Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A PATRA
CAUZA WIESER ŞI BICOS BETEILIGUNGEN S.R.L. c. AUSTRIEI
(Cererea nr. 74336/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
16/01/2008
În cauza Wieser şi Bicos Beteiligungen S.R.L. c. Austriei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), în Camera compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Elisabeth Steiner,
Stanislav Pavlovschi,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 25 septembrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 74336/01) depusă împotriva Republicii Austria la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Gottfried Wieser, un cetăţean al Austriei, şi Bicos Beteiligungen S.R.L., o societate cu răspundere limitată cu sediul în Salzburg (“reclamanţii”), la 3 august 2001.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna P. Patzelt, avocat din Salzburg. Guvernul Austriei (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, Ambasadorul F. Trauttmansdorff, şeful Departamentului de Drept Internaţional la Ministerul Federal al Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii s-au plâns că percheziţia şi confiscarea de date electronice în cadrul unei percheziţii efectuate la sediul lor le-a încălcat drepturile prevăzute în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
4. Printr-o decizie din 16 mai 2006, Camera a declarat cererea admisibilă.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Primul reclamant, născut în 1949, este un avocat din Salzburg. El este proprietarul şi directorul general al celui de-al doilea reclamant, un holding care este, inter alia, unicul proprietar al societăţii cu răspundere limitată Novamed.
6. La data de 30 august 2000, Tribunalul Regional din Salzburg (Landesgericht), în baza unei cereri de asistenţă judiciară (Rechtshilfeersuchen) din partea Biroului Procurorului Public din Napoli, a emis un mandat de percheziţie la sediul companiei reclamante şi la Novamed. Ambele companii au adresele juridice în cadrul sediului biroului de avocat al primului reclamant.
7. Curtea a notat că, pe parcursul procedurii penale aflate în curs, cu privire, inter alia, la comerţul ilegal cu medicamente împotriva unui număr de persoane şi companii din Italia, au fost găsite facturi adresate către Novamed, deţinută în proporţie de 100% de către compania reclamantă. În consecinţă, instanța a dispus confiscarea tuturor documentelor de afaceri care dezvăluiau datele de contact ale persoanelor şi companiilor bănuite.
A. Percheziţia sediilor reclamanţilor şi confiscarea documentelor şi datelor
8. La 10 octombrie 2000, între 8 şi 10 ofiţeri de la Departamentul Infracţiunilor Economice al poliţiei din Salzburg (Wirtschaftspolizei) şi specialişti în protecţia datelor (Datensicherungsexperten) din Ministerul Federal al Afacerilor Interne, au efectuat o percheziţie la sediul companiei reclamante, care este, de asemenea, şi sediul biroului de avocat al primului reclamant.
9. Un grup de ofiţeri a percheziţionat oficiul, în prezenţa primului reclamant şi a unui reprezentant al Asociaţiei Avocaţilor din Salzburg, în căutarea dosarelor referitoare la Novamed sau Bicos. Înainte de a fi sechestrate, toate documentele au fost arătate primului reclamant şi reprezentantului Asociaţiei Avocaţilor.
10. De fiecare dată când primul reclamant a prezentat obiecţii faţă de o examinare imediată a vreunui document confiscat, acesta din urmă a fost sigilat şi depus la Tribunalul Regional din Salzburg, în conformitate cu prevederile articolului 145 din Codul de Procedură Penală (Strafprozessordnung - a se vedea paragraful 33 de mai jos). Toate documentele confiscate sau sigilate au fost înscrise într-un raport de percheziţie, care a fost semnat de către reclamant şi de ofiţerii care au efectuat percheziţia.
11. Concomitent, un alt grup de ofiţeri a examinat sistemele informatice ale primului reclamant şi au copiat mai multe fişiere pe discuri. Conform declaraţiei sale în faţa Completului Administrativ Independent (a se vedea paragraful 25 de mai jos), specialistul în tehnologii informaționale, care în mod normal deserveşte sistemele informatice, a fost chemat pentru a oferi asistenţă tehnică, însă acesta a plecat după aproximativ o jumătate de oră. Reprezentantul Asociaţiei Avocaţilor a fost informat despre percheziţia sistemelor informatice și a fost, de asemenea, temporar prezent. În momentul în care ofiţerii au finisat percheziţia sistemelor informatice, aceştia au plecat fără a întocmi vreun proces-verbal, şi, aparent, de asemenea, fără a-l informa pe primul reclamant despre rezultatele percheziţiei.
12. Ulterior, în aceeaşi zi, ofiţerii de poliţie implicaţi în percheziţia datelor electronice ale reclamanţilor, au întocmit un raport de securizare a datelor (Datensicherungsbericht). În afară de o serie de detalii tehnice privind sistemele informatice ale primului reclamant, raportul indică faptul că nu a fost făcută o copie integrală a serverului. Percheziţia a fost efectuată cu utilizarea denumirilor companiilor implicate şi a numelor bănuiților din cadrul procedurii italiene. A fost găsit un dosar numit Novamed care conţinea nouăzeci de fişiere, plus un fişier care conţinea unul din elementele căutate. Toate datele au fost copiate pe discuri. Mai mult, informația ştearsă a fost recuperată şi multe fişiere care corespundeau elementelor căutate au fost găsite şi, de asemenea, copiate pe discuri.
13. La 13 octombrie 2000, judecătorul de instrucţie a deschis documentele sigilate în prezenţa primului reclamant. Unele documente au fost copiate şi adăugate la dosar, în timp ce altele au fost întoarse primului reclamant, pe motiv că utilizarea lor ar putea influenţa obligaţia primului reclamant de a păstra secretul profesional.
14. Discurile care conţineau date securizate au fost transmise Departamentului Infracţiunilor Economice, care a printat toate fişierele. Atât discurile, cât şi documentele tipărite au fost ulterior înmânate judecătorului de instrucţie.
B. Plângerea reclamanţilor depusă la Camera de Revizuire
15. La 28 noiembrie 2000 şi, respectiv, 11 decembrie 2000, primul reclamant şi compania reclamantă au depus plângeri la Camera de Revizuire (Ratskammer) a Tribunalului Regional din Salzburg.
16. Aceştia au afirmat că primul reclamant era proprietarul şi managerul companiei reclamante, dar, de asemenea, şi avocat pentru un număr de companii în care îşi deţinea acţiunile. Reclamanţii s-au plâns de faptul că percheziţia sediului lor şi confiscarea de date electronice a încălcat dreptul şi obligaţia primului reclamant de a păstra secretul profesional în conformitate cu articolul 9 al Legii cu privire la Avocaţi (Rechtsanwaltsordnung), coroborat cu articolul 152 din Codul de Procedură Penală, pe motiv că unii ofiţeri au examinat pe neobservate şi ulterior au copiat date electronice. Reclamanţii au susţinut că datele includeau aceleaşi informaţii ca şi documentele care au fost examinate în prezenţa primului reclamant. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte datele electronice, primului reclamant nu i-a fost oferită posibilitatea de a formula obiecţii şi a sigila discurile.
17. Ei au susţinut, în continuare, că procesul-verbal de percheziţie nu s-a referit la acea parte din percheziţie şi nici nu a indicat datele electronice care au fost copiate şi confiscate. Mai mult, procesul-verbal de percheziţie a fost semnat de către trei dintre ofiţeri, dar nu a menţionat numele tuturor ofiţerilor care au fost prezenţi la acţiune, omiţând, în special, numele specialiştilor în protecţia datelor de la Ministerul Federal al Afacerilor Interne.
18. La 31 ianuarie 2001, Camera de Revizuire a respins plângerile reclamanţilor.
19. Camera a constatat că datele informatice ale primului reclamant au fost percheziţionate cu ajutorul unor criterii specifice de căutare. Fişierele care au corespuns acelor criterii de căutare au fost copiate pe discurile care au fost confiscate.
20. În pofida acestui fapt, nu a existat niciun motiv pentru a susţine că această confiscare a evitat prevederile articolului 152 din Codul de Procedură Penală: percheziţia în sediul biroului de avocat al primului reclamant a vizat exclusiv documentele pe care acesta le avea în posesia sa în calitate de organ al Novamed şi Bicos şi, prin urmare, nu avea legătură cu relaţia avocat-client.
21. Camera a mai remarcat că percheziţia sediului biroului de avocat al primului reclamant a avut ca temei un mandat de percheziţie legal, care a inclus percheziţia şi confiscarea de date electronice. Garanţiile procedurale prevăzute în articolul 145 din Codul de Procedură Penală, şi anume dreptul persoanei în cauză de a se opune unei examinări imediate şi de a solicita depozitarea datelor confiscate la Tribunalul Regional şi o decizie a Camerei de Revizuire, se aplică, de asemenea, precheziţiei de date electronice.
22. Cu toate acestea, în cazul de faţă, ofiţerii au respectat solicitările primului reclamant, ori de câte ori acesta a cerut, de a sigila anumite documente şi de a le depune la Tribunalul Regional. Instanţa i-a restituit unele dintre aceste documente, pentru a asigura conformarea cu obligaţia reclamantului de a păstra secretul profesional.
23. În consecinţă, Camera a concluzionat că plângerile reclamanţilor au fost nefondate. Decizia Camerei de Revizuire a fost comunicată la 7 februarie 2001.
C. Plângerea reclamanţilor depusă la Completul Administrativ Independent din Salzburg
24. Între timp, la 20 şi, respectiv, 21 noiembrie 2000, primul reclamant şi compania reclamantă au depus plângeri la Completul Administrativ Independent Salzburg (Unabhängiger Verwaltungssenat). Ei au afirmat că percheziţia şi confiscarea datelor electronice din oficiul primului reclamant a fost ilegală.
25. La 2 aprilie, 11 iunie şi 11 iulie 2001, Comitetul Administrativ Independent a desfăşurat audieri publice, în cadrul cărora a audiat o serie de martori.
Specialistul în tehnologii informaționale care era responsabil de tehnica computerizată a primului reclamant a menţionat că a fost sunat şi a ajuns la oficiu atunci când percheziţia spaţiului era în plină desfăşurare. El a plecat după o jumătate de oră. Ofiţerul responsabil de percheziţie a afirmat că primul reclamant fusese informat despre percheziţia datelor sale informatice. Alţi doi ofiţeri au declarat că percheziţia sistemului informatic al primului reclamant nu a început decât la venirea specialistului în tehnologii informaționale, iar reprezentantul Asociaţiei Avocaţilor a fost prezent temporar. Acest lucru a fost confirmat de către reprezentantul Asociaţiei Avocaţilor.
26. La 24 octombrie 2001, Comitetul Administrativ Independent Salzburg a respins plângerile reclamanţilor. Acesta a constatat că plângerile se refereau la pretinse încălcări ale anumitor prevederi ale Codului de Procedură Penală care reglementează percheziţiile. Probabil că ofiţerii care au efectuat percheziţia nu au respectat în totalitate aceste prevederi. Cu toate acestea, ei au acţionat în baza madatului de percheziţie şi nu au depăşit instrucțiunile judecătorului de instrucţie. Percheziţia a fost, prin urmare, imputabilă instanței de judecată. În consecință, o revizure a legalităţii nu ţinea de competenţa Comitetului Administrativ Independent.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Prevederile Codului de Procedură Penală privind percheziţia şi confiscarea
27. Articolele 139-149 ale Codului de Procedură Penală (Strafprozeßordnung) se referă la percheziţia sediilor şi persoanelor şi confiscarea obiectelor.
28. Articolul 139 § 1 prevede, în special, că o percheziţie poate fi efectuată doar dacă există o suspiciune rezonabilă precum că o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni se ascunde în incinta încăperii respective sau că acolo există obiecte, posesia sau examinarea cărora este relevantă pentru o anumită urmărire penală.
29. În conformitate cu prevederile articolului 140 § § 1 şi 2, o percheziţie ar trebui, în general, să fie efectuată doar după ce persoana în cauză a fost audiată și doar în cazul în care persoana căutată s-a prezentat din proprie iniţiativă sau obiectul ori obiectele căutate nu au fost în mod voluntar puse la dispoziţie şi în cazul în care motivele care conduc la desfăşurarea percheziţiei nu au fost înlăturate. În situaţia în care există pericol de întârzire, o astfel de audiere nu este necesară.
30. Conform articolului 140 § 3, o percheziție ar putea, de regulă, fi efectuată doar în baza unui mandat de percheziţie motivat, emis de un judecător.
31. În temeiul articolului 142 §§ 2 şi 3, locatarul spaţiilor care reprezintă subiect al percheziției, iar în cazul în care acesta nu este disponibil, o rudă a acestuia trebuie să fie prezentă pe durata percheziţiei. Un proces-verbal trebuie întocmit şi semnat de către toţi cei prezenţi.
32. Articolul 143 § 1 din Codul de Procedură Penală stipulează că, în cazul în care sunt găsite obiecte relevante pentru urmărirea penală sau confiscare, acestea urmează a fi inventariate şi transportate în instanţa de judecată pentru a fi păstrate în condiţii de siguranţă sau confiscate. Acesta se referă la articolul 98, potrivit căruia obiectele aflate în păstrare în condiţii de siguranţă trebuie să fie puse într-un plic care urmează să fie sigilat de instanţa de judecată, sau să fie marcate astfel, încât să se evite orice substituire sau confuzie.
33. Articolul 145 prevede următoarele:
“1. În situaţia în care se percheziţionează documente, trebuie întreprinse măsuri pentru asigurarea faptului că conţinutul lor nu devine cunoscut persoanelor neautorizate.
2. Dacă posesorul acestor documente nu permite percheziţionarea lor, acestea urmează a fi sigilate şi depozitate în instanţa de judecată; Camera de Revizuire trebuie să stabilească imediat dacă acestea urmează a fi examinate sau returnate.”
34. Conform jurisprudenţei instanţelor de judecată, care este confirmată prin opinia cercetătorilor academici (a se vedea Bertl/Vernier, Grundriss des österreichischen Strafprozessrechts, ediţia a 7-a), prevederile relevante percheziţiei şi confiscării documentelor de hârtie se aplică, mutatis mutandis, percheziţiei şi confiscării de date electronice. Dacă posesorul discurilor sau a discurilor dure pe care sunt stocate datele înaintează obiecţii faţă de percheziția lor, obiectele purtătoare de informaţii vor fi sigilate şi Camera de Revizuire trebuie să decidă dacă acestea pot fi examinate.
B. Prevederi referitoare la secretul profesional al avocaţilor
35. Articolul 9 al Legii austriece cu privire la Avocaţi (Rechtsanwaltsordnung) reglementează atribuţiile profesionale ale avocaţilor, inclusiv, inter alia, obligaţia de a menţine secretul profesional.
36. Articolul 152 § 1 al Codului de Procedură Penală scuteşte avocaţii, notarii şi administratorii de afaceri de la obligaţia de a depune mărturii în ceea ce priveşte informaţiile la care au acces în exercitarea profesiei lor.
37. Jurisprudenţa a stabilit că documentele ce conţin informaţii care fac obiectul secretului profesional nu pot fi confiscate şi utilizate în cadrul urmăririi penale.
38. Conform unei instrucţiuni (Erlaß) emise de Ministerul Federal al Justiţiei din 21 iulie 1972, un reprezentant al Asociaţiei Avocaţilor competentă trebuie să fie prezent în timpul percheziţiei biroului unui avocat, în scopul asigurării faptului că percheziţia nu atentează la secretul profesional.
C. Revizuirea efectuată de către Completul Administrativ Independent
39. În conformitate cu prevederile articolului 67a (1) al Legii privind procedura administrativă generală (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz), Completul Administrativ Independent are competenţa, inter alia, de a examina plângerile din partea persoanelor ce pretind o încălcare a drepturilor lor, ca rezultat al exercitării autorităţii administrative directe şi prin constrângere (Ausübung unmittelbarer verwaltungsbehördlicher Befehls-und Zwangsgewalt).
40. În situaţia în care ofiţerii de poliţie execută un mandat judecătoresc, acţiunile lor sunt imputabile instanţei de judecată, cu excepţia cazului în care ei acţionează făcând exces evident de competenţele care le sunt conferite. Numai în ultimul caz acţiunile lor sunt calificate ca exercitare a autorităţii administrative directe şi constrângere şi sunt supuse revizuirii de către un Complet Administrativ Independent.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
41. Reclamanţii s-au plâns de percheziţia şi confiscarea datelor electronice, în temeiul articolului 8, care prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Aplicabilitatea articolului 8
42. Guvernul şi-a întemeiat argumentele pe ipoteza conform căreia percheziţia şi confiscarea în cauză a constituit un amestec în "viaţă privată" şi "domiciliul" reclamanţilor.
43. Curtea reiterează că percheziţia efectuată în biroul unui avocat este considerată ca fiind o ingerinţă în "viaţa privată" şi "corespondenţă" şi, eventual, domiciliu, în sens mai larg, sugerat de textul în limba franceză, care foloseşte termenul de "domiciliu" (a se vedea Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, § § 29 33, Seria A nr. 251, B şi Tamosius c. Regatului Unit (dec.), nr. 62002/00, CEDO 2002 VIII;. a se vedea, de asemenea, Sallinen şi Alţii c. Finlandei, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care confirmă faptul că percheziţia efectuată în oficiul unui avocat, constituie, de asemenea, un amestec în dreptul său la respectarea "domiciliului"). De asemenea, s-a constatat că percheziţia desfăşurată în spaţiile comerciale ale unei companiei reprezintă, în egală măsură, o ingerinţă în dreptul la respectarea "domiciliului" (a se vedea Société Colas Est şi alţii c. Franţei, nr. 37971/97, § § 40-42, CEDO 2002-III) .
44. În cazul de faţă, reclamanţii nu se plâng de percheziţia efectuată la sediile lor de afaceri, care se află în cadrul sediului biroului de avocat al primului reclamant și sediul companiei reclamante, şi nici de confiscarea documentelor. Ei se plâng doar în ceea ce priveşte percheziția și confiscarea datelor electronice.
45. Curtea consideră că percheziţia şi confiscarea datelor electronice a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea "corespondenţei" în sensul articolului 8 (a se vedea Niemietz, citată mai sus, § 32, în ceea ce priveşte corespondenţa de birou a unui avocat, precum şi Sallinen şi Alţii, citată anterior, § 71, referitoare la confiscarea discurilor dure ale unui avocat). Ţinând cont de cauzele de mai sus prin care noţiunea de "domiciliu" se extinde la sediul juridic al unei companii, Curtea nu vede vreun motiv pentru a distinge între primul reclamant, o persoană fizică, şi cel de-al doilea reclamant, o persoană juridică, în ceea ce priveşte noţiunea de "corespondenţă". Ea nu consideră că este necesar să examineze dacă a existat, de asemenea, o ingerință în "viaţa privată" a reclamanţilor.
46. Curtea trebuie să stabilească, prin urmare, dacă ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea corespondenţei îndeplineşte cerinţele prevăzute în paragraful 2 al articolului 8.
B. Respectarea prevederilor articolului 8
1. Argumentele părţilor
47. Curtea observă chiar de la început că, în hotărîrea sa de admisibilitate de la 16 mai 2006, ea a fost de acord cu obiecţia Guvernului în ceea ce priveşte neepuizarea fondului cauzei. Guvernul a argumentat că reclamanţii nu s-au folosit de această posibilitate, care este prevăzută în Codul de Procedură Penală, pentru a cere ca documentele sau datele să fie sigilate şi depuse în instanţă, în scopul obţinerii unei încheieri judecătoreşti privind faptul dacă acestea pot sau nu fi folosite în cadrul urmăririi penale. Reclamanţii au contestat această opinie, argumentând că modul în care a fost efectuată percheziţia i-a privat de posibilitatea de a-şi exercita drepturile în mod efectiv.
48. În ceea ce priveşte fondul cauzei, reclamanţii au afirmat că percheziţia şi confiscarea datelor electronice nu au fost proporţionale cu scopul urmărit. Aceştia au pretins că primul reclamant nu era doar managerul companiei reclamante, dar şi avocatul acesteia şi avocatul Novamed. Astfel, percheziţia a dus în mod firesc la dezvăluirea corespondenţei, de exemplu scrisori şi notiţe pentru dosar pe care primul reclamant le-a făcut în calitatea sa de avocat. În timpul percheziţiei documentelor în format de hîrtie, toate aceste documente au fost fie îndepărtate imediat, fie sigilate şi întoarse reclamantului de către judecătorul de instrucţie ca fiind parte a secretului profesional. Pe de altă parte, datele electronice au fost confiscate fără a fi respectate garanţiile procedurale aferente. În legătură cu aceasta, reclamanţii s-au bazat pe aceleaşi argumente care au fost invocate în privința chestiunii epuizării căilor de recurs interne.
49. Reclamanţii au susţinut că drepturile companiei reclamante, au fost, de asemenea, au încălcate, deoarece aceasta nu a avut niciun control asupra tipului de date care au fost confiscate. Cautarea cuvântului Bicos a dus în mod firesc la informaţii care nu erau legate de subiectul definit în mandatul de percheziţie. Garanţiile procedurale prevăzute în Codul de Procedură Penală nu au fost respectate, deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea să ceară sigilarea datelor şi să poată obţine o hotărâre a judecătorului de instrucţie cu privire la datele care puteau fi folosite în cadrul urmăririi penale.
50. Guvernul a subliniat de la bun început că reclamanţii s-au plâns doar de acţiunile de percheziţie a datelor electronice şi că observaţiile lor erau, în esenţă, legate de poziţia primului reclamant în calitate de avocat şi de pretinsa lipsă de garanţii pentru protejarea obligaţiei sale de a păstra secretul profesional, în timp ce plângerea referitoare la societatea reclamantă a rămas neargumentată.
51. Referindu-se la jurisprudenţa Curţii, Guvernul a remarcat că confiscarea şi percheziţie de date electronice a avut un temei juridic în Codul de Procedură Penală şi a servit scopurilor legitime, şi anume de prevenire a criminalităţii şi protecţie a sănătăţii.
52. În ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei, Guvernul a susţinut că percheziţia şi confiscarea datelor a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Acţiunile contestate au fost dispuse printr-un mandat judecătoresc de percheziţie, prin care s-a delimitat domeniul de aplicare. Mai mult decât atât, legislaţia austriacă includea garanţii procedurale specifice pentru percheziţia efectuată în biroul unui avocat. Acestea au fost respectate prin faptul că percheziţia a avut loc în prezenţa reclamantului şi a unui reprezentant al Asociaţiei Avocaţilor, al cărui rol a fost de a se asigura că percheziţia nu atentează la obligaţia primului reclamant de a păstra secretul profesional. În conformitate cu mandatul de percheziţie, sistemul informatic al primului reclamant a fost cercetat cu ajutorul anumitor cuvinte-cheie, şi anume, denumirea firmelor implicate, Novamed şi Bicos, precum şi numele bănuiților în procedurile din Italia. Întrucât primul reclamant nu era avocatul celui de-al doilea reclamant, relaţia lor de avocat-client nu a fost afectată. În plus, reprezentantul Asociaţiei Avocaţilor a fost informat cu privire la percheziţia sistemelor informatice ale primului reclamant şi despre procedura de percheziţie, descrisă în raportul de securizare a datelor. Faptul că raportul respectiv nu a fost întocmit în cursul percheziţiei, ci mai târziu, în aceeaşi zi, nu reprezintă un factor decisiv, deoarece scopul principal de înregistrării tipul de date care au fost confiscate a fost atins.
2. Aprecierea Curţii
(a) Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”
53. Curtea reiterează că o imixtiune nu poate fi privită ca fiind “prevăzută de lege”, cu excepția cazului dacă, în primul rând, se bazează oarecum pe legislaţia internă. În privinţa articolului 8 § 2 al Convenţiei, termenul “lege” trebuie înţeles în sensul său “substanţial”, şi nu în sens “formal”. Într-un domeniu acoperit de dreptul scris, “legea” este actul juridic în vigoare, aşa cum l-au interpretat instanţele de judecată competente (vezi Société Colas Est şi Alţii, citată mai sus, § 43, cu referinţe ulterioare şi Sallinen şi Alţii, citată mai sus, § 77).
54. Codul austriac de Procedură Penală nu conţine prevederi specifice referitoare la percheziţionarea şi confiscarea datelor electronice. Totuşi, codul conţine prevederi detaliate referitoare la confiscarea obiectelor şi, adiţional, reguli specifice pentru confiscarea documentelor. Este deja stabilit în jurisprudenţa instanţelor de judecată naţionale că aceste prevederi se aplică şi percheziţionării şi confiscării datelor electronice (a se vedea paragraful 34 de mai sus). De fapt, reclamanţii nu contestă faptul că măsurile pe care le reclamează s-au bazat pe dreptul intern.
(b) Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim
55. Curtea observă că percheziţia şi confiscarea au fost impuse în contextul procedurilor penale împotriva terţelor persoane bănuite de comerţ ilegal cu medicamente. Astfel, aceste măsuri au servit unui scop legitim, şi anume prevenirea comiterii unei infracţiuni.
(c) Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”
56. Argumentele părţilor s-au concentrat pe necesitatea imixtiunii şi, în special, pe întrebarea dacă măsurile întreprinse au fost proporţionale cu scopul legitim urmărit şi dacă garanţiile procedurale prevăzute de Codul de Procedură Penală au fost respectate.
57. În cazuri comparabile, Curtea a examinat dacă legislaţia şi practica naţională au acordat garanţii adecvate şi eficiente împotriva oricărui abuz şi măsură arbitrară (a se vedea, de exemplu, Société Colas Est şi Alţii, citată mai sus, § 48). Elementele luate în consideraţie sunt, în special, dacă percheziţia a avut la bază un mandat emis de judecător şi a fost în limita suspiciunii rezonabile, dacă domeniul de aplicare al mandatului a fost în limite rezonabile şi – în ceea ce priveşte percheziţia biroului unui avocat – dacă percheziţia a fost efectuată în prezenţa unui observator independent pentru a se asigura că materialele supuse secretului profesional nu au fost ridicate (a se vedea Niemietz, citată mai sus, § 37 şi Tamosius, citată mai sus).
58. În această cauză, percheziţia sistemelor informatice ale reclamantului s-a bazat pe un mandat emis de un judecător de instrucţie în contextul asistenţei judiciare acordată autorităţilor italiene care efectuau urmărirea penală în cazul comerţului ilegal cu medicamente împotriva unui şir de companii şi persoane. Percheziţia s-a bazat pe faptul că au fost găsite facturi adresate Novamed, companie care se afla în proprietatea deplină a companiei reclamante. În aceste circumstanţe, Curtea este satisfăcută că mandatul de percheziţie a fost bazat pe suspiciuni rezonabile.
59. Curtea, de asemenea, constată că mandatul de percheziţie a restricţionat numărul de documente sau date care trebuiau percheziţionate într-un mod rezonabil, descriindu-le ca fiind orice documente de afaceri care ar dezvălui legături cu bănuiții din urmărirea penală efectuată de autorităţile italiene. Percheziţia a fost efectuată în aceste limite, deoarece ofiţerii au căutat documente şi date care fie conţineau denumirea Novamed sau Bicos, ori numele oricăruia dintre suspecţi.
60. Mai mult decît atât, Codul de Procedură Penală prevede garanţii procedurale adiţionale în ceea ce priveşte confiscarea documentelor şi datelor electronice. Curtea notează următoarele prevederi din cod:
(a) persoana care ocupă sediul care este percheziţionat trebuie să fie prezentă;
(b) la sfârşitul percheziţiei trebuie întocmit un raport în care să fie enumerate obiectele supuse percheziţiei;
(c) dacă proprietarul are obiecţii referitoare la confiscarea documentelor sau suporturilor de stocare a datelor, acestea trebuie sigilate şi prezentate judecătorului, pentru o decizie privind faptul dacă acestea din urmă pot fi folosite sau nu pentru investigarea cazului;
(d) în plus, având în vedere faptul că este vorba de percheziţionarea biroului unui avocat, este necesară prezenţa unui reprezentant al Asociației Avocaţilor.
61. Reclamanţii nu pretind că garanţiile prevăzute în legislaţia austriacă sunt insuficiente, doar că acestea nu au fost respectate în această cauză în ceea ce priveşte confiscarea datelor. Curtea notează că un grup de ofiţeri au efectuat percheziţia la sediul reclamanţilor. În timp ce câțiva ofiţeri a confiscat documentele, cel de-al doilea grup a percheziționat sistemul informațional, utilizând anumite criterii de căutare şi a confiscat date, copiind numeroase fişiere pe discuri.
62. Curtea observă că garanţiile descrise mai sus au fost respectate pe deplin în ceea ce priveşte confiscarea documentelor: atunci când reprezentantul Asociației Avocaţilor a obiectat la confiscarea unui anume document, acesta a fost sigilat. Câteva zile mai tîrziu, judecătorul de instrucţie a hotărât în prezenţa reclamantului care dintre fişiere erau supuse secretului profesional şi a restituit câteva din ele reclamantului în temeiul acestui argument. De fapt, reclamanţii nu se plâng în acest sens.
63. Ceea ce este frapant în această cauză este că aceleaşi garanţii nu au fost respectate în privința datelor electronice. Un şir de factori demonstrează că exercitarea drepturilor reclamanţilor în acest sens a fost restricţionată. În primul rând, membrul Asociației Avocaţilor, deşi a fost prezent temporar în timpul percheziţionării sistemului informatic, era în mare parte ocupat cu supravegherea confiscării documentelor şi astfel nu a putut să-şi exercite în mod adecvat funcţia sa de supraveghere în ceea ce priveşte datele electronice. În al doilea rînd, raportul care relata care criterii de căutare au fost utilizate şi care fişiere au fost copiate şi confiscate nu a fost perfectat la sfârşitul percheziţiei, ci doar mai târziu în aceeaşi zi. Mai mult ca atât, se pare că ofiţerii au plecat odată ce au terminat lucrul, fără a-l informa pe primul reclamant sau pe reprezentantul Asociației Avocaţilor despre rezultatele percheziţiei.
64. Este adevărat că primul reclamant ar fi putut să ceară, în mod general, la începutul percheziţiei, să-i fie sigilate toate discurile cu date copiate şi să fie depuse la judecătorul de instrucţie. Totuşi, deoarece Codul de Procedură Penală prevede că, la sfârşitul percheziţiei, se întocmeşte un raport care să enumere toate obiectele confiscate, acesta putea să se aştepte că procedura avea să fie respectată. Deoarece aceasta nu s-a întâmplat, el nu a avut posibilitatea să-şi exercite drepturile în mod efectiv. În consencinţă, obiecţia Guvernului privind neepuizarea trebuie să fie respinsă.
65. În ceea ce priveşte primul reclamant, această modalitate de efectuare a percheziţiei a contribuit la apariţia riscului de imixtiune în dreptul său la secretul profesional. Curtea consideră că acest risc are o importanţă deosebită, dat fiind faptul că ar putea avea repercusiuni asupra administrării eficiente a justiţiei (a se vedea Niemietz, citată mai sus, § 37). Autorităţile naţionale şi Guvernul au argumentat că primul reclamant nu era avocatul companiei reclamante şi că datele confiscate nu afectau relaţia client-avocat. Este adevărat că primul reclamant, în mod contrar afirmațiilor sale în faţa Curţii, nu a pretins în faţa autorităţilor naţionale că ar fi fost avocatul companiei reclamante şi nici că ar fi fost avocatul Novamed. Totuşi, el a pretins pe parcursul procesului că ar fi activat în calitate de avocat pentru numeroase companii ale căror acţiuni erau deţinute de cel de-al doilea reclamant. Mai mult, Guvernul nu a contestat afirmaţia reclamanţilor că datele electronice confiscate conţineau în mare parte aceeaşi informaţie ca şi documentele pe suport de hârtie care au fost confiscate, unele dintre care au fost restituite primului reclamant de către judecătorul de instrucţie ca fiind supuse secretului profesional. Astfel, se poate presupune, în mod rezonabil, că datele electronice confiscate conţineau, de asemenea, astfel de informaţii.
66. În concluzie, Curtea constată că nerespectarea de către ofiţerii de poliţie a unor garanţii procedurale elaborate să prevină vreun abuz sau comportament arbitrar şi să protejeze angajamentul avocatului de a respecta secretul profesional, au făcut ca percheziţia şi confiscarea datelor electronice ale primului reclamant să fie disproporţionate faţă de scopul legitim urmărit.
67. Mai mult ca atît, Curtea observă că angajamentul de respectare a secretului profesional dat de un avocat mai serveşte şi faptului că protejează clientul. Ţinând cont de constatările de mai sus că primul reclamant a reprezentat companii ale căror acţiuni erau deţinute de cel de-al doilea reclamant şi datele confiscate conţineau anumite informaţii supuse secretului profesional, Curtea nu vede niciun motiv să adopte o concluzie diferită în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea reclamant.
68. În consecinţă, se constată o încălcare a articolului 8 al Convenţiei în privinţa ambilor reclamanţi.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
69. Articolul 41 al Convenţiei prevede:
“Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă părţii vătămate.”
A. Prejudiciul
70. Cu titlu de prejudiciu material, primul reclamant a solicitat 4,000 Euro (EUR) pe an, începând cu anul 2000, pentru pierderea clienţilor. Acesta a declarat că a avut posibilitatea de aprezenta probe fără a încălca obligaţia de a păstra secretul profesional. Mai mult, acesta a solicitat EUR 10,000 pentru compensarea prejudiciului moral, deoarece reputaţia sa de avocat a avut de suferit în urma evenimentelor.
71. Compania reclamantă a solicitat EUR 20,211.56 pentru compensarea prejudiciului material cauzat. Compania a susţinut că, fiind o companie holding, reputaţia sa a fost ruinată prin confiscarea datelor. În consecinţă, o nouă întreprindere cu un alt nume a trebuit să fie creată şi astfel capitalul nominal al noii companii a trebuit majorat cu EUR 17,500, iar cheltuielile legate de acţiunile în judecată respective s-au ridicat la EUR 2,711.56. Compania n-a depus vreo cerere cu privire la prejudiciul moral.
72. Guvernul a declarat că nu a existat nicio legătură cauzală între încălcarea în cauză şi prejudiciul material pretins de reclamanţi.
73. În ceea ce priveşte cererile reclamantului privind prejudiciul material, Curtea observă că nu poate specula pe seama efectelor care s-ar fi putut produce asupra reputaţiei reclamanţilor din cauza percheziţiei şi confiscării de date electronice, dacă acestea s-ar fi produs cu respectarea prevederilor articolului 8 (a se vedea, mutatis mutandis, Société Colas Est şi Alţii, citată mai sus, § 54). În consecinţă, ea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
74. Totuşi, Curtea acceptă faptul că primul reclamant a suferit un prejudiciu moral, cum ar fi anxietatea şi frustrarea care au rezultat din modul în care a decurs percheziţia şi confiscarea datelor. Facând o evaluare pe bază echitabilă şi ţinând cont de suma acordată într-un caz comparabil (a se vedea Sallinen şi Alţii, citat mai sus, § 114), ea acordă primului reclamant suma de EUR 2,500 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
75. Primul reclamant a solicitat suma totală de EUR 15,967.15 cu titlu de costuri şi cheltuieli, dintre care EUR 9,204.52 pentru procedurile naționale şi EUR 6,762.63 în privinţa procedurilor în temeiul Convenţiei. Aceste sume includ şi taxa pe valoarea adăugată (TVA).
76. Guvernul a acceptat că costurile enumerate în privinţa procedurilor interne au fost necesare. Totuşi, el a declarat că sumele solicitate au fost excesive, deoarece nu sunt în conformitate cu legislaţia şi regulamentele interne privind remunerarea avocaţilor. În special, doar suma de EUR 1,486.80 – în loc de cea de EUR 4,858 solicitată – trebuie achitată în urma procedurilor în faţa Completului Administrativ Independent din Salzburg. Mai mult, Guvernul a argumentat că şi costurile solicitate în baza procedurilor Convenţiei au fost excesive. Doar suma de EUR 2,289.96 a fost considerată adecvată.
77. Curtea reiterează că, dacă declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei, poate acorda reclamantului rambursarea costurilor şi cheltuielilor privind procedurile interne care au fost înfăptuite în mod necesar pentru a preveni sau a repara încălcarea şi care sunt rezonabile (a se vedea Société Colas Est şi Alţii, citată mai sus, § 56).
78. Curtea notează că nu contestă faptul că costurile cerute de primul reclamant au fost angajate în mod necesar. Totuşi, ea consideră că sumele solicitate nu sunt rezonabile ca şi mărime. Ţinând cont de informaţia pe care o deţine şi de sumele oferite în cazuri comparabile, Curtea consideră că este rezonabil de a acorda suma de EUR 10,000 ce acoperă costurile la toate capitolele. Această sumă include şi TVA.
C. Dobânda de întârziere
79. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge, în unanimitate, obiecţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 8 al Convenţiei în privinţa primului reclamant;
2. Hotărăşte, cu patru voturi pro şi trei împotrivă, că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenţiei în privinţa celui de-al doilea reclamant;
3. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că Statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni de la data când această hotărâre devină definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute de euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 10,000 (zece mii de euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus, egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 a Regulamentului Curţii, opinia comună parţial disidentă a judecătorilor Bratza, Casadevall şi Mijović este anexată la această hotărâre.
N.B.
T.L.E.
OPINIA COMUNĂ PARŢIAL DISIDENTĂ A
JUDECĂTORILOR BRATZA, CASADEVALL ŞI MIJOVIĆ
Deşi în acord deplin cu faptul că drepturile primului reclamant conform articolului 8 au fost încălcate în această cauză, noi ne menţinem o opinie diferită în privinţa celui de-al doilea reclamant.
Deşi primul reclamant a fost proprietarul şi managerul general al întreprinderii reclamante şi deşi compania îşi avea sediul în biroul de avocat al primului reclamant, acesta nu era avocatul sau consultantul juridic al companiei. Se pare că primul reclamant a activat în calitate de consilier juridic la câteva din companiile deţinute de cel de-al doilea reclamant. Totuşi, nu s-a pretins că percheziţia şi confiscarea care au avut loc în biroul de avocat al primului reclamant ar fi inclus şi date electronice legate de vreuna dintre companiile-fiice pentru care acesta ar fi activat în calitate de consilier juridic. În aceste circumstanţe, nu suntem convinşi că întreprinderea reclamantului ar fi fost afectată de absenţa garanţiilor procedurale prevăzute pentru a proteja relaţia avocat-client care a fost constatată de Curte ca constituind o încălcare a articolului 8 al Convenţiei.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy