CASE OF X v. FRANCE - [Romanian Translation]

În cauza X împotriva Franţei[1],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform articolului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (Convenţia)[2] şi conform clauzelor pertinente din regulamentul său, într-o Cameră formată din următorii judecători:

      Dnii. R. Ryssdal, preşedinte,

          J. Cremona,

          F. Gölcüklü,

          L.-E. Pettiti,

          R. Macdonald,

          A. Spielmann,

          N. Valticos,

          J. M. Morenilla,

          A. B. Baka,

Precum şi Dnii. M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,

După ce au deliberat în Camera consiliului la 25 ianuarie şi 24 martie 1992,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 24 martie 1992:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 18 octombrie 1991, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se află o plângere (nr. 18020/91) îndreptată împotriva Republicii franceze şi cu care cetăţeanul acestui Stat, X, sesizase Comisia la 19 februarie 1991 în temeiul articolului 25 (art. 25). Reclamantul, care a cerut Curţii să nu-i dezvăluie identitatea, a decedat la 2 februarie 1992; părinţii săi au exprimat dorinţa de a continua procedură.

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia prin care Franţa recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ele au ca obiect obţinerea unei decizii care să stabilească dacă faptele demonstrează o încălcare de către Statul pârât a cerinţelor articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).

2.   Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din Regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa în instanţă şi şi-a desemnat avocaţii (articolul 30).

3.    Camera care urma să fie constituită era compusă cu drepturi depline din Dl L.-E. Pettiti, judecător de cetăţenie franceză (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3b) din Regulament). La  25 octombrie 1991, în prezenţa grefierului, Dl Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, şi anume, Dl J. Cremona, Dl F. Gölcüklü, Dl R. Macdonald, Dl A. Spielmann, Dl N. Valticos, Dl J.M. Morenilla şi Dl A.B. Baka (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 paragraful 4 din regulament) (art. 43).

4.   În calitate de preşedinte al Camerei (articolul  21 paragraful 5 din Regulament), Dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental francez (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu privire la organizarea unei proceduri scrise (articolele 37 paragraful 1 şi 38). Conform ordonanţei emise în consecinţă reclamantul, Guvernul şi delegatul Comisiei şi-au depus memoriile respectiv la 12 decembrie 1991, 23 decembrie 1991 şi la 13 ianuarie 1992.

5.   La 28 noiembrie 1991, Dl Ryssdal a autorizat Asociaţia franceză a hemofilicilor să prezinte, în temeiul articolului 37 paragraful 2 din Regulament, observaţii scrise cu privire la demersurile ei în cazuri asemănătoare cu cel al reclamantului. Aceste observaţii  au fost primite de către grefier la 19 decembrie 1992.

6.    La 22 noiembrie 1991, Comisia a furnizat documentele cu privire la procedura desfăşurată în faţa ei, grefierul a invitat-o să facă acest lucru la instrucţiunile preşedintelui.

7.   În conformitate cu decizia preşedintelui, audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 21 ianuarie 1992. Curtea a avut anterior o şedinţă de pregătire.

Au participat:

-          din partea Guvernului

Dnii J.-P. Puissochet, directorul afacerilor juridice,

            Ministerul Afacerilor Externe

agent;

B. Gain, directorul adjunct pentru drepturile omului,

Direcţia Afacerilor Juridice, Ministerul Afacerilor Externe

Dna H. Khodoss, director adjunct al Organizaţiei

Îngrijiri şi Programe Medicale, Direcţia

Generală a Sănătăţii, Ministerul Afacerilor Sociale şi  Integrării

Dl P. Chambu, direcţia Drepturilor Omului,

Direcţia Afaceri Juridice a Ministerului Afacerilor Externe

Dr A. Laporte, Diviziunea SIDA, Secţiunea Organizaţiei

Îngrijiri şi Programe Medicale, Direcţia Generală a Sănătăţii,

Ministerul Afacerilor Sociale şi Integrării,avocaţi;

-          din partea Comisiei

Dl J.-C. Geus, delegat;

-          din partea reclamantului

Dna E. Lassner, avocat,

Dna F. Thiriez, avocat la  Consiliul de Stat

şi la Curtea de Casaţieavocaţi;

Curtea a audiat declaraţiile Dlui Puissochet din partea Guvernului, ale Dlui Geus din partea Comisiei şi ale Dnei Lassner şi Dlui Thiriez din partea reclamantului, precum şi răspunsurile la întrebările sale.

ÎN FAPT

   CIRCUMSTANŢELE  CAUZEI

8.   X, este cetăţean francez născut în 1963, el a decedat la 2 februarie 1992 după mai multe spitalizări. El a locuit la Paris cu părinţii săi. El primea o alocaţie de la Stat în valoare de 3 000 franci francezi (f.) pe lună pentru un adult cu handicap şi nu exercita nici o profesie.

9.   Fiind hemofiliac el a fost supus mai multor transfuzii de sânge, în special în perioada septembrie 1984 - ianuarie 1985, la spitalul Saint-Antoine din Paris. La 21 iunie 1985, s-a descoperit că era seropozitiv la virusul de imunodeficienţă umană (HIV).

10. Deoarece şi alţi hemofiliaci au fost infectaţi cu HIV, Asociaţia franceză a hemofiliacilor a încercat să obţină o reparaţie a prejudiciului suportat de către membrii ei  contaminaţi. Datorită faptului că nu a putut ajunge la un acord, Asociaţia a recomandat membrilor săi să intenteze proceduri înainte de expirarea prescripţiei de patru ani.

A. Recursul administrativ

11.   La 1 decembrie 1989, X a adresat – după cum cere articolul R. 102 din Codul Tribunalelor Administrative (paragraful 23 de mai jos) – o cerere prealabilă de indemnizaţie pe numele ministrului Solidarităţii, Sănătăţii şi Protecţiei Sociale. El reclama suma de 2 500 000 f; după părerea  sa, contaminarea sa cu HIV se datora întârzierii neglijente de care a dat dovadă ministrul la implementarea unei reglementri adecvate privind aprovizionarea cu produse de sânge.

Alte şase sute patruzeci şi nouă de plângeri în afara oricărui litigiu au fost trimise ministrului.

12. Directorul general al Sănătăţii a respins cererea reclamantului la 30 martie 1990, în ajunul expirării termenului legal de patru luni (paragraful 23 de mai jos).

B. Recursul litigios

13. X a solicitat asistenţă judiciară la 27 aprilie 1990, care i-a fost acordată la 8 iunie. La 30 mai, el a sesizat tribunalul administrativ din Paris printr-un recurs în anularea deciziei ministeriale şi pentru a condamna Statul să-i plătească o indemnizaţie de 2 500 000 f. plus procentele stabilite de lege.

Aproximativ patru sute de cereri provenind de la persoane care se aflau în aceeaşi situaţie au fost aduse în faţa tribunalelor administrative. Fiind atribuite tribunalului administrativ din Paris, ele ridicau probleme, unele dintre care erau comune  (responsabilitatea Statului de a reglementa operaţiunile de transfuzi de sânge), iar altele erau proprii fiecărui dosar (data şi condiţiile contaminării).

1. Depunerea primelor memorii

14.   La 11 iulie 1990, X a prezentat un memoriu suplimentar pe care tribunalul l-a transmis ministrului la 22 august. El sublinia în special repercusiunile pe care le-a avut asupra sa dezvăluirea faptului că era seropozitiv şi „ideea că potenţial era afectat de o boală incurabilă”. Într-un memoriu suplimentar din 29 octombrie 1990, el a subliniat urgenţa cazului său:

„(...) starea sănătăţii reclamantului s-a înrăutăţit de la mijlocul lunii septembrie 1990 după cum atestă certificatul medical prezentat.

Iată de ce el cere tribunalului să aplice articolul R. 111 [paragraful 23 de mai jos] din Codul Tribunalelor Administrative: să oblige ministrul pârât  să dea  un răspuns oficial la cererea sa.  Această  obligaţiune va permite respectarea dreptului reclamantului ca cauza sa să fie judecată într-un termen rezonabil în conformitate cu articolul 6 (art. 6) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acest drept trebuie respectat ţinând cont de starea sănătăţii sale şi în special datorită faptului că, luând în considerare respingerea directă a cererii prealabile de către ministru, dosarul reclamantului a fost în rezultatul unei consecinţe inevitabile obiectul unei examinări; astfel autorităţile nu necesită un termen special pentru a-şi pregăti apărarea care să justifice încălcarea dreptului reclamantului în conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.

DIN ACESTE MOTIVE

Reclamantul solicită tribunalului administrativ din Paris să binevoiască să oblige ministrul Sănătăţii, Solidarităţii şi Protecţiei Sociale să efectueze apărarea sa într-o perioadă scurtă şi reţine concluziile sale precedente.”

Fiind stabilit de către profesorul Frottier, certificatul medical în cauză indica:

„Eu, subsemnatul, chef serviciu, atest că [X] (...) a fost la evidenţă o perioadă îndelungată la serviciul de hemostază şi de transfuzie de sânge a instituţiei Saint-Antoine, din CNTS [Centre National de Transfusion Sanguine – Centrul Naţional de Transfuzie de Sânge].

El a fost spitalizat pentru prima dată în secţia boli infecţioase în perioada 17 - 27 septembrie 1990, apoi a fost internat din nou în spitalul Saint-Antoine la 5 octombrie 1990, mai întâi în secţia de terapie, apoi în secţia de reanimare medicală. Începând cu 11 octombrie 1990, a fost internat în serviciul boli infecţioase unde se află şi în prezent.

Afecţiunea de care suferă justifică internarea sa pentru o durată nedeterminată de către un serviciu specializat pentru tratamentul bolilor infecţioase.

(...)”

15. Ministerul Afacerilor Sociale şi Solidarităţii a răspuns printr-un memoriu din 12 decembrie 1990, depus la 21 februarie 1991 şi comunicat reclamantului la 27 februarie. În acest memoriu el invita tribunalul să „respingă cererea reclamantului”, însă adăuga:

„Cu toate acestea, în cazul în care vi se pare că principiul neglijenţei Statului poate fi recunoscut, rog să binevoiţi să desemnaţi un expert pentru a stabili faptul dacă prejudiciul pentru care reclamantul cere o indemnizaţie este într-adevăr imputabil unei asemenea neglijenţe.”

16. La 3 aprilie 1991, X a prezentat memoriul său în calitate de replică în care solicita respingerea cererii de expertiză. El preciza:

„Reclamantul solicită în primul rând ca cererea de expertiză să fie respinsă, această expertiză a fost solicitată de ministrul pârât doar pentru a stabili dacă prejudiciul suportat de reclamant era într-adevăr imputabil neglijenţei sale.

Legătura de cauzalitate fiind bine determinată în dosarul reclamantului, singura întrebare care trebuia examinată de către tribunal este cea de a şti dacă ministrul a comis o neglijenţă.

Această apreciere a naturii de neglijenţă a întârzierii  măsurilor de protecţie a sănătăţii publice care îi revenea, poate fi făcută din dovezile aduse în faţa tribunalului, care pe lângă aceasta, poate cere comunicarea expertizei Profesorul Jacquillat tribunalului de mare instanţă.

Pe de altă parte, dacă  trebuie numit un alt expert (Profesorul Jacquillat a decedat din păcate), care ar explica situaţia, el ar trebui să poată avea acces la lucrările predecesorului său.”

2. Măsurile suplimentare de anchetă şi finalul procedurilor scrise.

17. La 5 aprilie, 27 mai şi 28 iunie 1991, preşedintele secţiei competente a tribunalului administrativ din Paris a cerut ministrului sau directorului Fundaţiei naţionale pentru transfuzii de sânge, în dependenţă de situaţie, anumite informaţii şi documente. Ei i-au răspuns la 25 aprilie, 6 iunie, 26 iulie şi 30 octombrie 1991. Aceste măsuri diverse de anchetă erau în vigoare pentru ansamblul contenciosului cu privire la persoanele hemofiliace contaminate, care se desfăşura în faţa tribunalului administrativ din Paris.

Unul dintre documentele care au fost anexate la dosar a fost un raport întitulat „Transfuzia de sânge şi SIDA în 1985. Cronologia faptelor şi deciziilor în ceea ce priveşte hemofiliacii”; Inspectoratul General al Afacerilor Sociale (I.G.A.S.) l-a elaborat la 10 septembrie 1991, la cererea ministrului Afacerilor Sociale şi Integrării şi ministrului delegat pentru Sănătate care l-a rugat să facă acest raport  la 10 iunie. El relata faptele şi analiza deciziile luate, în special între 1983 şi 1985, cu scopul de a asigura „securitatea transfuziilor” pe parcursul primilor ani ai dezvoltării SIDA.

X a fost informat de aceste măsuri diverse ale anchetei la 6 septembrie 1991. El a primit comunicarea documentelor furnizate atât de către administraţie, cât şi de Fundaţia naţională pentru transfuzii de sânge.

18.    La 10 şi 17 septembrie 1991, X a prezentat două memorii suplimentare în care el declara că „s-a stabilit  că sunt bolnav de SIDA (vezi paragraful 23 de mai jos). Al doilea  memoriu  conţinea  o cerere  în vederea alocării urgente  a unei  indemnizaţii  până la adoptarea hotărârii (paragraful 23 de mai jos).

Ministerul Afacerilor Sociale şi Solidarităţii a depus la 30 octombrie un nou memoriu în apărare, iar la 7 noiembrie, judecătorul a cerut reclamantului unele documente medicale.

3. Judecata

19. Dezbaterile s-au derulat la 18 decembrie 1991. Două zile mai târziu, tribunalul administrativ din Paris l-a refuzat pe X din următoarele motive:

„(...)

[X] pretinde că Statul este responsabil pentru neglijenţa ministrului responsabil de sănătate exercitând împuternicirile poliţiei sanitare care i-au fost încredinţate prin dispoziţiile combinate ale articolelor L. 688 din L. 669 din Codul sănătăţii publice; că în susţinerea concluziilor sale, reclamantul consideră că ministrul a întârziat să interzică distribuirea produselor de sânge contaminate de virusul imunodeficienţei (H.I.V) hemofiliacilor, în timp ce, începând cu 1983, procedeul de prelucrare termică a sângelui a făcut posibilă inactivarea virusului; şi că autoritatea ministerială nu a informat comunitatea hemofiliacilor despre riscurile grave pe care le presupune utilizarea unor asemenea produse; că autoritatea ministerială exercita împuternicirile sale de poliţie sanitară, la 23 iulie 1985, că a amânat până la 1 octombrie 1985 încheierea rambursării de către casele de asigurare medicală a produselor de sânge utilizate de către hemofiliaci, măsură căre nu a contestat faptul că echivala cu o interdicţie din cauza costului mare a produselor numite „factorii VIII şi IX”;

Considerând că printr-un nou memoriu înregistrat la 11 iulie 1990, [X] susţine că Statul este de asemenea responsabil pentru neglijenţă în organizarea şi funcţionarea serviciului public de transfuzie a sângelui; că pretinde în continuare că Statul este responsabil pentru riscul creat de activitatea periculoasă a serviciului public de transfuzie a sângelui;

Cu privire la responsabilitatea Statului

Considerând că serviciul public de transfuzie a sângelui este asigurat în Franţa de asociaţiile de drept privat lipsite de prerogativele puterii publice, care sunt, de altfel, exercitate în mod exclusiv de către Statul pârât, precum a fost menţionat anterior, de autorităţi de poliţie sanitară specifice; că din contra Statul nu prescrie, nu fabrică, nu furnizează produsele de sânge incriminate [;] că astfel el este responsabil doar de neglijenţele comise în exercitarea puterii sale reglementare, pe care reclamantul trebuie să le stabilească;

Considerând că din anchetă rezultă, că progresul ştiinţific cu privire la H.I.V., ale cărei prime manifestări patologice au apărut după 1980, atât în ceea ce priveşte transmiterea sa cât şi pe planul tehnicii de inactivare, a fost foarte lent şi a fost obiectul unor controverse chiar în interiorul comunităţii ştiinţifice; că în special, dacă procesul de prelucrare termică a sângelui a fost aprobat de administraţia americană a sănătăţii în 1983, această tehnică a fost elaborată pentru a lupta contra virusului de hepatită; eficienţa sa împotriva H.I.V. a rămas pur ipotetică timp de mai multe luni; că mai mult ca atât, unii cercetători aveau temeri că utilizarea acestei tehnici putea să dăuneze calităţii coagulante şi autoimunizante a produselor; că  aceste temeri s-au adeverit a fi nefondate, aprecierea responsabilităţilor trebuie numaidecât făcută în baza cunoştinţelor ştiinţifice disponibile la epocă; că astfel limitându-se, la 20 iunie 1983, la elaborarea prin intermediul unei circulare a unei recomandări cu privire la selectarea donatorilor de sânge, la informarea donatorilor şi medicilor din centrele de transfuzie despre riscurile potenţiale de contaminare, autoritatea administrativă nu a comis nici o neglijenţă pentru care trebuie să-şi asume responsabilitatea; că din motive identice, comunităţii hemofiliace nu i-au fost furnizate informaţii cu privire la riscurile la care se expunea;

Dar considerând că, după aceea cunoştinţele ştiinţifice s-au aprofundat constant; că Statul, care era de altfel şi membru de drept al Fundaţiei naţionale de transfuzie sanguină, nu putea ignora aceste progrese, nici extinderea epidemiei; că el nu putea să se ascundă în spatele absenţei disponibilităţii testelor fiabile pentru depistarea H.I.V. pentru a justifica politica de aşteptare, după cazurile de SIDA din comunitatea hemofiliacă care dezvăluia existenţa unei legături semnificative de cauzalitate din punct de vedere statistic între administrarea produselor de sânge derivate şi contaminarea cu H.I.V.; că chiar dacă rămâneau anumite incertitudini cu privire la efectele secundare ipotetice ale tehnicii de prelucrare termică la începutul anului 1985, dezvăluirea amplorii catastrofei sanitare anunţate solicita ca distribuirea produselor de sânge contaminate să fie stopată anterior şi fără întârziere;

Considerând, că din anchetă rezultă, şi în special, din raportul inspectoratului general pentru afacerile sociale, că ministerul a fost informat cel târziu şi în mod sigur la 12 martie 1985 de probabilitatea foarte mare a faptului ca în regiunea Parisului ‚toate produsele de sânge preparate pornind de la ansamblul donatorilor parizieni  [erau] la moment contaminaţi’; că autorul acestui raport dezvăluie în mod pertinent faptul că importanţa mesajului nu pare că a fost percepută; că astfel nu a fost publicată imediat o măsură de interdicţie a distribuirii acestor produse, în drept sau în fapt, reprezintă o neglijenţă a autorităţii responsabile a poliţiei sanitare de care este  responsabil Statul;

Considerând, în afară de aceasta, că la 23 iulie 1985, autoritatea a evaluat corect pericolul pentru sănătate hotărând anularea rambursării produselor de sânge care nu au fost supuse prelucrării termice, ea a considerat corectă amânarea datei la care trebuia să aibă efect decizia sa la 1 octombrie 1985; că luând în considerare siguranţa stabilită la acel moment conform căreia toate produsele erau contaminate, ea nu se poate ascunde, pentru a justifica modificarea perioadei de tranziţie, nici în spatele consimţământului comunităţii hemofiliacililor, care de altfel nici nu era informată clar de amploarea catastrofei, nici în spatele unei necesităţi pretinse de a menţine autosuficienţa hemofiliacilor, în timp ce pe piaţa internaţională erau disponibile produse necontaminate;

Considerând că, pe de altă parte, consecinţele psihologice ale infectării persoanelor deja seropozitive la 12 martie 1985, posibile din cauza neglijenţelor Statului evocate anterior, sunt, la etapa actuală a cunoştinţelor ştiinţifice, totalmente ipotetice; că în consecinţă, prejudiciul pretins al acestui fapt este pur eventual şi nu poate acorda dreptul la reparaţie;

Considerând că, din toate cele expuse, reiese că Statul este responsabil de hemofiliacii care au fost  contaminaţi cu H.I.V., cu ocazia transfuziei produselor de sânge care nu au fost supuse prelucrării termice, în perioada de responsabilitate definită anterior, şi anume între 12 martie şi 1 octombrie 1985;

Considerând că, Statul, precum s-a menţionat anterior, nu a prescris, nu a fabricat, nu a furnizat produsele de sânge incrimate şi, că doar tribunalele pot aprecia realitatea responsabilităţilor centrele de transfuzie a sângelui, aceste centre au cel puţin o misiune de serviciu public; că în aceste condiţii  este cazul ca tribunalul administrativ să ceară Statului să repare integral prejudiciul cauzat;

Cu privire la legătura de cauzalitate între prejudiciul lui [X] şi responsabilitatea Statului

Considerând că, chiar dacă [X], care nu a primit pentru tratamentul hemofiliei  factorii coagulanţi VIII sau IX, care după cum s-a stabilit anterior au fost distribuiţi neglijent, dar crioprecipitaţii A, poate cerceta cu succes responsabilitatea Statului, din dosar rezultă faptul că el a fost găsit seropozitiv la 20 martie 1985, care, luând în considerare perioada minimă de seroconversie, trebuie considerată că a intervenit efectiv anterior începutului perioadei de responsabilitate a Statului menţionată mai sus; că deci, concluziile plângerii sale nu pot fi respinse;”

20. Judecătorul fondului s-a pronunţat,  judecîtorul care a ordonat măsurile urgente a respins cererea de a îi aloca provizoriu o indemnizaţie printr-o ordonanţă la 15 ianuarie 1992 (paragraful 18 de mai sus).

4. În faţa curţii administrative de apel din Paris

21. La 20 ianuarie 1992, X a sesizat curtea administrativă de apel din Paris, în faţa căreea procedura, reluată de către părinţii săi, este în instanţă.

II. Mecanismele de indemnizaţie existente

22. Participanţii la proces au furnizat Curţii informaţii cu privire la diversele mecanisme de indemnizaţie a victimelor SIDA implementate la 10 iulie 1989, în special prin legea nr. 91-1406 din 31 decembrie 1991 „care introduce diverse dispoziţii de ordin social” (Journal officiel de la République française din 4 ianuarie 1992).

III. Dreptul procedural pertinent

23.   La epoca faptelor speţei, codul tribunalelor administrative conţinea în special următoarele dispoziţii:

Articolul R. 102

„Cu excepţia lucrărilor publice, tribunalul administrativ  poate fi sesizat doar printr-un recurs formulat împotriva unei decizii, în termenul de două luni de la momentul notificării sau publicării deciziei atacate.

Dacă autorităţile competente nu vor răspunde  timp de  patru luni la reclamaţie, decizia va fi respinsă (...)”

Articolul R. 111

„Preşedintele tribunalului administrativ obligă administraţia sau partea care nu a respectat perioada care i-a fost acordată pentru executarea articolelor R. 105 şi R. 110; în caz de forţă majoră să acorde un nou şi ultim termen limită.”

Articolul R. 129

„Preşedintele tribunalului administrativ sau al curţii administrative de apel sau magistratul pe care l-a delegat unul din ei poate acorda un avans creditorului care a sesizat tribunalul sau curtea cu o cerere în fond, dacă existenţa unei obligaţii nu este în mod serios contestabilă. El poate, chiar din oficiu să odone achitarea avansului având o garanţie.”

Articolul R. 142

„Imediat după înregistrarea cererii ce intentează proceduri la grefă, preşedintele tribunalului sau, la Paris, preşedintele secţiei la care această cerere a fost transmisă desemnează un raportor.

Cu autoritatea preşedintelui completului de judecată din care face parte luând în considerare circumstanţele cauzei, în caz de necesitate, raportorul fixează perioada acordată părţilor pentru formularea memoriilor suplimentare, a observaţiilor, apărării sau replicilor. El poate cere părţilor furnizarea tuturor informaţiilor sau documentelor relevante utile soluţionării litigiului, pentru ca acestea să fie anexate la dosar.”

Articolul R. 182

„Un membru al tribunalului administrativ sau al curţii administrative de apel poate fi numit de către completul de judecată  sau de preşedintele său să întreprindă măsuri de anchetare altele decât cele prevăzute în secţiunile 1- 4 din acest articol.”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24.   X a sesizat Comisia la 19 februarie 1991. El pretindea depăşirea termenului rezonabil a cărei respectare  era cerută de articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie.

25.   Comisia a declarat admisibilă cererea (nr. 18020/91) la 12 iulie 1991.

În raportul său din 17 octombrie 1991 (articolul 31), ea a făcut concluzia, cu treisprezece voturi contra unul, că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1). Textul integral al avizului Comisiei şi opinia disidentă care îl însoţeşte sunt prezentate în anexa acestei hotărâri[3].

ÎN DREPT

I. OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ

26. Reclamantul a decedat la 2 februarie 1992, însă printr-o scrisoare din 6 februarie părinţii săi şi-au exprimat dorinţa de a relua procedura.

În asemenea cazuri, Comisia a scos de pe rol cauza cu privire la respectarea termenului rezonabil stabilit de articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie: ea a considerat că cererea era strâns legată de persoana care a decedat, încât moştenitorii nu puteau pretinde  un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii (rapoartele de la 9 octombrie 1982 cu privire la cererea nr. 8261/78, Kofler împotriva Italiei, Decizii şi rapoarte nr. 30, pp. 13-14, paragraful 16-17 şi din 13 ianuarie 1992 cu privire la cererea nr. 12973/87, Mathes împotriva Austriei, paragrafele 18-20).

Conformându-se propriei jurisprudenţe, Curtea recunoaşte, cu toate acestea, pentru mama şi tatăl lui X, posibilitatea de a-l substitui în speţă în continuare (vezi, în special, cauzele Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, paragraful 2, G. împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, paragraful 2 şi Pandolfelli şi Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-B, p. 16, paragraful 2).

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 (art. 6-1)

27.     Reclamantul se plângea de durata examinării acţiunii împotriva Statului în faţa jurisdicţiilor administrative. El pretindea  încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, în termenii căruia

„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale   de către o instanţă (...) care va hotărî (...),  asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1)

28.       Reclamantul şi Comisia au considerat  că acest text era aplicabil în speţă.

29.     Guvernul a susţinut o teză contrară. Sesizând judecătorul administrativ, X reproşa ministrului că acesta a întârziat să utilizeze împuternicirile poliţiei sanitare pe care i le atribuiau articolele L. 668 şi L. 669 combinate din codul sănătăţii publice. El se plasa în exclusivitate pe terenul responsabilităţii Statului pentru neglijenţă în exercitarea autorităţii sale legale, care, în Franţa era în afara principiilor dreptului civil şi nu putea fi calificată drept „civilă”. În plus, problemele juridice ridicate de către cererea lui X erau diferite în mod substanţial de cele pe care le ridica cauza H. împotriva Franţei (hotărârea din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162): neglijenţa generală derivată din reglementările în materie de livrare a produselor de sânge nu putea fi privită ca fiind echivalentă cu neglijenţa specifică a unui medic care a prescris un tratament neadecvat.

30. Din jurisprudenţa constantă a Curţii reiese că noţiunea de „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil” nu trebuie interpretată prin simpla referire la dreptul intern al Statului pârât şi că articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) se aplică independent de calitatea, publică sau privată, a părţilor ca şi de natura legii care administrează „contestarea”: este suficient ca rezultatul procedurilor să fie decisiv pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat.

Or, acesta este şi cazul în speţă, din cauza finalităţii acţiunii, astfel  articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1)

1. Perioada ce trebuie luată în considerare

31. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 decembrie 1989, data cererii prealabile de indemnizaţie adresată ministrului Solidarităţii, Sănătăţii şi Protecţiei Sociale (paragraful 11 de mai sus). Ea nu a luat încă sfârşit, X introducând un recurs în faţa curţii administrative de apel din Paris la 20 ianuarie 1992 (paragraful 21 de mai sus). Astfel, ea se extinde la o perioadă mai mare de doi ani.

2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

32. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi luându-se în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente. Asupra acestui ultim punct, faptul care este în joc pentru reclamant în litigiu în anumite cazuri trebuie  luat în considerare (vezi mutatis mutandis, hotărârile H. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987 şi Bock împotriva Germaniei din 29 martie 1989, seria A nr. 120-B, pp. 59 şi 62-63, paragrafele 71 şi 85 şi nr. 150, pp. 18 şi 23, paragrafele 38 şi 48-49).

a)   Complexitatea cauzei

33. În conformitate cu cele susţinute de X, procedura nu prezenta nici o dificultate specifică deoarece se referea la probleme clasice în materie de responsabilitate: existenţa unei neglijenţe, a unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate între ele. În fine, tribunalul administrativ ar fi putut statua fără raportul întocmit de I.G.A.S. (paragraful 17 de mai sus).

34. Aceasta este, de asemenea, în esenţă, avizul Comisiei: în 1989, autorităţile competente aveau informaţiile de care aveau nevoie pentru a se pronunţa fără întârziere.

35. Guvernul invocă caracterul excepţional al litigiului, care nu ridica doar problema responsabilităţii unei instituţii medicale care a prescris tratamente, însă una mai complexă şi generală, problema responsabilităţii Statului pentru neglijenţa în exercitarea puterii de reglementare a produselor de sânge şi a derivatelor acestora. El se baza pe raportul I.G.A.S. Acest document demonstra că la momentul depunerii cererii lui X şi până la terminarea studiului, autorităţilor competente le lipseau informaţiile necesare pentru determinarea responsabilităţii eventuale a puterii publice; prin natura şi numărul problemelor care erau în joc, el ilustrează complexitatea dosarului. Raportul subliniază că pentru o perioadă îndelungată şi din diverse motive oamenii de ştiinţă au apărat opinii disidente.

36.    Conform Curţii, cauza căpăta o anumită complexitate şi erau necesare investigaţii care să determine responsabilitatea şi capacitatea Statului de a acţiona. Cu toate acestea, Guvernul cunoştea fără îndoială faptul că procedurile erau iminente. El putea dispune de mai multe informaţii relevante care trebuie luate în considerare şi ar fi trebuit să pregătească un raport obiectiv cu privire la responsabilitate imediat după iniţierea procedurilor împotriva lui.

b) Comportamentul reclamantului

37.     Guvernul a reproşat reclamantului că  doar la 11 iulie 1990 a furnizat informaţiile medicale personalizate cu privire la starea sa şi că anterior s-a exprimat în termeni foarte generali care nu prezumau existenţa  unei SIDA atestate. În astfel de cazuri, urgenţa nu poate fi apreciată in abstracto.

De asemenea, X nu a putut opta  pentru o cale în drept care necesita o procedură la scară largă şi care depăşea cadrul unei acţiuni de reparaţie a prejudiciilor, în timp ce el putea să iniţieze alte proceduri, de exemplu împotriva furnizorilor de plasmă contaminată sau împotriva instituţiilor în care au avut loc transfuziile.

38.   Reclamantul a răspuns că comunicarea, la 11 iulie 1990, a certificatului medical al Profesorului Frottier tindea să confirme un fapt cunoscut şi incontestabil, seropozitivitatea sa. Îndată ce s-a confirmat că e bolnav de SIDA, în a doua jumătate a anului 1990, el a informat tribunalul şi i-a cerut să accelereze examinarea dosarului său.

Desigur, el putea decide să atace centrele de transfuzie a sângelui în faţa judecătorului  judiciar, însă a subliniat faptul că acţiunea sa, precum şi cea a celorlalţi hemofiliaci contaminaţi (paragraful 13 de mai sus), intenţiona să pună în cauză Statul, care, într-adevăr era responsabil.

39.În conformitate cu Comisia, X a dat dovadă de o promptitudine normală şi a utilizat toate posibilităţile care erau disponibile pentru a accelera ancheta.

40. Curtea reaminteşte că deja în memoriul suplimentar din 11 iulie 1990, reclamantul a subliniat repercusiunile pe care le-au avut asupra lui relevarea seropozitivităţii sale şi „ideea că potenţial este afectat de o boală incurabilă”; în memoriul său suplimentar din 29 octombrie 1990, el a semnalat că situaţia lui s-a înrăutăţit (paragraful 14 de mai sus). Chiar şi înainte de a anunţa la 10 septembrie 1991, că este bolnav de SIDA confirmată (paragraful 18 de mai sus), el a atras atenţia jurisdicţiei administrative asupra agravării şi iminenţei riscurilor mari la care era expus.

În afară de aceasta, alegerea căilor pentru a obţine reparaţia era doar la discreţia reclamantului.

c)    Comportamentul autorităţilor naţionale

i.     Autorităţile administrative

41.Reclamantul a reproşat ministrului competent că a aşteptat până în ultima zi a termenului de patru luni pentru a respinge cererea prealabilă şi până la 21 februarie 1991 pentru a depunde memoriul în faţa tribunalului administrativ.

42.Conform Comisiei, administraţiei îi revine, dacă este parte într-o procedură jurisdicţională, să ia orice măsură necesară nu doar pentru respectarea termenilor limită fixaţi, dar şi pentru a accelera soluţionarea litigiului. Însă acesta nu era şi cazul în speţă. În plus, Guvernul întîrziind să facă publice toate detaliile privind contaminarea mai multor hemofiliaci în 1984 şi 1985 a contribuit la prelungirea procedurilor.

43.Guvernul a afirmat că nu poate fi criticat cineva pentru utilizarea întregii perioade stabilite de lege şi că elaborarea memoriului ministerial de apărăre era indispensabil pentru continuarea procedurilor.

44.Curtea nu poate accepta această teză decât cu rezerva caracterului şi importanţei celor aflate în joc pentru reclamant (paragraful 47 de mai jos).

ii.    Autorităţile judiciare

45.Reclamantul a recunoscut că tribunalele administrative franceze aveau nevoie în mediu de doi ani pentru a statua şi că examinarea cazului său nu a suferit de o întârziere anormală. Cu toate acestea el considera că cauza sa – precum şi cele ale altor hemofiliaci contaminaţi – necesită un tratament urgent, deoarece speranţa de a supravieţui  era de la 16,7 la 28,5 luni

Cu toate acestea tribunalul a comunicat ministerului memoriul suplimentar din 11 iulie 1990  la 22 august, o lună mai târziu. Preşedintele-raportor a acordat pârâtului, pentru a răspunde, cele trei luni prevăzute, în timp ce, ţinând cont de natura cauzei, putea să reducă această perioadă; el trebuia să se adreseze ministrului pentru ca acesta să prezinte memoriul său după expirarea termenului limită, pe care reclamantul l-a solicitat în memoriul său din 29 octombrie 1990; tribunalul a ordonat măsuri de investigare suplimentare doar la 5 aprilie 1991, după o lună şi zece zile de la primirea memoriului ministrului; în sfârşit, dacă a considerat că nu dispune de informaţiile necesare el trebuia să utilizeze capacităţile de investigare prevăzute de articolele R. 158 - R. 185 din codul tribunalelor administrative, fără a aştepta raportul I.G.A.S.

46.Conform Guvernului, nu se putea stabili o legătură strictă între durata unei proceduri şi situaţia individuală a unui justiţiabil, deoarece aceasta ar fi perturbat funcţionarea jurisdicţiilor naţionale. Fără îndoială, acestea trebuiau să se grăbească deoarece sănătatea şi viaţa se aflau în pericol, însă ele nu puteau fixa durata procedurilor în funcţie de gravitatea unei maladii.

Departe de a neglija evoluţia stării lui X, procedura respecta gradul de urgenţă a cauzei şi nu dezvăluia nici o neglijenţă a jurisdicţiei competente. Intervalul între depunerea memoriului suplimentar al reclamantului şi transmiterea lui ministrului a fost explicat prin prelucrarea corespondenţei, care nu era rapidă în iulie-august; tribunalul administrativ nu putea fi criticat pentru că nu a redus termenul limită al răspunsului administraţiei şi pentru că a ordonat apărarea sa după expirarea termenului limită; el a formulat la 5 aprilie 1991, cererea de comunicare a documentelor suplimentare în rezultatul   memoriului de răspuns al reclamantului, din la 3 aprilie 1991; el a aşteptat raportul I.G.A.S. pentru a formula anumite informaţii valabile în speţă. În afară de aceasta, tribunalul a decis la 27 mai 1991 să înceapă a doua procedură suplimentară pe cale administrativă cu scopul de a accelera desfăşurarea ei şi a prescris altele două  la 28 iunie şi 7 noiembrie 1991; în fine, el a trebuit să facă faţă unui contencios considerabil, deoarece aproximativ patru sute de cauze i-au fost atribuite (paragraful 13 de mai sus).

47.Împreună cu Comisia, Curtea a estimat că cele aflate în joc în procedura litigioasă căpătau o importanţă extremă pentru reclamant, luându-se în considerare maladia incurabilă de care suferea şi speranţa de viaţă redusă:  atunci când a depus cererea preliminară în faţa ministrului şi când a sesizat tribunalul era seropozitiv, SIDA era confirmată (paragrafele 11 şi 18 de mai sus).  Orice întârziere risca, în consecinţă, să priveze întrebarea care trebuie examinată de tribunal de un scop util. Pe scurt, în acest caz era nevoie de o promptitudine excepţională, neluând în considerare numărul de litigii care trebuiau tratate, cu atât mai mult, că era vorba de o dezbatere  despre care Guvernul ştia de mai multe luni şi gravitatea cărora nu putea să nu fie evidentă.

48.Cu toate acestea tribunalul administrativ nu a utilizat capacităţile sale de a ordona accelerarea desfăşurării procedurilor, cu toate că după 29 octombrie 1990, cunoştea că sănătatea lui X era deteriorată (paragraful 40 de mai sus). În special, lui îi revenea, îndată ce a fost sesizat, să facă investigaţii cu privire la responsabilitatea Statului şi să invite insistent ministrul să elaboreze memoriul său în apărare sau să statueze fără el.

49.Făcând o apreciere globală a circumstanţelor speţei, Curtea a făcut concluzia că la momentul judecării la 18 decembrie 1991, termenul rezonabil era deja depăşit; procedura ulterioară în faţa curţii administrative de apel din Paris nu putea remedia aceasta, oricare ar fi rezultatul în ceea ce priveşte fondul. Astfel a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

50. În termenii articolului 50 (art. 50) din Convenţie,

„„Dacă decizia Curţii declară că o decizie sau o măsură dispusă de  o autoritate judiciară sau de oricare altă autoritate a unei Părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiunile ce decurg din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei Părţi nu permite să se şteargă decît incomplet consecinţele acestei decizii sau ale acestei măsuri, decizia Curţii acordă, dacă este cazul, părţii lezate  o reparaţie echitabilă.”

A. Daune

51.Recalamantul a solicitat 150 000 f. cu titlu de daune morale. Durata procedurii l-a împiedicat să obţină indemnizaţia la care spera şi astfel să trăiască independent şi în condiţii psihologice mai bune perioada care i-ar fi rămas să trăiască; el  beneficia doar de o alocaţie de 3 000 f. pe lună pentru un adult cu handicap.

52.Guvernul a considerat că suma revendicată este excesivă. În pofida ofertelor prezentate Comisiei, exigenţele repetate şi crescânde a lui X au făcut imposibilă o reglementare pe cale amiabilă.

53.Delegatul Comisiei preconizează achitarea sumei, însă lasă la discreţia Curţii stabilirea sumei totale.

54.Curtea a constatat că reclamantul a suferit daune morale incontestabile. Luând în considerare diverse elemente pertinente şi statuând în baza articolului 50 (art. 50),  a alocat părinţilor lui întreaga sumă de 150 000 f. Care a fost solicitată.

B. Costuri şi chieltuieli

55.X a solicitat de asemenea 30 000 f. cu titlu de costuri şi chieltuieli suportate în faţa Comisiei şi Curţii.

56.Delegatul Comisiei a considerat aceste pretenţii justificate. În ce priveşte Guvernul, el nu s-a opus.

57.Curtea le acceptă în totalitate în baza informaţiilor sale şi a jurisprudenţei sale în acest domeniu.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

 Hotărăşte, că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1);Hotărăşte, că Statul pârât trebuie să achite părinţilor reclamantului, în termen de trei luni, 150 000 (o sută cincizeci de mii) f. cu titlu de daune şi 30 000 (treizeci de mii) f. cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Realizată în franceză şi în engleză şi pronunţată în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg,  31 martie 1992.

    Pentru preşedinte

Feyyaz GÖLCÜKLÜ

        Judecător

Marc-André EISSEN

        Grefier

[1]Nota grefierului

1. Cauza are nr. 81/1991/333/406. Primele două cifre arată poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele două arată locul ei pe lista care cuprinde cazurile cu care Curtea a fost sesizată de la origine şi cea a cererilor iniţiale (la Comisie) corespunzătoare.

[2]2. Amendat de articolul 11 din Protocolul Nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

[3]Nota grefierului:

1. Din raţiuni de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (volumul 234-C din seria A a Publicaţiilor Curţii), dar oricine îl poate procura  la grefă.

 

Full & Egal Universal Law Academy