©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A CINCEA
CAUZA WENNER ÎMPOTRIVA GERMANIEI
(Cererea nr. 62303/13)
HOTĂRÂRE
Strasbourg
1 septembrie 2016
DEFINITIVĂ
01/12/2016
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Wenner împotriva Germaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră compusă din:
Ganna Yudkivska, Președinte,
Angelika Nußberger,
Khanlar Hajiyev,
Erik Møse,
André Potocki,
Carlo Ranzoni,
Mārtiņš Mits, judecători,
și Milan Blaško, grefier adjunct de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 iulie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23279/14) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Wolfgang Adam Wenner („reclamantul”), a sesizat Curtea la 30 septembrie 2014, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de domnul F. Haas, avocat în Starnberg. Guvernul german („Guvernul”) a fost reprezentat de unul dintre agenții săi, domnul H.‑J. Behrens, din cadrul Ministerului Federal al Justiției și Protecției Consumatorilor.
3. Reclamantul a afirmat că refuzul de a-i acorda tratament de substituție a drogurilor în timpul detenției, inclusiv refuzul ca necesitatea unui astfel de tratament să fie examinată de un expert medico-legal extern, a încălcat art. 3 din Convenție.
4. La 17 iunie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1955. În momentul în care a depus cererea, se afla în detenție în Penitenciarul din Kaisheim. Ulterior a fost eliberat.
A. Starea de sănătate a reclamantului și tratamentul primit în detenție
6. Reclamantul era dependent de heroină încă din 1973, de la vârsta de 17 ani. De asemenea, suferea de hepatita C din 1975 și fusese depistat pozitiv la infecția cu HIV din 1988. Era considerat ca având un grad de invaliditate de 100% și primea pensie de invaliditate din 2001. Încercase să depășească dependența de heroină prin diferite tipuri de tratament (inclusiv cinci cursuri de dezintoxicare interne), care, toate, au eșuat. Din 1991 până în 2008, dependența de heroină a reclamantului a fost tratată prin terapie prescrisă medical și prin terapie de substituție a drogurilor supravegheată. Începând cu anul 2005, reclamantul a redus doza de medicamente de substituție a drogurilor (Polamidon) și, în plus față de medicația respectivă, a consumat heroină.
7. În anul 2008, reclamantul a fost arestat sub acuzația de trafic de droguri și plasat în arest în Penitenciarul din Kaisheim, unde tratamentul de substituție a drogurilor i-a fost întrerupt împotriva voinței sale. La 3 iunie 2009, Tribunalul Regional din Augsburg l-a declarat vinovat pe reclamant pentru trafic de droguri, l-a condamnat la trei ani și șase luni de detenție și, având în vedere o condamnare anterioară, la încă doi ani și șase luni de detenție. De asemenea, a dispus plasarea reclamantului într-un centru de dezintoxicare, sentință care trebuia executată după o perioadă de șase luni de detenție în penitenciar. Reclamantului tot nu i se asigura tratament de substituție pentru dependența de heroină. La 10 decembrie 2009, a fost transferat într-un centru de dezintoxicare din Günzburg, Bavaria, unde a fost supus unui tratament de abstinență pentru dependența de care suferea, fără un tratament de substituție suplimentar.
8. La 19 aprilie 2010, Tribunalul Regional din Memmingen a dispus încetarea perioadei de internare a reclamantului în centrul de dezintoxicare și a hotărât ca acesta să fie retransferat în penitenciar. Printr-o decizie din 25 iunie 2010, Curtea de Apel din München a respins apelul reclamantului. Având în vedere, în special, opiniile exprimate de medicii curanți ai reclamantului, instanța a considerat că nu exista probabilitatea rezonabilă ca reclamantul să fie vindecat de dependența de droguri sau să fie împiedicat o perioadă semnificativă de timp să recidiveze în consumul de droguri. Acesta consumase în secret metadonă la clinică și îi lipsea motivația de a trăi fără droguri.
9. Reclamantul a fost retransferat în Penitenciarul din Kaisheim la 30 aprilie 2010. Medicii penitenciarului îl tratau zilnic cu diferite analgezice pentru durerile cronice produse de polineuropatie. În timpul detenției, durerile de picioare, gât și coloană vertebrală au devenit atât de mari încât, cel puțin în anumite perioade, reclamantul petrecea cea mai mare parte a timpului în pat.
10. Reclamantul a fost examinat de un medic de medicină internă extern, H., la cererea autorităților penitenciarului, în octombrie 2010. H. nu a considerat că sunt necesare modificări în tratamentul reclamantului pentru infecțiile cu virusul HIV și virusul hepatitei C. Având în vedere durerile cronice ale reclamantului asociate polineuropatiei și consumului de droguri pe termen lung, acesta a solicitat serviciului medical al penitenciarului să reexamineze posibilitatea unui tratament de substituție a drogurilor. Ulterior, medicul a confirmat că reclamantul ar trebui să fie examinat în acest sens de un medic specializat în terapia dependenței de droguri.
11. Reclamantul a obținut de asemenea, la cerere, o opinie redactată de un medic extern specializat în tratamentul dependenței de droguri (B.) datat 27 iulie 2011, pe baza concluziilor scrise ale doctorului H. și pe baza concluziilor și declarațiilor medicului și autorităților Penitenciarului din Kaisheim, fără ca acesta să fi avut posibilitatea să-l examineze pe reclamant în persoană. B. a considerat că, din punct de vedere medical, era necesar ca reclamantul să urmeze un tratament de substituție a drogurilor. Acesta a explicat că, în conformitate cu Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide (Richtlinien der Bundesärztekammer zur Durchführung der substitutionsgestützten Behandlung Opiatabhängiger) din 19 februarie 2010 (a se vedea infra, pct. 30), terapia de substituție a drogurilor era recunoscută internațional ca fiind cel mai bun tratament pentru persoanele dependente de opioide pe termen lung. Dezintoxicarea produce persoanei vizate tensiuni fizice majore și stres mental extrem și trebuie încercată doar în cazuri de dependență de opioide pe termen scurt. Terapia de substituție a drogurilor previne deteriorarea stării de sănătate a pacientului și riscul ridicat la adresa vieții, care apar în special după perioada de abstinență forțată în detenție. De asemenea, împiedică răspândirea bolilor infecțioase precum HIV și hepatita C. Trebuia să se clarifice dacă, în cazul reclamantului, continuarea tratamentului pentru hepatita C de care acesta suferea mai era necesară.
B. Procedurile în cauză
1. Decizia autorităților penitenciarului
12. Prin susținerile datate 6 iunie 2011, la care a venit ulterior cu completări, reclamantul a făcut o cerere către autoritățile Penitenciarului Kaisheim pentru tratament cu Diamorphin, Polamidon sau orice alt substitut al heroinei pentru dependența de heroină. De asemenea, acesta a solicitat ca problema dacă un astfel de tratament de substituție era necesar să fie examinată de un specialist în dependența de droguri.
13. Reclamantul a susținut că tratamentul de substituție a drogurilor era singurul tratament adecvat pentru starea sa de sănătate. În temeiul orientărilor relevante ale Asociației Medicale Federale în ceea ce privește tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide, tratamentul de substituție a drogurilor pe care îl primise înainte de a fi privat de libertate era tratamentul standard impus pentru starea sa de sănătate și trebuia să fie continuat în cursul detenției.
14. Reclamantul a susținut că, după cum confirmase medicul H., durerile neurologice cronice grave de care suferea puteau fi considerabil atenuate prin tratamentul de substituție a drogurilor, așa cum se întâmplase în timpul tratamentului de substituție urmat anterior. Fiind dependent de heroină de aproape patruzeci de ani, nu ar fi avut aproape nicio șansă să trăiască fără droguri după punerea în libertate din penitenciar. Reabilitarea sa putea așadar fi favorizată dacă urma tratamentul de substituție a drogurilor. Anterior, în perioada în care a urmase un astfel de tratament, fusese capabil să ducă o viață relativ normală și să-și finalizeze instruirea ca inginer programator de software.
15. În plus, făcând trimitere la opinia formulată de medicul B., reclamantul a susținut că avea nevoie de terapie cu interferon pentru tratamentul infecției cu hepatita C. Având în vedere starea sa proastă de sănătate fizică și mentală, îi era imposibil să urmeze un astfel de tratament fără a urma simultan terapia de substituție a drogurilor. Substituția era utilă și pentru a le proteja pe celelalte persoane private de libertate de infecții, atunci când foloseau aceleași ace pe care el le folosea pentru consumul de droguri, și reducea traficul și proliferarea necontrolată de droguri ilegale în penitenciar. De asemenea, reclamantul considera că medicii penitenciarului nu au cunoștințe de specialitate pentru tratamentul dependenței de droguri și solicita să fie examinat de un specialist extern.
16. După ce prima decizie a autorităților penitenciarului de a respinge cererea reclamantului a fost casată de Tribunalul Regional Augsburg la 4 octombrie 2011 pentru motivare insuficientă, la 16 ianuarie 2012 autoritățile penitenciarului au respins din nou cererea reclamantului.
17. Autoritățile penitenciarului au susținut că tratamentul de substituție nu era nici necesar din punct de vedere medical, nici nu constituia o măsură adecvată pentru reabilitarea reclamantului. În ceea ce privește necesitatea medicală a terapiei de substituție a drogurilor, autoritățile penitenciarului, bazându-se pe declarația medicului penitenciarului, S., au considerat că terapia de substituție a drogurilor nu reprezenta un tratament necesar în sensul art. 60 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea infra, pct. 27). Acestea au constatat că reclamantul, care era grav dependent de droguri, nu beneficiase de tratament de substituție a drogurilor înainte de detenția actuală din Penitenciarul din Kaisheim. Reclamantul fusese internat timp de cinci luni într-un centru de dezintoxicare înainte de transferul în Penitenciarul din Kaisheim, unde fusese tratat de medici experți cu cunoștințe considerabile în materie de tratarea dependenței de droguri. Reclamantul nu a urmat un tratament de substituție în clinică, iar medicii nu i-au recomandat un tratament de substituție în penitenciar. După trei ani în detenție, nu mai suferea de simptome fizice de sevraj. În plus, starea sa în ceea ce privește infecțiile cu HIV și hepatita C era stabilă și nu impunea niciun tratament pentru care tratamentul de substituție să fie o condiție prealabilă necesară. După cum sugera medicul penitenciarului, reclamantul ar fi trebuit să se folosească de oportunitatea de a renunța la opioide precum heroina și substituenții săi pe durata detenției, întrucât îi era foarte dificil să obțină droguri în acel loc.
18. În ceea ce privește reabilitarea socială și tratamentul acordat reclamantului (art. 2 și 3 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate, a se vedea infra, pct. 27), autoritățile penitenciarului adăugau că principalul motiv pentru care persoanele dependente primeau terapie de substituție a drogurilor era acela de a preveni sărăcirea și implicarea în infracțiuni asociate drogurilor. În penitenciar nu existau aceste riscuri. În plus, reclamantul demonstrase deja că terapia de substituție urmată în perioada în care se afla în libertate nu îl împiedicase să consume droguri sau să comită alte infracțiuni, cauzate de caracterul său antisocial. În plus, reclamantul consumase droguri și în timp ce se afla în detenție. Prin urmare, a-i oferi un tratament de substituție putea reprezenta un risc la adresa vieții și integrității sale corporale.
2. Procedurile în fața Tribunalului Regional din Augsburg
19. La 26 ianuarie 2012, reclamantul, invocând motivele pe care le comunicase autorităților penitenciarului, a făcut apel împotriva deciziei pronunțate de autoritățile penitenciarului în fața Tribunalului Regional din Augsburg. De asemenea, a susținut că autoritățile Penitenciarului din Kaisheim, unde nu i s-a furnizat niciodată tratament de substituție, nu au examinat necesitatea medicală a terapiei de substituție a drogurilor, în temeiul criteriilor relevante stabilite în special în orientările Asociației Medicale Federale în ceea ce privește tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide, criterii întrunite în mod clar în cazul său. În continuare a susținut că, în temeiul normelor administrative pentru tratamentul de substituție în penitenciar aplicabile în landul Baden-Württemberg, trebuia să i se asigure terapie de substituție a drogurilor, care este acordată în majoritatea penitenciarelor din landurile germane.
20. La 28 martie 2012, Tribunalul Regional din Augsburg, admițând motivele invocate de autoritățile penitenciarului, au respins recursul reclamantului. Instanța a adăugat că nu era necesar să se obțină opinia unui expert în dependența de droguri. Medicii Penitenciarului din Kaisheim aveau calificarea profesională suficientă pentru a decide cu privire la necesitatea medicală a terapiei de substituție a drogurilor, chiar dacă terapiile de substituție a drogurilor nu fuseseră niciodată aplicate în penitenciarul respectiv. Normele administrative pentru un tratament de substituție în penitenciar aplicabile în landul Baden-Württemberg erau lipsite de relevanță, având în vedere că Penitenciarul din Kaisheim se află în landul Bavaria.
3. Procedura în fața Curții de Apel din München
21. La 4 mai 2012, reclamantul a introdus recurs în fața Curții de Apel din München. Acesta a susținut că tribunalul regional nu a anchetat în mod suficient dacă tratamentul de substituție a drogurilor era necesar, în temeiul Orientărilor Asociației Medicale Federale, și cu ajutorul unui medic independent specializat în tratamentul dependenței de droguri, a încălcat art. 60 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate și art. 3 din Convenție. A i se refuza ameliorarea durerilor neurologice intense prin intermediul oricărui tratament medical necesar și existent constituia un tratament inuman.
22. La 9 august 2012, curtea de apel a respins calea de atac ca fiind nefondată. În opinia instanței, reclamantul nu a reușit să demonstreze de ce terapia de substituție a drogurilor era tratamentul medical de care avea nevoie. În plus, reclamantul nu a reușit să probeze că medicii din Penitenciarul Kaisheim nu erau calificați să decidă asupra necesității medicale a substituției heroinei. Obiecția reclamantului împotriva deciziei curții de apel a fost respinsă.
4. Procedura în fața Curții Constituționale Federale
23. La 10 septembrie 2012, reclamantul a depus o plângere constituțională în fața Curții Constituționale Federale. Acesta s-a plâns că dreptul său la respectarea integrității fizice în temeiul Legii fundamentale i-a fost încălcat, întrucât i-a fost refuzată terapia de substituție a drogurilor, singura terapie adecvată pentru tratarea durerilor sale cronice, care făcea posibilă terapia cu Interferon și îi permitea să-și reducă nevoia de heroină și să ducă o viață de zi cu zi „normală” în detenție, fără a fi ținut în izolare. În continuare, s-a plâns de faptul că dreptul său de a fi ascultat, în temeiul Legii fundamentale, a fost încălcat, întrucât instanțele interne nu au luat în considerare opiniile medicale pe care le-a prezentat pentru a demonstra că avea nevoie de tratament de substituție și nu s-au consultat cu experți specializați independenți.
24. La 10 aprilie 2013, Curtea Constituțională Federală și-a declinat, fără motivare, competența de a examina plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 2263/12).
C. Evoluția ulterioară
25. La data de 17 noiembrie 2014, autoritățile Penitenciarului din Kaisheim au respins noua cerere a reclamantului de a i se acorda tratament de substituție, pentru a-l pregăti pentru liberare. Avocatul reclamantului a fost sfătuit să se asigure că reclamantul este dus într-o clinică de dezintoxicare imediat după liberare, pentru a preveni ca acesta din urmă să ia o supradoză de heroină de îndată ce se află în libertate.
26. La 3 decembrie 2014, reclamantul a fost pus în libertate. În momentul în care a fost examinat de un medic la 5 decembrie 2014, a fost testat pozitiv cu metadonă și cocaină. Medicul a confirmat faptul că reclamantul primea tratament de substituție a drogurilor din 8 decembrie 2014.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dispozițiile din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate
27. Dispozițiile relevante din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate (Bayerisches Strafvollzugsgesetz) în ceea ce privește examinarea cererilor de terapie de substituție a drogurilor prevedea următoarele:
Art. 2: Obiectivele executării pedepselor
„Executarea unei pedepse privative de libertate are ca scop protejarea cetățenilor împotriva săvârșirii unor noi infracțiuni. Acest mecanism va permite deținuților să ducă mai departe o viață care respectă legea și responsabilă din punct de vedere social (obligația de a urma un tratament).”
Art. 3: Tratamentul în cursul executării pedepsei
„Tratamentul va include toate măsurile care pot promova o viață fără infracțiuni în viitor. Scopul său este de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni, precum și de a proteja victimele. [...]”
Partea a 8-a: Asistență medicală
Art. 58: Reguli generale
„(1) Sănătatea fizică și mentală a persoanei private de libertate trebuie să fie asigurată. [...]”
Art. 60: Tratamentul medical
„Persoanele private de libertate au dreptul la tratament medical în cazul în care un astfel de tratament este necesar pentru a identifica sau vindeca o boală, pentru a preveni agravarea unei boli sau pentru a atenua simptomele acesteia. Tratamentul medical include:
1. Tratarea de către un medic,
[...]
4. asigurarea de medicamente, de îmbrăcăminte și alte produse medicale,
[...]”
B. Dispoziții legale și orientări privind tratamentul de substituție a drogurilor
28. În temeiul art. 13 § 1 și al art. 13 § 3 din Legea privind substanțele narcotice (Betäubungsmittelgesetz), medicii îi pot furniza unei persoane doar droguri prevăzute de lege (în special metadonă) dacă utilizarea acestora poate fi justificată. Guvernul federal este autorizat să emită un regulament care să reglementeze furnizarea și eliberarea unor astfel de droguri, inclusiv rețete de droguri de substituție pentru dependenții de droguri.
29. Art. 5 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice (Betäubungsmittel-Verschreibungsverordnung), emis în conformitate cu art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, stabilește normele privind prescrierea de substanțe narcotice în tratamentul de substituție. În temeiul art. 5 § 1, tratarea dependenților de droguri cu droguri de substituție are drept scop tratarea unui pacient de dependența de droguri, pentru a-l aduce treptat în stadiul de abstinență de la substanțe narcotice, inclusiv pentru a îmbunătăți și stabiliza starea de sănătate a pacientului. De asemenea, poate servi la sprijinirea tratamentului bolilor grave de care suferă pacientul pe lângă dependența de droguri. Art. 5 § 2 stipulează că un medic poate prescrie un drog de substituție în condițiile prevăzute de art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, cu excepția cazului, în special, în care există indicii că pacientul consumă substanțe de tipul sau într-o cantitate care să pună în pericol obiectivul tratamentului de substituție. În conformitate cu art. 5 § 11, Asociația Medicală Federală poate emite orientări care să codifice stadiul actual recunoscut al tehnologiei medicale cu privire la diferite aspecte ale tratamentului de substituție a drogurilor. Conformitatea cu stadiul actual al tehnologiei medicale este prezumată în cazul și în măsura în care sunt respectate orientările emise în acest sens.
30. În baza art. 5 § 11 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, Asociația Medicală Federală a emis Orientările privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide din 19 februarie 2010. În preambulul Orientărilor se clarifică faptul că dependența de opioide este o boală cronică gravă care necesită tratament medical și că tratamentul de substituție a fost testat din punct de vedere științific ca formă de terapie pentru dependența manifestă de opioide. Obiectivele terapiei de substituție a drogurilor includ asigurarea supraviețuirii pacientului, reducerea utilizării altor droguri, stabilizarea stării de sănătate a pacienților și tratarea altor boli, participarea la o viață socială și activă pe piața muncii, fără droguri. Punctul 2 din Orientări prevede că tratamentul de substituție a drogurilor este indicat în cazurile de dependență manifestă de opioide, astfel cum este aceasta definită în Clasificarea internațională a bolilor, în cazul în care, în circumstanțele speței, are mai multe șanse de reușită decât terapia bazată de abstinență. În cazuri individuale motivate, tratamentul de substituție a drogurilor poate fi inițiat și în cazul persoanelor dependente de droguri care sunt la momentul actual abstinente, dar se află într-un mediu protejat precum un penitenciar. Punctul 8 din Orientări prevede că, în cazurile de privare de libertate, continuitatea tratamentului de substituție trebuie să fie asigurată de instituția în care se află pacientul. În temeiul punctului 12 din Orientări, tratamentul de substituție se întrerupe în cazul în care este însoțit de consumul continuu, problematic de alte substanțe periculoase.
C. Cercetări privind tratamentul de substituție a drogurilor
31. Un studiu comandat de Ministerul Federal al Sănătății și realizat de Universitatea din Dresda, publicat în 2011, privind predictorii, moderatorii și rezultatele tratamentelor de substituție (studiul PREMOS) a confirmat faptul că dependența de opioide reprezintă o boală cronică gravă. Tratamentul de substituție a drogurilor a fost testat prima dată în Statele Unite ale Americii în 1949 și ulterior a fost considerat atât cea mai bună, cât și o terapie consacrată pentru dependența de opioide. Unul dintre medicamentele cel mai frecvent utilizate pentru terapia de substituție a drogurilor este metadona, un opioid sintetic cu efecte endorfinice puternice. Tratamentul de substituție pe termen lung s-a dovedit eficient în măsura în care au fost atinse obiectivele principale ale acestui tratament (și anume continuitatea tratamentului, asigurarea supraviețuirii, reducerea consumului de droguri, stabilizarea comorbidității și participarea socială). Abstinența stabilă de la opioide reprezintă un fenomen rar pe termen lung (atinsă de mai puțin de 4% din persoanele dependente de opioide examinate) și a fost asociată cu riscuri considerabile (în special de deces). Încetarea tratamentului de substituție trebuie avută în vedere așadar doar dacă, în special, există o motivație stabilă și un bun mediu psihosocial și pacientul este tratat (a se vedea pag. 4-15 și 125-133 din raportul studiului).
III. DOCUMENTELE RELEVANTE ALE CONSILIULUI EUROPEI
32. Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) al Consiliului Europei emite standardele CPT unde sunt rezumate anual secțiunile „de fond” din Rapoartele generale anuale ale CPT. În standardele CPT, astfel cum erau ele stabilite în momentul în care reclamantul se afla în detenție [CPT/Inf/E (2002) 1 ‑ Rev. 2010], care nu au fost modificate de atunci în ceea ce privește aspectele relevante în speță [a se vedea CPT/Inf/E (2002) 1 ‑ Rev. 2015], CPT formula următoarele constatări și recomandări relevante:
„Serviciile de asistență medicală în penitenciare
Extras din cel de-Al treilea Raport general [CPT/Inf (93) 12], publicat în 1993
31. [...] CPT dorește să-și exprime clar atașamentul său față de principiul general – deja recunoscut în majoritatea, dacă nu în toate țările vizitate de Comitet până la data respectivă – că persoanele private de libertate sunt îndreptățite la același nivel de asistență medicală ca și persoanele care trăiesc în libertate. Acest principiu se bazează pe drepturile fundamentale ale individului. [...]
Echivalența serviciilor de asistență medicală
i) medicină generală
38. Un serviciu de îngrijire a sănătății în penitenciar trebuie să fie în măsură să ofere tratament medical și îngrijire medicală cât și regimul alimentar, fizioterapia, reeducarea sau alte regimuri de care este nevoie în condiții comparabile cu cele ale pacienților aflați în libertate. Efectivele de personal medical, infirmierele și personalul tehnic cât și sediile, instalațiile și echipamentele, trebuie stabilite în consecință.”
33. Recomandarea Rec(2006)2 a Consiliului de miniștri adresată statelor membre referitoare la regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006 în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a miniștrilor delegați („normele europene în domeniul penitenciarelor”), oferă un cadru de principii directoare pentru tratamentul persoanelor private de libertate. Extrasele relevante din partea a III-a din anexa la Recomandare, privind „Sănătatea”, prevede:
Organizarea asistenței medicale în penitenciare
[...] 40.3 Persoanele private de libertate vor avea acces la serviciile de sănătate din rețeaua națională, fără discriminare în ceea ce privește situația lor judiciară.
40.4 Serviciile medicale din penitenciare vor căuta să depisteze și să trateze orice afecțiune fizică sau psihică, precum și deficiențele care pot cauza suferințe persoanelor private de libertate.
40.5 În acest scop, fiecare persoană privată de libertate trebuie să beneficieze de asistență medicală, de tip chirurgical și psihiatrică, inclusiv de cea existentă în comunitate.”
34. Recomandarea nr. R (98)7 a Comitetului de miniștri adresată statelor membre referitoare la aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale în penitenciare, adoptată la 8 aprilie 1998 în cadrul celei de-a 627-a reuniuni a miniștrilor delegați, prevede, în Anexa sa, în măsura în care este relevant:
„7. Administrația penitenciară trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura contactele și colaborarea cu instituțiile medicale publice și private locale. În măsura în care tratamentul adecvat pentru anumite persoane private de libertate care sunt dependente de droguri, alcool sau medicamente nu poate fi asigurat cu ușurință în penitenciar, este necesar să se ia în considerare utilizarea unor consultanți externi, care fac parte din sistemul specializat de asistență pentru persoanele dependente de droguri, pentru a acorda consiliere și, eventual, îngrijire. [...]
Echivalența serviciilor de asistență medicală
10. Politica de sănătate în mediul penitenciar trebuie să fie integrată în și compatibilă cu politica de sănătate națională. Un serviciu de asistență medicală în penitenciar trebuie să fie în măsură să ofere tratament medical, psihiatric și dentar și să pună în aplicare programe de igienă și de medicină preventivă în condiții comparabile de care beneficiază publicul larg. Medicii care lucrează în mediul penitenciar trebuie să aibă posibilitatea să facă apel la specialiști. În cazul în care este necesară o a doua opinie, serviciul de sănătate are obligația de a solicita acest lucru. [...]
45. Tratarea simptomelor de sevraj pentru consumul de droguri, alcool sau medicamente în penitenciar trebuie efectuată la fel ca în cadrul comunității.”
35. Potrivit Documentului strategic privind prevenirea riscurilor și reducerea efectelor nocive legate de utilizarea de substanțe psihoactive, adoptat în noiembrie 2013 de Corespondenții permanenți ai Grupului de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul Pompidou) al Consiliului Europei [P-PG (2013) 20], se recunoaște tot mai mult faptul că dependența de droguri trebuie înțeleasă și tratată ca o boală cronică, prevenibilă, tratabilă și recuperabilă. În același timp, există în continuare diferențe naționale în acceptarea politică, interpretarea și o variație în ceea ce privește tipul de măsuri fezabile, precum și accesul și disponibilitatea față de acestea. În ciuda acestor diferențe, există un consens general conform căruia politicile orientate pe abstinență și recuperare trebuie să fie completate cu măsuri care pot reduce demonstrabil prejudiciile și riscurile utilizării de substanțe psihoactive (ibidem, pct. 10).
IV. DATE STATISTICE RELEVANTE
36. Potrivit datelor colectate de Harm Reduction International (HRI), o organizație neguvernamentală, în 2012, erau operaționale în Comunitate programe de terapie de substituție a drogurilor în 41 dintre statele membre ale Consiliului Europei. Nu existau astfel de programe în Andorra, Monaco, Federația Rusă și Turcia (în aceasta din urmă, au fost introduse în 2015); nu sunt disponibile date statistice în ceea ce privește Principatul Liechtenstein și San Marino. În 2012, erau disponibile, de asemenea, programe de substituție a drogurilor în penitenciare în 30 de state membre ale a Consiliului Europei, în timp ce un astfel de tratament nu era disponibil în penitenciar în 15 din statele membre ale Consiliului Europei (Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Islanda, Lituania, Monaco, Federația Rusă, Republica Slovacă, Turcia și Ucraina); nu sunt disponibile date statistice în ceea ce privește Principatul Liechtenstein și San Marino. Până în 2015, programele de substituție a drogurilor au fost puse la dispoziție, de asemenea, în penitenciarele din Bulgaria, Estonia, Turcia și Ucraina.
37. Datele HRI pentru 2012 corespund cifrelor publicate de Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT), agenție descentralizată a Uniunii Europene, în studiul lor din 2012 intitulat „Penitenciarele și consumul de droguri în Europa: problema și răspunsurile” (“Prisons and drug abuse in Europe: the problem and responses”), care conține date referitoare la toate (la acel moment) statele membre ale Uniunii Europene, Croația, Turcia și Norvegia.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
38. Reclamantul s-a plâns că refuzul de a-i acorda terapie de substituție a drogurilor în penitenciar, fapt care l-a făcut să aibă dureri considerabile și a dus la deteriorarea sănătății sale, precum și refuzul ca necesitatea terapiei de substituție a drogurilor să fie examinată de un medic expert extern, au constituit tratamente inumane. Reclamantul a invocat art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
39. Guvernul a contestat respectivul argument.
A. Cu privire la admisibilitate
40. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
(a) Reclamantul
41. Potrivit reclamantului, refuzul autorităților de a-i acorda terapia de substituție a drogurilor în detenție, fără a fi consultat un expert medical extern, a constituit un tratament inuman, cu încălcarea art. 3 din Convenție.
42. Reclamantul a susținut că, în circumstanțele cauzei sale, terapia de substituție a drogurilor era singurul tratament adecvat stării sale de sănătate. Refuzându-i acest tratament, autoritățile și-au depășit marja de apreciere pe care o aveau în ceea ce privește acordarea de asistență medicală persoanelor private de libertate și, prin urmare, și-au încălcat obligațiile pozitive care le revin în temeiul art. 3.
43. Pentru a-și sprijini acest punct de vedere, reclamantul a afirmat că este dependent de heroină de aproape 40 de ani. Chiar Curtea de Apel München, în decizia sa din 25 iunie 2010 (a se vedea supra, pct. 8), a considerat că acesta nu avea nicio șansă să trăiască fără droguri o perioadă semnificativă de timp. Înainte de a se afla în detenție, făcuse terapie de substituție a drogurilor fără întrerupere, din 1991 până în 2008.
44. În opinia reclamantului, avea nevoie de terapia de substituție a drogurilor pentru ameliorarea durerilor grave neurologice și avusese anterior succes în realizarea acestui obiectiv. În schimb, simplul tratament cu analgezice al durerilor fusese ineficient și, prin urmare, insuficient. Terapia de substituție a drogurilor fusese, de asemenea, tratamentul adecvat pentru reducerea dorinței de a consuma heroină și care îi permisese tratarea corespunzătoare a altei boli grave, și anume tratamentul cu interferon pentru hepatita C de care suferea. I-ar fi permis, la fel ca în perioada în care a urmat tratamentul de substituție, să ducă o viață de zi cu zi „normală”. Refuzându-i în mod ilegal tratamentul, autoritățile i-au cauzat suferințe fizice și psihice intense.
45. În continuare, reclamantul a susținut că autoritățile nu au analizat suficient necesitatea de a-i acorda terapie de substituție a drogurilor. Necesitatea de a-i acorda un astfel de tratament ar fi trebuit să fie examinată de un expert independent, după cum solicitase pe tot parcursul procedurilor desfășurate în fața autorităților interne. În opinia reclamantului, medicii Penitenciarului din Kaisheim, unde nu se efectuase niciodată tratament de substituție a drogurilor, nu aveau experiența și instruirea profesională pentru a evalua necesitatea terapiei de substituție.
46. Reclamantul a mai subliniat că nici medicul penitenciarului, nici instanțele nu au avut în vedere, sau cel puțin să fi menționat, dispozițiile aplicabile (art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, coroborat cu art. 5 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice și Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide) care reglementează asigurarea terapiei de substituție a drogurilor. Cerințele legate de terapia de substituție a drogurilor erau îndeplinite în cazul său. În conformitate cu art. 5 § 1 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, terapia ar fi ajutat în tratamentul necesar în cazul bolilor grave, în special al hepatitei C, HIV și al polineuropatiei, de care suferea, pe lângă dependența de droguri. În plus, potrivit art. 5 § 2 din regulamentul menționat, nu existau indicii că reclamantul consuma, în penitenciar, un tip sau o cantitate de substanțe care să pună în pericol obiectivele tratamentului de substituție. Tratamentul său de substituție a drogurilor fusese întrerupt cu încălcarea art. 8 din Orientările Asociației Medicale Federale atunci când a început să-și ispășească pedeapsa.
47. De asemenea, reclamantul a afirmat că a fost discriminat prin refuzul tratamentului de substituție a drogurilor, în comparație cu alte persoane dependente de heroină care nu erau arestate și cu persoanele aflate în detenție în landul Baden-Württemberg, care aveau posibilitatea de urma tratament de substituție în conformitate cu orientările medicale relevante. Substituția i-a fost refuzată ca o chestiune de principiu și din motive învechite, mai degrabă ideologice decât medicale.
(b) Guvernul
48. Guvernul a susținut că refuzul de a-i acorda reclamantului terapie de substituție a drogurilor în penitenciar, fără ca un expert medical extern să fie consultat, nu a încălcat art. 3 din Convenție.
49. Potrivit observațiilor transmise de Guvern, reclamantul a beneficiat de un tratament medical adecvat în detenție. Acesta a contestat că terapia de substituție a drogurilor era tratamentul necesar stării de sănătate a reclamantului, și cu atât mai puțin singurul tratament adecvat pentru a-i susține sănătatea. După cum a constatat medicul penitenciarului, tratamentul de substituție nu era necesar din punct de vedere medical. De asemenea, un astfel de tratament nu era necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite de executarea unei pedepse privative de libertate. Ar fi fost în contradicție cu obiectivul de reabilitare a reclamantului în penitenciar și care să-i permită să trăiască fără droguri. Prin urmare, refuzul tratamentului de substituție a drogurilor intra în marja de apreciere a statului în ceea ce privește alegerea între diferite tipuri de tratamente medicale acordate unui deținut. Acest lucru era aplicabil cu atât mai mult cu cât bolile reclamantului nu fuseseră cauzate de o acțiune a statului.
50. Guvernul a explicat că reclamantul, după ce a fost examinat în mod corespunzător de medic, a primit asistență medicală cuprinzătoare în conformitate cu art. 58 și 60 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea supra, pct. 27). A primit tratament corespunzător pentru bolile sale, inclusiv analgezice, precum și asistență psihiatrică, pentru atenuarea durerilor cronice de care suferea reclamantul și pentru tratarea dependenței de droguri. Totodată, a fost examinat de medici de specialitate cu privire infecțiile HIV și hepatita C și a primit medicamente în consecință. Starea sa de sănătate a fost stabilă în timpul detenției și, la momentul respectiv, nu mai suferea de simptome fizice de sevraj.
51. În plus, Guvernul și-a exprimat îndoiala că cerințele relevante pentru acordarea unui tratament de substituție a drogurilor, prevăzute la art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, coroborat cu art. 5 din Regulamentul privind substanțele narcotice și Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide (a se vedea supra, pct. 28-30), erau îndeplinite în cazul reclamantului. Contrar cerințelor prevăzute de art. 5 § 1 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, reclamantul nu a avut ca obiectiv revenirea treptată la abstinența de substanțe narcotice. În plus, este îndoielnic dacă cerințele art.5 § 2 din regulamentul menționat anterior au fost îndeplinite întrucât era de așteptat ca reclamantul, la fel ca și în trecut, să consume substanțe de tipul sau într-o cantitate care să pună în pericol obiectivul tratamentului de substituție, mai precis heroină, în plus față de tratamentul de substituție, ceea ce i-ar fi pune viața în pericol. În plus, în conformitate cu Orientările Asociației Medicale Federale, tratamentul de substituție a drogurilor se furnizează în penitenciar numai în anumite cazuri justificate. Medicii penitenciarului nu au considerat că această cerință este îndeplinită.
52. Guvernul a recunoscut că un studiu recent comandat de Ministerul Federal al Sănătății (a se vedea supra, pct. 31 de mai sus) a arătat că abstinența stabilă de substanțe narcotice este un fenomen rar în practică și pare să fie un obiectiv nerealist al unui tratament pe termen lung. Cu toate acestea, potrivit constatărilor experților, abstinența ar putea totuși să fie un obiectiv legitim al tratamentului de substituție stabilit între medic și pacient.
53. Guvernul a afirmat în continuare că autoritățile au examinat suficient necesitatea de a-i furniza reclamantului un tratament de substituție a drogurilor. Acestea au subliniat că reclamantul, înainte de detenția în Penitenciarul din Kaisheim, se aflase în detenție în centrul de dezintoxicare din Günzburg, unde medicii specializați în tratamentul de substituție a drogurilor nu au considerat necesar să-i furnizeze tratament de substituție a drogurilor. În plus, a declarat că unul dintre medicii curanți ai reclamantului în penitenciar aplicase terapie de substituție a drogurilor de mai multe ori în perioada în care lucrase în landul Saxonia Inferioară. Prin urmare avea calificările și experiența profesionale necesare pentru a evalua necesitatea de a-i furniza reclamantului tratament de substituție a drogurilor. Acest fapt a fost verificat de instanțele interne. Reclamantul nu avea dreptul de a-și alege liber tratamentul medical și medicul curant în timpul detenției și, prin urmare, nu putea solicita să fie examinat și tratat de un medic extern.
2. Motivarea Curții
(a) Recapitularea principiilor relevante
54. Curtea reamintește că, pentru a intra în sfera de aplicare a interdicției prevăzute de art. 3 din Convenție, tratamentul aplicat victimei sau suferit de aceasta trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim de gravitate este relativă, în funcție de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice și mentale, precum și, în anumite cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [a se vedea, printre altele, Blokhin împotriva Rusiei (MC), nr. 47152/06, pct. 135, CEDO 2016, cu trimiterile ulterioare].
55. Curtea reamintește în continuare că art. 3 din Convenție impune statului obligația pozitivă să se asigure că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modul și metoda de executare a măsurii nu o supun stresului sau unor greutăți care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, date fiind nevoile practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat acordându-i, între altele, asistența medicală și tratamentul necesare [a se vedea Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000‑XI; McGlinchey și alții împotriva Regatului Unit, nr. 50390/99, pct. 46, CEDO 2003‑V; și Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4672/02, pct. 51, 2 decembrie 2004]. În acest sens, „adecvarea” asistenței medicale rămâne cel mai dificil aspect de determinat. Tratamentul medical acordat în penitenciare trebuie să fie adecvat, adică la un nivel comparabil cu cel pe care autoritățile statului s-au angajat să-l asigure populației în ansamblu. Totuși, acest lucru nu înseamnă că fiecărei persoane private de libertate trebuie să i se garanteze același nivel de tratament medical care este disponibil în cele mai bune centre de sănătate din afara penitenciare (a se vedea, între altele, Blokhin, citată anterior, pct. 137).
56. Curtea a clarificat în acest context faptul că este esențial pentru o persoană privată de libertate care suferă de o afecțiune gravă să fie supusă unei evaluări adecvate a stării actuale de sănătate de către un specialist în afecțiunea în cauză, pentru a i se acorda tratamentul adecvat [a se compara Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 115-116, CEDO 2001‑III, în ceea ce privește o persoană privată de libertate cu o boală psihică; Khudobin împotriva Rusiei, nr. 59696/00, pct. 95‑96, CEDO 2006‑XII (extrase), în ceea ce privește o persoană privată de libertate care suferă de o serie de boli cronice, inclusiv hepatita C și HIV; și Testa împotriva Croației, nr. 20877/04, pct. 51-52, 12 iulie 2007, o persoană privată de libertate care suferă de hepatita C cronică].
57. Autoritățile penitenciarului trebuie să ofere persoanelor private de libertate tratamentul corespunzător bolii cu care persoana privată de libertate a fost diagnosticată (a se vedea Poghosyan împotriva Georgiei, nr. 9870/07, pct. 59, 24 februarie 2009), după cum a fost prescris de medicii competenți (a se vedea Xiros împotriva Greciei, nr. 1033/07, § 75, 9 septembrie 2010). În cazul unor opinii opuse privind tratamentul medical necesar pentru a garanta starea de sănătate a persoanei private de libertate în mod adecvat, poate fi necesar ca autoritățile penitenciarului și instanțele interne, pentru a respecta obligația pozitivă care le revine în temeiul art. 3, să obțină o opinie suplimentară din partea unui expert medical specializat (a se compara Xiros, citată anterior, pct. 87 și 89-90; și Budanov împotriva Rusiei, nr. 66583/11, pct. 73, 9 ianuarie 2014). Refuzul autorităților de a permite acordarea de asistență medicală de specialitate independentă unei persoane private de libertate care suferă de o afecțiune medicală gravă, la cerere, este un element pe care Curtea l-a luat în considerare atunci când a evaluat respectarea de către stat a art. 3 (a se compara, de exemplu, Sarban împotriva Moldovei, nr. 3456/05, pct. 90, 4 octombrie 2005).
58. Curtea reamintește în continuare, ținând seama de natura subsidiară a rolului său, că nu este sarcina sa să se pronunțe cu privire la aspecte situate exclusiv în domeniul de competență al specialiștilor din domeniul medical și să stabilească dacă un reclamant a cerut în fapt un anumit tratament sau dacă alegerea metodelor de tratament a reflectat în mod corespunzător nevoile reclamantului (a se vedea Ukhan împotriva Ucrainei, nr. 30628/02, pct. 76, 18 decembrie 2008; și Sergey Antonov, nr. 40512/13, pct. 86, 22 octombrie 2015). Cu toate acestea, având în vedere gradul de vulnerabilitate al reclamanților în detenție, Guvernul trebuie să furnizeze probe credibile și convingătoare care să demonstreze că reclamantul în cauză a primit îngrijiri medicale adecvate și cuprinzătoare în detenție (a se vedea Sergey Antonov, ibidem).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
59. Curtea este apelată să stabilească dacă, în lumina principiilor menționate mai sus, statul pârât și-a respectat obligația sa pozitivă în temeiul art. 3 din Convenție, de a se asigura că sănătatea reclamantului a fost garantată în mod adecvat în timpul detenției prin acordarea tratamentului medical necesar, la un nivel comparabil cu cel pe care autoritățile statului s-au angajat să-l acorde persoanelor aflate în libertate.
60. Curtea observă că este contestat de părți dacă, în circumstanțele cauzei, terapia de substituție a drogurilor trebuia considerată tratamentul medical necesar care trebuia acordat reclamantului pentru ca statul să-și respecte obligația menționată.
61. Curtea acceptă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea dintre diferite tipuri de tratament medical adecvate pentru bolile persoanelor private de libertate. Acest lucru este valabil, în special, în cazul în care cercetările din domeniul medical nu conduc la un rezultat clar privind care dintre două sau mai multe terapii posibile este mai adecvată pentru pacientul în cauză. Curtea, având în vedere elementele de care dispune, este conștientă că terapia de substituție cu metadonă implică înlocuirea unui drog ilegal cu un opioid sintetic. Deși tratamentul de substituție a drogurilor devine din ce în ce mai răspândit în statele membre ale Consiliului Europei în ultimii ani, măsurile care trebuie luate pentru a trata dependența de droguri fac încă obiectul unor controverse. Marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește alegerea tratamentului medical pentru bolile persoanelor private de libertate se aplică, în principiu, și alegerii între terapia orientată pe abstinența de droguri și terapia de substituție a drogurilor și crearea unei politici generale în acest domeniu, atât timp cât statul garantează faptul că standardele stabilite de Convenție în domeniul asistenței medicale în penitenciare sunt respectate.
62. Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu este necesar să decidă dacă reclamantul avea într-adevăr nevoie de terapia de substituție a drogurilor. Trebuie mai degrabă să stabilească dacă statul pârât a furnizat probe credibile și convingătoare care să demonstreze că starea de sănătate a reclamantului și tratamentul adecvat au fost evaluate în mod corespunzător și că, în consecință, reclamantul a primit asistență medicală completă și adecvată în detenție.
63. În acest context, Curtea observă că există o serie de elemente importante care indică faptul că tratamentul de substituție a drogurilor putea fi considerat tratamentul medical necesar reclamantului, având în vedere următoarele. În primul rând, este necontestat de părți că reclamantul are dependență manifestă pe termen lung pentru opioide. La momentul relevant al deciziilor luate de autoritățile interne, acesta era dependent de heroină de aproape patruzeci de ani. Toate încercările sale de a depăși starea de dependență, inclusiv cinci terapii de dezintoxicare interne, eșuaseră. În lumina acestor circumstanțe, o instanță națională confirmase, în cadrul procedurilor legate de cele în discuție în speță, că nu mai exista probabilitatea rezonabilă ca reclamantul să fie vindecat de dependența de droguri sau să fie împiedicat o perioadă semnificativă de timp să recidiveze în consumul de droguri (a se vedea supra, pct. 8). De asemenea, nu este contestat faptul că reclamantul avea dureri cronice asociate consumului de droguri pe termen lung și polineuropatiei.
64. Având în vedere starea sa de sănătate înainte de detenție, care este în discuție în speță, dependența de heroină reclamantului fusese tratată prin terapie de substituție a drogurilor prescrisă și supravegheată timp de șaptesprezece ani, din 1991 până în 2008. Curtea observă în acest context, că, potrivit orientărilor interne relevante, și anume Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide din 19 februarie 2010, adoptate în conformitate cu art. 5 § 11 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, dependența de opioide este o boală cronică gravă care impune tratament medical. S-a precizat, de asemenea, că tratamentul de substituție este o terapie testată științific pentru dependența manifestă de opioide (a se vedea supra, pct. 30). Potrivit unui studiu comandat de Ministerul Federal al Sănătății, tratamentul de substituție a drogurilor trebuie considerat drept tratament consacrat și cea mai bună terapie în acest caz (a se vedea supra, pct. 31). Datele statistice prezentate Curții arată, așadar, că programele de terapie de substituție a drogurilor erau deja operaționale la momentul relevant al procedurilor în discuție în 41 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei în Comunitate și 30 din cele 47 dintre aceste state acordau totodată o astfel de terapie persoanelor private de libertate (a se vedea supra, pct. 36-37).
65. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul pârât nu contestă că terapia de substituție a drogurilor este, în principiu, disponibilă în penitenciarele din Germania, la fel ca în exterior, și este efectiv acordată în practică în penitenciare în alte landuri decât Bavaria. Dispozițiile aplicabile din dreptul intern (art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, coroborat cu art. 5 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice și pct. 8 din Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide) precizează, în special, că, în cazurile de privare de libertate, continuitatea tratamentului de substituție început în afara penitenciarelor de instituția în care este plasat pacientul trebuie să fie asigurată (a se vedea supra, pct. 30).
66. Curtea dorește să sublinieze în contextul menționat că această abordare este în linie cu standardele stabilite de Consiliul Europei în ceea ce privește serviciile de asistență medicală în penitenciare. Atât standardele CPT și Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniștri privind regulile penitenciare europene (care nu se referă în mod specific la terapiile pentru dependența de droguri), cât și Recomandarea nr. R (98) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale în penitenciare stabilesc principiul echivalenței asistenței medicale. În temeiul principiului respectiv, persoanele private de libertate au dreptul la tratament medical în condiții comparabile cu cele de care beneficiază pacienții în exterior și ar trebui să aibă acces la servicii de sănătate disponibile în țară fără discriminare pe motive legate de situația juridică personală (a se vedea supra, pct. 32-34 și, pentru propria definiție dată de Curte, supra, pct. 55).
67. Pe de altă parte, Curtea observă că nu doar medicii care i-au prescris reclamantului terapia de substituție a drogurilor înainte de detenție au considerat că acest tratament era necesar în cazul reclamantului. Un medic în medicină internă extern angajat de autoritățile penitenciarului, H., care l-a examinat pe reclamant în persoană, a sugerat ca serviciul medical al penitenciarului, care considerase că nu este necesar să-i ofere reclamantului un astfel de tratament, să reconsidere posibilitatea de a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor (a se vedea supra, pct. 10). În plus, un medic specializat în tratarea dependenței de droguri (B.) a confirmat deopotrivă, chiar dacă numai pe baza concluziilor scrise ale doctorului H., că din punct de vedere medical, tratamentul de substituție a drogurilor trebuia acordat reclamantului (a se vedea supra, pct. 11).
68. Curtea adăugă că indicii clare că tratamentul de substituție a drogurilor putea fi considerat drept tratament medical necesar reclamantului au fost ulterior confirmate de faptul că reclamantului i s-a prescris și i s-a acordat din nou tratament de substituție a drogurilor imediat după liberarea din detenție.
69. Curtea face trimitere în acest context la jurisprudența sa potrivit căreia Guvernul trebuie să furnizeze probe convingătoare care să arate că reclamantul în cauză a primit asistență medicală adecvată și cuprinzătoare în detenție (a se vedea supra, pct. 58). Cutea observă că terapia orientată pe abstinență constituia o schimbare radicală în tratamentul medical pe care reclamantul îl primise timp de șaptesprezece ani înainte de detenție și că instanțele interne, pe baza opiniei formulate de medicii curanți din centrul de dezintoxicare, au considerat că această terapie eșuase. Tribunalul consideră că, în aceste circumstanțe, autoritățile interne aveau obligația să examineze cu o atenție specială dacă menținerea terapiei orientate pe abstinență trebuia să fie considerată adecvată.
70. Curtea ia în considerare, în acest context, argumentul autorităților potrivit căruia, în momentul la care reclamantul a fost transferat de la centrul de dezintoxicare în Penitenciarul din Kaisheim, unde a solicitat tratament de substituție a drogurilor, nu i s-a acordat terapie de substituție timp de câteva luni și nu mai suferea din cauza simptomelor fizice de sevraj. Însă, în viziunea Curții, acest element nu este un argument împotriva potențialei necesități a tratamentului de substituție a drogurilor. Starea de sănătate a reclamantului în detenție se caracteriza, în special, prin durerile cronice de care suferea, independent de simptomele fizice de sevraj avute anterior. În plus, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că tratamentul cu Polamidon a fost întrerupt împotriva voinței reclamantului și aparent contrar Orientărilor Asociației Medicale Federale sus‑menționate (a se vedea supra, pct. 30), încă de la începutul detenției și pe durata șederii sale în centrul de dezintoxicare, unde tratamentul bazat pe abstinență pentru dependența de care suferea a fost aplicat fără un tratament de substituție suplimentar. Autoritățile nu pot, prin urmare, să invoce o situație pe care au provocat-o. În plus, dat fiind faptul că terapia orientată pe abstinență eșuase atât din punctul de vedere al medicilor curanți din centrul de dezintoxicare, cât și al instanțelor interne (a se vedea supra, pct. 8), autoritățile au fost invitate să evalueze din nou care era terapia adecvată pentru reclamant.
71. Curtea consideră, de asemenea, că sus-menționatele constatări nu sunt puse sub semnul întrebării de argumentul Guvernului potrivit căruia terapia de substituție a drogurilor se opune obiectivului de reabilitare a reclamantului de a-l face să depășească dependența de droguri în penitenciar și astfel de a-l ajuta să trăiască fără a consuma droguri ilegale în afara penitenciarului. Curtea consideră că acest obiectiv este, în principiu, un obiectiv legitim care poate fi luat în considerare în evaluarea necesității tratamentului medical al unui dependent de droguri. Curtea remarcă însă că în cazul reclamantului, autoritățile înseși au luat în considerare, înainte de a refuza să-i acorde reclamantului tratament de substituție a drogurilor în procedura în cauză, că, având în vedere dependența de droguri din trecut, nu se putea aștepta în mod rezonabil ca acest obiectiv să fie atins. În special, curtea de apel, atunci când a confirmat încetarea tratării reclamantului într-un centru de dezintoxicare după consultarea medicilor curanți ai reclamantului, a considerat că nu mai exista probabilitatea rezonabilă ca reclamantul să fie vindecat de dependența de droguri (a se vedea supra, pct. 8).
72. Evaluarea autorităților în acest sens este, de asemenea, confirmată de cercetările din domeniul medical care arată că abstinența stabilă de opioide este un fenomen rar și ar trebui, în cazul persoanelor cu dependență manifestă de opioide, să fie încercată doar dacă pacientul este motivat să atingă acest obiectiv (a se vedea supra, pct. 31), ceea ce evident nu era cazul reclamantului la momentul respectiv. Prin urmare, refuzul tratamentului de substituție a drogurilor nu se putea întemeia pe un obiectiv care nu putea fi îndeplinit.
73. În plus, Curtea ia notă de argumentul Guvernului potrivit căruia a-i acorda reclamantului tratament de substituție i-ar fi pus în pericol viața și integritatea pentru că ar fi putut consuma în plus droguri ilegale în penitenciar. De asemenea, în observațiile Guvernului, acesta nu îndeplinea condițiile de acordare a tratamentului de substituție a drogurilor în temeiul art. 5 § 2 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice. Curtea consideră că acest argument este oarecum în contradicție cu un alt argument pe care autoritățile l-au transmis în contextul refuzului de a-i acorda tratament de substituție, și anume că era foarte dificil să obțină opioide în penitenciar. În orice caz, Curtea observă că acest risc părea să fie ușor de gestionat chiar și în cadrul comunității, în cursul ultimilor șaptesprezece ani în cursul cărora reclamantul primise tratament de substituție a drogurilor. Pe de altă parte, riscul pentru viața și integritatea fizică a unei persoane dependente de droguri care a fost eliberată din penitenciar fără un tratament de substituție a fost recunoscut, de asemenea, de autoritățile penitenciarului (a se vedea supra, pct. 25). Prin urmare, Curtea consideră că nici acest element nu exonera autoritățile interne de obligația de a analiza în detaliu opțiunile de tratament adecvat pentru reclamant.
74. Curtea adaugă că este conștientă de faptul că un tratament medical în penitenciar poate genera dificultăți și provocări suplimentare pentru autoritățile interne, în special cele legate de preocupările în materie de securitate. Cu toate acestea, Guvernul nu a transmis niciun motiv cu privire la opinia că a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor era în incompatibilitate cu cerințele practice ale detenției. În schimb, după cum a subliniat expertul B., un astfel de tratament putea contribui la prevenirea răspândirii bolilor infecțioase precum HIV și hepatita C de care reclamantul suferea, în interesul colegilor de detenție și al comunității în ansamblu. În plus, Curtea admite că un astfel de tratament poate servi la diminuarea traficului și consumului necontrolat de droguri ilegale în penitenciar.
75. În continuare, Curtea dorește să sublinieze că, pentru ca un stat să-și respecte obligația pozitivă de a asigura că starea de sănătate a persoanei private de libertate a fost asigurată în mod corespunzător, nu este necesar doar să evalueze în mod adecvat starea de sănătate a persoanei private de libertate care, în cazul unei boli grave, impune consultarea unui medic specialist (a se vedea supra, pct. 56). Tratamentul medical necesar care rezolvă în mod adecvat problema de sănătate a deținutului trebuie, de asemenea, să fie determinat cu ajutorul experților medicali și acordat persoanei private de libertate. Curtea observă, în acest context, că importanța folosirii experților medicali externi care oferă asistență specializată persoanelor dependente pentru a oferi persoanelor private de libertate un tratament adecvat este evidențiată și în Recomandarea nr. R (98) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale în penitenciare (a se vedea supra, pct. 34).
76. În cauza de față, Curtea nu poate decât să ia act de faptul că autoritățile interne au avut numeroase probe care să le indice faptul că terapia de substituție a drogurilor putea fi tratamentul medical adecvat pentru starea de sănătate a reclamantului. În plus, după cum s-a arătat mai sus (a se vedea pct 67), în urma încetării terapiei orientate pe abstinență pentru că nu a avut succes, acestea s-au confruntat cu mai multe opinii ale unor medici specialiști, inclusiv specialiști în tratamentul dependenței de droguri, care difereau de cele ale medicilor specializați în medicină internă care îl tratau pe reclamant în penitenciar și, înainte ca terapia orientată pe abstinență să eșueze, în centrul de dezintoxicare, în ceea ce privește tratamentul medical care trebuia acordat reclamantului. Pe de altă parte, în acest context, Curtea nu poate decât să observe că nu este contestat că niciun tratament de substituție a drogurilor nu a fost pus vreodată în practică pentru persoanele private de libertate din Peniteciarul din Kaisheim.
77. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, pentru a se asigura că reclamantul a beneficiat de asistența medicală necesară în penitenciar, autoritățile interne, și în special instanțele, ar fi trebuit să verifice, în timp util și cu asistență din partea unui medic independent calificat în tratamentul dependenței de droguri, dacă situația reclamantului mai era tratată adecvat fără o astfel de terapie. Cu toate acestea, nu există niciun indiciu că autoritățile interne, cu ajutorul unor experți medicali, au examinat necesitatea tratamentului de substituție a drogurilor în raport cu criteriile stabilite de legislația internă relevantă și orientările medicale. În pofida tratamentului medical anterior al reclamantului prin terapie de substituție a drogurilor timp de șaptesprezece ani, nu s-a întreprins nicio acțiune în urma opiniilor exprimate de medicii externi H. și B. privind necesitatea de a se lua în considerare ca reclamantului să i se acorde din nou tratament de substituție a drogurilor.
78. În ceea ce privește efectele refuzului de a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor în penitenciar, Curtea, având în vedere probele materiale de care dispune, consideră că sevrajul ca atare produce tensiuni fizice majore și stres mental extrem unei persoane cu dependență de opioide manifestă pe termen lung, care poate atinge pragul prevăzut de art. 3. Aceasta ia notă de faptul că, deși s-a considerat că reclamantul nu mai suferă simptomele fizice de sevraj care apar la începutul abstinenței forțate, probele – chiar dacă limitate — de care dispune Curtea, în special evaluarea medicului extern H., sugerează că durerile cronice de care a suferit reclamantul în perioada relevantă ar fi putut fi atenuate cu mai multă eficacitate cu tratamentul de substituție a drogurilor decât cu analgezicele pe care le-a primit. De asemenea, nu s-a contestat că durerile de gât, picioare și coloană vertebrală erau de o așa natură încât, cel puțin în anumite perioade de timp ale detenției reclamantului, aproape trei ani și jumătate, reclamantul și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în pat. În plus, Curtea admite că suferința acestuia a fost exacerbată de faptul că acesta avea cunoștință de existența unui tratament care anterior îi atenuase eficient durerile, dar care i-a fost refuzat.
79. Curtea consideră, de asemenea, că refuzul continuu de a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor în ciuda dependenței manifeste de opioide, i-a cauzat suferințe morale considerabile și continue pentru o perioadă lungă de timp. De asemenea, reclamantul face să pară plauzibil ca înrăutățirea stării sale de sănătate, deja precară, în special durerile cronice, combinate cu dorința de a consuma heroină, să-i fi redus capacitatea de a participa la viața socială. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că tensiunile fizice mentale pe care reclamantul le-a fi suferit ca urmare a stării sale de sănătate pot ca atare, în principiu, să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție și să atingă pragul prevăzut de art. 3. Prin urmare, autoritățile interne ar fi trebuit să evalueze corect care era tratamentul adecvat bolii sale, pentru a se asigura că acesta primește îngrijiri medicale adecvate, dar, după cum se arată mai sus, nu au reușit să dovedească faptul că tratamentul cu analgezice al reclamantului era în sine suficient, date fiind circumstanțele.
80. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că statul pârât nu a prezentat probe credibile și convingătoare care să demonstreze că reclamantul a primit îngrijiri medicale adecvate și cuprinzătoare în detenție, la un nivel comparabil cu cel pe care autoritățile statului s-au angajat să le ofere persoanelor în libertate, pentru care tratamentul de substituție a drogurilor era disponibil. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea ia în considerare circumstanțele specifice ale cazului reclamantului ca dependent de droguri pe termen lung, fără o șansă realistă de a depăși dependența de care suferea, și care primise tratament de substituție timp de mai mulți ani. În acest context, autoritățile nu au examinat cu atenție specială și cu ajutorul unei expertize medicale specializate independente, pe fondul unei modificări a tratamentului medical, care era terapia care putea fi considerată drept adecvată. Statul pârât nu și-a respectat așadar obligația sa pozitivă în temeiul art. 3.
81. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
82. Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
83. Reclamantul a solicitat suma de 11 911,20 EUR (EUR) cu titlu de prejudiciu material. El a susținut că, drept rezultat al refuzului tratamentului de substituție a drogurilor, i-a fost imposibil să muncească în penitenciar, unde ar fi câștigat 14,18 EUR pe zi pentru 20 de zile lucrătoare pe lună pe parcursul celor trei ani și șase luni de detenție. Acesta a mai solicitat suma de 10 000 EUR cu titlu de prejudicii morale. Acesta a susținut, în special, că, drept rezultat al refuzului tratamentului de substituție a drogurilor, a avut de suferit de pe urma durerilor neurologice grave pe întreaga durată a detenției, de dorința de a consuma droguri și de izolarea socială care a rezultat din starea sa de sănătate precară.
84. Guvernul a contestat că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a unei presupuse încălcări a art. 3. Acesta a susținut că reclamantul, care a muncit pentru ultima dată în anii ‘80, nu ar fi muncit în penitenciar. În ceea ce privește prejudiciile morale pretinse, Guvernul consideră că pretenția reclamantului este excesivă. Acesta a subliniat că reclamantul poate pretinde despăgubiri pentru daunele provocate de refuzul tratamentului de substituție a drogurilor începând din luna iunie 2011.
85. În ceea ce privește argumentul reclamantului referitor la prejudiciul material, Curtea observă că din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamantul primește o pensie de invaliditate din 2001 (a se vedea supra, pct. 6). Prin urmare, nu consideră că este probat că prin refuzul tratamentului de substituție a drogurilor reclamantul nu a putut să muncească și să primească remunerații în penitenciar. Prin urmare, respinge pretenția reclamantului în acest sens pentru lipsa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat.
86. În ceea ce privește pretenția reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea face trimitere la constatările de mai sus potrivit cărora autoritățile interne au încălcat art. 3 prin faptul că nu au examinat suficient dacă reclamantul, pentru ale cărui boli statul pârât nu este responsabil ca atare, a primit îngrijiri medicale adecvate în detenție. Curtea nu dorește să speculeze asupra rezultatului unei examinări corespunzătoare a întrebării care era tratamentul adecvat pentru reclamant și cu privire la efectele unui potențial tratament de substituție a drogurilor adecvat, în comparație cu tratamentul cu analgezice pe care l-a primit reclamantul. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanțele specifice ale cauzei, constatarea unei încălcări a art. 3 constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
87. Prezentând înscrisuri justificative, reclamantul a pretins, de asemenea, 1 801,05 EUR [inclusiv taxa pe valoarea adăugată (TVA)] pentru cheltuielile pentru onorariile avocatului și a celor suportate în fața instanțelor interne, precum și suma de 833 EUR (inclusiv TVA) pentru cele suportate în fața Curții. Acesta a explicat că respectivele cheltuieli pentru onorariul avocatului au fost făcute prin împrumutul de la persoane terțe și că a fost obligat să ramburseze aceste cheltuieli cât mai curând după ce a fost eliberat din penitenciar.
88. Guvernul nu a făcut niciun comentariu cu privire la acest aspect.
89. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real și necesar al acestora, iar cuantumul lor este unul rezonabil. În speță, având în vedere înscrisurile aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea acordă reclamantului suma de 1 801,05 EUR (inclusiv TVA) pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurilor interne, plus orice taxă care ar putea fi datorată de reclamant. În ceea ce privește cheltuielile de judecată pentru procedurile desfășurate în fața Curții, Curtea, ținând seama de suma pretinsă și de faptul că reclamantul a beneficiat de asistență judiciară pentru aceste proceduri, nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție;
3. Hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 1 801,05 EUR (o mie opt sute unu euro și cinci cenți), inclusiv TVA, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat anterior și până la achitarea de dobânzi simple se datorează pentru valoarea de mai sus la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginală de Banca Centrală Europeană pe termen implicit plus trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 1 septembrie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Milan BlaškoGanna Yudkivska
Grefier adjunctPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy