©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A CINCEA
HOTĂRÂREA
din 28 mai 2015
În Cauza Y. împotriva Sloveniei
Cererea nr. 41107/10
Strasbourg
definitivă la 28/08/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie.
Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Y. împotriva Sloveniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Mark Villiger, preşedinte, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, André Potocki, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 martie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 41107/10 îndreptată împotriva Republicii Slovenia, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Y. (reclamanta), a sesizat Curtea la 17 iulie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele secţiei a încuviinţat cererea reclamantei pentru păstrarea anonimatului (art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul J. Ahlin, avocat în Ljubljana. Guvernul sloven (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna B. Jovin Hrastnik, procuror.
3. Reclamanta a susţinut că procesul penal având ca obiect agresiunile sexuale săvârşite asupra sa a avut întârzieri nejustificate, nu a fost imparţial şi a expus-o unor experienţe traumatizante care i-au afectat integritatea persoanei.
4. La 20 februarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
i. circumstanţele cauzei
A. Contextul general
5. Reclamanta s-a născut în Ucraina în 1987 şi a venit în Slovenia în 2000, împreună cu sora şi mama sa, care s-a căsătorit cu un cetăţean sloven.
6. Potrivit reclamantei, în perioada iulie–decembrie 2001, pe când avea 14 ani, a fost agresată sexual în mod repetat de către prietenul de familie X, în vârstă de 55 de ani pe atunci, care, împreună cu soţia sa, avea deseori grijă de reclamantă şi o ajuta cu pregătirile pentru concursurile de frumuseţe.
7. În iulie 2002, reclamanta şi-a informat mama despre agresiunile sexuale comise de X, dar nu a dorit să discute despre acestea cu nimeni altcineva.
8. La 15 iulie 2002, un preot a depus la Poliţia Maribor o declaraţie în care preciza că mama reclamantei i-a menţionat temerea sa că reclamanta fusese violată de X.
B. Ancheta poliţiei
9. La 16 iulie 2002, mama reclamantei a depus o plângere penală împotriva lui X, susţinând că X a constrâns-o de mai multe ori pe reclamantă să întreţină raporturi sexuale cu el.
10. La 17 iulie 2002, reclamanta a fost audiată de Poliţia Maribor şi a descris cum X a constrâns-o la diverse activităţi sexuale. În ceea ce priveşte intervalul de timp al agresiunilor, reclamanta a declarat că X a încercat prima dată să o sărute înainte de iulie 2001, când ea a început să lucreze ca model în prezentări de modă. În continuare, reclamanta a descris mai multe situaţii în care X a agresat-o sexual. Într-una din situaţii, în timp ce dormea acasă la X, acesta s-a aşezat peste ea şi a încercat să întreţină raporturi sexuale cu ea; acesta i-a depărtat picioarele cu o mână şi cu cealaltă mână i-a acoperit gura ca să o împiedice să ţipe, însă a fost întrerupt de fiul lui mai mic care a urcat scările. Într-o altă situaţie, pe când erau la o piscină, X a pipăit-o în timp ce se aflau în apă. Într-o altă situaţie, X ar fi dus-o pe reclamantă la un atelier abandonat, deţinut de familia lui, şi a făcut sex oral cu ea. În plus, potrivit reclamantei, X a constrâns-o la cel puţin trei acte sexuale orale, o dată la el acasă, o dată în garajul societăţii comerciale a acestuia, iar a treia oară în furgoneta lui parcată în pădurea din apropierea oraşului. Reclamanta susţine că, în ultima dintre situaţiile de mai sus, ar fi încercat să scape; cu toate acestea, necunoscând împrejurimile, s-a întors la furgonetă. Reclamanta a declarat că X a încercat de câteva ori să aibă raporturi sexuale cu ea, dar nu era sigură dacă acesta a reuşit să o penetreze. Aceasta a mai afirmat că a încercat să se apere plângând şi împingându-l pe X la o parte, dar fără succes.
11. De asemenea, reclamanta a fost examinată de un expert în ginecologie, care a constatat că himenul ei era intact. În plus, în iulie şi august 2002, poliţia l-a audiat pe X, care a negat orice raporturi sexuale cu reclamanta, precum şi alţi trei martori.
12. În urma unor încercări nereuşite de a obţine informaţii concrete de la poliţie cu privire la mersul anchetei, mama reclamantei s-a plâns la Parchetul Districtului Maribor.
13. La 27 iunie 2003, Parchetul a trimis Poliţiei Maribor o scrisoare prin care cerea să îi fie trimisă imediat plângerea penală depusă împotriva lui X.
14. La 18 august 2003, poliţia a trimis Parchetului un raport în care preciza că reclamanta nu a fost în măsură să facă o prezentare detaliată a acuzaţiilor sale şi să indice locurile unde au fost săvârşite presupusele violuri. Poliţia a constatat că reclamanta a dat impresia că suferă de stres psihologic sever şi de teamă faţă de reacţia mamei sale. Poliţia a concluzionat că era imposibil să se confirme acuzaţiile ei de viol, dar la fel de imposibil era să se stabilească motivele stresului ei emoţional sever.
C. Cercetarea judecătorească
15. La 28 august 2003, Parchetul a depus o cerere pentru cercetare judecătorească în privinţa lui X, în baza învinuirilor de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani. În cerere se susţinea că X a constrâns-o pe reclamantă la acte sexuale orale şi a avut raporturi sexuale cu ea de cel puţin trei ori, împotriva voinţei acesteia şi deşi aceasta a opus rezistenţă.
16. La 7 ianuarie 2005, X a fost citat în faţa judecătorului de instrucţie la Judecătoria Maribor. Acesta a refuzat să dea o declaraţie orală. La 10 martie 2005, X - reprezentat de un avocat - a depus o declaraţie scrisă în care a negat învinuirile. Acesta a mai depus un raport medical în care se preciza că braţul său stâng era imobilizat de la naştere.
17. La 26 mai 2005, judecătorul de instrucţie a pronunţat o decizie de începere a urmăririi penale faţă de X. Acesta din urmă a atacat decizia, însă apelul său a fost respins de completul de judecată prealabilă al Judecătoriei Maribor.
18. La 17 octombrie 2005, reclamanta a fost audiată în calitate de martor în faţa Judecătoriei Ljubljana, care a solicitat desfăşurarea audierii acolo deoarece reclamanta locuia în zona respectivă. Audierea a continuat în data de 8 noiembrie 2005. X şi avocatul său nu au fost informaţi despre audiere. În mărturia sa, reclamanta a dat detalii despre data, locul şi modul în care au avut loc presupusele infracţiuni. Mai întâi, aceasta a descris agresiunea săvârşită în casa lui X, în timp ce dormea acolo, reamintind faptul că X a fost întrerupt de fiul său. Potrivit declaraţiei reclamantei, a doua agresiune a avut loc atunci când, în loc să o conducă acasă pe reclamantă, X a parcat în pădure şi a început să o sărute cu forţa. X a dezbrăcat-o apoi pe reclamantă, i-a depărtat picioarele cu o mână şi cu cealaltă mână i-a imobilizat acesteia încheieturile mâinilor şi din nou a încercat să aibă raporturi sexuale cu ea; dar nu a existat penetrare. Reclamanta a relatat în continuare că în altă zi X a dus-o la atelierul abandonat al familiei şi a constrâns-o la un act sexual oral. Aceasta a declarat că a încercat să se elibereze din strânsoarea lui, dar că X i-a imobilizat din nou încheieturile şi a pălmuit-o peste faţă. X a încercat din nou o penetrare vaginală, dar nu a reuşit. X i-a impus să nu spună nimănui despre ei, altminteri el va aranja deportarea ei şi a familiei din Slovenia. Reclamanta a adăugat că îşi amintea cu exactitate aceste trei situaţii şi că incidentele au avut loc exact aşa cum le-a descris, dar că au mai existat incidente similare în perioada iulie–decembrie 2001.
19. La 13 şi 20 decembrie 2005, soţia lui X şi un alt martor au fost audiaţi de către judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Maribor.
20. La 13 ianuarie 2006, Judecătoria Koper, la solicitarea Judecătoriei Maribor, a audiat-o pe martora D., care a declarat că reclamanta o informase despre presupusul viol.
21. La 14 aprilie 2006, judecătorul de instrucţie a audiat-o pe martora H., angajată în cadrul societăţii comerciale a lui X şi a soţiei acestuia. H. a declarat că nu a observat un comportament necorespunzător al lui X faţă de reclamantă la sediul societăţii.
22. La 16 mai 2006, judecătorul de instrucţie a desemnat un expert în ginecologie, B., pentru a stabili probabilitatea ca reclamanta să fi întreţinut raporturi sexuale în perioada iulie–decembrie 2001. Expertul a consultat-o pe reclamantă, care a refuzat examinarea clinică. Aceasta i-a declarat lui B., printre altele, că, în ciuda încercărilor lui X, nu a existat o penetrare sexuală propriu-zisă. În timpul consultaţiei, expertul a confruntat-o pe reclamantă cu raportul de expertiză ortopedică în care se afirma că X nu şi-ar fi putut folosi braţul stâng în modurile descrise de ea, la care reclamanta a răspuns că l-a văzut pe X ridicând unele obiecte grele. De asemenea, B. i-a prezentat reclamantei raportul poliţiei în care se afirma că aceasta nu a fost în măsură să descrie în detaliu agresiunile sexuale şi locurile exacte şi a întrebat-o de ce nu a folosit niciun mijloc de apărare împotriva lui X, cum ar fi zgârieturile sau muşcăturile. Reclamanta a răspuns că nu s-a apărat sau că nu s-a putut apăra. La 19 iunie 2006, expertul a întocmit raportul, care s-a bazat pe probele aflate la dosar, inclusiv raportul de expertiză ginecologică din 2002 în care s-a consemnat că himenul reclamantei era intact la momentul respectiv, precum şi conversaţia avută cu reclamanta. Expertul a constatat că nu exista nimic care să indice cu certitudine faptul că reclamanta a întreţinut raporturi sexuale cu X în perioada în litigiu. Pe lângă opinia sa medicală, expertul a comentat că existau anumite neconcordanţe în descrierea făcută de reclamantă cu privire la incidentele în litigiu. Rezultă din raport că niciuna dintre pretinsele neconcordanţe nu avea legătură cu vreo problemă medicală.
23. La 20 iunie 2006, judecătorul de instrucţie a desemnat un expert în psihologie clinică, R. Aceasta din urmă, după ce a consultat-o pe reclamantă, şi-a prezentat raportul la 4 iulie 2006 şi a concluzionat următoarele:
„Începând din 2001, Y. a prezentat toate simptomele specifice unei victime a unei agresiuni sexuale şi altor tipuri de agresiuni (simptome emoţionale, comportamentale şi fizice).
...
Pe lângă consecinţele emoţionale, fata prezintă modele foarte tipice de comportament faţă de agresiunea pe care a suferit-o, precum şi unele simptome fizice (tulburări de somn, coşmaruri, leşinuri). Simptomele sunt menţionate în raport...
Gravitatea consecinţelor – fizice si sexuale, în special – este dificil de evaluat în acest moment. Dar, la fel ca cele pe termen scurt, consecinţele pe termen lung pot fi estimate. Amploarea lor reală va deveni evidentă în etapele-cheie ale vieţii fetei şi în situaţii de stres.
...
Din cauza acestor efecte, care sunt cele mai grave în sfera ei psihologică ... este de o importanţă foarte marginală dacă în timpul comportamentului violent al făptuitorului copilul-victimă a suferit deflorarea himenului sau nu...
Modelele comportamentale sexuale pot fi evaluate corespunzător doar de către un expert în psihologie clinică...”
24. La 15 septembrie 2006, Parchetul Maribor l-a trimis în judecată pe X pentru agresiune sexuală săvârşită împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în conformitate cu art. 183 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Contestaţia lui X faţă de actul de inculpare a fost respinsă de camera preliminară a Judecătoriei Maribor la 20 octombrie 2006.
D. Procesul
25. Judecătoria Maribor a programat o şedinţă pentru data de 27 iunie 2007. Cu toate acestea, termenul a fost amânat la cererea lui X, în baza unui document care preciza că acesta se afla în concediu medical de câteva săptămâni.
26. S-a stabilit un nou termen pentru 3 octombrie 2007, dar a fost amânat la cererea avocatului lui X. Următorul termen a fost stabilit pentru 12 noiembrie 2007. Cu toate acestea, din cauza absenţei unui jurat, şedinţa a fost amânată. Ulterior, X a informat instanţa că urma să plece într-o călătorie de afaceri, motiv pentru care şedinţa următoare a fost amânată până la 16 ianuarie 2008.
27. La 16 ianuarie 2008, X nu s-a prezentat în faţa instanţei. La 17 ianuarie 2008, a prezentat o adeverinţă (de scutire) medicală.
28. La 25 ianuarie 2008, avocatul lui X a informat instanţa că X i-a anulat împuternicirea avocaţială şi că din acea dată va fi reprezentat de un alt avocat, M. Instanţa nu a primit însă noua împuternicire avocaţială prin care M. era autorizat ca apărător al lui X. Deoarece X a fost inculpat pentru o infracţiune ce necesită reprezentare obligatorie, la 28 ianuarie 2008, instanţa l-a desemnat pe M. ca avocat din oficiu al lui X.
29. La 14 martie 2008, instanţa a desfăşurat o şedinţă, la care publicul nu a avut acces pe motiv de protejare a vieţii private şi a moralei publice. Instanţa l-a audiat pe X. În cadrul şedinţei, avocatul reclamantei a solicitat recuzarea din procedură a lui M., avocatul lui X, pe motiv că în 2001 reclamanta şi mama sa l-au consultat cu privire la chestiunile în litigiu. În plus, mama reclamantei a avut o relaţie intimă cu el. M. a negat că ar fi văzut-o vreodată pe reclamantă sau pe mama ei şi a spus că singurul lucru pe care îl ştia era acela că avocatul la cabinetul căruia lucrase la vremea respectivă l-a reprezentat pe soţul separat al mamei reclamantei în acţiunea de divorţ. Completul a respins cererea reclamantei, hotărând că nu există motive legale pentru a-l exclude pe avocat din procedură.
30. La 14 martie 2008, X a prezentat observaţii scrise, susţinând că nu putea folosi forţa fizică împotriva reclamantei deoarece braţul său stâng prezenta un handicap grav încă de la naştere şi era cu 15 cm mai scurt decât braţul drept. X susţinea că practic nu-şi putea folosi deloc braţul cu handicap. De asemenea, a afirmat că împreună cu familia sa le-a ajutat pe reclamantă şi sora ei să se integreze în noua societate şi să înveţe limba slovenă, în timp ce mama lor se ocupa de activităţile sale private. Potrivit lui X, acuzaţiile de agresiuni sexuale au fost determinate de mama reclamantei, care dorea să îl şantajeze pentru bani.
31. La 14 aprilie 2008, avut loc cea de-a doua şedinţă de judecată. X a fost audiat de procuror în mare parte cu privire la capacitatea de a-şi folosi braţul stâng şi în acest sens a recunoscut că, deşi de obicei conducea autoturisme cu transmisie automată, uneori conducea şi un autoturism mai mic, cu transmisie manuală. Cu toate acestea, când a fost întrebat dacă a condus vreodată un camion, X a răspuns că acest lucru nu are relevanţă în cauză, recunoscând totuşi că avea permis de conducere pentru toate categoriile de autovehicule. Ulterior, reclamanta a fost chemată să depună mărturie; instanţa a încuviinţat cererea sa ca X să fie absent din sala de şedinţă. În timp ce povestea incidentele de agresiune sexuală săvârşite de X, reclamanta a plâns în mod repetat şi, din acest motiv, şedinţa a fost amânată pentru câteva minute. După aceea, M. – avocatul lui X i-a adresat întrebări reclamantei, dorind să afle ce înălţime şi ce greutate avea aceasta în perioada în litigiu. Reclamanta a devenit foarte agitată şi l-a întrebat pe M. de ce, după ce fusese prima persoană care a aflat povestea ei, acum dorea să afle acele informaţii şi de ce era avocatul lui X. M. a comentat că asta făcea parte din tactică. Din cauza stresului resimţit de reclamantă, şedinţa s-a amânat.
32. La 9 mai 2008, instanţa a desfăşurat cea de-a treia şedinţă. Audierea reclamantei a continuat în absenţa lui X. Când a fost întrebată ce părere are - în retrospectivă - despre situaţia respectivă, reclamanta a plâns şi a afirmat că nu a ajutat-o nimeni şi că procedura a fost tergiversată timp de mai mulţi ani, timp în care ea retrăia trauma.
33. La 27 august 2008, reclamanta a formulat o cerere de urgentare, în conformitate cu Legea privind protejarea dreptului la judecarea cauzei fără întârziere nejustificată (denumită în continuare „Legea din 2006”), în vederea accelerării procedurii.
34. La 26 septembrie 2008, instanţa a desfăşurat cea de-a patra şedinţă în absenţa publicului; în cadrul acesteia, X i-a adresat personal reclamantei peste o sută de întrebări, începând cu un comentariu sub forma unei întrebări: „Este adevărat că mi-ai spus şi mi-ai arătat că poţi plânge la comandă şi apoi toată lumea te crede”. Din procesul-verbal de şedinţă nu reiese dacă reclamanta a dat vreun răspuns. X i-a adresat apoi reclamantei o serie de întrebări menite să demonstreze că s-au văzut mai ales la reuniunile familiilor lor sau atunci când reclamanta, care avea nevoie de transport sau alt tip de asistenţă, a căutat în mod activ compania sa. Printre întrebările puse de X s-au numărat următoarele: „Este adevărat că nu te-aş fi putut agresa în seara zilei incidentului, aşa cum ai afirmat, în data de 14 aprilie”, „Este adevărat că, dacă aş fi vrut să-mi satisfac nevoile sexuale, te-aş fi sunat cel puţin o dată”, „De ce m-ai sunat în septembrie şi mi-ai cerut să te scot din oraş, dacă te-aş fi violat deja de cinci ori anterior acestei date”, „De ce m-ai sunat, din moment ce eu cu siguranţă nu te-am sunat niciodată”, sau „Este adevărat că ai cerut în mod expres să mergem doar noi cu maşina în afara oraşului, deoarece doreai să vorbeşti cu mine şi să sărbătoreşti succesul la un concurs de frumuseţe”. Reclamanta a insistat că nu l-a sunat pe X şi nu a iniţiat vreo ieşire cu el, dar că acesta a sunat-o. X a întrebat, de asemenea, dacă reclamanta îi spusese că, atunci când va avea un prieten, va sta întotdeauna deasupra, deoarece dorea să fie partenerul dominant.
35. De asemenea, X a susţinut că acuzaţiile de viol au fost puse la cale de mama reclamantei. Prin urmare, acesta i-a adresat reclamantei numeroase întrebări despre mama ei, inclusiv despre cunoştinţele de limba slovenă, munca şi relaţiile personale ale acesteia. În plus, X a confruntat-o pe reclamantă cu raportul medical în care s-a consemnat că braţul lui stâng prezenta un handicap grav. Reclamanta a insistat că l-a văzut pe X folosindu-şi braţul stâng în viaţa de zi cu zi, inclusiv conducând autoturisme, ridicându-şi copiii în braţe şi transportând ghiozdanele acestora, precum şi cutii şi sticle. În timpul audierii, X a contestat acurateţea şi credibilitatea răspunsurilor reclamantei, făcând ample comentarii despre circumstanţele descrise de aceasta şi negând versiunea ei asupra evenimentelor. A continuat să facă acest lucru chiar şi după ce preşedintele completului i-a explicat că va avea posibilitatea să-şi prezinte observaţiile după ascultarea reclamantei.
36. În timpul audierii în contradictoriu, X a repetat o serie de întrebări şi în cele din urmă a fost avertizat în acest sens de către preşedintele completului. Mai mult, preşedintele completului a interzis şapte întrebări despre care a considerat că nu sunt relevante pentru judecată.
37. În trei ocazii, instanţa a dispus o scurtă pauză din cauza agitaţiei şi plânsetelor reclamantei. După una dintre aceste pauze, X a întrebat-o pe reclamantă dacă s-ar simţi mai bine dacă ar merge cu toţii la cină, ca pe vremuri, şi poate că atunci nu ar mai plânge atât de mult.
38. La un moment dat, reclamanta a solicitat instanţei să amâne şedinţa deoarece întrebările erau prea stresante pentru ea. Cu toate acestea, după ce X i-a spus că următoarea şedinţă putea avea loc abia după data de 19 noiembrie 2008, după ce se va întoarce dintr-o călătorie de afaceri, reclamanta a declarat, plângând, că acesta ar trebui să continue cu întrebările deoarece vrea să termine odată. În cele din urmă, după patru ore de audiere în contradictoriu a reclamantei, preşedintele completului a suspendat şedinţa până la data de 13 octombrie 2008.
39. Soţia şi soacra lui X, precum şi o angajată a societăţii acestuia au fost audiate în cadrul următoarei şedinţe; toate cele trei persoane au afirmat că X putea folosi foarte puţin braţul stâng şi cu siguranţă nu putea ridica obiecte grele.
40. La 24 noiembrie 2008 a avut loc a şasea şedinţă. Chestionarea reclamantei de către X a durat o oră şi jumătate. Când a fost întrebată de M. - avocatul lui X, reclamanta a afirmat din nou că i-a spus deja toată povestea cu ceva timp în urmă. M. a negat acest lucru, declarând că dacă ar fi fost informat, ar fi sfătuit-o pe reclamantă să meargă la spital şi la poliţie. După ce s-a terminat audierea reclamantei, a fost audiată mama acesteia, în principal cu privire la relaţiile ei personale.
41. La sfârşitul şedinţei, M. - avocatul lui X a confirmat că a întâlnit-o pe mama reclamantei în perioada în care a lucrat într-un birou de avocatură împreună cu un avocat care a reprezentat-o într-o acţiune în justiţie. Acesta a mai afirmat că va informa instanţa în termen de 3 zile dacă va face cerere de recuzare de la reprezentarea lui X în procedura în litigiu. La 25 noiembrie 2008, M. a solicitat instanţei să fie recuzat din procedură deoarece a fost afectat personal de anumite declaraţii făcute de mama reclamantei.
42. La şedinţa din 15 decembrie 2008, instanţa a respins cererea lui M. - avocatul lui X, constatând că nu există niciun motiv legal pentru recuzarea lui. De asemenea, expertul în ginecologie B. a fost audiat ca martor. Acesta a recunoscut că, pentru a clarifica circumstanţele, a abordat în raportul său şi unele aspecte care nu făceau parte din cererea judecătorului de instrucţie. Mai mult, el a reiterat faptul că himenul reclamantei era intact în perioada în litigiu.
43. La 22 ianuarie 2009, instanţa a desfăşurat cea de-a opta şedinţă în cauză şi l-a audiat pe expertul în psihologie clinică R., care a declarat din nou că agresiunea sexuală săvârşită cu mult timp în urmă nu putea fi dovedită prin nicio probă materială şi că se pot evalua numai consecinţele psihologice. Aceasta a mai reiterat că reclamanta prezenta simptome clare de agresiune sexuală.
44. La 20 februarie 2009, instanţa l-a desemnat pe T., un alt expert în ginecologie, pentru a emite un aviz cu privire la chestiunea dacă reclamanta ar fi putut întreţine raporturi sexuale în perioada în litigiu, având în vedere rezultatele examinării ei medicale (a se vedea supra, pct. 11). La 10 martie 2009, expertul a prezentat raportul său, în care atesta că acele rezultate nu erau în contradicţie cu descrierea evenimentelor în litigiu făcută de reclamantă.
45. La 16 martie 2009, instanţa a desfăşurat o şedinţă în care l-a desemnat pe N., expert în ortopedie, să emită un aviz cu privire la chestiunea dacă X ar fi putut efectua actele descrise de reclamantă, deşi braţul lui stâng prezenta handicap.
46. La 5 mai 2009, expertul N. a prezentat raportul său, în care a constatat că braţul stâng al lui X prezenta un handicap sever şi că, din aceste motive, unele incidente nu s-ar fi putut întâmpla în modul descris de reclamantă.
47. La 8 iunie 2009, instanţa a desfăşurat o şedinţă în care expertului N. i-au fost adresate întrebări. Pe lângă întrebările adresate de avocatul reclamantei, N. a explicat că şi-a bazat opinia pe documentele din dosarul medical al lui X, radiografiile pe care i le-a adus X şi examinarea lui X.
48. În data de 9 iulie 2009 a avut loc o nouă şedinţă de judecată. Reclamanta a solicitat adresarea de întrebări suplimentare lui N.
49. La 29 septembrie 2009, instanţa a desfăşurat cea de-a douăsprezecea şi ultima şedinţă în cauză. În cadrul şedinţei, reclamanta şi procurorul au adresat întrebări expertului N., care a declarat, printre altele, că X îşi putea folosi braţul stâng doar pentru a ajuta braţul drept la îndeplinirea anumitor sarcini, dar că braţul stâng nu avea practic nicio putere. În opinia expertului, X nu ar fi putut să depărteze picioarele reclamantei cu braţul lui stâng şi nici nu ar fi putut să-şi dea jos pantalonii aşa cum a susţinut aceasta. După ce a fost întrebat de către procuror dacă evaluarea sa se baza pe supoziţia că reclamanta şi-a folosit toate forţele pentru a se opune lui X, N. a declarat: „Nu mi-am bazat concluzia pe supoziţia respectivă deoarece nu ştiu dacă aceasta a opus rezistenţă sau dacă s-a conformat de bunăvoie.” După ce a fost întrebat dacă reclamanta, care pe atunci avea 14 ani, i-ar fi putut opune rezistenţă lui X care, potrivit declaraţiilor, era culcat peste ea, expertul a spus că este de părere că da. N. a mai declarat că, deşi X avea braţul drept mai puternic decât alte persoane, acesta nu ar fi putut să o agreseze pe reclamantă aşa cum susţinea aceasta.
50. După audierea lui N., reclamanta, care a solicitat şi a obţinut un alt aviz ortopedic extra-judiciar în care se preciza că X avea totuşi o capacitate limitată de a-şi folosi braţul stâng, a cerut desemnarea unui alt expert în ortopedie pe motiv că există îndoieli privind concluziile lui N. Această cerere, ca şi cererea reclamantei ca instanţa să citeze ca martori şi pe sora ei şi pe fostul soţ al mamei sale, care l-ar fi văzut pe X vâslind cu ambele braţe, a fost respinsă de instanţă ca lipsită de necesitate. A fost respinsă şi cererea procurorului pentru o nouă audiere a reclamantei.
51. La sfârşitul şedinţei, instanţa a pronunţat hotărârea prin care l-a achitat pe X de toate învinuirile. În baza acestui verdict, instanţa i-a indicat reclamantei să continue, în faţa instanţei civile, acţiunea în despăgubiri pe care a declanşat-o în cursul procedurii.
52. La 15 decembrie 2009, reclamanta a formulat o nouă cerere de urgentare în conformitate cu Legea din 2006. La 22 decembrie 2009, a primit răspunsul instanţei, care o informa că motivarea scrisă a hotărârii i-a fost trimisă în acea zi.
53. În motivarea scrisă, instanţa a explicat că raportul de expertiză în ortopedie contesta capacitatea lui X de a îndeplini anumite acte descrise de reclamantă, pentru care acesta ar fi trebuit să folosească ambele braţe. Conform explicaţiilor expertului, X nu avea nici măcar capacitatea de a-şi mişca mâna stângă într-o poziţie care să îi permită să-şi dea jos pantalonii ori să depărteze picioarele reclamantei. Potrivit instanţei, faptul că unele dintre afirmaţiile reclamantei au fost infirmate de expert a ridicat îndoieli cu privire la întreaga ei versiune asupra incidentelor. În baza principiului că orice îndoială rezonabilă ar trebui să fie în beneficiul inculpatului (in dubio pro reo), instanţa l-a achitat pe X. În ceea ce priveşte raportul expertului în psihologie R., care a constatat că reclamanta a suferit agresiuni sexuale, instanţa a observat că nu se poate ignora hotărârea pronunţată într-un alt proces în care era implicat soţul separat al mamei reclamantei, în care instanţa competentă a stabilit că acesta a întreţinut raporturi sexuale în faţa reclamantei şi a surorii ei şi că, de asemenea, a avut un comportament inadecvat faţă de reclamantă.
54. La 30 decembrie 2009, procurorul a declarat apel, în care a criticat instanţa pentru că nu a luat în considerare faptul că - din cauza vârstei, sexului şi masei sale corporale - X era mult mai puternic decât reclamanta şi avea totodată o poziţie de putere din cauza statutului său economic şi social. Mai mult, procurorul a subliniat că X a condus vehicule cu transmisie manuală pentru care trebuia să-şi folosească ambele braţe. Procurorul a mai susţinut că infracţiunea în litigiu nu necesită ca actul sexual să fi fost săvârşit cu forţa; era suficient faptul că reclamanta s-a opus. Aceasta a subliniat, de asemenea, că procesul dura deja de 8 ani, ceea ce agrava trauma suferită de reclamantă.
55. Apelul a fost respins de Curtea Superioară Maribor la 26 mai 2010. Această instanţă a constatat că hotărârea pronunţată în primă instanţă a prezentat clar şi precis argumentele cu privire la îndoiala că X ar fi săvârşit presupusele fapte penale.
56. Ulterior, reclamanta a solicitat Procurorului General să depună o cerere pentru protecţia legalităţii (o cale extraordinară de atac). La 28 iulie 2010, Procurorul General a informat-o pe reclamantă că din cererea sus-menţionată se puteau lua în considerare numai elementele de drept, nu şi evaluarea faptelor, pe care reclamanta le-a pus în discuţie.
E. Despăgubiri pentru întârzieri în procesul penal
57. La 11 februarie 2011, reclamanta şi Guvernul au ajuns la o soluţionare pe cale amiabilă în conformitate cu Legea din 2006 pentru suma de 1 080 euro (EUR) pentru orice prejudiciu material şi moral suferit de reclamantă ca urmare a încălcării dreptului său la un proces fără întârziere nejustificată în procedurile contestate. Reclamanta a primit totodată 129,60 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
ii. dreptul şi practica interne relevante
A. Dreptul penal intern relevant
58. Art. 183 alin. (1) şi (2) C. pen. privind infracţiunea de agresiune sexuală săvârşită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în versiunea în vigoare în perioada în litigiu, prevedea următoarele:
„(1) O persoană care întreţine raporturi sexuale sau alte acte sexuale cu o persoană de sex opus sau de acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani, şi în cazul în care vârsta făptaşului şi cea a victimei sunt vădit disproporţionale, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 8 ani.
(2) Persoana care săvârşeşte fapta de mai sus asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 10 ani ori asupra unei persoane vulnerabile care nu a împlinit vârsta de 15 ani, sau care recurge la forţă ori la ameninţări la viaţa sau integritatea persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de 3 ani sau mai mult.
...”
59. Art. 148 din Codul de procedură penală, în versiunea în vigoare în perioada în litigiu, prevede că poliţia, după ce a încheiat ancheta preliminară cu privire la suspiciunea comiterii unei infracţiuni, trebuie să întocmească o plângere penală pe baza informaţiilor strânse şi să o transmită parchetului. Cu toate acestea, chiar dacă informaţiile strânse nu par să ofere temei pentru a o astfel de plângere penală, poliţia prezintă procurorului un raport privind acţiunile întreprinse.
60. În ceea ce priveşte protecţia minorilor victime ale unor infracţiuni de natură sexuală în cadrul cercetării judecătoreşti, Codul de procedură penală include o serie de dispoziţii care vizează protejarea minorilor care sunt victime sau martori în cadrul procedurilor penale. În procedurile având ca obiect infracţiuni contra integrităţii sexuale, este necesar ca, de la începerea procesului penal, minorii să dispună de un avocat pentru a le proteja drepturile. Victimelor minori care nu au avocat li se desemnează unul de către instanţa de judecată. De asemenea, se permite absenţa pârâtului din sală în timpul audierii martorilor care nu au împlinit vârsta de 15 ani şi care pretind a fi victime ale unor infracţiuni contra integrităţii sexuale. În acest sens, art. 240 din Cod prevede că minorii, în special cei care au fost afectaţi de infracţiune, trebuie audiaţi ţinând seama de vârsta lor, pentru a se evita orice efecte negative asupra stării lor psihice.
61. Pentru a asigura buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti, părţile şi victima au dreptul, în conformitate cu art. 191 din Codul de procedură penală din 1994, să adreseze preşedintelui instanţei responsabile de anchetă plângeri cu privire la întârzieri şi alte nereguli. La examinarea plângerii, preşedintele are obligaţia de a informa petentul cu privire la orice măsuri luate în acest sens.
62. În plus, în ceea ce priveşte intervalul de timp pentru programarea unui proces penal, art. 286 alin. (2) Codul de procedură penală prevede că preşedintele completului de judecată trebuie să programeze o primă şedinţă de judecată în termen de două luni de la primirea unui rechizitoriu. În caz contrar, acesta trebuie să informeze preşedintele instanţei respective, iar acesta din urmă este obligat să ia măsurile necesare pentru a programa şedinţa.
63. În ceea ce priveşte cursul şedinţei, art. 295 din Codul de procedură penală prevede că publicul poate fi exclus de la şedinţă dacă este necesar, de exemplu, pentru protecţia vieţii personale sau de familie a pârâtului ori a victimei. În conformitate cu art. 299 din Codul, preşedintele completului conduce şedinţa, dă cuvântul părţilor şi pune întrebări pârâtului, martorilor şi experţilor. De asemenea, este de datoria preşedintelui completului să se asigure de elucidarea pe deplin a cazului, de aflarea adevărului şi de eliminarea oricărui obstacol care tergiversează procedura.
64. Pârâtul poate fi scos temporar din sala de judecată în cazul în care un martor refuză să depună mărturie în prezenţa lui. Declaraţia martorului i se citeşte ulterior, iar acesta are dreptul de a-i pune întrebări martorului. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 334 alin. (2) din Codul de procedură penală, preşedintele completului va interzice orice întrebări care au fost puse deja sau care nu au legătură cu cauza ori prin însăşi formularea lor sugerează modul în care trebuie să li se răspundă.
B. Dreptul şi practica civile interne relevante
1. Acţiunea civilă în despăgubiri
65. Art. 148 din Codul privind obligaţiile care reglementează răspunderea persoanelor juridice pentru prejudiciul cauzat de unul dintre organele lor subsidiare, care se aplică de asemenea la stabilirea răspunderii statului pentru prejudicii, prevede că o persoană juridică este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat unui terţ de unul dintre organele sale subsidiare în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. Pentru a i se acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de stat, petentul are obligaţia de a dovedi toate cele patru elemente ale răspunderii statului, şi anume caracterul ilegal al acţiunii statului, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate şi neglijenţa sau culpa din partea statului.
66. În conformitate cu art. 179 din Codul privind obligaţiile, care constituie baza legală pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, o astfel de despăgubire se poate acorda în cazul încălcării drepturilor personalităţii ale unei persoane, precum şi pentru suferinţa fizică, suferinţa psihică cauzată de reducerea activităţilor de viaţă, mutilare, calomnie, decesul unei rude apropiate sau frică, cu condiţia ca circumstanţele cauzei, în special nivelul şi durata suferinţei şi fricii cauzate astfel, să justifice acordarea de despăgubiri.
67. Potrivit deciziei Curţii Supreme nr. II Ips 305/2009, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral se limitează strict la categoriile de prejudicii specificate în Codul privind obligaţiile, respectând principiul numerus clausus. Curtea Supremă de Justiţie a decis aşadar că prejudiciul moral cauzat de durata excesivă a unui proces nu poate fi inclusă în rândul categoriilor de prejudicii recunoscute de Codul privind obligaţiile, deoarece dreptul la un proces într-un termen rezonabil nu poate fi interpretat ca un drept al personalităţii.
2. Legea privind protejarea dreptului la judecarea cauzei fără întârziere nejustificată (Legea din 2006)
68. În conformitate cu art. 1 din Legea din 2006, orice parte la un proces – inclusiv victima unei infracţiuni – are garantat dreptul ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale fără întârziere nejustificată.
C. Dreptul internaţional relevant
69. Declaraţia privind principiile de bază ale justiţiei cu privire la victimele infracţiunilor şi victimele abuzului din partea puterii, adoptată prin Rezoluţia 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite prevede că victimele infracţiunilor trebuie să fie tratate cu compasiune şi respect faţă de demnitatea lor (Anexă, art. 4). Mai mult, capacitatea de reacţie a proceselor judiciare şi administrative la nevoile victimelor ar trebui înlesnită, printre altele, prin luarea de măsuri pentru a reduce la minim disconfortul victimelor, pentru a le proteja intimitatea, atunci când este necesar, şi pentru a garanta siguranţa acestora, precum şi a familiilor lor şi a martorilor în apărarea lor, împotriva intimidării şi represaliilor [Anexă, art. 6 lit. d)].
70. Victimele infracţiunilor beneficiază şi de protecţia conferită de legislaţia Uniunii Europene. În 2001, a fost adoptată Decizia-cadru a Consiliului privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (2001/220/JAI) în vederea elaborării unor norme minime pentru drepturile şi protecţia victimelor infracţiunilor. Articolul 2 din decizia-cadru obligă fiecare stat membru să asigure victimelor un rol real şi corespunzător în sistemul său de drept penal şi să garanteze victimelor un tratament corespunzător, care să le respecte demnitatea în cursul procedurii. De asemenea, articolul 3 obligă fiecare stat membru să garanteze victimelor posibilitatea de a fi audiate în cursul procedurii şi de a depune elemente de probă; cu toate acestea, trebuie adoptate măsurile corespunzătoare pentru ca autorităţile să interogheze victimele numai în măsura necesară procedurii penale. Articolul 8 obligă fiecare stat membru să adopte măsuri corespunzătoare pentru protecţia siguranţei şi vieţii private a victimei în cadrul unei proceduri judiciare. Printre altele, trebuie luate măsuri pentru a se asigura că se evită posibilitatea ca victimele şi ceilalţi infractori să se afle în contact în localurile judiciare, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedura penală. De asemenea, în cazul în care este necesar pentru protejarea victimelor – în special a celor mai vulnerabile – faţă de consecinţele depoziţiei făcute în şedinţă publică, fiecare stat membru garantează victimelor că vor putea beneficia de condiţii de depunere a mărturiei care permit atingerea acestui obiectiv, prin orice mijloc adecvat, compatibil cu principiile fundamentale ale dreptului său intern.
71. Mai mult, dorinţa statelor membre ale UE de a consolida drepturile victimelor infracţiunilor a condus la adoptarea Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului. Directiva, care trebuie implementată în cadrul legislaţiilor naţionale ale statelor membre ale UE până la data de 16 noiembrie 2015, prevede următoarele aspecte relevante:
Considerentul 19
„O persoană ar trebui să fie considerată victimă indiferent dacă autorul infracţiunii a fost identificat, arestat, urmărit în justiţie sau condamnat şi indiferent de legătura familială dintre aceştia. [...]”
Articolul 20
Dreptul la protecţie al victimelor în cursul cercetării
„Fără a se aduce atingere dreptului la apărare şi în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanţelor, statele membre se asigură că pe durata cercetărilor penale:
(a) audierile victimelor se desfăşoară fără întârzieri nejustificate, de îndată ce autoritatea competentă a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
(b) numărul audierilor victimelor este cât mai redus cu putinţă, iar audierile au loc numai atunci când sunt strict necesare pentru desfăşurarea cercetării penale;
...
(d) examinările medicale sunt reduse la minimum şi se desfăşoară numai atunci când sunt strict necesare în scopul procedurilor penale.”
Articolul 22
Evaluarea individuală a victimelor pentru identificarea nevoilor de protecţie specifice
„(1) Statele membre se asigură că victimele beneficiază de o evaluare promptă şi individuală, în conformitate cu procedurile naţionale, pentru a se identifica nevoile de protecţie specifice şi pentru a se determina dacă şi în ce măsură ar putea beneficia de măsuri speciale în cursul procedurilor penale, astfel cum se prevede la articolele 23 şi 24, datorită vulnerabilităţi deosebite la victimizare secundară şi repetată sau la intimidare şi răzbunare.
(2) Evaluarea individuală ia în considerare în special:
(a) caracteristicile personale ale victimei;
(b) tipul sau natura infracţiunii; şi
(c) circumstanţele infracţiunii.
(3) În contextul evaluării individuale, se acordă o atenţie deosebită victimelor care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii, victimelor afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale şi victimelor care sunt deosebit de vulnerabile din cauza relaţiei cu autorul infracţiunii şi a dependenţei de acesta, în special victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei bazate pe gen, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării, ale infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele cu dizabilităţi.
...”
Articolul 23
Dreptul la protecţie în cursul procedurilor penale de care beneficiază
victimele cu nevoi specifice de protecţie
„(1) Fără a se aduce atingere dreptului la apărare şi în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanţei, statele membre se asigură că victimele cu nevoi specifice de protecţie care beneficiază de măsurile speciale identificate ca urmare a unei evaluări individuale prevăzute la articolul 22 alineatul (1) pot beneficia de măsurile prevăzute la alineatele (2) şi (3) de la prezentul articol. O măsură specială preconizată ca urmare a evaluării individuale nu se pune la dispoziţie în cazul în care constrângeri de natură operaţională sau practică fac acest lucru imposibil sau în cazul în care există o nevoie urgentă de a audia victima şi neîndeplinirea acestui lucru ar putea aduce un prejudiciu victimei sau unei alte persoane ori ar putea afecta desfăşurarea procedurilor.
(2) Următoarele măsuri speciale se pun la dispoziţie în cursul cercetărilor penale pentru victimele cu nevoi specifice de protecţie identificate în conformitate cu articolul 22 alineatul (1):
...
(b) audierea victimei se desfăşoară de către sau prin intermediul unor profesionişti pregătiţi în acest scop;
...
(3) Următoarele măsuri sunt disponibile în cursul procedurilor judiciare pentru victimele cu nevoi specifice de protecţie identificate în conformitate cu articolul 22 alineatul (1):
(a) măsuri de evitare a contactului vizual între victime şi autorii infracţiunilor, inclusiv pe parcursul depunerii mărturiei, prin mijloace adecvate, inclusiv prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare;
(b) măsuri de garantare a posibilităţii ca victima să fie audiată în instanţă fără a fi prezentă, în special prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare adecvate;
(c) măsuri de evitare a adresării de întrebări inutile victimei privind viaţa privată, care nu sunt legate de infracţiunea respectivă; şi
(d) măsuri prin care să se permită derularea audierii în absenţa publicului.”
72. În data de 5 mai 2011, Consiliul Europei a adoptat Convenţia privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, care a intrat în vigoare la 1 august 2014. Convenţia a fost semnată de Slovenia la 8 septembrie 2011, dar nu a fost ratificată încă. Dispoziţiile relevante din Convenţie sunt următoarele:
Articolul 49 – Obligaţii generale
„1 Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că investigaţiile şi procedurile judiciare în legătură cu toate formele de violenţă acoperite de sfera de aplicare a prezentei Convenţii sunt desfăşurate fără întârzieri nejustificate, luând în considerare drepturile victimei pe parcursul tuturor etapelor procedurilor penale.
2 Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare, în conformitate cu principiile fundamentale ale drepturilor omului şi având în vedere înţelegerea dimensiunii de gen a violenţei, pentru a asigura investigarea eficace şi urmărirea judiciară a infracţiunilor stabilite în conformitate cu prezenta Convenţie.
Articolul 54 – Investigaţii şi dovezi
„Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că, în orice proceduri civile sau penale, dovezile referitoare la istoricul sexual şi la conduita sexuală a(l) victimei vor fi permise doar atunci când sunt relevante şi necesare.”
Articolul 56 – Măsuri de protecţie
„1 Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a proteja drepturile şi interesele victimelor, inclusiv nevoile lor speciale ca martori, în toate etapele investigaţiilor şi ale procedurilor judiciare, în special (prin):
a luarea de măsuri în vederea protecţiei lor, precum şi protecţiei familiilor lor şi a martorilor faţă de intimidare, represalii şi victimizare repetată;
b asigurarea faptului că victimele sunt informate, cel puţin în cazurile în care victimele şi familia ar putea fi în pericol atunci când agresorul evadează sau este eliberat temporar sau definitiv;
c informarea lor, în condiţiile prevăzute de legislaţia internă, cu privire la drepturile lor, la serviciile pe care le au la dispoziţie şi la traiectoria dată plângerii lor, la acuzaţii, la progresul general al investigaţiei sau al procedurilor, la rolul lor în acestea, precum şi la rezultatul cazului lor;
d dând posibilitatea victimelor, într-o manieră consecventă cu regulile procedurale ale legislaţiei interne, să fie audiate, să furnizeze dovezi, să le fie prezentate, direct sau printr-un intermediar, şi luate în considerare punctele de vedere, nevoile şi preocupările;
e punerea la dispoziţia victimelor de servicii de sprijin adecvate, astfel încât drepturile şi interesele lor să fie prezentate cum se cuvine şi luate în considerare;
f asigurarea faptului că se pot adopta măsuri pentru a proteja intimitatea şi imaginea victimei;
g asigurarea faptului că se evită, dacă este posibil, contactul dintre victime şi agresori în imobilele instanţelor de judecată şi ale agenţiilor guvernamentale de aplicare a legii;
h punerea la dispoziţia victimelor de interpreţi independenţi şi competenţi, atunci când victimele sunt părţi la proceduri sau atunci când furnizează dovezi;
i dând posibilitatea victimelor să depună mărturie în sala de judecată, conform regulilor prevăzute de legislaţia internă, fără a fi prezente sau, cel puţin, fără prezenţa pretinsului agresor, în special prin utilizarea tehnologiilor de comunicaţii adecvate, atunci când sunt disponibile.
2 Unui copil victimă sau unui copil martor a(l) violenţei împotriva femeilor şi al violenţei domestice trebuie să îi fie oferite, dacă este cazul, măsuri de protecţie speciale, luând în considerare cele mai bune interese ale copilului.”
ÎN DREPT
i. cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 şi art. 8 din Convenţie
73. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 şi art. 8 din Convenţie, că acţiunea penală privind agresiunile sexuale săvârşite asupra ei a fost în contradicţie cu obligaţia pozitivă a statului pârât de a asigura o protecţie juridică efectivă împotriva agresiunii sexuale, acţiunea fiind întârziată în mod nejustificat şi lipsită de imparţialitate şi expunând-o unor experienţe traumatice ca urmare a încălcării integrităţii persoanei sale. În plus, reclamanta a susţinut că nu a dispus de o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte plângerile sale, aşa cum prevede art. 13 din Convenţie.
74. Având în vedere natura şi fondul capetelor de cerere de mai sus, Curtea consideră că prezumtivele întârzieri şi lipsa de imparţialitate a instanţelor naţionale trebuie examinate exclusiv în conformitate cu art. 3 din Convenţie (a se vedea P.M. împotriva Bulgariei, nr. 49669/07, pct. 58, 24 ianuarie 2012), care prevede următoarele:
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
75. Celelalte capete de cerere formulate de reclamantă în ceea ce priveşte neacordarea măsurilor de protecţie în cadrul procesului penal, cu toate acestea, ridică anumite probleme privind întinderea obligaţiei statului de a proteja victimele infracţiunilor care compar ca martori în procesele penale. În circumstanţele specifice ale prezentei cauze, Curtea consideră că aceste probleme ar trebui examinate în raport cu art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Neepuizarea căilor de atac interne
76. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne pentru că nu a introdus împotriva statului o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de autorităţile publice, acţiune întemeiată pe art. 148 şi art. 179 din Codul privind obligaţiile. Potrivit Guvernului, orice comportament ilegal din partea autorităţilor ar putea constitui o încălcare a drepturilor personalităţii ale unei persoane. În susţinerea argumentelor sale, Guvernul a citat opt decizii ale Curţii Supreme adoptate în perioada 1999–2009 şi trei decizii ale Curţii Superioare Ljubljana din perioada 2010–2011, care arată că în unele cauze statul a fost declarat de instanţele naţionale răspunzător pentru prejudicii legate de activitatea salariaţilor săi şi exercitarea atribuţiilor acestora. De asemenea, Guvernul a prezentat mai multe decizii adoptate de Curtea Supremă, Curtea Superioară Ljubljana şi Curtea Superioară Maribor în perioada 1992–2011, decizii în care o gamă largă de drepturi – ca de exemplu dreptul la demnitatea persoanei, la integritate fizică şi psihică, la viaţa de familie, la un mediu de viaţă sănătos, la libertatea persoanei, la respectarea persoanelor decedate şi la inviolabilitatea domiciliului – au fost considerate drepturi ale personalităţii de către instanţe, iar încălcarea lor ilegală a fost declarată cauzatoare de suferinţă psihică ce necesită despăgubiri.
77. Reclamanta a contestat argumentele Guvernului, observând că prejudiciul moral putea fi solicitat numai în temeiul art. 179 din Codul privind obligaţiile în cauzele aflate sub incidenţa uneia dintre categoriile enumerate în articol, precum şi că nu exista nicio dovadă că instanţele naţionale considerau obligaţiile pozitive ale statului ca aparţinând uneia dintre aceste categorii sau, mai precis, ca drepturi ale personalităţii. Reclamanta a subliniat că jurisprudenţa invocată de Guvern nu era relevantă în cazul ei şi a concluzionat că respectiva cale de atac propusă de Guvern nu era consacrată în practică. În plus, reclamanta a considerat că, în cazuri asemănătoare cu al ei, protecţia oferită de dreptul civil era insuficientă din moment ce acordarea de despăgubiri nu putea îndeplini cerinţele procedurale prevăzute la art. 3 şi art. 8 din Convenţie.
78. Curtea notează că Guvernul a ridicat deja o excepţie similară de neepuizare a căilor de atac interne bazată pe presupusa disponibilitate a unei acţiuni civile în despăgubiri în W. împotriva Sloveniei (nr. 24125/06, pct. 75-77 , 23 ianuarie 2014). În respectiva cauză, Curtea a constatat că toate deciziile interne invocate de Guvern aveau legătură cu drepturi materiale, nu cu drepturile care decurg din obligaţia pozitivă a statului de a realiza o anchetă efectivă şi un proces penal efectiv. Prin urmare, Curtea a hotărât că acţiunea în despăgubiri nu i-a oferit reclamantei perspective rezonabile de succes şi a respins excepţia Guvernului. Având în vedere şi interpretarea strictă a categoriilor de prejudiciu moral recunoscute legal în jurisprudenţa instanţelor naţionale (a se vedea supra, pct. 67), Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la concluzia sa în cauza W. împotriva Sloveniei.
79. De asemenea, Curtea nu are convingerea că o acţiune în despăgubiri îndreptată împotriva statului îi oferea reclamantei o reparaţie efectivă în ceea ce priveşte întreaga sferă a plângerilor sale privind trauma psihologică suferită ca urmare a audierii sale în contradictoriu de către pârât, participarea la proces a avocatului pârâtului despre care a afirmat că i-a oferit anterior consultanţă în aceeaşi problemă şi pretinsa chestionare nepotrivită a sa de către expertul în ginecologie. În această privinţă, Curtea observă că, în cadrul acţiunii în despăgubiri la nivel intern, pentru a avea dreptul la despăgubiri, reclamanta ar fi trebuit să dovedească, printre altele, că pretinsele nereguli erau ilegale din punct de vedere al dreptului intern (a se vedea supra, pct. 66; şi L.M. împotriva Sloveniei, nr. 32863/05, pct. 168-169, 12 iunie 2014). Cu toate acestea, se pare că participarea avocatului pârâtului în proces nu a fost contrară dreptului intern (a se vedea supra, pct. 29 şi infra, pct. 91). Mai mult, jurisprudenţa citată de Guvern nu arată dacă întinderea răspunderii statului se extinde la conduita experţilor desemnaţi de instanţă.
80. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea respinge excepţia Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne.
2. Lipsa calităţii de victimă
81. Guvernul a susţinut că reclamanta nu trebuia să ridice problema promptitudinii anchetei şi a procesului care i-a urmat deoarece s-a ajuns la o soluţionare pe cale amiabilă în urma căreia i s-a acordat despăgubire conform Legii din 2006 (a se vedea supra, pct. 57).
82. Reclamanta a subliniat că soluţionarea avea ca obiect doar încălcarea drepturilor sale prevăzute la art. 6 din Convenţie, dar că dispoziţiile Codului din 2006 nu se aplica plângerilor având ca obiect încălcarea drepturilor protejate prin art. 3 şi art. 8 din Convenţie.
83. Deşi Curtea nu exclude posibilitatea ca despăgubirea acordată în conformitate cu această lege – care urmăreşte, în principiu, remedierea încălcării dreptului la un proces într-un termen rezonabil – să ofere o reparaţie efectivă pentru încălcarea obligaţiilor procedurale ale statului prevăzute la alte articole din Convenţie (a se vedea W. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 76), nu rezultă în prezenta cauză că încălcarea art. 3 a fost recunoscută la nivel naţional (a se vedea, a contrario, ibid., pct. 78). De asemenea, nu este clar dacă despăgubirea se aplica doar fazei de judecată a acţiunii sau includea şi faza de urmărire penală. În acest context, Curtea consideră că acordarea unei despăgubiri nu o priva pe reclamantă de calitatea sa de victimă în ceea ce priveşte întârzierile înregistrate în procesul penal.
3. Concluzie
84. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanta
85. Reclamanta a susţinut că ancheta privind agresiunea sexuală pe care a suferit-o şi acţiunea judiciară care i-a urmat au fost întârziate în mod nejustificat şi au fost ineficiente, autorităţile fiind părtinitoare împotriva sa din cauza originii ei ucrainene. În primul rând, aceasta a susţinut că Poliţia Maribor a ţinut pe loc timp de un an ancheta asupra plângerilor sale şi a trimis un raport Parchetului Maribor doar atunci când parchetul i l-a cerut. De asemenea, Judecătoria Maribor nu a desfăşurat procesul în conformitate cu termenele stabilite în legislaţia internă. În această privinţă, reclamanta a susţinut, de asemenea, că nu era responsabilitatea ei să încerce să accelereze cursul procedurii judiciare.
86. În al doilea rând, Judecătoria Maribor a refuzat să citeze martori importanţi şi să desemneze un alt expert în ortopedie pentru a clarifica dacă handicapul lui X îl împiedicase într-adevăr pe acesta să săvârşească actele de constrângere invocate de reclamantă. De asemenea, instanţa a dovedit lipsă de imparţialitate bazându-se în principal pe raportul de expertiză ortopedică, bazat pe supoziţia că reclamanta a avut capacitatea de a se apăra în mod activ. Mai mult, raportul era în contradicţie cu alte dovezi care indicau posibilitatea ca X să nu fi fost complet incapabil să folosească braţul stâng.
87. În plus, reclamanta s-a plâns că statul nu a reuşit să-i protejeze integritatea persoanei în timpul procedurii. În acest sens, reclamanta a afirmat că expertul în ginecologie B. şi-a depăşit atribuţiile şi, în loc să răspundă la întrebarea judecătorului de instrucţie cu privire la probabilitatea raporturilor sexuale, a încercat să descopere dacă s-a comis o infracţiune, adresându-i reclamantei o serie de întrebări care au pus-o în poziţia de a fi nevoită să se apere de el (a se vedea supra, pct. 22).
88. De asemenea, deşi reclamanta a fost audiată în timpul anchetei, aceasta a trebuit ulterior să depună mărturie în cadrul a patru şedinţe în faţa Judecătoriei Maribor, în cadrul cărora pârâtul a avut voie să o chinuiască personal cu numeroase întrebări provocatoare şi repetitive, în ciuda faptului că era reprezentat legal şi întrebările ar fi putut fi puse de avocatul său. Audierea i-a cauzat o suferinţă psihică intensă; reclamanta s-a simţit frustrată, umilită şi neputincioasă. De asemenea, pârâtul a fost reprezentat de un avocat cu care ea vorbise anterior despre incidentele în litigiu şi, prin urmare, acesta a fost în măsură să folosească incorect sau chiar să facă abuz de informaţiile primite. În această privinţă, reclamanta, invocând jurisprudenţa Curţii, în special hotărârile pronunţate în cauzele Doorson împotriva Ţărilor de Jos (26 martie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II), Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III) şi S.N. împotriva Suediei (nr. 34209/96, CEDO 2002-V), a susţinut că legislaţia naţională nu prevede realizarea unui echilibru între dreptul la apărare al pârâtului, prevăzut la art. 6 din Convenţie, şi dreptul la integritatea persoanei şi la viaţă privată a victimelor, prevăzute la art. 3 şi art. 8. Potrivit reclamantei, trauma i-a cauzat dificultăţi psihologice grave şi permanente care au determinat, de asemenea, boli autoimune. În ultimul rând, reclamanta s-a plâns că legislaţia internă nu i-a pus la dispoziţie o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte aspectele plângerii sale.
b) Guvernul
89. Guvernul a susţinut că ancheta asupra presupuselor agresiuni sexuale suferite de reclamantă şi procesul care i-a urmat au fost efective. Poliţia i-a audiat pe reclamantă şi pe X, precum şi pe toţi martorii relevanţi; potrivit Guvernului, nu a existat nicio dovadă că plângerea penală nu ar fi fost transmisă parchetului fără intervenţia acestuia din urmă. Ancheta judiciară a fost efectuată în mod corespunzător şi a fost urmată de trimiterea lui X în judecată.
90. Guvernul a susţinut că şi procesul s-a desfăşurat fără părtinire. În ceea ce priveşte raportul de expertiză ortopedică aparent infirmat de alte probe, Guvernul a subliniat că raportul s-a bazat pe documente medicale şi examinarea clinică a lui X şi nu conţinea nicio contradicţie sau neregulă care să ridice îndoieli cu privire la exactitatea lor. Deoarece presupusele acte de agresiune sexuală nu au fost văzute de niciun martor şi nici nu au fost confirmate de rezultatele examinărilor ginecologice, Judecătoria Maribor l-a achitat pe X. Deşi este adevărat că reclamanta a prezentat simptome de agresiune sexuală, instanţa nu a putut ignora faptul că se afla în desfăşurare o altă acţiune penală îndreptată împotriva altei persoane bănuite de agresiune sexuală săvârşită asupra reclamantei, fapt care nu a fost luat în considerare la întocmirea expertizei psihologice. În al doilea rând, Guvernul a susţinut că expertul în ginecologie nu a „chestionat-o” pe reclamantă, ci a avut o conversaţie cu aceasta în afara şedinţei de judecată. În opinia Guvernului, reclamanta ar fi putut cerut sancţionarea expertului dacă ar fi considerat că acesta nu şi-a desfăşurat activitatea în mod corespunzător.
91. În plus, în ceea ce-l priveşte pe M. – avocatul desemnat de instanţă pentru X, Guvernul a susţinut că, întrucât X avea dreptul la reprezentare obligatorie, Judecătoria Maribor a respectat dispoziţiile legale care reglementează numirile ex officio. Mai mult, în cererea ei pentru recuzarea lui M., reclamanta nu a reuşit să prezinte niciun motiv care, în temeiul dreptului intern, să justifice o decizie în favoarea sa; astfel, instanţa nu avea nicio obligaţie să audieze părţile în această chestiune. Guvernul a adăugat că faptul că M. a lucrat cândva pentru un birou de avocatură care l-a reprezentat pe soţul mamei reclamantei în acţiunea de divorţ nu a condus la concluzia că M. nu ar fi trebuit să-l apere pe X.
92. De asemenea, Guvernul a afirmat că o serie de măsuri au fost adoptate atât în cadrul anchetei, cât şi al procesului, pentru a se evita agravarea traumei reclamantei. În timpul anchetei, reclamanta a fost audiată în absenţa lui X şi a avocatului său. Astfel, şedinţa de judecată a fost prima ocazie pentru pârât să îi pună întrebări reclamantei, în timpul căreia s-a considerat că reclamanta a fost singurul martor la presupusele fapte penale ale lui X. În acest sens, Guvernul a fost de părere că în cauza reclamantei nu se justifica o limitare a dreptului la apărare al pârâtului în sensul împiedicării acestuia să îi adreseze întrebări reclamantei. Guvernul a subliniat că prezenta cauză diferă de cauzele Doorson, Van Mechelen şi alţii, precum şi S.N. împotriva Suediei întrucât siguranţa reclamantei nu a fost în pericol, iar reclamanta nu era minoră. Cu toate acestea, Guvernul a subliniat că Judecătoria Maribor nu a permis accesul publicului la şedinţă şi l-a scos pe X din sala de judecată în timpul mărturiei reclamantei. După ce reclamanta a depus mărturie, instanţa a încuviinţat cererea acesteia ca pârâtul să îi pună întrebări în şedinţa următoare.
93. În această privinţă, Guvernul a subliniat că X nu a avut voie să adreseze reclamantei anumite întrebări care nu aveau legătură cu cauza ori au fost interzise pentru alt motiv. De asemenea, instanţa a dispus în mai multe rânduri luarea unei pauze în timpul audierii în contradictoriu a reclamantei; Guvernul a afirmat că reclamanta ar fi putut cere pauze suplimentare dacă ar fi considerat necesar acest lucru. De asemenea, reclamanta a fost reprezentată de un avocat pe parcursul procedurii.
94. În cele din urmă, în ceea ce priveşte întârzierile înregistrate în cadrul procedurii, Guvernul a subliniat că în faza de urmărire penală din cadrul acţiunii penale, reclamanta ar fi putut depune cerere de ordonanţă la preşedintele instanţei competente (a se vedea supra, pct. 61), dar nu a făcut acest lucru. Guvernul a recunoscut totuşi faptul că reclamanta a formulat două cereri de urgentare în conformitate cu Codul din 2006 (a se vedea supra, pct. 33 şi 52). Judecătoria Maribor a răspuns în mod corespunzător la ambele; prima dată, s-a programat o şedinţă în termen de o lună; a doua oară, motivarea scrisă a hotărârii a fost întocmită şi trimisă reclamantei în termen de câteva zile de la cerere. Este adevărat că şedinţa de judecată a fost amânată de nouă ori din diverse motive; cu toate acestea, doar prima amânare a şedinţei a avut o durată mai lungă din cauza bolii lui X. Guvernul a susţinut în continuare că numărul mare de dovezi care trebuia strâns a avut influenţă, de asemenea, asupra duratei totale a procesului.
2. Motivarea Curţii
a) Obligaţia pozitivă a statului de a ancheta şi trimite în judecată cazurile de agresiune sexuală
95. Principiile relevante privind obligaţia inerentă a statului prevăzută la art. 3 din Convenţie de a ancheta cazurile de rele tratamente, în special agresiunile sexuale, săvârşite de persoane fizice, sunt prezentate în M.C. împotriva Bulgariei (nr. 39272/98, pct. 149, 151 şi 153, CEDO 2003-XII).
96. În ceea ce priveşte cerinţele din Convenţie referitoare la caracterul efectiv al unei anchete, Curtea a hotărât că aceasta din urmă ar trebui, în principiu, să poată conduce la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile avute la dispoziţie pentru a obţine probe legate de incident, ca de exemplu declaraţii ale martorilor şi probe medico-legale; în acest context, este implicită o cerinţă de promptitudine şi rapiditate rezonabilă (a se vedea Denis Vasilyev împotriva Rusiei, nr. 32704/04, pct. 100, 17 decembrie 2009, cu trimiterile suplimentare). Promptitudinea reacţiei autorităţilor la plângeri este un factor important [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 133 şi următoarele, CEDO 2000-IV]. În hotărârile Curţii s-a acordat atenţie unor chestiuni precum începerea anchetelor, întârzierile înregistrate la identificarea martorilor sau luarea declaraţiilor (a se vedea Mătăsaru şi Saviţchi împotriva Moldovei, nr. 38281/08, pct. 88 şi 93, 2 noiembrie 2010), durata de timp necesară pentru ancheta iniţială (a se vedea Indelicato împotriva Italiei, nr. 31143/96, pct. 37, 18 octombrie 2001), precum şi prelungirea nejustificată a acţiunii penale având ca rezultat expirarea termenelor de prescripţie (a se vedea şi Angelova Iliev împotriva Bulgariei, nr. 55523/00, pct. 101-103, 26 iulie 2007). Mai mult, în pofida rolului său subsidiar în evaluarea probelor, Curtea reiterează că în cazul în care acuzaţiile făcute intră sub incidenţa art. 3 din Convenţie, Curtea trebuie să efectueze un control deosebit de riguros, chiar dacă anumite proceduri şi anchete interne au avut deja loc (a se vedea Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 65, 26 iulie 2007).
97. Reclamanta a afirmat că achitarea lui X a fost rezultatul părtinirii instanţelor interne împotriva ei, susţinând că instanţele şi-au bazat constatările pe ipoteze inexacte şi au neglijat să citeze martori importanţi. În această privinţă, Curtea observă că instanţele interne au avut sarcina dificilă de a trebui să se pronunţe într-o chestiune sensibilă de agresiune sexuală, în baza unor mărturii contradictorii şi în lipsa oricărei dovezi fizice care să susţină fie versiunea reclamantei asupra faptelor, fie versiunea lui X. În cursul anchetei şi procesului care i-a urmat, autorităţile interne au examinat un număr de martori şi au obţinut trei rapoarte de expertiză pentru a elucida situaţia. Deşi cele două rapoarte de expertiză ginecologică nu au confirmat şi nici nu au infirmat afirmaţiile reclamantei (a se vedea supra, pct. 22, 42 şi 44), celelalte două rapoarte de expertiză au condus la concluzii contradictorii. Expertul în psihologie clinică a stabilit că reclamanta prezenta în mod clar simptome de agresiune sexuală (a se vedea supra, pct. 23 şi 43). Pe de altă parte, expertul în ortopedie a fost de părere că, din cauza handicapului său, X nu avea suficientă forţă pentru a o constrânge pe reclamantă. Evaluând aceste dovezi contradictorii şi având în vedere posibilitatea ca simptomele reclamantei să fi fost cauzate de comportamentul inadecvat al fostului soţ al mamei sale, instanţele interne au fost convinse de opinia expertului în ortopedie.
98. Curtea observă că, în mod contrar argumentului reclamantei, nu reiese că expertul şi-a bazat concluziile pe supoziţia dacă reclamanta a fost sau nu în măsură să opună rezistenţă în mod activ (a se vedea supra, pct. 49), ci mai degrabă pe limitele abilităţilor fizice ale lui X, expertul afirmând că X nu şi-ar fi putut folosi mâna stângă în unele dintre modurile descrise de reclamantă. Într-adevăr, se pare că acest aviz a fost decisiv pentru rezultatul procesului; cu toate acestea, având în vedere considerabilul set de probe evaluate de instanţa de prim grad pe lângă declaraţiile făcute de reclamantă şi de X (a se vedea supra, pct. 39 şi 43-49) şi faptul că, în esenţă, era vorba de cuvântul acestuia din urmă împotriva cuvântului reclamantei, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că Judecătoria Maribor a refuzat să încuviinţeze probe suplimentare sau că a considerat dovezi medicale obiective ale handicapului lui X ca reprezentând un factor crucial în motivarea sa.
99. Cu toate acestea, Curtea observă cu îngrijorare că procedura a fost marcată de perioade mai lungi de inactivitate totală. În primul rând, raportul de incident privind plângerea reclamantei a fost transmis de poliţie parchetului competent abia după un an de la încheierea anchetei, la cererea procurorului în acest sens (a se vedea supra, pct. 12-14). Ulterior, procurorul a cerut imediat trimiterea în judecată a lui X (a se vedea supra, pct. 15); cu toate acestea, judecătorul de instrucţie a necesitat 21 de luni pentru a se pronunţa asupra cererii (a se vedea supra, pct. 16-17). După încheierea cercetării, şedinţa de judecată a fost programată la opt luni după confirmarea rechizitoriului întocmit împotriva lui X (a se vedea supra, pct. 25), încălcându-se normele de procedură interne (a se vedea supra, pct. 62). Cu toate acestea, ca urmare a mai multor amânări, prima şedinţă s-a ţinut de fapt la aproape un an şi jumătate după ce X a fost trimis în judecată. Pe scurt, au trecut mai mult de 7 ani de la data la care reclamanta a depus plângere până la data pronunţării hotărârii în primă instanţă. Deşi nu este posibil să se speculeze dacă aceste întârzieri, pentru care Guvernul nu a prezentat nicio justificare, au prejudiciat în vreun fel rezultatul procesului, Curtea consideră că acestea nu concordă cu cerinţa procedurală de promptitudine.
100. Prin urmare, statul pârât a încălcat obligaţiile procedurale prevăzute la art. 3 din Convenţie.
b) Protecţia integrităţii persoanei reclamantei în cadrul acţiunii penale având ca obiect agresiunea sexuală săvârşită contra sa
101. Curţii i s-a cerut examineze dacă, în cadrul acţiunii penale având ca obiect agresiunea sexuală săvârşită contra reclamantei, statul a oferit o protecţie suficientă dreptului ei la respectarea vieţii private, şi mai ales a integrităţii persoanei sale. Astfel, obiectul litigiului nu îl constituie acţiunea statului, ci pretinsa lipsă sau insuficienţă a măsurilor menite să protejeze drepturile victimei în cadrul acţiunii penale. În acest sens, Curtea reiterează că, deşi obiectul esenţial al art. 8 este de a proteja persoana împotriva unei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la astfel de ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ, mai pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri menite să asigure respectarea vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, seria A, nr. 91).
102. Limita dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, conform art. 8, nu se pretează unei definiţii precise; principiile aplicabile sunt totuşi similare. În ambele contexte trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie realizat între interesele concurente relevante (a se vedea White împotriva Suediei, nr. 42435/02, pct. 20, 19 septembrie 2006).
103. În ceea ce priveşte conflictele dintre interesele apărării şi cele ale martorilor în procesele penale, Curtea a hotărât deja în mai multe rânduri că procesele penale ar trebui să fie organizate în aşa fel încât să nu pună în pericol în mod nejustificat viaţa, libertatea ori siguranţa martorilor, în special în cazul victimelor chemate să depună mărturie, şi nici interesele lor aflate în general sub incidenţa art. 8 din Convenţie. Astfel, interesele apărării trebuie puse în echilibru cu cele ale martorilor sau victimelor care trebuie să depună mărturie (a se vedea Doorson, citată anterior, pct. 70). În special, procesele penale având ca obiect infracţiuni contra integrităţii sexuale sunt adesea considerate de către victimă ca fiind un calvar, în special atunci când aceasta din urmă este obligată să se confrunte cu pârâtul. Aceste aspecte sunt şi mai importante într-un proces care implică un minor. Prin urmare, în astfel de procese se pot lua anumite măsuri pentru a proteja victima, cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu exercitarea corespunzătoare şi efectivă a dreptului la apărare (a se vedea S.N. împotriva Suediei, citată anterior, pct. 47; precum şi Aigner împotriva Austriei, nr. 28328/03, pct. 35, 10 mai 2012).
104. În cauzele examinate până în prezent de Curte, inculpatul a fost acela care a ridicat chestiunea dacă autorităţile interne au reuşit să atingă un echilibru just între interesele concurente ale apărării, în special dreptul inculpatului de a cita şi audia în contradictoriu martorii – prevăzut la art. 6 § 3 lit. d), şi drepturile victimelor – prevăzute la art. 8. Pe de altă parte, în prezenta cauză, Curtea trebuie să examineze această chestiune din perspectiva presupusei victime. În abordarea acestei chestiuni, Curtea va ţine seama de criteriile stabilite în instrumentele internaţionale relevante (a se vedea supra, pct. 69-72). În acest sens, Curtea observă că, în conformitate cu prevederile din Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, părţile contractante sunt obligate să ia măsurile legislative şi alte măsuri necesare pentru a proteja drepturile şi interesele victimelor. Astfel de măsuri constau, printre altele, în a acorda protecţie împotriva intimidării şi victimizării repetate, a acorda victimelor posibilitatea să fie audiate şi să le fie prezentate şi luate în considerare în mod corespunzător punctele de vedere, nevoile şi preocupările luate, precum şi a acorda victimelor posibilitatea, dacă legislaţia naţională o permite, să depună mărturie în absenţa pretinsului agresor. În plus, Directiva UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii prevede, printre altele, că audierile victimelor trebuie să fie efectuate fără întârziere nejustificată şi că examinările medicale trebuie reduse la minim.
105. În ceea ce priveşte modul în care drepturile reclamantei au fost protejate în procedura penală în litigiu, Curtea observă, în primul rând, că mărturia acesteia în şedinţa de judecată a constituit singura probă directă în cauză. În plus, alte probe prezentate au fost contradictorii, raportul psihologului de confirmare a agresiunii sexuale fiind în contradicţie cu raportul de expertiză ortopedică. În acest context, trebuie reiterat faptul că interesele procesului echitabil impuneau ca apărării să i se acorde posibilitatea de a o audia în contradictoriu pe reclamantă, care la acea dată nu mai era minoră. Cu toate acestea, rămâne de stabilit dacă modul, în care reclamanta a fost audiată, a atins un echilibru just între integritatea persoanei sale şi dreptul lui X la apărare.
106. În acest sens, Curtea reaminteşte că, de regulă, drepturile pârâtului prevăzute la art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) impun să i se acorde o posibilitate corespunzătoare şi efectivă de a contesta şi a pune întrebări unui martor al acuzării fie atunci când acesta dă declaraţii, fie într-o fază ulterioară a procedurii (a se vedea Saïdi împotriva Franţei, 20 septembrie 1993, pct. 43, seria A nr. 261-C; precum şi A.M. împotriva Italiei, nr. 37019/97, pct. 25, CEDO 1999-IX). În plus, Curtea trebuie să fie prudentă când face propria examinare a unei serii specifice de întrebări, având în vedere că este în primul rând rolul autorităţilor naţionale competente să decidă cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probelor (a se vedea Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, pct. 46, seria A nr. 140; precum şi Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, pct. 91, seria A nr. 22). Acestea fiind spuse, Curtea a hotărât, de asemenea, că dreptul unei persoane de a se apăra nu prevede un drept nelimitat de a folosi orice argumente în apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Brandstetter împotriva Austriei, 28 august 1991, pct. 52, seria A nr. 211). Astfel, din moment ce o confruntare directă între persoanele inculpate pentru infracţiuni de violenţă sexuală şi presupusele lor victime implică riscul de a le traumatiza şi mai mult pe acestea din urmă, în opinia Curţii, necesitatea audierii în contradictoriu în persoană a victimei de către pârât trebuie să fie evaluată foarte atent de instanţele naţionale, cu atât mai mult cu cât întrebările au un caracter mai intim.
107. Audierea reclamantei s-a întins pe parcursul a patru şedinţe de judecată (a se vedea supra, pct. 31, 32, 34-38 şi 40) desfăşurate pe o perioadă de 7 luni, o perioadă îndelungată care, în opinia Curţii, ridică în sine probleme, mai ales având în vedere lipsa unui motiv aparent pentru intervalele lungi de timp dintre şedinţe. Mai mult, în două dintre aceste şedinţe, X - pârâtul, care de altfel a fost reprezentat de avocat pe tot parcursul procesului, i-a pus personal întrebări reclamantei. Pe lângă faptul că a pretins că era incapabil fizic să o agreseze, X şi-a bazat audierea în contradictoriu pe premiza că reclamanta îl considera o persoană de încredere şi a căutat să stea în compania lui, nu invers, precum şi că acuzaţiile ei împotriva lui au fost determinate de dorinţa mamei ei de a stoarce bani de la el. Astfel, majoritatea întrebărilor lui X au avut un vizibil caracter personal.
108. Curtea observă că unele dintre întrebările adresate de X au fost formulate într-o manieră care sugera răspunsurile, iar alte întrebări au fost puse de mai multe ori (a se vedea supra, pct. 34 şi 36). De asemenea, X a contestat constant veridicitatea răspunsurilor reclamantei, prezentând propria lui versiune asupra evenimentelor. Într-adevăr, apărarea trebuia să dispună de o anumită libertate pentru a contesta fiabilitatea şi credibilitatea reclamantei şi pentru a descoperi eventualele neconcordanţe din declaraţia sa. Cu toate acestea, Curtea consideră că audierea în contradictoriu nu trebuie folosită ca mijloc de intimidare sau umilire a martorilor. În acest sens, Curtea este de părere că unele dintre întrebările şi observaţiile lui X care sugerau, fără nicio valoare probatorie, că reclamanta putea plânge la comandă pentru a manipula oamenii, că suferinţa ei ar putea fi atenuată dacă ar lua cina cu el sau că aceasta i-ar fi mărturisit dorinţa ei de a domina bărbaţii nu aveau ca scop doar să atace credibilitatea reclamantei, ci erau menite totodată să denigreze caracterul ei.
109. Curtea consideră că era în primul rând responsabilitatea preşedintelui completului să se asigure că respectarea integrităţii persoanei reclamantei este protejată corespunzător în timpul procesului. În opinia sa, sensibilitatea situaţiei în care reclamanta a fost audiată direct, în detaliu şi timp îndelungat de către bărbatul pe care l-a acuzat că a agresat-o sexual, impunea ca preşedintele completului să supravegheze forma şi conţinutul întrebărilor şi comentariilor lui X şi să intervină dacă era necesar. Într-adevăr, rezultă din procesul-verbal de şedinţă că preşedintele completului i-a interzis lui X să pună anumite întrebări care nu prezentau nicio relevanţă pentru cauză. Cu toate acestea, Curtea consideră că insinuările jignitoare ale lui X faţă de reclamantă au depăşit totodată limitele a ceea ce ar putea fi tolerat pentru a-i permite să elaboreze o apărare eficientă, şi necesitau o reacţie similară. Având în vedere sfera de altfel largă a audierii în contradictoriu de care a beneficiat X, Curtea consideră că limitarea observaţiilor sale cu caracter personal nu i-ar fi restrâns în mod nejustificat dreptul la apărare. Cu toate acestea, o astfel de intervenţie ar fi atenuat ceea ce în mod clar a fost o experienţă traumatizantă pentru reclamantă (a se vedea supra, pct. 37 şi 38).
110. În plus, în ceea ce priveşte afirmaţia reclamantei potrivit căreia M. – avocatul lui X ar fi trebuit să fie recuzat din proces deoarece fusese consultat de aceasta cu privire la agresiunile sexuale înainte chiar ca poliţia să fie sesizată despre această problemă, nu este sarcina Curţii să facă speculaţii dacă, şi în ce caz, în ce calitate reclamanta şi M. ar fi putut face cunoştinţă înainte de proces, aceasta fiind sarcina autorităţilor interne. Cu toate acestea, se pare că, în conformitate cu dreptul intern, posibilitatea unei consultări neoficiale prealabile între reclamantă şi M. nu ridica problema conflictului de interese care ar putea conduce la recuzarea acestuia din proces (a se vedea supra, pct. 29, 31 şi 40-42). Prin urmare, constatând că reclamanta nu a prezentat niciun motiv legal pentru recuzarea lui M. din procedură, Judecătoria Maribor a respins cererea acesteia.
111. Cu toate acestea, presupunând că afirmaţia reclamantei era adevărată, Curtea nu poate decât să considere că efectul psihologic negativ al audierii ei în contradictoriu de către M. a depăşit considerabil teama pe care reclamanta ar fi resimţit-o dacă întrebările i le-ar fi pus un alt avocat. În consecinţă, acesta era un considerent care nu ar fi trebuit să fie ignorat complet atunci când instanţa trebuia să decidă dacă M. ar trebui recuzat din proces. Mai mult, la modul mai general, Curtea ar dori să adauge că orice informaţie pe care M. ar fi putut să o primească de la reclamantă în calitatea sa de avocat, chiar şi fără încheierea unui contract de asistenţă juridică, ar fi trebuit tratată ca fiind confidenţială şi nu ar fi trebuit folosită în favoarea unei persoane cu interese contrare în acelaşi litigiu. Astfel, Curtea constată că legislaţia internă privind recuzarea unui avocat, sau modul în care a fost aplicată în prezenta cauză, nu a ţinut suficient seama de interesele reclamantei.
112. În ultimul rând, reclamanta s-a plâns că B., expertul în ginecologie care trebuia să stabilească dacă aceasta a întreţinut raporturi sexuale în perioada în litigiu, a făcut-o să răspundă la o serie de întrebări acuzatoare fără legătură cu atribuţiile lui. În acest sens, Curtea consideră în primul rând că, în cadrul proceselor penale, integritatea personală a victimelor unor infracţiuni trebuie, prin însăşi natura situaţiei, să fie protejată în primul rând de către autorităţile publice care desfăşoară procesele. În acest sens, Curtea este de părere că autorităţile sunt obligate să se asigure că şi alţi participanţi la proces care trebuie să le ajute în cadrul anchetei sau în cadrul procesului decizional tratează victimele şi martorii cu demnitate şi nu le provoacă inconveniente inutile. În ceea ce priveşte prezenta cauză, se observă că, indiferent de statutul lui B. în cadrul procesului, Guvernul nu a contestat faptul că statul poate fi considerat răspunzător pentru comportamentul acestuia. Curtea nu vede niciun motiv să decidă altfel, observând că expertul a fost numit de către judecătorul de instrucţie, iar examinarea în litigiu a fost dispusă de acelaşi judecător, în exercitarea atribuţiilor sale judecătoreşti.
113. În plus, în ceea ce priveşte cursul examinării reclamantei de către B., Curtea observă că acesta a confruntat-o pe reclamantă cu constatările din raportul poliţiei şi din expertiza ortopedică şi a chestionat-o de ce nu s-a apărat mai energic (a se vedea supra, pct. 22), abordând astfel probleme care, într-adevăr, nu aveau legătură cu chestiunea pe care fusese numit să o examineze. În opinia Curţii, întrebările şi observaţiile lui B., precum şi constatările legale pe care le-a făcut în raportul de expertiză, au depăşit sfera sarcinii sale, precum şi experienţa sa medicală. De asemenea, nu reiese că B. avea pregătire pentru a consulta victime ale agresiunilor sexuale; prin urmare, este greu de înţeles ce scop se urmărea prin intervenţia sa în chestiuni de competenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Fapt şi mai important, aşa cum a susţinut reclamanta, aceasta a fost pusă într-o poziţie defensivă care, în opinia Curţii, s-a adăugat în mod nejustificat stresului cauzat de procedura penală.
114. Curtea este conştientă de faptul că autorităţile naţionale, în special preşedintele completului de judecată în procesul în litigiu, a avut sarcina delicată de a realiza un echilibru între interesele concurente şi de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor pârâtului la asistenţă juridică şi la examinarea martorilor acuzării. Este de asemenea adevărat că s-au luat măsuri pentru ca reclamanta să nu fie traumatizată şi mai mult. Declaraţia ei în faţa judecătorului de instrucţie a fost luată în absenţa pârâtului şi a avocatului său, publicul nu a avut acces la proces, iar pârâtul a fost scos din sala de judecată atunci când reclamanta a depus mărturie (a se vedea supra, pct. 18, 29, 31 şi 34). Ca urmare a stresului reclamantei în timpul depunerii mărturiei şi al audierii în contradictoriu, şedinţele de judecată au fost suspendate de câteva ori timp de câteva minute ori au fost reprogramate pentru o altă zi (a se vedea supra, pct. 31, 37 şi 38). Mai mult, preşedintele completului l-a avertizat pe pârât să evite repetarea întrebărilor în timpul audierii în contradictoriu şi a interzis unele întrebări (a se vedea supra, pct. 36). Cu toate acestea, în opinia Curţii, relaţia preexistentă între reclamantă şi pârât şi natura intimă a obiectului cauzei, precum şi vârsta fragedă a reclamantei – aceasta fiind minoră atunci când au avut loc presupusele agresiuni sexuale – constituiau aspecte de o sensibilitate deosebită care impuneau, în mod corespunzător, o abordare sensibilă din partea autorităţilor care desfăşurau procedura penală în litigiu. Luând în considerare efectul cumulativ al factorilor analizaţi mai sus, care au avut efect negativ asupra integrităţii persoanei reclamantei (a se vedea supra, pct. 107-113), Curtea consideră că aceştia au depăşit considerabil nivelul de disconfort inerent depunerii unei mărturii de către o victimă a unor presupuse agresiuni sexuale şi, prin urmare, nu pot fi justificaţi de cerinţele unui proces echitabil.
115. Prin urmare, Curtea este de părere că modul în care s-a desfăşurat procedura penală, în prezenta cauză, nu a reuşit să îi asigure reclamantei protecţia necesară astfel încât să realizeze un echilibru corespunzător între drepturile şi interesele acesteia protejate prin art. 8, pe de o parte, şi dreptul la apărare al lui X protejat prin art. 6 din Convenţie, pe de altă parte.
116. Rezultă că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
ii. cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
117. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
118. Reclamanta a solicitat 30 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, argumentând că agresiunile sexuale şi victimizarea secundară pe care a suferit-o în cadrul procesului penal i-au afectat grav sănătatea psihologică şi i-au cauzat angoasă şi suferinţă mintală. Reclamanta a susţinut că, pe durata procesului, a suferit de depresii, anxietate şi lipsă de concentrare pentru care a necesitat ajutor psihiatric; chiar şi la şedinţele de judecată a venit însoţită de psihiatrul ei. De asemenea, ulterior a început să sufere de scleroză multiplă.
119. Guvernul a considerat că reclamanta nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre problemele ei de sănătate şi pretinsele încălcări ale Convenţiei. Mai mult, acesta a susţinut că, în măsura în care Curtea constată o încălcare a drepturilor reclamantei prevăzute de Convenţie şi îi acordă reclamantei o reparaţie echitabilă, ar trebui să se ţină seama de faptul că reclamanta a primit deja de la stat despăgubiri pecuniare în valoare de 1 080 EUR pentru încălcarea dreptului său la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil.
120. Având în vedere certificatul medical eliberat în 2010 de medicul psihiatru al reclamantei, suferinţa psihologică resimţită de reclamantă în acea perioadă ar putea, cel puţin în parte, să fie atribuită procedurii penale în litigiu, care, aşa cum a constatat Curtea, a fost lipsită de eficacitate şi a constituit o ingerinţă disproporţionată la integritatea personală a reclamantei. Astfel, Curtea consideră că ar trebui acordată o despăgubire reclamantei pentru prejudiciul moral în acest sens. Cu toate acestea, Curtea observă că instanţele naţionale nu au constatat că agresiunile sexuale invocate de reclamantă au fost stabilite. De asemenea, Curtea nu poate face speculaţii dacă rezultatul procedurii interne ar fi fost diferit în cazul în care nu ar fi fost încălcată Convenţia. În consecinţă, Curtea consideră că reclamantei nu se i poate acorda nicio despăgubire în ceea ce priveşte această pretenţie.
121. Referitor la excepţia ridicată de Guvern, conform căreia reclamantei i s-a acordat o despăgubire la nivel intern, este adevărat că reclamanta a primit 1 080 EUR de la stat pentru durata excesivă a procesului penal în litigiu. Cu toate acestea, deoarece nu reiese că soluţionarea pe cale amiabilă acoperea totodată şi obligaţiile pozitive ale statului prevăzute la art. 3 (a se vedea supra, pct. 83) şi, în consecinţă, acordarea despăgubirii nu a avut nicio influenţă asupra calităţii de victimă a reclamantei în temeiul acestei dispoziţii (a se vedea, a contrario, W. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 91), aceasta nu poate fi luată în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirii care trebuie acordată în conformitate cu art. 41 pentru încălcările constatate de Curte.
122. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 9 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
123. Reclamanta a solicitat, de asemenea, suma de 7 462,50 EUR, plus TVA de 20 %, totalizând 8 955 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii.
124. Guvernul a susţinut că pretenţia este disproporţionat de mare în comparaţie cu sumele care ar putea fi percepute cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii de la Strasbourg, în conformitate cu Legea naţională privind onorariile avocaţilor. Onorariul maxim, prevăzut în Legea privind onorariile, pentru procesul în litigiu se ridica la 2 625 EUR în cazul în care se desfăşura o şedinţă în faţa Curţii şi 1 500 EUR în cazul în care nu se desfăşura nicio şedinţă.
125. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 4 000 EUR, fără TVA, pentru procedura în faţa Curţii. În ceea ce priveşte pretenţia ca suma să se majoreze cu cota TVA, Curtea reaminteşte că, deşi cheltuielile de judecată sunt adesea supuse taxei pe valoarea adăugată plătită statului de către avocaţi, traducători şi alţi profesionişti, taxa este totuşi facturată reclamanţilor şi este în cele din urmă plătită de către aceştia. Reclamanţii ar trebui să fie protejaţi împotriva acestei taxe suplimentare. Din acest unic motiv, în dispozitivul hotărârilor sale, Curtea dispune că orice sumă ce poate fi datorată de reclamant(ă) se adaugă la sumele acordate pentru cheltuielile de judecată [a se vedea Kurić şi alţii împotriva Sloveniei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 26828/06, pct. 127, CEDO 2014; precum şi Les Témoins de Jéhovah împotriva Franţei (reparaţie echitabilă), nr. 8916/05, pct. 37, 5 iulie 2012].
C. Dobânzi moratorii
126. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie ca urmare a neglijenţei autorităţilor statului pârât de a asigura cu promptitudine anchetarea şi urmărirea penală faţă de agresiunea sexuală care a făcut obiectul plângerii reclamantei;
3. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie ca urmare a neglijenţei autorităţilor statului pârât de a proteja integritatea personală a reclamantei în cadrul procedurii penale având ca obiect agresiunea sexuală săvârşită împotriva sa;
4. hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 9 500 EUR (nouă mii cinci sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat de 3 luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 28 mai 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
MARK VILLIGERClaudia Westerdiek
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a doamnei judecător Yudkivska.
M.V.
C.W.
Opinia parţial separată a doamnei judecător Yudkivska
Deşi sunt de acord pe deplin cu poziţia majorităţii în sensul că ancheta privind plângerea reclamantei referitoare la agresiunea sexuală a durat prea mult timp, constituind o încălcare a art. 3, nu pot fi de acord că art. 8 a fost, de asemenea, încălcat în prezenta cauză.
Cauza are ca obiect echilibrul just care trebuie atins între interesele apărării într-un proces penal şi cele ale unei victime care este chemată să depună mărturie. După ce am studiat atent probele disponibile, consider că este dificil pentru instanţa internaţională să sugereze ce măsuri suplimentare ar fi putut fi luate de preşedintele completului pentru a proteja interesele reclamantei într-o măsură care nu ar fi constituit o încălcare drepturilor pârâtului în materie de proces echitabil.
Curtea a examinat, în conformitate cu art. 8, o serie de cauze introduse de victime ale violurilor, cauze în care autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive de a efectua o anchetă efectivă a acuzaţiilor de agresiune sexuală (a se vedea, printre cele mai recente exemple, cauzele C.A.S. şi C.S. împotriva României şi D.J. împotriva Croaţiei, cu trimiterile suplimentare[1]); însă Curtea nu a examinat anterior atât de detaliat chestiunea audierii în faza de judecată.
Mai mult decât atât, în hotărârea sa inovatoare în cauza M.C. împotriva Bulgariei[2] Curtea a declarat că, în circumstanţele cauzei respective, sarcina sa se limita la „a examina dacă legislaţia şi practica în litigiu şi aplicarea acestora în cazul de faţă, cumulate cu pretinsele deficienţe din cadrul anchetei, au avut sau nu nereguli atât de semnificative încât să echivaleze cu o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului pârât prevăzute la art. 3 şi art. 8 din Convenţie [...] Curtea nu [s-a] ocupat de acuzaţiile de erori sau omisiuni izolate în cadrul anchetei [...]”
Cu toate acestea, în respectiva cauză, Curtea a criticat autorităţile pentru „neexplorarea tuturor faptelor şi neluarea unei decizii în baza unei evaluări a tuturor circumstanţelor [...]” (a se vedea pct. 181 din hotărârea M.C.). În schimb, în prezenta cauză, se pare că instanţele judecătoreşti interne sunt criticate pentru faptul că nu au interzis întrebări care ar fi putut ajuta la elucidarea circumstanţelor cauzei.
Avocaţii practicieni ştiu prea bine cât de dificil este să instrumenteze cu succes cazurile de viol, din mai multe motive – rareori există alţi martori la aceste infracţiuni, lipsesc probele fizice în susţinerea afirmaţiilor, există o dificultate evidentă în dovedirea acuzaţiei, etc.
Urmărirea penală tinde astfel să se bazeze mai ales pe mărturia victimei, care deseori serveşte ca temei principal pentru condamnare. Singura tactică de apărare pentru un pârât în astfel de cazuri este să infirme veridicitatea declaraţiilor victimei şi să conteste credibilitatea acesteia. Prin urmare, nu este surprinzător că întrebările adresate de un pârât pot fi prea intime şi intruzive - tocmai pentru a permite judecătorului să observe comportamentul victimei audiate în contradictoriu. Aceasta este întocmai esenţa dreptului pârâtului de a examina martorii acuzării.
Acum aproximativ 120 de ani, Curtea Supremă a SUA a definit „obiectul principal” al principiului contradictorialităţii ca fiind acela de „a evita ca depoziţiile sau declaraţiile sub jurământ ex parte [...] să fie folosite împotriva persoanei arestate în locul examinării personale şi a audierii în contradictoriu a martorului, în cadrul cărora inculpatul are posibilitatea nu doar de a testa memoria martorului şi de a examina conştiinţa acestuia, ci şi de a-l constrânge să stea faţă în faţă cu juraţii pentru ca aceştia să se poată uita la el şi să judece, în funcţie de comportamentul său în boxa martorilor şi modul în care depune mărturie, dacă acesta este demn de încredere”[3].
Dreptul la confruntare are o istorie îndelungată şi bogată, datând din perioada dreptului roman, şi a cunoscut o amplă dezvoltare în sistemele de drept comun, în care aspectul esenţial constă în convingerea că „este întotdeauna mai greu de spus o minciună despre o persoană «de faţă cu aceasta» decât «pe la spatele acesteia», şi „chiar dacă se spune o minciună, aceasta va fi adesea spusă mai puţin convingător”. Acest lucru a fost explicat de judecătorul Antonin Scalia în hotărârea de referinţă a Curţii Supreme a SUA în acest sens, Coy împotriva Iowa[4]. În respectiva hotărâre, judecătorul Scalia a reconstituit istoricul dreptului la confruntare până la „întâlnirea faţă-în-faţă”, ilustrată în piesa Richard al II-lea a lui Shakespeare:
„Shakespeare a descris astfel sensul de bază al confruntării când i-a atribuit lui Richard al II-lea replica:
«Then call them to our presence—face to face, and
frowning brow to brow, ourselves will hear the accuser
and the accused freely speak.»[5]”
(Atunci adu-i în prezenţa noastră – faţă în faţă, şi
încruntându-ne, noi înşine vom auzi pe acuzator
şi pe acuzat vorbind liber).
Acesta a concluzionat că „există ceva profund în natura umană care consideră confruntarea faţă-în-faţă între acuzat şi acuzator ca fiind «esenţială pentru un proces echitabil în cadrul urmăririi penale»”. În California v. Green (California împotriva Green), dreptul la confruntare a fost descris ca fiind „cel mai mare motor juridic inventat vreodată pentru aflarea adevărului”[6].
Spre deosebire de Constituţia SUA, Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la confruntare faţă-în-faţă între acuzat şi victimă. Totuşi, în multe cauze, legate şi de agresiuni sexuale asupra minorilor, Curtea a constatat că garanţiile unui proces echitabil nu au fost respectate dacă, în nicio fază a procedurii, pârâtul nu a avut posibilitatea de a pune întrebări presupusei victime (a se vedea, ca unul dintre cele mai recente exemple, cauza Vronchenko împotriva Estoniei[7]). Scopul garanţiei de la art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie este acelaşi - de a ajuta Curtea să observe conduita unui martor audiat direct. Această dispoziţie nu are doar rolul de a proteja interesele apărării; aceasta deserveşte totodată justiţia într-un mod mai general – ajută la aflarea adevărului, din moment ce întrebările puse de apărare permit nu doar testarea credibilităţii martorului, ci aduc totodată la lumină alte elemente faptice care pot fi importante pentru concluziile Curţii[8]. În opinia mea, în recenta cauză, majoritatea a ignorat acest element esenţial al dreptului pârâtului de a examina martorul-cheie împotriva lui.
În cazul de faţă, reclamanta a fost o presupusă victimă a unei agresiuni sexuale, care este una dintre cele mai grave infracţiuni contra integrităţii fizice şi una care cauzează traume profunde victimei. S-a susţinut că „cu excepţia omorului, infracţiunea de viol este ingerinţa supremă, cea cu cele mai grave consecinţe fizice şi psihologice pentru victimă”[9]. Este de la sine înţeles că judecata în instanţă reprezintă traume suplimentare pentru victima unui viol, mai ales pentru o persoană minoră. Astfel, este evident că sunt importante considerentele ţinând de asigurarea unui confort psihologic suficient pentru victimă, acestea putând avea în anumite cazuri o pondere mai mare decât dreptul acuzatului la confruntare.
Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii precizează că măsurile trebuie să fie disponibile pentru victimele cele mai vulnerabile, inclusiv „măsuri de evitare a adresării de întrebări inutile victimei privind viaţa privată, care nu sunt legate de infracţiunea respectivă”, precum şi „măsuri prin care să se permită derularea audierii în absenţa publicului” [articolul 23 alineatul (2) litera c) şi litera d)].
Alte documente internaţionale privind protecţia victimelor, inclusiv cele citate în hotărâre, deşi se concentrează pe drepturile victimelor în cadrul procedurii penale, subliniază totodată importanţa dreptului la apărare. Pare necontestat faptul că sacrificarea completă a dreptului inculpatului pentru a asigura confortul psihologic al victimei este un pas în direcţia obţinerii unei decizii greşite.
În prezenta cauză trebuie remarcat faptul că, deşi presupusele incidente au avut loc pe când reclamanta avea 14–15 de ani, procesul a avut loc 5–6 ani mai târziu, când, în primul rând, trauma ei nu se poate spune că era la fel de stresantă ca imediat după incident, iar în al doilea rând, reclamanta era deja majoră. Prin urmare, este greu de argumentat că aceasta era deosebit de vulnerabilă la data examinării în instanţă.
În plus, este extrem de important faptul că ascultarea reclamantei a avut loc în absenţa publicului (a se vedea directiva menţionată mai sus). Mai mult, instanţa a încuviinţat cererile reclamantei pentru scoaterea lui X. din sala de judecată în timpul ascultării sale. De altfel, după cum a observat majoritatea, unele dintre întrebările lui X. au fost interzise de preşedintele completului atunci când acesta din urmă le-a considerat irelevante pentru cauză. Ce altceva mai putea face judecătorul pentru a proteja drepturile reclamantei în timp ce lăsa încă posibilitatea de a evalua credibilitatea victimei?
Majoritatea consideră că „cea mai mare parte a întrebărilor lui X. au avut un vizibil caracter personal” (a se vedea pct. 107 din hotărâre). Sunt absolut de acord cu această constatare, şi cu greu îmi pot imagina vreo întrebare fără caracter personal pe care un inculpat care se consideră nevinovat ar putea să o adreseze unei victime care îl calomniază, în opinia sa. Unele dintre observaţiile lui X. urmăreau, în realitate, să prezinte aspectele negative ale caracterului reclamantei, dar majoritatea le consideră „insinuări jignitoare” care „au depăşit limitele a ceea ce ar putea fi tolerat pentru a-i permite să elaboreze o apărare eficientă”. Este evident că scopul acestor observaţii a fost de a contesta credibilitatea reclamantei şi de a permite instanţei să observe comportamentul ei în cadrul audierii provocatoare - care, din nou, este esenţa oricărei confruntări în sala de judecată.
Desigur, modul în care X. şi-a elaborat linia de apărare a sporit stresul reclamantei, care fusese deja profund traumatizată. Cu toate acestea, prezenta situaţie este semnificativ diferită de cauza Brandstetter împotriva Austriei[10] citată de majoritatea deoarece în respectiva cauză reclamantul, în cadrul unui proces îndreptat împotriva sa pentru denaturarea vinului (faptă pentru care el putea primi doar o amendă şi care, în principiu, este incomparabilă cu acuzaţia de viol), în mod deliberat şi nedrept l-a acuzat pe un funcţionar de o infracţiune pentru a manipula probele, expunându-l astfel pe acesta din urmă riscului unor sancţiuni disciplinare. În prezenta cauză, „insinuări jignitoare” cum ar fi comentariile că „reclamanta putea plânge la comandă pentru a manipula oamenii, ca suferinţa ei ar putea fi atenuată dacă ar lua cina cu el sau că aceasta i-ar fi mărturisit dorinţa ei de a domina bărbaţii” sunt în mare parte judecăţi de valoare şi nu pot fi comparate cu acuzaţia de agresiune sexuală pe care X. o considera falsă. Gradul ingerinţei în viaţa privată a unei persoane reprezentat de observaţiile citate şi de acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune gravă este incomensurabil. Prin urmare, nu pot fi de acord că întrebările lui X. au depăşit limitele admisibile ale apărării, având în vedere că în joc se aflau onoarea şi libertatea acestuia.
Pe lângă criticarea modului în care s-a desfăşurat confruntarea dintre reclamantă şi X., majoritatea reproşează instanţelor naţionale că nu l-au exclus din procedură pe M. – avocatul lui X., care ar fi fost în prealabil consultat neoficial de către reclamantă. Acest lucru nu a fost dovedit; cu toate acestea, „presupunând că afirmaţia reclamantei era adevărată”, majoritatea a decis că reclamanta s-ar fi simţit mai bine psihologic dacă ar fi fost audiată în contradictoriu de un alt avocat. Încă o dată, într-un astfel de caz, confortul mai mare al reclamantei ar fi fost în detrimentul dreptului lui X. de a se apăra prin asistenţă juridică a unui avocat ales de el. De asemenea, majoritatea a declarat, destul de in abstracto, că „orice informaţie pe care M. ar fi putut să o primească de la reclamantă în calitatea sa de avocat [...] ar fi trebuit tratată ca fiind confidenţială şi nu ar fi trebuit folosită în favoarea unei persoane cu interese contrare în acelaşi litigiu”. În dosar nu există nicio dovadă în sens contrar.
În cele din urmă, majoritatea a criticat chestionarea reclamantei de către medicul ginecolog B., şi anume faptul că acesta din urmă „a confruntat-o pe reclamantă cu constatările din raportul poliţiei şi din expertiza ortopedică şi a chestionat-o de ce nu s-a apărat mai energic”, „abordând astfel probleme care, într-adevăr, nu aveau legătură cu chestiunea pe care fusese numit să o examineze” (a se vedea pct. 113 din hotărâre). Trebuie observat, totuşi, că B. a primit sarcina de a „stabili probabilitatea ca reclamanta să fi întreţinut raporturi sexuale” (a se vedea pct. 22), şi astfel a trebuit să verifice dacă mărturia acesteia era fiabilă din punct de vedere medical. Având în vedere că himenul reclamantei era intact şi că X. nu şi-ar fi putut folosi braţul stâng pentru a înfrânge rezistenţa reclamantei, nu se poate spune că întrebările lui B. erau complet irelevante pentru raportul pe care trebuia să îl prezinte.
Având în vedere considerentele de mai sus şi ţinând seama de faptul că, în cauze precum cea de faţă, absenţa unei imagini complete a procesului impune autocontrol din partea instanţei internaţionale, am votat pentru constatarea că nu a fost încălcat art. 8.
[1] Nr. 26692/05, 20 martie 2012 şi nr. 42418/10, 24 iulie 2012.
[2] Nr. 39272/98, CEDO 2003‑XII.
[3] Mattox v. United States (Mattox împotriva Statelor Unite), 156 U.S. 237, 242-43 (1895).
[4] 487 US 1012, 1016 (1988).
[5] Richard al II-lea, actul I, scena I.
[6] 399 US 149 (1970).
[7] Nr. 59632/09, 18 iulie 2013.
[8] Stefan Trechsel, Human Rights in Criminal Proceedings (Drepturile omului în cadrul procedurii penale), Oxford University Press, 2005, p.293.
[9] Janet L. Barkas, Victims (Victime), New York: Scribner’s, 1978.
[10] Hotărârea din 28 august 1991, seria A nr. 211.
Full & Egal Universal Law Academy