţii reclamante de a publica două reportaje privind arestarea şi condamnarea penală a unui actor de televiziune, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna din părţi necontestând această măsură, după ce au fost consultate în acest sens (art. 30 din convenţie şi art. 72 din regulament).

4. Componenţa Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu fostul art. 27 § 2 şi 3 din convenţie (devenit art. 26 § 4 şi 5) şi art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011 s-a încheiat mandatul lui Jean-Paul Costa, Preşedintele Curţii. Nicolas Bratza i-a succedat în funcţie şi de la acea dată a asigurat preşedinţia Marii Camere în speţă (art. 9 § 2 din regulament). Jean-Paul Costa şi-a păstrat funcţia de judecător ulterior expirării mandatului, în temeiul art. 23 § 3 din convenţie şi art. 24 § 4 din regulament. În cadrul ultimelor deliberări, Lech Garlicki şi Nona Tsotsoria, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe Rait Maruste şi Christos Rozakis, în imposibilitate de a participa (art. 24 § 3 din regulament).

5. Preşedintele Marii Camere a hotărât să menţină aplicarea art. 29 § 3 din convenţie în faţa Marii Camere, ca admisibilitatea şi fondul cererilor să fie examinate împreună. De asemenea, acesta a decis ca prezentele cereri şi cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei să fie examintate simultan (art. 42 § 2 din regulament).

6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei. Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte părţi.

7. Au fost primite observaţii şi de la Asociaţia Editorilor de Reviste din Germania (Verband Deutscher Zeitungsverleger), de la editura care publicase una din fotografiile în litigiu, societatea Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG, de la Media Lawyers Association, Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World Association of Newspapers and News Publishers, care fuseseră autorizate de preşedinte să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi 44 § 2 din regulament). Părţile au avut posibilitatea de a răspunde la aceste comentarii (art. 44 § 5 din regulament).

8. După ce a fost informat, la 17 noiembrie 2008, cu privire la dreptul acestuia de a prezenta observaţii, Guvernul Principatului Monaco a precizat Curţii că nu intenţiona să participe la procedură. Informat din nou cu privire la acest drept, la 31 martie 2010, ca urmare a deciziei camerei de desesizare în favoarea Marii Camere, Guvernul monegasc nu şi-a exprimat intenţia de a participa la procedură.

9. La 13 octombrie 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern                             doamna A. Wittling-Vogel, din Ministerul Federal al Justiţiei,               agentă, domnul              C. Walter, profesor de drept public,              consilier,                                 doamna              A. von Ungern-Sternberg, asistent,              R. Sommerlatte, de la Oficiul Federal al Culturii, şi
A. Maatsch, judecător la Tribunalul Regional din Hamburg,              consilieri;

– pentru reclamanţi
domniiM. Prinz, avocat în Hamburg,
M. Lehr, avocat în Hamburg,consilieri,                               doamna              S. Lingens, avocat              consilieră.

Curtea a ascultat declaraţiile domnilor Walter şi Prinz.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

10. Reclamanţii, fiica cea mare a prinţului Rainier III de Monaco şi soţul acesteia, s-au născut în 1957 şi respectiv 1954 şi locuiesc în Monaco.

A. Originea cauzelor

11. De la începutul anilor ‘90, reclamanta a încercat, adesea pe cale judiciară, să obţină interzicerea publicării în presă a fotografiilor din viaţa sa privată.

12. Două serii de fotografii, publicate în 1993 şi respectiv 1997 în trei reviste germane şi care o înfăţişează pe reclamantă în compania actorului Vincent Lindon sau a soţului său, au făcut obiectul a trei serii de acţiuni în faţa instanţelor germane şi, în special, al unor hotărâri principiu, precum cea a Curţii Federale de Justiţie din data de 19 decembrie 1995 şi a Curţii Constituţionale Federale din 15 decembrie 1999, prin care cererile reclamantei au fost respinse.

13. Aceste acţiuni au făcut obiectul hotărârii din 24 iunie 2004, Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00, CEDO 2004‑VI), în care Curtea a concluzionat că hotărârile judecătoreşti în cauză aduseseră atingere dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private, drept garantat la art. 8 din convenţie.

14. În ceea ce priveşte raţionamentul instanţelor interne, Curtea a făcut următoarele constatări:

„72. Or, Curtea are dificultăţi în a adopta interpretarea de către instanţele interne a art. 23 § 1 din Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic, care constă în calificarea unei persoane ca atare drept o personalitate «absolută» din istoria contemporană. Implicând o protecţie foarte limitată a vieţii private şi a dreptului la imagine, o astfel de calificare poate fi înţeleasă în ceea ce priveşte personalităţile vieţii politice care ocupă funcţii oficiale. Totuşi, aceasta nu se poate justifica pentru o persoană „privată” precum reclamanta, pentru care interesul publicului larg şi al presei se bazează exclusiv pe apartenenţa la o familie domnitoare, în vreme ce ea însăşi nu îndeplineşte nicio funcţie oficială.

În orice caz, Curtea consideră că, în aceste condiţii, pare să se impună o interpretare restrictivă a acestei legi, astfel încât statul să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de protejare a vieţii private şi a dreptului la imagine în sensul convenţiei.

73. În cele din urmă, trebuie să se facă o distincţie clară şi evidentă între personalităţile «absolute» şi personalităţile «relative» din istoria contemporană, astfel încât, într-un stat de drept, persoanele particulare să dispună de indicaţii precise cu privire la comportamentul pe care trebuie să îl adopte; în special, trebuie să ştie exact când şi unde se află într-o sferă protejată sau, dimpotrivă, într-o sferă în care trebuie să se aştepte la o ingerinţă din partea altor persoane şi mai ales din partea presei de senzaţie.

74. Curtea consideră, prin urmare, că acele criterii reţinute în speţă de instanţele interne nu erau suficiente pentru a asigura o protecţie efectivă a vieţii private a reclamantei: în calitate de personalitate «absolută» din istoria contemporană, aceasta poate – în numele libertăţii presei şi al interesului publicului – să se prevaleze de o protecţie a vieţii sale private doar în cazul în care se află într-un spaţiu izolat, ferită de ochii publicului, şi dacă, în plus, reuşeşte să o dovedească, ceea ce poate fi dificil. Dacă aceste elemente lipsesc, ea trebuie să accepte să fie fotografiată aproape tot timpul, în mod sistematic, şi ca aceste fotografii să fie ulterior difuzate pe scară largă, chiar dacă, precum în speţă, aceste fotografii şi articolele care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa sa privată.

75. În opinia Curţii, criteriul de izolare spaţială, dacă poate să pară clar în teorie, în practică pare prea vag şi dificil de stabilit în avans pentru persoana în cauză: În speţă, simpla calificare a reclamantei drept personalitate «absolută» din istoria contemporană nu este suficientă pentru a justifica o astfel de intruziune în viaţa privată a acesteia.”

B. Fotografiile în litigiu

15. În consecinţă, prevalându-se de hotărârea pronunţată de Curte în cauza reclamantei, reclamanţii au iniţiat mai multe acţiuni în faţa instanţelor civile, cu scopul de a interzice orice nouă publicare a fotografiilor apărute în revistele germane.

1. Fotografiile publicate în revista Frau im Spiegel

16. Primele trei fotografii au fost publicate de editura Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG în revista Frau im Spiegel.

a) Prima fotografie

17. Prima fotografie, apărută în numărul 9/02 din 20 februarie 2002, îi înfăţişează pe reclamanţi plimbându-se în timpul vacanţei de schi de la St. Moritz. Aceasta este însoţită de un articol intitulat: „Prinţul Rainier – nu este singur acasă” („Fürst Rainier – Nicht allein zu Haus”). Articolul este scris după cum urmează:

„Primele flori de magnolie de deschid în parcul palatului de Monaco – dar prinţul Rainier (78 ani) pare să nu aibă ochi pentru primăvara înfloritoare. Face o plimbare cu fiica sa, Stéphanie (37 ani). Aceasta îl susţine. Merge cu greu. Îi este frig, deşi afară e soare. Bătrânul senior este obosit. Monegaştii şi-au văzut prinţul pentru ultima dată în urmă cu trei săptămâni. Cu ocazia festivalului circului: părea vesel şi bine dispus alături de fiica sa, care râdea. Dar de atunci nu a mai părăsit palatul. Nici măcar pentru sărbătoarea Sfintei Devota, patroana naţională. Ţara este îngrijorată. La fel şi copiii prinţului Rainier. Prinţul Albert (care participă în prezent la Jocurile Olimpice din Salt Lake City), prinţesa Caroline (în vacanţă la St. Moritz împreună cu prinţul Ernst August von Hannover) şi prinţesa Stéphanie fac cu schimbul pentru a avea grijă de tatăl lor. Nu trebuie să rămână singur acasă când nu se simte bine. Nu fără iubirea copiilor lui.”

Pe aceeaşi pagină, sunt publicate o fotografie a prinţului Rainier împreună cu fiica lui, prinţesa Stéphanie, şi o fotografie a prinţului Albert de Monaco, făcută cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Salt Lake City.

b) A doua fotografie

18. A doua fotografie, apărută în numărul 9/03 din 20 februarie 2003, îi înfăţişează pe reclamanţi la St. Moritz în timp ce se plimbau. Legenda corespunzătoare are textul: „Ernst August von Hannover şi soţia lui, prinţesa Caroline de Monaco, profită de soarele şi zăpada din St. Moritz.” Pe aceeaşi pagină apare o fotografie în format mic a prinţului Albert şi două fotografii cu membrii unei familii regale europene. Articolul care însoţeşte aceste fotografii, intitulat „Plăcere regală în zăpadă”, relatează plăcerea persoanelor fotografiate de a se afla la St. Moritz.

c) A treia fotografie

19. În a treia poză, apărută în numărul 12/04 din 11 martie 2004, reclamanţii se află într-un telescaun la Zürs am Arlberg în timpul vacanţei lor de schi. Pe aceeaşi pagină, figurează o fotografie în format mic a prinţului Rainier împreună cu reclamanta şi a prinţului Albert, făcută cu ocazia sărbătorii naţionale din 19 noiembrie şi intitulată „Aceasta a fost ultima intrare în scenă a prinţesei”. O altă fotografie aşezată la mijlocul paginii o înfăţişează pe reclamantă la Bal de la Rose (Balul Trandafirului).

Trei fotografii ilustrează articolul intitulat „Prinţesa Caroline. Toată lumea din Monaco o aşteaptă”, din care pasajele relevante în speţă se citesc după cum urmează:

„Biletele de intrare pentru Balul Trandafirului, care va avea loc la 20 martie în Monaco, s-au vândut de câteva săptămâni. Iar invitaţii vor veni doar pentru ea: Prinţesa Caroline von Hannover (47 ans). De la sărbătoarea naţională, nu a participat la nicio întâlnire oficială (...) A lipsit de la festivalul circului şi de la sărbătoarea Sfintei Devota, patroana principatului Monaco. În fiecare an, fiica cea mare a prinţului Rainier (80 ani) deschide în mod tradiţional balul. Ea a succedat-o în acest rol pe mama sa, care şi-a pierdut viaţa într-un accident, iar acest bal este balul preferat al prinţesei Caroline (...) Prinţul, grav bolnav, tocmai a ieşit din spital după o operaţie pe inimă şi nu va putea asista la bal. Este încă prea slăbit. Alocuţiunea de bun venit, pe care o va rosti în onoarea invitaţilor va fi retransmisă prin intermediul unor camere de televiziune şi proiectată pe un ecran mare. Prinţesa Caroline şi soţul ei Ernst August von Hannover vor deschide Balul Trandafirului printr-un vals.

Cei doi au sărbătorit cea de-a cincea aniversare a căsătoriei lor în ianuarie. Şi mai era ceva de sărbătorit în casa von Hannover: prinţul a împlinit 50 de ani la 26 februarie. Şi-a sărbătorit aniversarea în compania prinţesei Caroline şi a câtorva prieteni în staţiunea montană St. Moritz, albă de zăpadă. De fapt, cuplul şi-a petrecut vacanţa în Zürs am Arlberg, dar, pentru sărbătoarea aniversară, au coborât câteva zile în Palace Hotel din St. Moritz.”

2. Fotografia publicată în revista Frau Aktuell

20. Editura WZV Westdeutsche Zeitschriftenverlag GmbH & Co. KG a publicat în numărul 9/02 din 20 februarie 2002 al revistei Frau Aktuell aceeaşi fotografie (sau o fotografie aproape identică) ca aceea apărută în aceeaşi zi în revista Frau im Spiegel nr. 9/02 (supra, pct. 17). Articolul care însoţeşte această fotografie din Frau Aktuell este intitulat: „Aceasta este dragostea adevărată. Prinţesa Stéphanie. Doar ea se ocupă de prinţul bolnav.” Pasajele din acest articol relevante în speţă sunt redactate astfel:

„Viaţa sa amoroasă poate să pară dezordonată. Totuşi, un lucru este sigur: când vine vorba de tatăl ei, prinţesa Stéphanie ştie unde îi este inima. În vreme ce restul familiei călătoreşte în întreaga lume, ea s-a grăbit să fie alături de prinţul Rainier (78 ani), a cărui sănătate pare foarte alterată. Este singura care are grijă de monarhul bolnav. Căci sora lui Stéphanie, Caroline (45 ani), şi-a luat câteva zile de vacanţă împreună cu soţul ei Ernst August (48 ani) şi fiica lor Alexandra (2 ani) în staţiunea mondenă de schi St. Moritz din Elveţia. Prinţul Albert era la Jocurile Olimpice din Salt Lake City, unde participa la cursa de bob patru persoane. «Pentru a cincea şi ultima dată», a explicat acesta. Din când în când acesta dispărea câteva zile. Se zvoneşte că prinţul de Monaco şi-a revăzut iubita, Alice Warlick (24 ani), o sportivă americancă practicantă a săriturii cu prăjina, despre care se spune că va fi viitoarea lui soţie. Prinţul [Rainier], care detestă să rămână singur momentan, s-a bucurat mult de vizita mezinei lui. Stéphanie şi-a devotat mult timp prinţului. Au făcut împreună plimbări lungi şi şi-au împărtăşit tot ce aveau pe suflet. «Rainier a savurat prezenţa fiicei sale mezine. Când este alături de el, înfloreşte cu adevărat. În aceste momente, uită chiar şi că este bătrân şi bolnav”, povestesc monegaştii. « Stéphanie ar trebui să îl viziteze mult mai des».”

Pe aceeaşi pagină, sunt reproduse şi fotografia prinţesei Stéphanie în compania tatălui ei, apărută în aceeaşi zi în revista Frau im Spiegel nr. 9/02 (supra, pct. 17), un portret al acesteia, precum şi alte două fotografii, una cu prinţul Albert singur şi alta cu prinţul şi Alice Warlick.

C. Procedurile în litigiu

1. Procedurile iniţiate de reclamantă

a) Prima procedură

i. Hotărârea Tribunalului Regional din 29 aprilie 2005

21. La o dată neprecizată din 2004, reclamanta a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg, cu scopul de a interzice Editurii Ehrlich & Sohn orice republicare a celor trei fotografii.

22. Prin hotărârea din 29 aprilie 2005, tribunalul regional a admis această cerere, pe motiv că reclamanta nu-şi exprimase acordul cu privire la difuzarea acestor fotografii, condiţie prevăzută la art. 22 din Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic („Legea privind drepturile de autor” – supra, pct. 70). Totuşi, acesta a precizat că, şi dacă s-ar considera că nu era necesar consimţământul în cazul primei fotografii, în special pentru că era vorba de o imagine care ţinea de istoria contemporană (Bildnis aus dem Bereich der Zeitgeschichte), în sensul art. 23 § 1 din aceeaşi lege, publicarea sa nu ar fi justificată. În temeiul alineatului 2 din această dispoziţie, publicarea unei astfel de imagini era legală doar în cazul în care nu aducea atingere unui interes legitim al persoanei vizate. Conform tribunalului, problema stabilirii dacă exista un astfel de interes legitim trebuia să fie apreciată prin punerea în balanţă a intereselor persoanei şi a interesului publicului de a fi informat.

23. Tribunalul regional a considerat că, în speţă, era important dreptul reclamantei la protecţia personalităţii sale. Făcând referire în mare măsură la concluziile Curţii din hotărârea Von Hannover, acesta a considerat în special că relaţia reclamantei cu tatăl ei, chiar dacă acesta era bolnav, nu era obiectul unei dezbateri de interes public, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză avea o simplă legătură de rudenie cu prinţul unui stat cu o importanţă scăzută în politica internaţională şi aceasta nu exercita nicio funcţie oficială.

24. Tribunalul regional a precizat că, deşi acest raţionament nu era pe deplin conform cu principiile emise de Curtea Constituţională Federală, care nu admitea existenţa unui interes legitim decât în cazul în care persoana fotografiată se retrăsese într-un loc izolat, ferită de ochii publicului, nu era obligat de această jurisprudenţă într-o asemenea măsură încât să nu poată fi luată în considerare jurisprudenţa Curţii în materie.

ii. Hotărârea curţii de apel din 31 ianuarie 2006

25. Editura a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

26. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel Hamburg a anulat hotărârea, pe motiv că era necesar ca drepturile fundamentale ale presei să prevaleze asupra dreptului reclamantei. Aceasta a arătat că, deşi scopul principal al reportajelor era divertismentul, publicarea acestor fotografii era totuşi legală în sensul hotărârii Curţii Constituţionale Federale din 15 decembrie 1999, ale cărei considerente principale (tragende Erwägungen) obligau curtea de apel. Aceasta a precizat că persoanele din viaţa publică trebuiau să fie în mod cert protejate împotriva riscului de a fi fotografiate în orice moment şi loc şi de a li se publica ulterior aceste fotografii. Cu toate acestea, conform curţii de apel, interesul legitim al acestor persoane, în sensul art. 23 § 2 din Legea privind drepturile de autor, nu trebuia să aibă drept consecinţă interzicerea oricărui reportaj privind persoane cunoscute publicului larg în afara apariţiilor lor oficiale. În orice caz, dreptul la respectarea vieţii private nu impunea interzicerea publicării de fotografii făcute în locuri publice accesibile tuturor şi în care persoana în cauză se află alături de un număr mare de persoane.

iii. Hotărârea Curţii Federale de Justiţie din 6 martie 2007

27. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

28. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 51/06), Curtea Federală de Justiţie a respins cererea persoanei în cauză privind prima fotografie.

În ceea ce priveşte a doua şi a treia fotografie, aceasta a admis cererea, a casat hotărârea curţii de apel şi a restabilit interdicţia pronunţată de tribunalul regional.

29. Curtea Federală de Justiţie a considerat că opinia curţii de apel nu corespundea conceptului de protecţie graduală (abgestuftes Schutzkonzept) care fusese dezvoltat de jurisprudenţă pornind de la art. 22 şi 23 din Legea privind drepturile de autor şi pe care îl clarificase în mai multe decizii recente, pronunţate ulterior hotărârii Von Hannover şi drept răspuns la rezervele de principiu pe care le exprimase Curtea. Conform acestui concept modificat privind protecţia, art. 23 § 1 din Legea privind drepturile de autor, care prevedea o excepţie de la regula conform căreia o fotografie nu putea fi publicată fără consimţământul prealabil al persoanei în cauză, lua în considerare interesul publicului de a fi informat şi libertatea presei. Prin urmare, era necesar să se pună în balanţă drepturile concurente care decurg din art. 1 § 1 şi 2 § 1 din Legea fundamentală şi art. 8 din convenţie, pe de o parte, şi cele care decurg din art. 5 § 1, a doua teză, din Legea fundamentală şi din art. 10 din convenţie, pe de altă parte, în aprecierea problemei de a stabili dacă publicaţia contestată ţinea sau nu de domeniul istoriei contemporane, în sensul art. 23 § 1 nr. 1 din Legea privind drepturile de autor.

30. Curtea Federală de Justiţie a adăugat că critica formulată de Curte în ceea ce priveşte expresia „personalitate absolută din istoria contemporană” privea fondul chestiunii de a stabili în ce condiţii astfel de persoane cunoscute publicului larg puteau face obiectul unor reportaje. Aceasta a considerat că, independent de chestiunea de a şti dacă reclamanta trebuia să fie considerată o personalitate absolută din istoria contemporană, persoana în cauză era, în orice caz, o persoană cunoscută publicului şi care atrăgea atenţia acestuia în mod special. Conform Curţii Federale de Justiţie, acest fapt, coroborat cu faptul că reclamanta nu se afla într-un loc izolat, ferită de ochii publicului, atunci când au fost făcute fotografiile, nu era totuşi suficient pentru a nu proteja sfera privată a acesteia. Acest lucru rezultă nu numai din opinia Curţii, ci şi dintr-o înţelegere corectă a conceptului de protecţie astfel dezvoltat.

31. Prin urmare, în opinia Curţii Federale de Justiţie, publicarea imaginilor unei persoane care, datorită importanţei sale în istoria contemporană, trebuia, în principiu, să tolereze difuzarea fotografiilor care o înfăţişau, în temeiul art. 23 § 1 nr. 1 din Legea privind drepturile de autor, era totuşi ilegală dacă se aducea atingere intereselor sale legitime (art. 23 § 2). Nu putea exista nicio excepţie de la obligaţia de a obţine acordul persoanei decât în cazul în care era vorba de un reportaj sau un eveniment important în istoria contemporană. Expresia „istoria contemporană” – asemenea expresiei „valoare informativă” – trebuia să fie interpretată în sens larg şi pornind de la interesul publicului. Aceasta includea orice chestiune de interes general din societate şi reportajele de divertisment, care puteau să contribuie, de asemenea, la formarea unei opinii, sau chiar să stimuleze sau să influenţeze această opinie mai mult decât informaţiile pur factuale.

32. Deşi libertatea presei şi interzicerea cenzurii impuneau ca presa să poată decide singură subiectul despre care intenţiona să facă un reportaj şi ce anume dorea să publice, presa nu era scutită de obligaţia de a pune în balanţă interesul său de publicare şi protejarea sferei private a persoanei în cauză. Cu cât era mai mare valoarea informativă pentru public, cu atât interesul de a fi protejat devenea mai puţin important. Invers, cu cât valoarea informativă era mai mică, cu atât cântărea mai greu protejarea persoanei în cauză. Interesul cititorilor de a se distra avea, de regulă, o importanţă mai mică decât protejarea sferei private şi, prin urmare, acest interes al cititorilor nu era demn de protecţie.

33. Curtea Federală de Justiţie a declarat că, în consecinţă, chiar şi în ceea ce priveşte persoanele care, până în prezent, fuseseră considerate personalităţi din istoria contemporană, era necesar să fie examinată chestiunea de a şti dacă reportajul în litigiu trebuia să facă obiectul unei dezbateri privind faptele (mit Sachgehalt) şi dacă conţinutul acestuia depăşea o simplă dorinţă de a satisface curiozitatea publicului. În această privinţă, nu era exclus să se ia în considerare gradul de notorietate al persoanei în cauză.

34. Curtea Federală de Justiţie a subliniat că această manieră de a pune în balanţă interesele aflate în joc era conformă cu cerinţele Curţii referitoare la o protecţie eficientă a sferei private şi cu imperativele libertăţii presei şi că nu intra în conflict cu forţa obligatorie a hotărârii Curţii Constituţionale Federale din 15 decembrie 1999. Desigur, aceasta limitase protejarea sferei private împotriva publicării unor fotografii nedorite la cazuri de izolare spaţială. Totuşi, acest lucru nu împiedica atunci când erau puse în balanţă, să se ţină seama într-o măsură mai mare de valoarea informativă pentru public. De altfel, Curtea Constituţională Federală confirmase [recent] punerea în balanţă de către Curtea Federală de Justiţie conform acestor criterii, într-o hotărâre care privea reclamantul (decizia din 13 iunie 2006, nr. 1 BvR 565/06).

35. În opinia Curţii Federale de Justiţie, având în vedere că valoarea informativă a fotografiei era criteriul hotărâtor pentru punerea în balanţă şi că fotografia contestată în cazul cu care era sesizată fusese publicată în contextul unui reportaj scris, conţinutul textului care însoţea fotografia nu putea fi ignorat.

36. Aplicând criteriile astfel dezvoltate cazului care i-a fost prezentat, Curtea Federală de Justiţie, începând cu a doua şi a treia fotografie, a arătat că a doua fotografie îi înfăţişa pe reclamanţi în timpul vacanţei de schi pe o stradă animată din St. Moritz. Deşi presa putea, în principiu, să decidă singură conţinutul publicaţiilor sale şi deşi reclamanţii se aflau într-adevăr într-un loc public, în mijlocul altor persoane, nici articolul, nici fotografia nu priveau un eveniment de interes general sau din istoria contemporană. Vacanţele personalităţilor celebre ţineau de domeniul cheie (Kernbereich) al sferei private. Publicarea articolului şi a fotografiei nu servea decât unor scopuri de divertisment, fără nicio importanţă socială şi, prin urmare, nu putea să se facă fără consimţământul reclamantei.

37. Curtea Federală de Justiţie a arătat că a treia fotografie îi înfăţişa pe reclamanţi într-un telescaun la Zürs, în timpul vacanţei lor de schi. Dacă Balul Trandafirului care urma să aibă loc în Monaco, despre care se vorbea în articolul care însoţea poza, putea eventual să fie considerat drept un eveniment din istoria contemporană, prezentând un interes social general, nu exista nicio legătură între fotografie şi acest eveniment. Fotografia avea ca scop completarea fragmentului din articol în care se prezentau informaţii privind petrecerea aniversară din St. Moritz a reclamantului şi vacanţa de schi din Zürs a reclamanţilor. Prin urmare, era vorba despre informaţii care ţineau exclusiv de sfera privată a reclamantei şi care nu serveau decât unui interes de divertisment. În consecinţă, nici a treia fotografie nu putea fi publicată fără consimţământul reclamantei.

38. În ceea ce priveşte prima fotografie, Curtea Federală de Justiţie a remarcat faptul că, deşi aceasta nu conţinea informaţii legate de vreun eveniment din istoria contemporană sau nu contribuia la o dezbatere de interes general, acest lucru nu era valabil pentru textul care o însoţea. Desigur, partea care se referea la vacanţa de schi a reclamantei nu avea nicio legătură cu un eveniment din istoria contemporană sau de interes general, chiar dacă s-ar pleca de la o interpretare amplă a acestor expresii. În schimb, în ceea ce priveşte sănătatea prinţului Rainier, Curtea Federală de Justiţie a afirmat în special următoarele:

„Obiectul informării era, de asemenea, boala prinţului de Monaco, care domnea la vremea respectivă. Boala acestuia reprezenta, prin urmare, un eveniment din istoria contemporană, despre care presa putea să scrie. Calitatea redactării şi a concepţiei articolului nu sunt hotărâtoare, deoarece libertatea presei nu permite ca aplicabilitatea unui drept fundamental să depindă de calitatea produsului presei şi a articolului redactat. Acest lucru este valabil, de asemenea, în măsura în care articolul comentează comportamentul membrilor familiei pe perioada bolii prinţului, şi, în orice caz, reclamanta nu a atacat articolul în această privinţă. Fotografia în litigiu susţine şi ilustrează această informaţie.”

39. Curtea Federală de Justiţie concluzionează că, în aceste circumstanţe şi după aprecierea contextului reportajului în ansamblu, reclamanta nu avea interese legitime care să se fi putut opune publicării fotografiei care înfăţişa reclamanţii în plină stradă. Aceasta a considerat că fotografia în cauză nu avea, în special, efectul unei încălcări proprii (eigenständiger Verletzungseffekt) care să poată justifica o concluzie diferită şi că nimic nu indica faptul că fotografia fusese făcută clandestin sau cu mijloace tehnice echivalente care să facă publicarea acesteia ilegală.

iv. Hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 26 februarie 2008

40. Prin hotărârea din 26 februarie 2008, Secţia întâi (Senat) a Curţii Constituţionale Federale a respins acţiunile constituţionale introduse de reclamantă (nr. 1 BvR 1626/07) şi ale Editurii Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG (nr. 1 BvR 1602/07) împotriva hotărârii Curţii Federale de Justiţie (nr. VI ZR 51/06).

În aceeaşi hotărâre, aceasta a admis acţiunea constituţională (nr. 1 BvR 1606/07) a Editurii Klambt-Verlag GmbH & Cie împotriva interzicerii, pronunţată de Curtea Federală de Justiţie (hotărârea din 6 martie 2007, nr. VI ZR 52/06), oricărei noi publicări a unei fotografii apărute în revista 7 Tage, care îi înfăţişează pe reclamanţi în vacanţă într-un loc neprecizat şi care însoţeşte un reportaj scris privind posibilitatea de a închiria o vilă de vacanţă a familiei von Hannover din Kenya. Această procedură face obiectul unei cereri distincte a reclamantei în faţa Curţii (nr. 8772/10).

41. Curtea Constituţională Federală a observat, în primul rând, că hotărârile judecătoreşti constituiau o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantei la protejarea personalităţii sale, garantat la art. 1 § 1 şi 2 § 1 din Legea fundamentală. Acest drept, precum şi libertatea presei, nu erau totuşi garantate în mod nelimitat. Limitele libertăţii presei erau stabilite la art. 22 şi următoarele din Legea privind drepturile de autor, precum şi la art. 8 din convenţie. Prevederile Legii privind drepturile de autor şi art. 10 din convenţie restrângeau dreptul la protejarea personalităţii. În ordinea juridică germană, convenţia avea rangul unei legi federale ordinare. La nivelul dreptului constituţional, drepturile şi libertăţile pe care le garanta Constituţia, precum şi jurisprudenţa Curţii, serveau drept repere de interpretare pentru a stabili conţinutul şi sfera de aplicare ale unui drept fundamental.

42. Curtea Constituţională Federală a amintit jurisprudenţa Curţii privind art. 8 şi 10 din convenţie, precum şi propria jurisprudenţă referitoare la diferitele drepturi fundamentale aflate în joc, reluând principiile care decurg din hotărârea principiu a acesteia din 15 decembrie 1999 (Von Hannover, citată anterior, pct. 25). Aceasta a adăugat că, în măsura în care o imagine nu aducea prin ea însăşi o contribuţie la formarea opiniei publice, valoarea sa informativă trebuia să fie apreciată în contextul articolului care însoţea fotografia. Cu toate acestea, în ipoteza în care acest articol nu ar fi decât nu pretext pentru a publica o fotografie a unei persoane cunoscute publicului larg, nu ar exista nicio contribuţie la formarea opiniei publice şi, prin urmare, nu ar fi oportun să se acorde întâietate interesului de publicare faţă de protecţia personalităţii.

43. În continuare, Curtea Constituţională Federală declară că, pentru a aprecia ce anume impunea protecţia personalităţii, era necesar să se ţină seama nu numai de circumstanţele în care fusese făcută fotografia, de exemplu dacă fusese făcută clandestin sau dacă era fructul unei urmăriri permanente de către fotografi, ci şi de situaţia în care fusese surprinsă persoana în cauză şi de modul în care era reprezentată aceasta. Dreptul la protecţia personalităţii căpăta atunci mai multă greutate în cazul în care fotografia expunea detalii din viaţa privată care nu făceau, de obicei, obiectul unor dezbateri publice. Acelaşi lucru era valabil şi în cazul în care persoana respectivă putea să se aştepte în mod legitim, ţinând seama de circumstanţe, să nu fie publicată nicio fotografie, deoarece se aflase într-o situaţie care ţinea de sfera privată (räumliche Privatheit), mai ales într-un loc protejat în mod special. Dreptul la protecţia personalităţii putea, de asemenea, să prevaleze asupra interesului de publicare în afara situaţiilor de izolare spaţială, în special atunci când persoana în cauză se afla într-un moment de destindere sau de relaxare, eliberată de constrângerile vieţii profesionale sau cotidiene.

44. Curtea Constituţională Federală a subliniat că nu era necesar, în această privinţă, să se acorde importanţă repartizării unor obligaţii procedurale privind prezentarea faptelor şi sarcina probei. Era necesar să se asigure că nici presa, nici persoana vizată nu erau împiedicate să dovedească circumstanţele relevante pentru punerea în balanţă a intereselor. Dacă presa intenţiona să publice o fotografie fără consimţământul persoanei în cauză, i se putea impune să expună, în mod substanţial, condiţiile în care fusese făcută fotografia, pentru a-i permite instanţei să examineze chestiunea de a stabili dacă aşteptările legitime ale persoanei în cauză se opuneau publicării fotografiei.

45. Curtea Constituţională Federală a reamintit că era de competenţa instanţelor civile să aplice şi să interpreteze prevederile de drept civil, în lumina drepturilor fundamentale aflate în joc şi ţinând seama de convenţie. Rolul acesteia se limita la a verifica dacă instanţa a ţinut seama suficient de influenţa drepturilor fundamentale atunci când a interpretat şi aplicat legea şi a pus în balanţă drepturi divergente. Aceasta era şi sfera controlului instanţei constituţionale în ceea ce priveşte chestiunea de a stabili dacă instanţele şi-au îndeplinit obligaţia de a integra jurisprudenţa Curţii în domeniul respectiv din ordinea juridică naţională (Teilrechtsordnung). Faptul că punerea în balanţă a drepturilor de către instanţă în litigii multipolare – adică litigii care implică interese divergente – şi complexe poate avea, de asemenea, alt rezultat, nu era un motiv suficient pentru a determina instanţa constituţională să corecteze o hotărâre judecătorească. Cu toate acestea, exista o încălcare a Constituţiei în cazul în care nu fuseseră respectate sfera de protecţie (Schutzbereich) sau domeniul de aplicare a unui drept fundamental aflat în joc şi, prin urmare, punerea în balanţă fusese defectuoasă, sau în cazul în care cerinţele care decurg din dreptul constituţional sau din Convenţie nu fuseseră luate în considerare în mod corespunzător.

46. Examinând cazul care i-a fost înaintat, Curtea Constituţională Federală a observat că hotărârea Curţii Federale de Justiţie şi criteriile dezvoltate de aceasta nu erau criticabile din punct de vedere al dreptului constituţional. Aceasta a considerat, în special, că nimic nu împiedicase Curtea Federală de Justiţie să se abată de la propria jurisprudenţă constantă în materie şi să dezvolte un nou concept de protecţie. Faptul că aceasta nu contestase, în hotărârea sa de principiu din 15 decembrie 1999, conceptul anterior de protecţie al Curţii Federale de Justiţie însemna doar că acesta fusese conform cu criteriile de drept constituţional. Acest lucru nu implica însă faptul că un alt concept nu putea să îndeplinească aceste criterii. În special, nimic nu împiedicase Curtea Federală de Justiţie să renunţe la conceptul său juridic de „personalitate din istoria contemporană” şi să dea întâietate unei puneri în balanţă a intereselor contradictorii, atunci când a examinat chestiunea de a stabili dacă o fotografie ţinea de domeniul istoriei contemporane şi, din acest motiv, putea fi publicată fără consimţământul persoanei în cauză (cu excepţia cazului în care aceasta aducea atingere unui interes legitim al persoanei respective).

47. Aplicând criteriile astfel stabilite fotografiilor în cauză şi începând cu cea de-a doua şi a treia fotografie, a căror interzicere de publicare fusese contestată de Editura Ehrlich & Sohn (supra, pct. 40), Curtea Constituţională Federală a arătat că Curtea Federală de Justiţie ţinuse cont de faptul că a doua fotografie o înfăţişa pe reclamantă într-un loc public, care nu era izolat sau protejat de public, dar că aceasta acordase totuşi o greutate decisivă faptului că reportajul nu se referea la vacanţa de schi a reclamantei, adică o situaţie care aparţinea domeniului cheie al sferei private şi care răspundea nevoii de relaxare a reclamantei, şi că, prin urmare, nu exista alt interes pentru public decât satisfacerea curiozităţii acestuia. De altfel, contrar a ceea ce pretindea editura, interesul cititorilor pentru costumul ultimul răcnet al reclamantei nu corespundea niciunui interes public. În plus, articolul nu menţiona acest aspect nicăieri.

48. În opinia Curţii Constituţionale Federale, aceeaşi concluzie se impunea şi în ceea ce priveşte a treia fotografie. Nici articolul în care se comenta călătoria reclamantei şi a soţului său la St. Moritz pentru a sărbători aniversarea acestuia, nici fotografia în care aceştia apar într-un telescaun nu aveau niciun interes de informare pentru public în afară de satisfacerea curiozităţii acestuia. Deşi articolul menţiona, de asemenea, Balul Trandafirului – un eveniment care, conform Curţii Federale de Justiţie, putea eventual să fie considerat ca ţinând de istoria contemporană – nu a fost identificată nicio legătură între acest eveniment şi fotografie.

49. Examinând aceeaşi fotografie, Curtea Constituţională Federală a considerat că Curtea Federală de Justiţie considerase în mod corect că boala prinţului care conducea principatul Monaco era un eveniment de interes general. În consecinţă, presa avusese dreptul să relateze în acest context şi felul în care copiii prinţului îşi împăcau obligaţiile de solidaritate familială cu nevoile legitime ale vieţii lor private, printre care se număra dorinţa de a pleca în vacanţă. Concluzia Curţii Federale de Justiţie, conform căreia fotografia publicată avea o legătură suficientă cu evenimentul descris în articol, nu era criticabilă din punct de vedere al dreptului constituţional.

50. Curtea Constituţională Federală a subliniat că Curtea Federală de Justiţie precizase faptul că protejarea personalităţii putea să prevaleze în cazul în care fotografia în cauză fusese făcută în condiţii deosebit de defavorabile persoanei vizate, de exemplu, dacă fotografia fusese făcută clandestin sau era fructul unei urmăriri permanente de către fotografi. Cu toate acestea, editura oferise detalii privind efectuarea fotografiei în litigiu, fără ca reclamanta să fi denunţat insuficienţa acestor informaţii în faţa instanţelor civile „inferioare” sau în faţa Curţii Federale de Justiţie. În special, persoana în cauză nu susţinuse că fotografia contestată fusese făcută în condiţii care îi erau defavorabile.

51. Curtea Constituţională Federală a respins, de asemenea, acuzaţia reclamantei conform căreia Curtea Federală de Justiţie nu respectase sau nu luase în considerare în mod corespunzător jurisprudenţa Curţii. Amintind că un astfel de capăt de cerere putea fi invocat în faţa sa dacă era întemeiat pe un drept fundamental garantat de legea fundamentală, aceasta a arătat că Curtea Federală de Justiţie luase în considerare hotărârile Von Hannover (citată anterior) şi Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei (nr. 53678/00, CEDO 2004‑X) şi nu îşi încălcase obligaţia de a respecta criteriile stabilite de convenţie. Procedând la o analiză a jurisprudenţei Curţii în materie, Curtea Federală de Justiţie a arătat că, atunci când trebuiau puse în balanţă drepturi divergente, criteriul hotărâtor al acesteia era chestiunea de a stabili dacă ansamblul reportajului (articol şi fotografie) contribuia la formarea liberă a opiniei publicului. În plus, era necesar să se facă o distincţie între personajele politice, personajele publice şi persoanele obişnuite. Dacă acestea din urmă beneficiau de cea mai mare protecţie, personalităţile politice nu se puteau aştepta decât la o protecţie scăzută împotriva unor reportaje care le vizau.

52. Conform jurisprudenţei Curţii (Gourguénidzé împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 57, 17 octombrie 2006, şi Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, pct. 27, CEDO 2005-I), reclamanta făcea parte din personajele publice, ceea ce îi permitea presei, în prezenţa unui interes de informare a publicului, să publice fotografii, chiar dacă acestea priveau viaţa cotidiană publică a persoanei în cauză. O astfel de publicare, de altfel protejată la art. 10 din convenţie, putea servi la exercitarea unui control public asupra comportamentului privat al persoanelor influente din viaţa economică, culturală sau jurnalistică. Curtea Constituţională Federală a reamintit că fusese deja criticată de către Curte abordarea instanţelor naţionale care aplicaseră criterii prea restrictive la examinarea chestiunii de a stabili dacă mass-media raporta sau nu probleme de interes general atunci când relata circumstanţe care ţineau de viaţa privată a unei persoane care nu aparţinea sferei politice (cu trimitere la Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 87, CEDO 2007‑III). Totuşi, era suficient ca reportajul să aibă ca obiect, cel puţin într-o anumită măsură, probleme importante care ţin de domeniul politic sau de alte domenii (cu trimitere la Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 45).

53. Curtea Constituţională Federală concluzionează că Curtea Federală de Justiţie considerase în speţă că reportajul în litigiu aborda teme importante într-o societate democratică. În hotărârea sa Von Hannover, citată anterior, Curtea nu exclusese din principiu posibilitatea ca un reportaj care contribuia la o dezbatere privind probleme de interes general să fie însoţit de fotografii care arată o scenă din viaţa cotidiană a unei personalităţi politice sau a unui personaj public. Deşi, în cauza Von Hannover, Curtea concluzionase că fotografiile contestate în această cauză nu aveau o valoare informativă, nu era criticabil din perspectiva dreptului constituţional faptul că respectiva Curte Federală de Justiţie, după ce apreciase circumstanţele cazului care îi fusese prezentat ţinând seama de jurisprudenţa Curţii, ajunsese la concluzia că fotografia în cauză avea o valoare informativă.

b) A doua serie de proceduri

54. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg cu scopul de a interzice orice nouă publicare a fotografiei apărute în revista Frau Aktuell nr. 9/02 din 20 februarie 2002.

55. Prin hotărârea din 1 iulie 2005, tribunalul regional a admis cererea reclamantei.

56. Prin hotărârea din 13 decembrie 2005, Curtea de Apel din Hamburg a admis apelul editurii şi a anulat hotărârea tribunalului regional.

57. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 14/06), Curtea Federală de Justiţie a respins recursul reclamantei din aceleaşi motive precum cele prezentate în hotărârea sa din aceeaşi zi (nr. VI ZR 51/06 – supra, pct. 28-39). Aceasta a precizat că reclamanta nu susţinuse în faţa acesteia – şi, de altfel, nimic nu indica acest lucru – că fotografia fusese făcută clandestin sau cu mijloace tehnice echivalente care făceau publicarea sa ilegală.

58. Prin Decizia din 16 iunie 2008 (nr. 1 BvR 1625/07), o cameră formată din trei judecători din cadrul Curţii Constituţionale Federale a hotărât să nu admită acţiunea constituţională a reclamantei, fără să motiveze decizia sa.

2. Procedurile iniţiate de reclamant

a) Prima procedură

59. La 30 noiembrie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg cu scopul de a interzice editurii Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG orice nouă publicare a trei fotografii apărute în revista Frau im Spiegel.

60. Prin hotărârea din 1 iulie 2005, tribunalul regional a admis această cerere.

61. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel din Hamburg a admis apelul editurii.

62. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 50/06), Curtea Federală de Justiţie a respins recursul reclamantului privind prima fotografie. În ceea ce priveşte a doua şi a treia fotografie, aceasta a admis recursul, a casat hotărârea curţii de apel şi a restabilit interdicţia pronunţată de tribunalul regional. Aceasta şi-a întemeiat concluziile pe aceleaşi motive precum cele expuse în hotărârea sa nr. VI ZR 51/06 din aceeaşi zi (supra, pct. 28-39). În ceea ce privea notorietatea reclamantului, aceasta a confirmat opinia curţii de apel conform căreia reclamantul era o persoană cunoscută publicului, în special în calitate de soţ al reclamantei, care atrăgea în mod special atenţia publicului.

63. Prin Decizia din 16 iunie 2008 (nr. 1 BvR 1624/07), o cameră formată din trei judecători din cadrul Curţii Constituţionale Federale a hotărât să nu admită acţiunea constituţională a reclamantului, fără să motiveze decizia sa.

b) A doua procedură

64. La 29 noiembrie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg cu scopul de a interzice orice nouă publicare de către Editura WZV Westdeutsche Zeitschriftenverlag GmbH & Co. KG a fotografiei apărute în revista Frau Aktuell.

65. Prin hotărârea din 24 iunie 2005, tribunalul regional a admis cererea reclamantului.

66. Prin hotărârea din 13 decembrie 2005, Curtea de Apel Hamburg a admis apelul editurii.

67. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 13/06), Curtea Federală de Justiţie a respins recursul reclamantului din aceleaşi motive precum cele prezentate în hotărârea sa din aceeaşi zi (nr. VI ZR 14/06 – supra, pct. 57).

68. Prin Decizia din 16 iunie 2008 (nr. 1 BvR 1622/07), o cameră formată din trei judecători din cadrul Curţii Constituţionale Federale a hotărât să nu admită acţiunea constituţională a reclamantului, fără să motiveze decizia sa.

II. Dreptul intern şi european relevante

A. Constituţia Federală

69. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei Federale sunt redactate astfel:

Art. 1 § 1

„Demnitatea fiinţei umane este intangibilă. Toate autorităţile publice au obligaţia să o respecte şi să o protejeze.”

Art. 2 § 1

„Fiecare om are dreptul la dezvoltarea liberă a personalităţii sale, cu condiţia să nu aducă atingere drepturilor celorlalţi şi nici să nu încalce ordinea constituţională sau legea morală [Sittengesetz]”.

Art. 5 § 1 şi Art. 5 § 2

„Fiecare om are dreptul să se exprime şi să difuzeze liber opinia sa verbal, în scris sau prin intermediul unor imagini şi să se informeze fără restricţii din surse care sunt accesibile tuturor. Libertatea presei şi libertatea de informare prin radio, televiziune sau cinema sunt garantate. Nu există cenzură.

2. Limitele acestor drepturi se găsesc în dispoziţiile legilor generale, în dispoziţiile legale privind protecţia tinerilor şi în dreptul la respectarea onoarei personale [Recht der persönlichen Ehre].”

B. Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic

70. Art. 22 § 1 din Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic (Gesetz betreffend das Urheberrecht an Werken der bildenden Künste und der Photographie – Kunsturhebergesetz) prevede că imaginile nu pot fi difuzate decât cu autorizaţia expresă a persoanei în cauză. Art. 23 § 1 nr. 1 din lege prevede excepţii de la această regulă în cazul în care imaginile în cauză ţin de istoria contemporană (Bildnisse aus dem Bereich der Zeitgeschichte), cu condiţia ca publicarea lor să nu aducă atingere unui interes legitim (berechtigtes Interesse) al persoanei în cauză (art. 23 § 2).

C. Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private

71. Pasajele relevante în speţă din această rezoluţie, adoptată de Adunarea Parlamentară la 26 iunie 1998, sunt redactate astfel:

„1. Adunarea aminteşte dezbaterea de actualitate pe care a consacrat-o dreptului la respectarea vieţii private în cursul sesiunii din septembrie 1997, la câteva săptămâni după accidentul care a costat-o viaţa pe prinţesa de Wales.

2. Cu această ocazie, anumite voci au solicitat o consolidare la nivel european a protecţiei vieţii private, în special a persoanelor publice, prin intermediul unei convenţii, în vreme ce altele considerau că viaţa privată era suficient de protejată de legislaţiile naţionale şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că nu trebuia să se aducă atingere libertăţii de exprimare.

3. Pentru a aprofunda reflectarea asupra acestui subiect, comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului a organizat o audiere la Paris la 16 decembrie 1997, cu participarea atât a persoanelor publice sau a reprezentanţilor acestora, cât şi a mass-mediei.

4. Dreptul la respectarea vieţii private, garantat la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost deja definit de Adunare în Declaraţia privind mijloacele de comunicare în masă şi drepturile omului din cadrul Rezoluţiei 428 (1970) ca fiind „dreptul de a-şi trăi viaţa după bunul plac, cu un minim de ingerinţe”.

5. Pentru a ţine seama de apariţia unor noi tehnologii ale comunicării ce permit stocarea şi utilizarea de date personale, este necesar să se adauge la această definiţie dreptul de a-şi controla propriile date.

6. Adunarea este conştientă de faptul că dreptul la respectarea vieţii private face adesea obiectul unor atingeri, chiar şi în ţările dotate cu o legislaţie specifică pentru protejarea acesteia, deoarece viaţa privată a devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. În special persoanele publice sunt victimele acestor atingeri, deoarece detaliile vieţii lor private reprezintă un argument pentru vânzare. În acelaşi timp, persoanele publice trebuie să fie conştiente că poziţia caracteristică pe care o adoptă în societate şi care este adesea consecinţa propriei lor alegeri, antrenează automat o presiune mare în viaţa lor privată.

7. Persoanele publice sunt cele care exercită funcţii publice şi/sau folosesc resurse publice şi, mai general, toate persoanele care joacă un rol în viaţa publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt tip.

8. Mass-media aduce adesea atingere dreptului la respectarea vieţii private în numele unei interpretări unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, considerând că cititorii săi au dreptul să ştie totul despre persoanele publice.

9. Este adevărat că anumite fapte care ţin de sfera vieţii private a persoanelor publice, în special politicieni, pot fi de interes pentru cetăţeni şi că, prin urmare, este legitim ca acestea să fie aduse la cunoştinţa cititorilor care sunt, de asemenea, alegători.

10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor două drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenţia europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare.

11. Adunarea reafirmă importanţa dreptului la respectarea vieţii private a fiecărei persoane şi a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăţi democratice. Aceste drepturi nu sunt nici absolute şi nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanţă egală.

12. Adunarea reaminteşte totuşi că dreptul la respectarea vieţii private garantat la art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva ingerinţei autorităţilor publice, dar şi împotriva ingerinţei persoanelor particulare şi a instituţiilor private, inclusiv mijloacele de informare în masă.

13. Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului şi, în plus, numeroase legislaţii naţionale care includ dispoziţii ce garantează această protecţie, nu este necesar, în consecinţă, să se propună adoptarea unei noi convenţii pentru a garanta dreptul la respectarea vieţii private.

(...)”

D. Rezoluţia Comitetului de Miniştri privind executarea hotărârii Von Hannover (nr. 59320/00) din 24 iunie 2004

72. Rezoluţia Comitetului de Miniştri (CM/ResDH(2007)124), inclusiv anexa (extrase), adoptată la 31 octombrie 2007 în cadrul celei de-a 1007-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, este redactată astfel:

„Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 46 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede supravegherea de către Comitet a executării hotărârilor definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Convenţia” şi „Curtea”);

Având în vedere hotărârile transmise de Curte Comitetului odată devenite definitive;

Amintind că încălcarea Convenţiei constatată de Curte în această cauză priveşte atingerea adusă respectului la viaţa privată a reclamantei, prinţesa Caroline Von Hannover, fiica cea mare a prinţului Rainier III de Monaco, ca urmare a respingerii de către instanţele germane a cererilor sale care vizau interzicerea publicării anumitor fotografii care o priveau (încălcarea art. 8) (a se vedea detalii în anexă);

Având în vedere că a solicitat Guvernului statului pârât să îl informeze cu privire la măsurile adoptate în urma hotărârii Curţii, ţinând seama de obligaţia Germaniei de a se conforma acestora în conformitate cu art. 46 § 1 din convenţie;

Având în vedere că a examinat informaţiile transmise de Guvern în conformitate cu Regulile Comitetului pentru aplicarea art. 46 § 2 din convenţie;

Asigurându-se că statul pârât a plătit părţii reclamante, în termenul stabilit, reparaţia echitabilă prevăzută în hotărâre (a se vedea detalii în anexă),

Reamintind că aceste constatări ale Curţii privind încălcarea impun, în afara plăţii reparaţiei echitabile acordate de Curte în hotărârile sale, adoptarea de către statul pârât, dacă este necesar:

– a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcărilor şi să elimine consecinţele, dacă este posibil prin restitutio in integrum; şi

– a unor măsuri generale, care să permită prevenirea unor încălcări similare;

DECLARĂ, după ce a examinat măsurile adoptate de statul pârât (a se vedea anexa), că şi-a îndeplinit funcţiile în temeiul art. 46 § 2 din convenţie în prezenta cauză şi

DECIDE încheierea examinării cauzei.

Anexa la Rezoluţia CM/ResDH(2007)124

Informaţii privind măsurile adoptate cu scopul de a se conforma hotărârii din cauza

(...)

I. Plata reparaţiei echitabile şi măsuri individuale

(...)

b) Măsuri individuale

Reclamanta nu a luat nicio măsură pentru a împiedica noi publicări ale fotografiilor în cauză ulterior hotărârii Curţii Europene, deşi a avut această posibilitate în temeiul dreptului german. În schimb, aceasta a sesizat instanţele cu privire la o fotografie similară (a se vedea partea Măsuri cu caracter general, punctul 4). Conform informaţiilor de care dispune Secretariatul, fotografiile contestate în această cauză nu au fost republicate în presa germană.

II. Măsuri generale

– Publicarea şi difuzarea hotărârii Curţii Europene: Hotărârea a făcut obiectul unei acoperiri mediatice largi, precum şi al unor discuţii în cadrul comunităţii juridice germane. La fel ca în cazul tuturor hotărârilor Curţii Europene, aceasta este accesibilă publicului pe site-ul internet al Ministerului Federal de Justiţie (, Themen: Menschenrechte, EGMR) care include un link direct către site-ul internet al Curţii pentru hotărârile în germană (/T/D/Menschenrechtsgerichtshof/Dokumente_auf_Deutsch/). În plus, hotărârea a fost difuzată printr-o scrisoare de către Agentul guvernamental autorităţilor şi instanţelor interesate.

– Schimbare în jurisprudenţă: instanţele au ţinut seama de hotărârea Curţii Europene în cauze similare cu care au fost sesizate, recunoscându-i astfel un efect direct în dreptul german:

1) Asociaţia unui cântăreţ celebru a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Berlin (KG Urt. v. 29.10.2004, 9 W 128/04 Neue Juristische Wochenschrift, NJW, 2005, p. 605- 607).

2) Principiile convenţiei astfel cum au fost stabilite de Curtea Europeană în hotărârile sale au fost, de asemenea, confirmate, deşi nu erau direct relevante, în hotărârea tribunalului de instanţă din Hamburg, prin care a fost interzisă exploatarea comercială a popularităţii fostului cancelar Schröder (AG Hambourg, Urt. v. 2.11.2004, 36A C 184/04, NJW-RR 2005, p. 196-198).

3) Pe baza hotărârii Curţii Europene, Curtea Civilă Federală a confirmat o hotărâre care autoriza publicarea unui articol privind o amendă contravenţională aplicată soţului reclamantei pentru exces de viteză pe o autostradă franceză. Curtea a considerat că publicul avea un interes legitim de a fi informat cu privire la această infracţiune, deoarece acest tip de comportament face obiectul unei dezbateri publice (BGH, Urt. v. 15.11.2005, VI ZR 286/04, disponibilă pe site-ul ).

4) În ceea ce priveşte reclamanta, în iulie 2005, Curtea Regională din Hamburg (Landgericht), făcând referire la hotărârea Curţii Europene, s-a pronunţat în favoarea reclamantei, interzicând publicarea unei fotografii care înfăţişa reclamanta alături de soţul ei pe o stradă din St Moritz, în timpul vacanţei lor de schi. Cu toate acestea, în decembrie 2005, instanţa de al doilea grad de jurisdicţie (Curtea de Apel Hamburg, Oberlandesgericht) a casat această decizie, întemeindu-se mai degrabă pe jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale din Germania (Bundesverfassungsgericht). Ca urmare a unei cereri de revizuire introdusă de reclamantă, Curtea Federală Civilă (Bundesgerichtshof) a decis, la 6 martie 2007, că fotografia în cauză putea fi publicată. În raţionamentul său, evaluând diversele interese aflate în joc, instanţa internă a ţinut seama în mod explicit de standardele convenţiei, astfel cum au fost stabilite în hotărârea Curţii Europene (BGH Urt. v. 6.3.2007, VI ZR 14/06, disponibilă pe site-ul ) (...).”

În drept

I. Cu privire la disjungerea cererilor

73. Curtea remarcă faptul că, înainte să se desesizeze în favoarea Marii Camere, camera conexase prezentele cereri cu cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei (nr. 39954/08 – supra, pct. 3). Totuşi, având în vedere natura faptelor şi a chestiunilor de fond care fac obiectul acestor cauze, Marea Cameră a considerat adecvată disjungerea cererii nr. 39954/08 de prezentele cereri.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

74. Reclamanţii se plâng de refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare a fotografiei apărute la 20 februarie 2002 în revistele Frau im Spiegel nr. 9/02 şi Frau aktuell nr. 9/02. Aceştia pretind că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii lor private, astfel cum este garantat la art. 8 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (...)

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru [...] protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

75. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

76. Guvernul subliniază, de la început, că nu există niciun conflict între Curtea Constituţională Federală şi Curte. Acesta aminteşte că, în hotărârea sa din 14 octombrie 2004 (hotărârea Görgülü – nr. 2 BvR 1481/04, Culegere de hotărâri şi decizii ale Curţii Constituţionale Federale nr. 111, p. 307), Curtea Constituţională Federală a precizat că faptul că instanţa naţională nu ţinuse cont suficient de convenţie sau de jurisprudenţa Curţii putea face obiectul unei acţiunui constituţionale în faţa acesteia. Acesta susţine că, în speţă, Curtea Federală de Justiţie şi Curtea Constituţională Federală au luat în considerare jurisprudenţa Curţii, în special hotărârea Von Hannover. Prin urmare, nu se putea vorbi deloc despre o atitudine de refuz din partea acestor instanţe, care, dimpotrivă, acordaseră dreptului personalităţii o protecţie mai mare decât înainte.

77. Guvernul remarcă faptul că prezentele cereri privesc, până la urmă, doar o singură fotografie. Conform acestuia, deşi este adevărat că fotografiile publicate la 20 februarie 2002, fără să fie identice, sunt în mod verosimil din aceeaşi serie, este la fel de adevărat că, pentru un spectator neutru, este vorba despre aceeaşi reprezentare fotografică a reclamanţilor, în ciuda diferenţelor de format şi de încadrare. Guvernul aminteşte că celelalte fotografii examinate în Decizia Curţii Constituţionale Federale din 26 februarie 2008 fie au fost interzise publicării de către Curtea Federală de Justiţie, fie fac obiectul unei cereri diferite în faţa Curţii. Alte fotografii, menţionate de reclamanţi în observaţiile lor, nu ar putea fi luate în considerare de Curte, având în vedere că procedurile interne în această privinţă nu erau încă finalizate.

78. Guvernul arată că, până la hotărârea Von Hannover, instanţele germane au utilizat noţiunea, caracterizată printr-o absenţă a flexibilităţii, de „personalitate absolută din istoria contemporană”, care nu beneficia decât de o protecţie redusă în dreptul german. Ca urmare a hotărârii Von Hannover, Curtea Federală de Justiţie a renunţat la acest concept şi a dezvoltat conceptul de protecţie (gradată), în temeiul căruia era necesar, de acum înainte, să se demonstreze pentru fiecare fotografie că există un interes de a o publica. În plus, conform noii abordări adoptate de Curtea Federală de Justiţie, punerea în balanţă a intereselor aflate în joc consta în a stabili dacă publicarea contribuia la o dezbatere publică. Valoarea informativă a publicării are o importanţă deosebită în această privinţă. Pe scurt, noua jurisprudenţă a Curţii Federale de Justiţie, confirmată de Curtea Constituţională Federală, acorda o importanţă mai mare protecţiei personalităţii, astfel cum o demonstrează faptul că două din cele trei fotografii iniţiale au fost interzise. În plus, fotografia în litigiu şi articolele care o însoţeau se disting net de fotografiile şi comentariile lor care făcuseră obiectul hotărârii Von Hannover.

79. Guvernul contestă acuzaţia reclamanţilor conform căreia prima reclamantă este, în conformitate cu constatările univoce ale Curţii, o persoană privată. În mai multe hotărâri, Curtea ar fi calificat-o pe aceasta drept personaj public, diferenţiind-o de o persoană privată (Gourguénidzé, citată anterior, pct. 40; Sciacca, citată anterior, pct. 27; şi Reklos şi Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05, pct. 38, 15 ianuarie 2009). Incluzând reclamanţii în categoria persoanelor publice, instanţele germane nu au făcut decât să reia jurisprudenţa Curţii. Membră a unei dinastii domnitoare, reclamanta se prezenta publicului în funcţii oficiale din principat. În plus, aceasta prezida „Fundaţia Prinţesa Grace de Monaco”, ale cărei activităţi au fost făcute publice de către administraţia monegască în Anuarul oficial al principatului.

80. Guvernul precizează că reclamanţii nu au denunţat în faţa instanţelor naţionale circumstanţele în care fuseseră făcute fotografiile în litigiu, deşi este vorba despre elemente de care acestea, de regulă. ţin seama în mod corespunzător. Conform acestuia, deşi fotografiile în litigiu au fost în mod cert făcute fără ştirea şi fără consimţământul persoanelor în cauză, acest lucru nu înseamnă însă că acestea au fost făcute clandestin sau în condiţii defavorabile reclamanţilor.

81. Guvernul susţine că particularitatea cauzelor în care, precum în cazul în speţă, instanţei naţionale i se solicită să pună în balanţă drepturile şi interesele a două sau mai multe persoane private constă în faptul că procedura în faţa Curţii reprezintă o continuare a procedurii iniţiale, fiecare din părţile la procedura internă având posibilitatea de a sesiza Curtea. Tocmai din acest motiv, nu este suficientă o singură soluţie, fiind vorba de punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, ci ar trebui să existe un „coridor” de soluţii, în limitele căruia instanţa naţională ar trebui să găsească o posibilitate de a pronunţa decizii conforme cu convenţia. În lipsa acestuia, Curtea însăşi ar trebui să se pronunţe cu privire la fiecare din aceste cauze, ceea ce ar intra în atribuţiile sale doar într-o mică măsură. În consecinţă, aceasta ar trebui să limiteze sfera controlului său şi să intervină doar în cazul în care instanţele interne nu au ţinut seama de anumite circumstanţe specifice la punerea în balanţă sau dacă rezultatul punerii în balanţă este în mod evident disproporţionat [a se vedea, de exemplu, Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 111‑120, CEDO 2004‑XI]. Guvernul susţine că, în relaţia dintre stat şi cetăţean, creşterea libertăţii persoanei implică doar o limitare a posibilităţii de ingerinţă din partea statului, în vreme ce, în relaţia dintre doi cetăţeni, acordarea unei importanţe mai mari dreptului uneia dintre persoanele în cauză restrânge dreptul celorlalţi, lucru interzis la art. 53 din convenţie. În consecinţă, sfera controlului Curţii este redusă în astfel de cauze.

82. Guvernul insistă asupra marjei de apreciere de care statul dispune în speţă. Această marjă depinde de natura activităţilor în joc şi de scopul restricţiilor. De altfel, în jurisprudenţa recentă a Curţii, aceasta a recunoscut statelor o marjă de apreciere amplă în cauzele care privesc art. 8 din convenţie (A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 66, 9 aprilie 2009, şi Armonienė împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 38, 25 noiembrie 2008). În general, marja statelor este mai mare atunci când nu există un consens la nivel european. Conform Guvernului, deşi există în mod cert o tendinţă de armonizare a sistemelor juridice în Europa, totuşi există în continuare diferenţe care se află, de altfel, la originea eşecului negocierilor în vederea adoptării unui regulament al Uniunii Europene referitor la normele conflictuale din domeniul delictelor civile [Regulamentul (CE) nr. 864/2007 din 11 iulie 2007 – Regulamentul Roma II]. Marja de apreciere este amplă şi în cazul în care autorităţile naţionale trebuie să păstreze un echilibru între interese private şi publice concurente sau diferite drepturi protejate de convenţie (Dickson împotriva Regatului Unit [MC], nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007‑XIII, şi Evans împotriva Regatului Unit [MC], nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007‑IV). În plus, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene confirmă acest lucru (hotărârile Schmidberger din 12 iunie 2003, C‑112/00, şi Omega din 14 octombrie 2004, C‑36/02).

b) Reclamanţii

83. Reclamanţii doresc să sublinieze contextul prezentelor cereri. Din momentul în care reclamanta şi-a pierdut primul soţ într-un accident tragic în 1985, mass-media şi-a dat seama că povestea văduvei şi a celor trei copii ai săi se preta vânzării şi constituia o piaţă lucrativă. Deşi codul civil francez interzicea realizarea şi publicarea unor astfel de fotografii în Franţa, reclamanţii au fost totuşi urmăriţi de paparazzi care vindeau aceste fotografii pe alte pieţe, în special în Germania. Total necunoscut publicului înainte, reclamantul a fost urmărit, de asemenea, de paparazzi după căsătoria sa cu prima reclamantă şi naşterea copilului lor. Conform jurisprudenţei instanţelor civile germane, confirmată de Curtea Constituţională Federală în 1999, reclamanţii ar fi putut să se opună publicării unor astfel de fotografii numai dacă s-ar fi aflat într-un loc izolat, feriţi de ochii publicului. Reclamanţii avuseseră constant sentimentul că sunt observaţi, urmăriţi şi persecutaţi şi, prin urmare, îşi puseseră multe speranţe în hotărârea Von Hannover, în care Curtea a contestat această jurisprudenţă. Din acest motiv introduseseră, prin urmare, şase cauze pilot privind fotografii comparabile cu cele care făcuseră obiectul hotărârii Von Hannover. Or, autorităţile germane nu au fost dispuse să adere la această hotărâre. Acest lucru este dovedit în special, pe de o parte, de declaraţia ministrului federal al justiţiei şi a cancelarului german de la acea vreme, conform cărora hotărârea Curţii nu avea un caracter obligatoriu pentru instanţele germane, jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale având rang superior convenţiei, şi, pe de altă parte, de opiniile exprimate de judecătorii raportori respectivi din cauzele Caroline von Hannover în faţa Curţii Constituţionale Federale, într-un interviu şi într-un articol juridic publicate în 2004 şi respectiv 2009.

84. Germania a refuzat până în prezent în mod categoric să execute hotărârea Von Hannover, încălcând art. 46 din convenţie. Astfel, în hotărârea Görgülü, Curtea Constituţională Federală a subliniat că era necesară o executare schematică a hotărârilor Curţii. Curtea de apel a observat clar în speţă că a prevalat hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 1999. În ceea ce priveşte Curtea Federală de Justiţie şi Curtea Constituţională Federală, acestea nu au respectat hotărârea Von Hannover şi au continuat să folosească noţiunea de personalitate (absolută) din istoria contemporană, deşi aceasta a fost contestată de Curte, care a utilizat termenii „persoană de mare notorietate” sau „persoană cunoscută publicului larg” şi – de facto – elementul de izolare spaţială, recurgând de acum înainte la expresia „momente de destindere şi relaxare în afara obligaţiilor vieţii profesionale sau cotidiene”. Reclamanţii au continuat să facă obiectul unor reportaje în presă privind viaţa lor cotidiană şi privată şi să fie persecutaţi de paparazzi, fără ca justiţia germană să aibă în vedere încetarea acestor lucruri. Nefiind în măsură să ştie dacă sunt protejaţi împotriva hărţuirii din partea paparazzi, aceştia denunţă o situaţie de insecuritate juridică intolerabilă şi un risc financiar enorm legat de procedurile judiciare pe care trebuie să le iniţieze.

85. Reclamanţii susţin că niciuna din fotografii, luate în considerare separat sau în contextul articolului care le însoţeşte, nu contribuie la o dezbatere de interes general într-o societate democratică. Acestea servesc doar pentru a satisface curiozitatea anumitor cititori. Chestiunea de a şti unde şi cum îşi petrec reclamanţii vacanţele nu este, în mod evident, o problemă de interes public. O plimbare a reclamanţilor în timpul vacanţei lor nu reprezintă un eveniment din istoria contemporană, cu atât mai puţin cu cât nu intră sub incidenţa exercitării unei funcţii oficiale.

86. Menţionarea bolii îndelungate a prinţului Rainier în articolul care însoţeşte fotografiile în litigiu nu poate schimba această constatare. Articolul nu tratează problema de a şti dacă boala prinţului îl împiedica să îşi asume obligaţiile de suveran. Doar câteva fraze informează cititorul privind boala; esenţialul articolului relatează viaţa privată a reclamanţilor şi a altor membri ai familiei princiare. Boala prinţului a fost doar un pretext pentru a etala viaţa privată a reclamanţilor. Dacă existau îndoieli în ceea ce priveşte justificarea publicării fotografiei care îl înfăţişează pe prinţul Rainier împreună cu fiica lui, Stéphanie, publicarea fotografiei în litigiu în mod clar nu era justificată. Chiar dacă s-ar recunoaşte valoarea informativă a bolii prinţului, nu ar exista nicio legătură serioasă între vacanţa la schi a reclamanţilor şi această boală. În plus, un simplu articol ar fi fost suficient pentru a satisface interesul publicului.

87. Reclamanţii susţin că nu era nimic excepţional sau condamnabil în faptul că aceştia au petrecut, asemenea altor familii, câteva zile într-o vacanţă de schi împreună cu fiica lor, în timp ce prinţul era bolnav. Această informaţie nu avea nicio influenţă asupra guvernării principatului monegasc. Tocmai atunci când o persoană este afectată de o boală îndelungată rudele acesteia au nevoie de o protecţie specială în timpul celor câteva zile care le permit să se relaxeze. Dacă boala unei rude ar fi suficientă pentru a justifica publicarea unor fotografii, garanţiile art. 8 ar fi subminate şi presa ar putea relata permanent informaţii cu privire la viaţa privată a reclamanţilor. În cazul fotografiilor care înfăţişează reclamanţii alături de prinţ, evenimentul de istorie contemporană ar fi vizita, iar atunci când reclamanţii se află în altă parte, evenimentul ar fi absenţa lor. Mass-media germana a înţeles foarte bine: Era suficient să îmbogăţească un reportaj cu ajutorul unor fraze pentru a-i conferi în mod artificial o valoare informativă.

88. Reclamanţii denunţă absenţa a doi factori importanţi în punerea în balanţă efectuată de instanţele germane. Susţin că acestea nu au ţinut seama de faptul că nu au încercat niciodată să îşi etaleze viaţa privată în mass-media, ci că au încercat mereu să lupte împotriva oricărei publicări ilegale. Astfel, aceştia au avut o speranţă legitimă privind protejarea vieţii lor private. În plus, spre deosebire de Curte, instanţa germană nu a luat în considerare faptul că reclamanţii erau permanent urmăriţi şi persecutaţi de paparazzi şi că fotografiile fuseseră făcute fără ştirea şi fără consimţământul lor. De altfel, primei reclamante nu i s-a cerut niciodată să urce pe tronul principatului monegasc: atunci când fuseseră realizate fotografiile, tatăl său era încă în viaţă; după moartea acestuia, fratele acesteia, Albert, este cel care a succedat la tron.

89. În ceea ce priveşte marja de apreciere, reclamanţii susţin că autorităţile germane nu mai beneficiază de ea de la pronunţarea hotărârii Von Hannover, în care Curtea a stabilit clar criteriile care trebuie să fie respectate în cauzele privind publicarea ilegală de fotografii. În plus, exista în materie un consens la nivel european, la care se ajunsese în special sub influenţa acestei hotărâri şi care este dovedit şi de adoptarea unei rezoluţii de către Adunarea Parlamentară în 1998. Diferenţele care mai există nu sunt decât de nuanţă. În ceea ce priveşte hotărârea Von Hannover, aceasta se înscria într-o linie jurisprudenţială stabilită şi fusese confirmată de nenumărate ori ulterior. În plus, în opinia reclamanţilor, este de mirare că, în calitate de instanţă supremă europeană, Curtea trebuie să se mulţumească cu un control mai moderat decât cel exercitat de Curtea Constituţională Federală care, în procedura privind fotografia publicată în revista 7 Tage (supra, pct. 40), nu a ţinut seama de opinia a unsprezece judecători profesionişti care examinaseră cauza, înlocuind opinia acestora cu propria opinie până în cele mai mici detalii.

2. Observaţiile terţilor intervenienţi

a) Asociaţia Editorilor de Reviste din Germania

90. Asociaţia intervenientă subliniază că hotărârea Von Hannover pronunţată de Curte a avut o influenţă considerabilă asupra libertăţii presei din Germania. În urma acestei hotărâri, instanţele germane au acordat libertăţii presei o importanţă mult mai redusă decât înainte. Deciziile acestora în materie au fost de atunci înainte conforme cu jurisprudenţa Curţii, la care fac, de altfel, deseori referire. Asociaţia susţine că presa, în cadrul rolului său de „câine de pază”, are sarcina nu numai de a urmări parlamentele, guvernele şi evenimentele politice, ci şi de a observa viaţa publică în general din domeniile public, economic, cultural, social, sportiv sau altele. Asemenea membrilor altor familii regale, prima reclamantă are un rol de model şi este în mod cert o persoană publică. Asociaţia intervenientă aminteşte că, din 2003, persoana în cauză este „Ambasadoare a bunăvoinţei” a UNESCO, titlu decernat unor persoane celebre precum Nelson Mandela, Claudia Cardinale sau Pierre Cardin. În plus, Curtea calificase prima reclamantă drept o persoană publică în hotărârile ulterioare hotărârii Von Hannover. Conform asociaţiei, dacă viaţa privată beneficia deja de o protecţie considerabilă înainte de hotărârea Von Hannover, aceasta a fost extinsă ulterior. Prin urmare, instanţele germane nu au depăşit marja lor de apreciere. Norma, astfel cum există în Franţa, nu poate constitui un model pentru Europa.

b) Editura Ehrlich & Sohn GmbH & Co KG

91. Editura intervenientă aminteşte importanţa libertăţii presei în Germania, în special ţinând seama de perioada naţional-socialistă a ţării. Aceasta subliniază că articolele de divertisment beneficiază, de asemenea, de protecţia libertăţii presei, conform unei jurisprudenţe constante a Curţii Constituţionale Federale. În plus, fiica fostului prinţ, conducător al unei ţări europene, sora prinţului suveran actual şi soţia şefului unei foste dinastii nobile germane, prima reclamantă este în mod incontestabil o persoană publică ce prezintă interes, cel puţin în Europa. În cele din urmă, editura susţine că, ulterior hotărârii Von Hannover, pronunţată de Curte în 2004, instanţele germane au operat un reviriment de jurisprudenţă, limitând posibilitatea de publicare a fotografiilor unor persoane realizate în afara unor manifestări oficiale şi fără consimţământul persoanelor în cauză, limitând astfel considerabil libertatea de informare şi a presei.

c) Media Lawyers Association

92. Asociaţia intervenientă susţine că art. 8 din convenţie nu creează un drept la imagine, la fel cum nu creează nici un drept la reputaţie. Publicarea fotografiei unei persoane nu reprezintă în sine, în mod necesar, o ingerinţă în drepturile garantate de această dispoziţie. Existenţa unei ingerinţe depinde de un ansamblu de circumstanţe şi impune îndeosebi un anumit grad de gravitate. Este vitală protejarea durabilă a dreptului mass-mediei de a relata orice subiect de interes public. Conform asociaţiei, deşi Curtea, în hotărârea sa Von Hannover, a recunoscut în mod întemeiat că este important să se ţină seama de contextul în care a fost realizată o fotografie, aceasta a mers prea departe atunci când a afirmat – în mod eronat – că orice publicare a unei fotografii intră sub incidenţa art. 8. Din nefericire, Curtea confirmase această poziţie în hotărârile pronunţate ulterior. Asociaţia susţine că abordarea adecvată este să se examineze în primul rând dacă fotografia publicată intră sau nu sub incidenţa sferei private. În acest context, este necesar să se examineze problema de a şti dacă, ţinând seama de toate circumstanţele, persoana în cauză avea o speranţă legitimă că viaţa sa privată este protejată. În cazul unui răspuns negativ, examinarea s-ar încheia, deoarece nu s-ar putea aplica art. 8 din convenţie. În cazul unui răspuns afirmativ, instanţa naţională ar trebui să procedeze la punerea în balanţă a drepturilor divergente – cu o valoare egală – care decurg din art. 8 şi 10 din convenţie, ţinând seama totodată de toate circumstanţele cauzei. Exerciţiul punerii în balanţă şi rezultatul acestuia ţin de marja de apreciere a statelor. Curtea nu ar trebui să intervină decât în cazul în care autorităţile naţionale nu au procedat la o punere în balanţă sau deciziile acestora nu sunt rezonabile. În cele din urmă, decizia de a adăuga o fotografie la un reportaj scris era la discreţia editorului, căruia instanţa nu ar trebui să i se substituie.

d) Intervenţia comună a Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World Association of Newspapers and News Publishers

93. Cele trei asociaţii interveniente subliniază că, în statele contractante, se observă o tendinţă de asimilare de către instanţele naţionale a principiilor şi normelor stabilite de Curte în ceea ce priveşte punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi 10 din convenţie, chiar dacă problema de a stabili ce importanţă are o anumită circumstanţă poate varia de la un stat la altul. Acestea solicită Curţii să lase statelor contractante o marjă amplă de apreciere. În această privinţă, asociaţiile susţin că art. 53 din convenţie pledează în favoarea unei astfel de marje. În hotărârea Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [(MC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 113, CEDO 1999‑III], Curtea a recunoscut, de altfel, statelor contractante o marjă importantă în cazurile în care este vorba despre situaţii în care sunt în joc interese concurente. De asemenea, statele contractante dispun, în general, de o marjă mai amplă atunci când este vorba despre obligaţiile lor pozitive în domeniul relaţiilor între persoane private sau în alte domenii în care, într-o societate democratică, pot exista în mod rezonabil divergenţe de opinie considerabile (Fretté împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 41, CEDO 2002‑I). În rest, Curtea a recunoscut deja o marjă amplă într-o cauză al cărei obiect era punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi 10 din convenţie (A. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 66). Rolul acesteia este tocmai de a se asigura că statele contractante instituie un mecanism care permite să se procedeze la o punere în balanţă şi să se verifice dacă factorii specifici luaţi în considerare de instanţa naţională în această privinţă sunt conformi cu convenţia şi jurisprudenţa sa. Aceasta ar trebui să intervină doar în cazul în care circumstanţele luate în considerare de instanţa naţională sunt în mod evident necorespunzătoare sau concluziile instanţelor naţionale au în mod clar un caracter arbitrar sau nu respectă interesele persoanei în cauză în ceea ce priveşte protejarea sferei private sau reputaţiei acesteia. În caz contrar, aceasta ar risca să devină o instanţă de apel pentru astfel de cauze.

3. Motivarea Curţii

a) Cu privire la obiectul cererii

94. Curtea subliniază, de la început, faptul că nu i s-a cerut, în speţă, să examineze problema de a stabili dacă Germania şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din art. 46 din convenţie în ceea ce priveşte executarea hotărârii Von Hannover, pronunţată de Curte în 2004, această sarcină revenind Comitetului de Miniştri [Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 61, CEDO 2009‑..., şi Öcalan împotriva Turciei (dec.), nr. 5980/07, 6 iulie 2010]. Prezentele cereri privesc doar noile proceduri iniţiate de reclamanţi ulterior hotărârii Von Hannover în ceea ce priveşte publicarea altor fotografii care îi înfăţişează (supra, pct. 15-20).

b) Principii generale

i. Cu privire la viaţa privată

95. Curtea aminteşte că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia; garanţia oferită la art. 8 din convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi. Aşadar există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată. Prin urmare, publicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este o persoană publică [Schüssel împotriva Austriei (dec.), nr. 42409/98, 21 februarie 2002; Von Hannover, citată anterior, pct. 50 şi 53; Sciacca, citată anterior, pct. 29; şi Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 27, 14 octombrie 2008].

96. În ceea ce priveşte fotografiile, Curtea a subliniat că imaginea unei persoane este unul din principalele atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi îi permite să se diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie, astfel, una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include în special posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa (Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 40).

97. Curtea aminteşte, de asemenea, că, în anumite circumstanţe, o persoană, chiar şi cunoscută publicului, se poate prevala de o „speranţă legitimă” privind protejarea şi respectarea vieţii sale private (Von Hannover, citată anterior, pct. 51; Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, pct. 78, 9 noiembrie 2006; Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 21277/05, pct. 48, 4 iunie 2009; şi Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03, pct. 53, 23 iulie 2009).

98. În cauzele de tipul celei care face obiectul examinării, nu este în cauză un act al statului, ci pretinsa insuficienţă a protecţiei acordate de instanţele interne vieţii private a reclamanţilor. Or, deşi art. 8 vizează în esenţă să protejeze individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să nu comită astfel de ingerinţe: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot implica adoptarea unor măsuri care vizează respectarea vieţii private, chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, seria A nr. 91, şi Armonienė, citată anterior, pct. 36). Acest lucru este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor (Schüssel, citată anterior; Von Hannover, citată anterior, pct. 57; şi Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 35).

99. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente aflate în joc (White împotriva Suediei, nr. 42435/02, pct. 20, 19 septembrie 2006, şi Gourguénidzé, citată anterior, pct. 37).

ii. Cu privire la libertatea de exprimare

100. Având în vedere că prezentele cereri necesită o examinare a echilibrului just care trebuie păstrat între dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi dreptul editurii la libertatea de exprimare, garantat la art. 10 din convenţie, Curtea consideră util să se raporteze şi la principiile generale privind aplicarea acestui echilibru.

101. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24; Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58148/00, pct. 42, CEDO 2004‑IV; şi Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45, CEDO 2007‑IV].

102. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999‑III, şi Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 71, CEDO 2004‑XI].

În plus, nici Curţii şi nici instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz [Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298, şi Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 146, CEDO 2007‑V].

103. În cele din urmă, Curtea aminteşte că libertatea de exprimare include publicarea de fotografii [Österreichischer Rundfunk împotriva Austriei (dec.), nr. 57597/00, 25 mai 2004, şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10520/02, pct. 29 şi 40, 14 decembrie 2006]. Totuşi, este vorba despre un domeniu în care protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora are o importanţă deosebită, având în vedere că fotografiile pot conţine informaţii foarte personale sau chiar intime cu privire la un individ sau familia acestuia (Von Hannover, citată anterior, pct. 59; Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 42, CEDO 2007‑VII; şi Eerikäinen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 3514/02, pct. 70, 10 februarie 2009).

În plus, fotografiile care apar în aşa-numita presă „de senzaţie” sau în „presa sentimentală”, care, de regulă, are ca obiect satisfacerea curiozităţii publicului cu privire la detaliile vieţii strict private ale unei persoane [Société Prisma Presse împotriva Franţei (dec.), nr. 66910/01 şi 71612/01, 1 iulie 2003, şi Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 40], sunt adesea realizate într-o atmosferă de hărţuire continuă, care îi poate genera persoanei în cauză un sentiment foarte puternic de intruziune în viaţa sa privată sau chiar de persecuţie (Von Hannover, citată anterior, pct. 59, şi Gourguénidzé, citată anterior, pct. 59).

iii. Cu privire la marja de apreciere

104. Curtea aminteşte că alegerea măsurilor care pot garanta respectarea art. 8 din convenţie în relaţiile dintre indivizi ţine, în principiu, de marja de apreciere a statelor contractante, indiferent dacă obligaţiile care îi revin statului sunt pozitive sau negative. Există mai multe modalităţi diferite de a asigura respectarea vieţii private. Natura obligaţiei statului va depinde de aspectul vieţii private aflat în cauză [X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, citată anterior, pct. 24, şi Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98, pct. 46, CEDO 2003‑III].

De asemenea, în temeiul art. 10 din convenţie, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în libertatea de exprimare protejată de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001‑I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 68).

105. Totuşi, această marjă merge mână în mână cu un control european atât asupra legii, cât şi a deciziilor care o aplică, chiar dacă acestea sunt emise de o instanţă independentă (a se vedea, mutatis mutandis, Peck împotriva Regatului Unit, nr. 44647/98, pct. 77, CEDO 2003‑I, şi Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 38). În exercitarea competenţei sale de control, Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor naţionale, ci îi revine sarcina de a verifica, ţinând seama de ansamblul cauzei, dacă deciziile pronunţate de instanţe în temeiul competenţei acestora de apreciere se conciliază cu dispoziţiile invocate din convenţie [Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010; Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 41, 21 septembrie 2010; şi Petrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010].

106. În cauze precum prezenta speţă, care necesită o punere în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la libertatea de exprimare, Curtea consideră că soluţionarea cererii nu poate să varieze, în principiu, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa în temeiul art. 8 din convenţie de către persoana care face obiectul reportajului, fie în temeiul art. 10 de către editorul care l-a publicat. Aceste drepturi merită a priori un respect egal [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 41; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi punctul 11 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 71]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri.

107. În cazul în care punerea în balanţă de către autorităţile naţionale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne [MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 8 ianuarie 2011, şi Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (GC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011].

iv. Criteriile relevante pentru punerea în balanţă

108. În ceea ce priveşte punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, criteriile care decurg din jurisprudenţă şi care sunt relevante în speţă sunt enumerate în continuare.

α) Contribuţia la o dezbatere de interes general

109. Un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general (Von Hannover, citată anterior, pct. 60; Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată anterior, pct. 68; et Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 46). Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite [White, citată anterior, pct. 29; Egeland şi Hanseid împotriva Norvegiei, nr. 34438/04, pct. 58, 16 aprilie 2009; şi Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată anterior, pct. 72), ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau artişti ai scenei (Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 5266/03, pct. 25, 22 februarie 2007; Colaço Mestre şi SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. împotriva Portugaliei, nr. 11182/03 şi 11319/03, pct. 28, 26 aprilie 2007; şi Sapan împotriva Turciei, nr. 44102/04, pct. 34, 8 iunie 2010]. În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte de republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de interes general [Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 52, şi Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 43].

β) Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului

110. Rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul reportajului şi/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover, citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă (Von Hannover, citată anterior, pct. 65 cu trimiterile citate, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 53; a se vedea şi punctul 8 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 71). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă [Von Hannover, citată anterior, pct. 66; Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 40; şi MGN Limited, citată anterior, pct. 143].

γ) Comportamentul anterior al persoanei în cauză

111.Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 52-53, şi Sapan, citată anterior, pct. 34]. Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării fotografiei în litigiu (Egeland et Hanseid, citată anterior, pct. 62).

δ) Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării

112. Modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare [Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei (nr. 3), nr. 66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005; Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 42; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr. 43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important (Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 47, şi Gourguénidzé, citată anterior, pct. 55).

ε) Circumstanţele în care au fost realizate fotografiile

113. În cele din urmă, Curtea a hotărât deja că nu se poate face abstracţie de contextul şi de circumstanţele în care au fost realizate fotografiile publicate. În această privinţă, este necesar să se examineze problema de a stabili dacă persoana vizată şi-a dat acordul pentru realizarea şi publicarea fotografiilor (Gourguénidzé, citată anterior, pct. 56, şi Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 41) sau dacă acestea au fost realizate în urma sau cu ajutorul unor manevre frauduloase [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 47, şi Flinkkilä şi alţii împotriva Finlandei, nr. 25576/04, pct. 81, 6 aprilie 2010]. De asemenea, trebuie să se ţină seama de natura sau de gravitatea intruziunii şi de repercusiunile publicării fotografiei asupra persoanei vizate (Egeland şi Hanseid, citată anterior, pct. 61, şi Timciuc, hotărâre citată anterior, pct. 150). Pentru o persoană de drept privat necunoscută publicului, publicarea unei fotografii poate fi considerată o ingerinţă mai gravă decât un reportaj scris (Eerikäinen şi alţii, citată anterior, pct. 70, şi A. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 72).

c) Aplicarea principiilor în prezenta speţă

114. Curtea evidenţiază modificările aduse de către Curtea Federală de Justiţie jurisprudenţei sale anterioare în urma hotărârii Von Hannover. Această instanţă a subliniat în special că era necesar ca, pe viitor, să se acorde importanţă problemei de a stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului. În această privinţă, Curtea a precizat, de asemenea, că, cu cât era mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuia să devină mai puţin important şi invers. Remarcând că libertatea de exprimare includea şi reportajele de divertisment, aceasta a precizat totodată că interesul cititorilor de a se distra era, în general, mai puţin important decât protecţia sferei private.

115. Curtea Constituţională Federală a confirmat această abordare, precizând că faptul că nu contestase, în hotărârea sa din 15 decembrie 1999, jurisprudenţa anterioară a Curţii Federale de Justiţie, nu însemna că o altă concepţie privind protecţia – care privilegia mai mult punerea în balanţă a intereselor conflictuale în cadrul examinării problemei de a stabili dacă o fotografie ţinea de domeniul istoriei contemporane şi, în consecinţă, putea, în principiu, să fie publicată fără consimţământul persoanei vizate – nu putea fi conformă cu Constituţia.

116. În măsura în care reclamanţii pretind, în această privinţă, că noua abordare a Curţii Federale de Justiţie şi a Curţii Constituţionale Federale nu face decât să reia jurisprudenţa anterioară utilizând alţi termeni, Curtea aminteşte că nu îi revine sarcina de a examina in abstracto legislaţia şi practica naţională relevante, ci să analizeze dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamanţilor a încălcat art. 8 din convenţie (Karhuvaara et Iltalehti, citată anterior, pct. 49).

117. Curtea subliniază că, aplicând noua sa abordare, Curtea Federală de Justiţie, a considerat că nici fragmentul din articol care însoţea fotografiile în litigiu referitor la vacanţa de schi a reclamanţilor, nici fotografiile în sine nu conţineau informaţii legate de un eveniment din istoria contemporană şi, prin urmare, nu contribuiau la o dezbatere de interes general. Curtea Federală de Justiţie a considerat că totuşi acest lucru nu era valabil în măsura în care articolele prezentau informaţii care se refereau, de asemenea, la boala prinţului Rainier III, suveran conducător al Principatului Monaco la vremea respectivă, şi la comportamentul membrilor familiei sale în cursul acestei boli. În opinia acesteia, era vorba despre un eveniment din istoria contemporană despre care se putea scrie în reviste şi care le autoriza să adauge la reportajele scrise fotografiile în litigiu, deoarece confirmau şi ilustrau această informaţie.

În ceea ce o priveşte, Curtea Constituţională Federală a subliniat în acest sens că astfel, Curtea Federală de Justiţie admisese faptul că boala prinţului domnitor al Principatului Monaco putea fi considerată drept un eveniment de interes general şi că, prin urmare, presa avusese dreptul de a relata maniera în care copiii prinţului conciliau obligaţiile lor de solidaritate familială cu necesităţile legitime ale vieţii lor private, printre care şi dorinţa lor de a merge în vacanţă. În plus, aceasta a confirmat că exista o legătură suficientă între fotografia publicată şi evenimentul descris în articol.

118. Curtea observă că aprecierea de către Curtea Federală de Justiţie a valorii informative a fotografiei în litigiu în lumina articolului care o însoţea nu este criticabilă în temeiul convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom, citată anterior, pct. 87, şi Österreichischer Rundfunk împotriva Austriei, nr. 35841/02, pct. 68 şi 69, 7 decembrie 2006). În ceea ce priveşte calificarea bolii prinţului Rainier ca fiind un eveniment din istoria contemporană, în opinia Curţii, ţinând seama de motivele prezentate de instanţele germane, această interpretare nu poate fi considerată nerezonabilă (a se vedea mutatis mutandis, Editions Plon, citată anterior, pct. 46-57). În această privinţă, este necesar să se sublinieze că respectiva Curte Federală de Justiţie a confirmat interdicţia de a publica celelalte două fotografii în care apar reclamanţii în circumstanţe comparabile tocmai pentru că publicarea acestora servea doar unor scopuri de divertisment (supra, pct. 36 şi 37). Prin urmare, Curtea poate admite că fotografiile în litigiu, apreciate în lumina articolelor care le însoţesc, au adus, cel puţin într-o anumită măsură, o contribuţie la o dezbatere de interes general. În acest sens, Curtea ţine să amintească faptul că, la funcţia presei de diseminare a informaţiilor şi ideilor privind toate problemele de interes general i se adaugă dreptul publicului de a le primi (supra, pct. 102).

119. În măsura în care reclamanţii denunţă riscul ca mass-media să nu respecte condiţiile stabilite de Curtea Federală de Justiţie, utilizând orice eveniment din istoria contemporană drept pretext pentru a justifica publicarea unor fotografii care îi înfăţişează, Curtea constată că, în cadrul prezentelor cereri, nu are obligaţia să se pronunţe cu privire la conformitatea cu convenţia a unor eventuale viitoare publicări ale fotografiilor persoanelor în cauză. După caz, aceştia vor avea posibilitatea de a sesiza instanţele naţionale competente în acest sens. În plus, Curtea observă că, în hotărârea sa, Curtea Constituţională Federală a precizat că, în ipoteza în care un articol ar fi doar un pretext pentru a publica fotografia unei persoane cunoscute publicului larg, nu ar exista nicio contribuţie la formarea unei opinii publice şi, prin urmare, nu ar fi adecvat să se acorde întâietate interesului de publicare faţă de protecţia personalităţii.

120. Într-adevăr, Curtea Federală de Justiţie aderă la ideea conform căreia reclamanţii erau personaje cunoscute publicului, care atrăgeau în mod deosebit atenţia acestuia, fără să expună motivele care stau la baza acestei concluzii. Totuşi, Curtea consideră că, indiferent de problema de a stabili dacă şi în ce măsură reclamanta îşi asumă funcţii oficiale în numele Principatului Monaco, nu se poate pretinde că reclamanţii, având în vedere gradul lor de notorietate incontestabilă, sunt persoane de drept privat obişnuite. Dimpotrivă, aceştia trebuie să fie consideraţi drept persoane publice (Gourguénidzé, citată anterior, pct. 40; Sciacca, citată anterior, pct 27; Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct 38; şi Guiorgui Nikolaïchvili împotriva Georgiei, nr. 37048/04, pct. 123, CEDO 2009‑...)

121. Curtea Federală de Justiţie a examinat problema de a stabili dacă fotografiile în litigiu fuseseră făcute în circumstanţe defavorabile reclamanţilor. În această privinţă, Guvernul susţine că realizarea fotografiilor fără ştirea reclamanţilor nu înseamnă în mod necesar că acestea au fost făcute clandestin, în condiţii defavorabile reclamanţilor. În ceea ce îi priveşte, reclamanţii pretind că fotografiile au fost realizate într-un climat de hărţuire generală, cu care s-au confruntat permanent.

122. Curtea remarcă concluzia Curţii Federale de Justiţie conform căreia reclamanţii nu invocaseră existenţa unor circumstanţe defavorabile în această privinţă şi că nimic nu indica faptul că fotografiile fuseseră făcute clandestin sau cu ajutorul unor mijloace echivalente, de natură să facă publicarea acestora ilegală. În ceea ce o priveşte, Curtea Constituţională Federală a precizat că editura în cauză furnizase detalii privind realizarea fotografiei apărute în revista Frau im Spiegel, dar că reclamanta nici nu denunţase insuficienţa acestor informaţii în faţa instanţelor civile, nici nu susţinuse faptul că fotografia contestată fusese realizată în condiţii care îi erau defavorabile.

123. Curtea observă că, conform jurisprudenţei instanţelor germane, circumstanţele în care au fost realizate fotografiile constituie unul din factorii care sunt examinaţi în mod normal la punerea în balanţă a intereselor aflate în joc. În speţă, din deciziile instanţelor naţionale reiese că acest element nu impunea o examinare mai aprofundată, având în vedere lipsa unor indicaţii relevante din partea reclamanţilor şi absenţa unor circumstanţe deosebite care să justifice interzicerea publicării fotografiilor. De altfel, Curtea remarcă, astfel cum a evidenţiat Curtea Federală de Justiţie, că fotografiile care înfăţişează reclamanţii în plină stradă în St. Moritz, iarna, nu erau în sine insultătoare într-o asemenea măsură încât să justifice interzicerea lor.

d) Concluzie

124. Curtea constată că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, instanţele naţionale au procedat la o apreciere detaliată a dreptului editurilor la libertatea de exprimare şi a dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii lor private. Astfel, acestea au acordat o importanţă primordială problemei de a stabili dacă fotografiile, examinate în lumina articolelor care le însoţesc, contribuiseră la o dezbatere de interes general. În plus, acestea au examinat circumstanţele în care fuseseră realizate fotografiile.

125. Curtea subliniază, de asemenea, că instanţele naţionale au luat în considerare în mod explicit jurisprudenţa Curţii în materie. În vreme ce Curtea Federală de Justiţie şi-a modificat jurisprudenţa în urma hotărârii Von Hannover, Curtea Constituţională Federală nu numai că a confirmat această jurisprudenţă, dar a şi procedat la o analiză detaliată a jurisprudenţei Curţii, drept răspuns la capetele de cerere ale reclamanţilor conform cărora hotărârea Curţii Federale de Justiţie nu respectase convenţia şi jurisprudenţa Curţii.

126. În aceste condiţii şi ţinând seama de marja de apreciere de care dispun în materie instanţele naţionale atunci când pun în balanţă interese divergente, Curtea concluzionează că acestea nu şi-au încălcat obligaţiile pozitive în temeiul art. 8 din convenţie. Prin urmare, nu a fost încălcată această dispoziţie.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Disjunge cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei (nr. 39954/08) de prezentele cereri;

2. Declară prezentele cereri admisibile;

3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 7 februarie 2012.

              Michael O’BoyleNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy