©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Y. împotriva Norvegiei – 56568/00
Hotărârea din 11.02.2003 (Secţia a III-a)
Art. 6
Art. 6 § 2
Prezumţia de nevinovăţie
Constatarea făcută de o instanţă în cadrul unei proceduri civile, ulterior achitării pe latura penală, conform căreia pârâtul „a săvârşit infracţiunile”: încălcare
În fapt – Reclamantul a fost declarat vinovat de lovire, agresiune sexuală şi omor, fiind obligat la plata unei despăgubiri de 100 000 de coroane norvegiene părinţilor victimei. Acesta a sesizat curtea de apel care, după ascultarea martorilor, l-a achitat acceptând verdictul juriului. A doua zi, după ascultarea pledoariilor avocaţilor din partea reclamantului şi a părinţilor victimei, curtea de apel a confirmat decizia de acordare a unei despăgubiri. Instanţa a reţinut că era clar că „toate probabilităţile indicau că reclamantul a săvârşit infracţiunile” şi a considerat „clar probabil” că reclamantul a „săvârşit infracţiunile”. Comitetul de selecţie a recursurilor de la Curtea Supremă i-a refuzat reclamantului formularea recursului, deşi acesta avea ca obiect examinarea mijloacelor de probă, dar i-a acordat această permisiune cu privire la contestarea modului în care s-a desfăşurat procedura la curtea de apel şi interpretarea pe care această instanţă a dat-o dreptului. Curtea Supremă a respins recursul.
În drept – Art. 6 § 2: faptul că reclamantul a rămas „acuzat” până când achitarea sa rămâne definitivă nu prezintă relevanţă pentru cererea de despăgubiri, care se baza pe Legea din 1969 privind repararea prejudiciilor. O persoană poate fi obligată la plata unei despăgubiri fără să fie angajată răspunderea penală. Chiar dacă victima alege să conexeze cererea de reparaţie procedurii penale, cererea se consideră în continuare ca fiind „civilă”. De altfel, aşa a şi considerat-o Curtea Supremă. Prin urmare, cererea de despăgubiri nu a fost considerată ca fiind o „acuzaţie în materie penală”, conform dreptului intern. În ceea ce priveşte natura procedurii, cererea trebuia examinată în baza principiilor specifice normelor de drept în materie de răspundere civilă. Soluţia pronunţată în procedura penală nu era decisivă pentru cererea civilă; problema reparaţiei trebuia să fie supusă unei analize juridice diferite, bazate pe criterii şi cerinţe în materie de probe care, sub diverse aspecte importante, diferă de cele aplicabile în domeniul răspunderii penale. Faptul că un act care poate da naştere unei acţiuni civile reuneşte şi elemente constitutive obiective ale unei infracţiuni nu constituie un motiv suficient pentru a-l considera pe pârât ca fiind „acuzat de o infracţiune”. De asemenea, faptul că probele prezentate în procesul penal servesc la stabilirea consecinţelor faptei în domeniul civil nu justifică o astfel de concluzie. Altminteri, art. 6 § 2 ar avea ca efect indezirabil lipsirea victimei de posibilitatea de a cere o despăgubire, ceea ce ar constitui o limitare arbitrară şi disproporţionată a dreptului său de acces la o instanţă. O interpretare aşa de largă nu ar fi susţinută nici de textul art. 6 § 2, nici de vreo convergenţă a sistemelor juridice naţionale din statele contractante. Prin urmare, achitarea nu trebuie să împiedice stabilirea, pe baza unor cerinţe mai puţin stricte privind probele, a unei răspunderi civile care presupune obligaţia de a plăti o despăgubire pentru aceleaşi fapte. Cu toate acestea, dacă decizia internă pronunţată în acţiunea civilă ar conţine o declaraţie privind răspunderea penală a pârâtului, atunci s-ar ridica o problemă ce intră sub incidenţa art. 6 § 2 din Convenţie. În prezenta cauză, trebuie cercetat dacă, prin modul lor de acţiune sau prin limbajul folosit în motivare, instanţele interne au creat între procedura penală şi acţiunea în despăgubiri care i-a urmat o legătură vădită care să justifice includerea acţiunii în despăgubiri în sfera de aplicare a art. 6 § 2. Curtea de apel a considerat că era „clar probabil că [reclamantul a] săvârşit infracţiunile”, iar Curtea Supremă, care a confirmat această hotărâre folosind totuşi o formulare mai circumspectă, nu a remediat această problemă. Formularea folosită depăşeşte cadrul civil şi astfel s-a pus la îndoială temeinicia achitării, ceea ce a creat o legătură suficientă cu procedura penală anterioară. Prin urmare, art. 6 § 2 este aplicabil acţiunii în despăgubire şi a fost încălcat.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy