©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA VITCOVSCHI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr..24193/07)
Această versiune a fost rectificată în conformitate cu articolul 81 din Regulamentul Curţii la 23 noiembrie 2010
Hotărâre
Strasbourg
2 noiembrie 2010
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Vitcovschi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Elisabet Fura, preşedinte, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 octombrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24193/07 îndreptată împotriva României, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, Leonte Cazimir Vitcovschi şi Elena Vitcovschi[1] şi Adela-Adriana Oros („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 28 mai 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Organizaţia Naţională pentru Apărarea Drepturilor Omului” şi apoi de A. Cioran, avocat în Timiş. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 27 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii. În temeiul Protocolului nr. 14, cererea a fost înaintată unui comitet.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanţii s-au născut în 1945, 1958 şi, respectiv, 1977. Primul reclamant locuieşte în Dumbrăviţa, iar celelalte două reclamante, respectiv soţia şi fiica primului reclamant, în Timişoara.
5. La 11 iulie 2002, T.C., un terţ care a locuit împreună cu reclamanţii, a depus împotriva acestora o plângere penală pentru furt săvârşit asupra membrilor familiei (art. 210 C. pen.). T.C. denunţa furtul mai multor piese de mobilier dintr-o casă folosită la comun. Cauza a fost înscrisă pe rolul Judecătoriei Timişoara. La 18 iulie 2002, parchetul i-a înştiinţat pe reclamanţi despre deschiderea unei anchete împotriva lor pentru furt între membrii unei familii (art. 210 din Codul Penal Român).
6. Prin hotărârea din 10 martie 2003, după nouă şedinţe în timpul cărora au fost audiaţi opt martori, precum şi persoana vătămată şi reclamanţii, instanţa i-a achitat pe reclamanţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt. T.C. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
7. La 13 iunie 2003, Tribunalul Timiş a casat hotărârea şi a trimis cauza în faţa judecătoriei. Instanţa a considerat că era necesară o nouă anchetă pentru furt (art. 208 din Codul penal român) pentru a stabili situaţia juridică a bunurilor aflate în litigiu.
8. Cauza a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara. În perioada 24 august 2003- 8 decembrie 2004, procurorii au audiat părţile şi mai mulţi martori şi au dispus efectuarea unui test cu detectorul de minciuni. La 8 decembrie 2004, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de furt, dar a propus trimiterea cauzei în faţa judecătoriei pentru furt între membrii unei familii.
9. La 23 decembrie 2004, prim-procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie a anulat neînceperea urmăririi penale şi a dispus ca procurorii aflaţi în subordinea sa să continue investigaţiile pentru săvârşirea infracţiunii de furt între membrii unei familii.
10. La 10 februarie 2005, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de furt şi a trimis cauza în faţa Judecătoriei Timişoara pentru săvârşirea infracţiunii de furt între membrii unei familii. Între 21 martie şi 8 iunie 2005, au fost audiaţi în instanţă trei martori ai apărării şi un martor al acuzării.
11. La 29 iunie 2005, în faţa Judecătoriei Timişoara, reclamanţii au invocat autoritatea de lucru judecat. Prin hotărârea din 7 septembrie 2005, judecătoria a admis excepţia invocată de reclamanţi şi a constatat încheierea procedurii penale declanşate împotriva reclamanţilor. Instanţa a hotărât că o nouă procedură pentru săvârşirea infracţiunii de furt între membrii unei familii nu mai era posibilă întrucât litigiul fusese soluţionat la 8 decembrie 2004, în urma unei ordonanţe definitive, necontestată de T.C. Reprezentanţii parchetului şi T.C. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
12. Prin hotărârea din 15 martie 2005, Tribunalul Timiş a hotărât că niciuna dintre hotărârile definitive nu se pronunţase pe fondul plângerii penale înaintate de T.C., a casat hotărârea din 29 iunie 2005 şi a dispus trimiterea cauzei în faţa judecătoriei.
13. Fiind sesizată din nou cu privire la cauză, instanţa a criticat faptul că parchetul nu verificase acuzaţiile de furt aduse împotriva reclamanţilor şi că acesta îşi concentrase atenţia numai pe încadrarea juridică a acuzaţiilor. La 3 mai 2006, judecătoria a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru a continua investigaţiile pentru săvârşirea infracţiunii de furt. T.C. şi reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
14. Prin hotărârea din 26 iunie 2006, tribunalul a admis recursul şi a trimis cauza la judecătorie pentru pronunţarea unei noi hotărâri. Printre altele, tribunalul a hotărât că declinarea competenţei de către judecătorie cu privire la prezenta cauză nu era în conformitate cu dispoziţiile Codului român de procedură penală.
15. Prin hotărârea din 18 octombrie 2006, reiterând motivele invocate la 3 mai 2006, judecătoria a decis să retrimită cauza la parchet pentru a continua investigaţiile pentru săvârşirea infracţiunii de furt. Atât părţile, cât şi reprezentanţii parchetului au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
16. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2007, tribunalul a admis recursul şi a retrimis cauza la judecătorie pentru pronunţarea unei noi hotărâri. Tribunalul a sancţionat retrimiterea cauzei de către judecătorie, fără să fi indicat parchetului care erau măsurile judiciare ce trebuiau luate în cadrul investigaţiei.
17. Între 21 martie 2007, data primei şedinţe în faţa judecătoriei, şi 19 septembrie 2007, data pronunţării hotărârii, au fost audiaţi cinci martori. Prin hotărârea din 19 septembrie 2007, judecătoria a achitat reclamanţii pentru săvârşirea infracţiunii de furt şi a admis parţial cererile de natură civilă ale lui T.C. Instanţa a constatat că investigaţiile pentru săvârşirea infracţiunii de furt se încheiaseră odată cu pronunţarea hotărârii din 13 iunie 2003. Cu toate acestea, aplicând dispoziţiile cu privire la responsabilitatea civilă, instanţa a constatat că reclamanţii erau răspunzători pentru un anumit prejudiciu rezultat din reţinerea unor piese de mobilier. Aceasta a dispus ca bunurile să îi fie restituite lui T.C. sau, în caz contrar, să se plătească contravaloarea lor.
18. În urma recursului formulat de reclamanţi, această hotărâre a fost confirmată la 5 decembrie 2007 de Tribunalul Timiş.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
19. Reclamanţii pretind că durata procedurii nu a respectat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
20. Guvernul invocă caracterul tardiv al plângerilor formulate de ultimele două reclamante, dnele Elena Vitcovschi [2] şi Adela-Adriana Oros. Potrivit Guvernului, din dosar nu reiese cu exactitate dacă, la 28 mai 2007, la momentul sesizării Curţii de către primul reclamant, acesta a depus plângerea şi în numele celorlalte două reclamante.
21. Doamnele Elena Vitcovschi[3] şi Adela-Adriana Oros afirmă că primul reclamant a sesizat Curtea şi în numele lor şi că acest lucru reiese în mod clar din formularul de cerere. La 29 februarie 2009, acestea au declarat că aderă fără rezerve la cererea depusă de primul reclamant.
22. Curtea observă că primul reclamant a sesizat Curtea la 28 mai 2007, prin intermediul reprezentantului său iniţial în faţa Curţii, „Organizaţia Naţională pentru Apărarea Drepturilor Omului”. Astfel cum reiese din conţinutul formularului de cerere, primul reclamant se plângea, atât în nume propriu, cât şi în numele soţiei şi al fiicei sale, de durata excesivă a procedurii penale îndreptate împotriva lor. Scrisorile trimise ulterior de ultimele două reclamante confirmă această situaţie. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.
23. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
24. Guvernul consideră că procedura penală a durat cinci ani şi cinci luni, adică din 18 iulie 2002, data începerii anchetei penale, până la 5 decembrie 2007, data la care Tribunalul Timiş s-a pronunţat în recurs. Potrivit Guvernului, instanţele interne au fost prompte, iar eventualele întârzieri au fost justificate prin motive obiective.
25. Reclamanţii contestă acest argument.
26. Asemenea Guvernului, Curtea apreciază că perioada care trebuie să fie luată în calcul a început la 18 iulie 2002, dată la care a început ancheta penală, şi că s-a încheiat prin hotărârea din 5 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, patru luni şi şaptesprezece zile şi a implicat două grade de jurisdicţie. Curtea reaminteşte că, în multe cauze care au ridicat probleme similare celei din prezenta speţă, s-a pronunţat, ţinând seama de criteriile rezultate din jurisprudenţa sa consacrată în materie, concluzionând în sensul nerespectării „termenului rezonabil” [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43-45, CEDO 2000-VII; Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (GC), nr. 12686/03, pct. 24 şi 46, 20 martie 2009 şi Carstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 36-37 şi 42-44, 15 iunie 2006].
27. În speţă, pentru Curte este suficient să observe că, în patru rânduri, hotărârile pronunţate de instanţele interne au fost casate cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamanţilor. În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârşit, întrucât nicio dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt (a se vedea Ispan împotriva României, nr. 67710/01, pct. 45, 31 mai 2007 şi, mutandis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). Din punctul de vedere al Curţii, instanţele naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă, ţinând cont de obiectul litigiului.
28. După examinarea tuturor datelor care i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei sale în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
29. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva lor.
30. Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a evidenţiat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
31. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
32. Reclamanţii solicită 30 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.
33. Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi susţine că o constatare a încălcării ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit de reclamanţi.
34. Curtea consideră că reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, Curtea le acordă împreună 3 600 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
35. De asemenea, reclamanţii solicită 1 285 lei româneşti („RON”), respectiv 310 EUR, pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii. În plus, aceştia solicită 9 704 RON, adică în jur de 2 340 EUR, pentru despăgubirile plătite lui T.C. în temeiul hotărârii din 19 septembrie 2007 a Judecătoriei Timiş. Toate aceste cereri sunt însoţite de documente justificative.
36. Guvernul contestă aceste pretenţii şi afirmă că anumite cheltuieli nu au nicio legătură cu constatarea încălcării. În ceea ce priveşte onorariul avocatului, Guvernul insistă asupra absenţei oricărui document justificativ care să indice numărul de ore lucrate de avocatul reclamanţilor.
37. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 310 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
38. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
Curtea,
în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, ca urmare a duratei excesive a procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art.6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni:
i. 3 600 EUR (trei mii şase sute de euro), care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 310 EUR (trei sute zece euro), care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaElisabet Fura
GrefierPreşedinte
[1] Rectificat la 23 noiembrie 2010: „Vitovschi” a fost înlocuit cu „Vitcovschi”.
[2] Rectificat pe 23 noiembrie 2010: „Vitovschi” a fost înlocuit cu „Vitcovschi”.
[3] Rectificat la 23 noiembrie 2010: „Vitovschi” a fost înlocuit cu „Vitcovschi”.
Full & Egal Universal Law Academy