Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA YUMAK ŞI SADAK împotriva TURCIEI
(Cererea nr. 10226/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 iulie 2008
Această hotărâre este definitivă, dar poate constitui subiectul unei revizuiri editoriale.
În cauza Yumak şi Sadak împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în formaţiune de Mare Cameră alcătuită din :
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Rıza Türmen,
Corneliu Bîrsan,
Volodymyr Butkevych,
Nina Vajić,
Anatoly Kovler,
Vladimiro Zagrebelsky,
Elisabeth Steiner,
Javier Borrego Borrego,
Khanlar Hajiyev,
Renate Jaeger,
Ján Šikuta,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Päivi Hirvelä, judecători,
şi de Vincent Berger, jurisconsult,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 21 noiembrie 2007 şi la 4 iunie 2008,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 10226/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, dnii Mehmet Yumak şi Resul Sadak (« reclamanţii »), au sesizat Curtea, la 1 martie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă judiciară, au fost reprezentaţi de Dl T. Elçi, avocat din Diyarbakır. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.
3. Reclamanţii pretind că prin impunerea pragului electoral de 10 % la nivel naţional pentru alegeri legislative a fost încălcată exprimarea liberă a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Ei au invocat articolul 3 din Protocolul nr. 1.
4. Cererea a fost repartizată celei de-a Doua Secţiuni a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulament). La 9 mai 2006, aceasta a fost declarată parţial admisibilă de către o Cameră a acestei Secţiuni, alcătuită din următorii judecători : Jean-Paul Costa, Ireneu Cabral Barreto, Rıza Türmen, Mindia Ugrekhelidze, Antonella Mularoni, Elisabet Fura-Sandström şi Dragoljub Popović, precum şi Sally Dollé, grefierul Secţiunii.
5. La 5 septembrie 2006, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, s-a desfăşurat o audiere publică cu privire la fondul cauzei (articolul 54 § 3 din Regulament).
6. În hotărârea sa din 30 ianuarie 2007 (« hotărârea Camerei »), Camera a declarat, cu cinci voturi împotriva la două, că articolul 3 din Protocolul nr. 1 nu a fost încălcat. La textul hotărârii a fost anexată opinia comună disidentă a judecătorilor Ireneu Cabral Barreto şi Antonella Mularoni.
7. La 21 aprilie 2007, reclamanţii au solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul articolului 43 din Convenţie. La 9 iulie 2007, un colegiu al Marii Camere a decis să accepte această cerere (articolul 73 din Regulament).
8. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu articolele 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi 24 din Regulament.
9. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii scrise cu privire la fondul cauzei. Observaţii scrise au prezentat, de asemenea, Minority Rights Group International, organizaţie neguvernamentală cu sediul la Londra, preşedintele căreia a fost autorizat să intervină în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenţie şi 44 § 2 din Regulament).
10. O audiere publică a avut loc în Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 21 noiembrie 2007 (articolul 59 § 3 din Regulament).
În faţa Curţii s-au prezentat :
– din partea Guvernului
Dnii.M. Özmen,co-agent,
H. Ünler,consilier,
Dnele A. Özdemir,
V. Sirmen
Y. Renda
Ö. Gazialem,consilieri ;
– din partea reclamanţilor
Dnii.T. Elçi,reprezentant,
T. Fisher,
DnaE. Frank,consilieri,
Dl.R. Sadak,reclamant.
Curtea a audiat declaraţiile Dnilor Elçi şi Özmen, apoi răspunsurile Dnilor Fisher şi Özmen la întrebările mai multor judecători.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
11. Reclamanţii s-au născut în 1962 şi, respectiv, în 1959 şi locuiesc în Şırnak. La alegerile legislative din 3 noiembrie 2002 ei au fost candidaţii Partidului democrat al poporului (DEHAP) din partea provinciei Şırnak, dar niciunul dintre ei nu a fost ales.
A. Alegerile parlamentare din 3 noiembrie 2002
12. În urma cutremurului de pământ din 1999, Turcia a trecut, în noiembrie 2000 şi în februarie 2001, prin două mari crize economice. Apoi, criza economică a fost urmată de o criză politică din cauza stării sănătăţii primului ministru din perioada respectivă, pe de o parte, şi din cauza numeroaselor neînţelegeri de ordin intern din cadrul coaliţiei guvernamentale, alcătuită din trei partide politice, pe de altă parte.
13. În acest context, la 31 iulie 2002, Marea Adunare Naţională a Turciei (« Adunarea Naţională ») a decis să organizeze, la 3 noiembrie 2002, alegeri parlamentare anticipate.
14. La începutul lunii septembrie, trei partide politice de stânga, şi anume HADEP (Partidul democrat al poporului), EMER (Partidul muncii) şi SDP (Partidul socialist democrat), au decis să formeze un « bloc al muncii, păcii şi democraţiei » şi să creeze un nou partid politic, DEHAP. Reclamanţii au început campania electorală în provincia Şırnak, în calitate de candidaţi principali din partea acestui partid nou.
15. Asemenea blocuri electorale au mai fost create în 1991, când candidaţii MÇP (Partidul naţionalist al muncii – succesorul şi predecesorul MHP) şi IDP (Partidul democrat reformator) au fost aleşi pe listele RP (Partidul prosperităţii), şi HEP (Partidul popular al muncii – predecesorul DEHAP) a obţinut 18 mandate de deputat prezentând candidaţi pe listele SHP (Partidul popular social-democrat). Astfel unele partide care, probabil, nu ar fi putut obţine 10 % din voturi la nivel naţional au reuşit, totuşi, să fie reprezentate în Parlament: candidaţii lor au fost incluşi pe listele unui partid mult mai mare apoi, după ce au fost aleşi, s-au separat de acesta şi, fie au devenit deputaţi independenţi, fie s-au alăturat unui alt partid.
16. În rezultatul alegerilor din 3 noiembrie 2002, lista DEHAP a obţinut în provincie 47 449 voturi din 103 111 voturi exprimate, ceea ce a constituit 45,95 %. Cu toate acestea, partidul respectiv nu a trecut pragul naţional de 10 % şi reclamanţii nu au fost aleşi. Cele trei mandate atribuite provinciei Şırnak au fost repartizate în felul următor : două mandate pentru AKP (Partidul justiţiei şi dezvoltării, de orientare de dreapta conservatoare), care a obţinut 14,05 % (sau 14 460 voturi), şi un mandat pentru Dl Tatar, candidat independent care a obţinut 9,69 % din sufragii (sau 9 914 voturi).
17. Dintre 18 partide care au luat parte la aceste alegeri, doar AKP şi CHP (Partidul popular republican, de dreapta) au reuşit să treacă pragul de 10 %. Cu 34,26 % din voturile exprimate, AKP a obţinut 363 de mandate, ceea ce reprezintă 66 % din numărul total de locuri în Adunarea Naţională. De asemenea, au fost aleşi nouă candidaţi independenţi.
18. Cu toate acestea, nu numai DEHAP (6,22 % din voturi), dar şi multe alte partide politice nu au putut obţine locuri în Parlament. Printre acestea a fost DYP (Partidul pentru calea dreaptă, centru-dreapta), MHP (Partidul acţiuni naţionale, naţionalist), GP (Partidul tinerilor, centru) şi ANAP (Partidul Patriei-mamă, centru-dreapta), care au obţinut respectiv 9,54 %, 8,36 %, 7, 25 % şi 5,13 % din voturile exprimate.
19. Rezultatele acestor alegeri în genere au fost interpretate ca o răsturnare politică radicală. Partea voturilor neexercitate a atins un nivel record în Turcia (aproximativ 45 %, iar nivelul abţinerilor (22 % de alegători înregistraţi) pentru prima dată din 1980, a depăşit 20 %. Astfel Adunarea Naţională, după aceste alegeri, a fost cel mai puţin reprezentativă după anul 1946, când a fost introdus sistemul multipartid. Mai mult decât atât, pentru prima dată din 1954, Parlamentul a fost alcătuit doar din două partide.
20. Pentru a explica această lipsă de reprezentare, unii analişti făceau referire la efectul cumulativ al mai multor factori, pe lângă existenţa unui prag naţional înalt. Astfel din cauza fenomenului votului de protest, legat de criza politică şi economică, cinci partide, inclusiv cele trei partide care au constituit coaliţia guvernamentală în perioada 1999-2002, care au obţinut mandate în Parlament în cadrul alegerilor din 1999, nu au reuşit, în 2002, să atingă pragul de 10 % şi, prin urmare, nu au fost reprezentate în Parlament. În mod similar, fragmentarea electorală a contribuit într-o anumită măsură la aceste rezultate, deoarece au eşuat numeroase tentative de formare a blocurilor electorale.
21. În rezultatul acestor alegeri, AKP, care deţinea majoritatea absolută în Parlament, a format Guvernul.
B. Alegerile parlamentare după 22 iulie 2007 (după adoptarea hotărârii Camerei)
22. La începutul lunii mai 2007, Adunarea Naţională a decis să organizeze, la 22 iulie 2007, alegeri parlamentare anticipate. Această decizie a fost adoptată ca rezultat a crizei politice care a survenit din cauza incapacităţii Parlamentului de a alege un nou Preşedinte al Republicii, pentru a-l înlocui pe Ahmet Necdet Sezer, înainte ca mandatul său unic de şapte ani să expire la 16 mai 2007. În mod normal, aceste alegeri parlamentare ar fi trebuit să aibă loc la 4 noiembrie 2007.
23. Aceste alegeri, la care au participat paisprezece partide politice, au fost marcate de două caracteristici. Pe de o parte, în urma crizei prezidenţiale a fost atestată o mobilizare puternică a electoratului, deoarece rata de participare a ajuns la 84 %. Pe de altă parte, pentru a depăşi pragul naţional de 10 %, partidele politice au recurs la două strategii electorale. Mai întâi, DSP (Partidul democrat de stânga) a participat la scrutin sub egida CHP, un partid rival, astfel reuşind să obţină 13 mandate în Parlament. Apoi, DTP (Partidul pentru o societate democratică, pro-kurd, de stânga) şi-a prezentat candidaţii independenţi sub sloganul « Mii de speranţe » şi a susţinut, de asemenea, anumiţi candidaţi turci de stânga. Această mişcare a fost susţinută de alte mici formaţiuni de stânga, de tipul, EMEP, SDP şi ÖDP (Partidul libertăţii şi democraţiei, orientare socialistă). Astfel, peste şaizeci de candidaţi independenţi au fost înaintaţi din partea a peste patruzeci de circumscripţii electorale din provincii.
24. În cadrul acestor alegeri, AKP, CHP şi MHP au reuşit să depăşească cele 10 %. Cu 46,58 % din voturile exprimate, AKP a obţinut 341 mandate, sau 62 % din numărul total de locuri. CHP, cu 20,88 % din voturi, şi-a ales 112 deputaţi, ceea ce reprezintă 20,36 % din numărul total de locuri. Totodată, cei treisprezece deputaţi menţionaţi mai sus (alineatul 23 de mai sus) au demisionat ulterior din CHP pentru a adera la DSP, partidul lor de origine. Cât priveşte MHP, cu 14,27 % din voturi, acesta a obţinut alegerea a 71 deputaţi, sau 12,9 % din numărul total de locuri în Parlament.
25. Succesul remarcabil al candidaţilor independenţi a fost una din caracteristicile alegerilor din 22 iulie 2007. Aceştia au dispărut din Adunarea Naţională după 1980, dar au apărut din nou în 1999, cu trei deputaţi. În 2002, ei erau nouă, din 260 de candidaţi independenţi din întreaga ţară. În rezultatul scrutinului din 22 iulie 2007, în Adunarea Naţională au trecut douăzeci şi şase de deputaţi independenţi. În special, au fost aleşi peste douăzeci de candidaţi din « Mii de speranţe » care au obţinut aproximativ 2,23 % din voturile exprimate şi după alegeri au aderat la DTP. Astfel, DTP, care avea douăzeci de deputaţi, numărul minimal pentru formarea unei fracţiuni parlamentare, a putut constitui o asemenea fracţiune. Printre aceşti independenţi era şi un deputat socialist (fostul preşedinte al ÖDP), un deputat naţionalist (fostul preşedinte al BBP – Partidul pentru marea unire, naţionalist) şi un deputat centrist (fostul preşedinte al ANAP).
26. Guvernul a fost format de către AKP, care a reuşit din nou să obţină majoritatea absolută în Parlament.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Contextul constituţional şi legislativ
1. Constituţia
27. Articolul 67 din Constituţie, după modificările introduse la 23 iulie 1995, prevede următoarele :
« În condiţiile prevăzute de lege, cetăţenii au dreptul de a alege, de a fi aleşi, de a se angaja în activităţi politice, în mod independent sau în cadrul unui partid politic şi de a participa la referendum.
Desfăşurarea alegerilor şi referendumului este administrată şi controlată de puterea judiciară şi în conformitate cu principiile sufragiului liber, egal, secret şi universal, într-o singură rundă de vot şi prin numărarea publică a voturilor şi prin întocmirea publică a proceselor-verbale privind rezultatele alegerilor. Cu toate acestea, legea prevede dispoziţii adecvate pentru a permite cetăţenilor turci din străinătate să-şi exercite dreptul de vot.
Orice cetăţean turc care a împlinit cel puţin optsprezece ani are dreptul de a vota şi de a participa la referendum.
Exercitarea acestor drepturi este reglementată prin lege.
Nu au drept de vot militarii înrolaţi în forţele armate, elevii şcolilor militare, precum şi persoanele condamnate care se află în instituţiile penitenciare, cu excepţia celor care au fost condamnate pentru infracţiuni comise din imprudență.
Comisia Electorală Naţională stabileşte măsurile care trebuie luate în vederea garantării securităţii operaţiunilor de numărare şi exprimare a voturilor atunci când dreptul de vot este exercitat în instituţiile penitenciare şi centrele de arest preventiv; aceste operaţiuni se desfășoară în faţa unui judecător competent, care este responsabil de organizarea şi supravegherea acestora.
Legislaţia electorală trebuie să concilieze o reprezentare echitabilă cu o stabilitate guvernamentală.
Amendamentele aduse legislaţiei electorale nu sunt aplicabile alegerilor care se desfăşoară în cursul anului următor după data la care acestea au intrat în vigoare.»
28. Articolul 80 din Constituţie este formulat astfel :
« Membrii Marii Adunări Naţionale a Turciei reprezintă întreaga naţiune şi nu regiunile sau persoanele care i-au ales. »
29. În conformitate cu articolul 95 din Constituţie şi articolul 22 din Legea nr. 2820 cu privire la partidele politice, un partid politic care include cel puţin douăzeci de deputaţi poate alcătui o fracţiune parlamentară.
2. Sistemul electoral
30. Legea nr. 2839 cu privire la alegerea deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial din 13 iunie 1983, defineşte modalităţile regimului electoral aplicat scrutinelor parlamentare.
31. În prezent, Adunarea Naţională a Turciei este un Parlament unicameral alcătuit din 550 deputaţi aleşi pentru un mandat de cinci ani. Alegerile au loc în circumscripţii electorale stabilite în 81 de provincii, într-o singură rundă. Ele se desfăşoară pe tot teritoriul naţional, în aceeaşi zi, prin vot liber exprimat, egal, universal şi secret. Numărarea voturilor, precum şi alcătuirea proceselor-verbale sunt publice. Fiecare provincie este reprezentată în Parlament cel puţin de un deputat, ceilalţi deputaţi sunt repartizaţi în dependenţă de numărul de locuitori. Provinciile care au de la 1 la 18 deputaţi formează o singură circumscripţie electorală, cele care au între 19 şi 35 deputaţi alcătuiesc două circumscripţii. Cât priveşte oraşul Istanbul, având peste 35 deputaţi, este împărţit în 3 circumscripţii electorale.
32. Articolul 16 din Legea nr. 2839 prevede că :
« (...) Partidele politice nu pot prezenta liste comune (...) »
33. Articolul 33 (după modificarea operată la 23 mai 1987) prevede următoarele :
« În cadrul alegerilor generale, partidele nu pot obţine mandate decât dacă depăşesc pragul de 10 % din voturile valabil exprimate la nivel naţional, (...) Un candidat independent înscris pe lista unui partid politic nu poate fi ales decât dacă lista acestui partid depăşeşte pragul de 10 % la nivel naţional (...) »
34. La repartizarea mandatelor este aplicată metoda proporţională după D’Hondt. Această metodă, în conformitate cu care voturile exprimate pentru fiecare listă sunt împărţite la numere întregi (1, 2, 3, 4, 5, etc.), apoi mandatele sunt atribuite listelor care au înregistrat cei mai înalţi coeficienţi, favorizează partidului majoritar.
35. Articolele 21 § 2 şi 41 § 1 din Legea nr. 2839 au următorul conţinut :
Articolul 21 § 2
« (...) Persoanele care se înregistrează în calitate de candidaţi independenţi depun la autorităţile competente de la Trezorerie, cu titlu de garanţie, o sumă egală cu salariul lunar brut al unui funcţionar de cea mai înaltă categorie şi anexează chitanţă de plată a acestei sume la dosarul lor de candidat la alegeri parlamentare. »
Articolul 41 § 1
« (...) în cazul în care, la alegerile parlamentare, candidatul independent nu a acumulat suficiente voturi pentru a obţine un mandat, suma depusă cu titlu de garanţie, este transferată în contul Trezoreriei. »
36. Articolul 36 din Legea nr. 2820 cu privire la partidele politice (publicată în Monitorul Oficial la 24 aprilie 1983) prevede :
« pentru a putea participa la alegeri, un partid politic trebuie să deţină un mandat în cel puţin o jumătate din provincii şi să-şi desfășoare congresul general cu cel puţin şase luni înainte de data scrutinului, sau trebuie să dispună de o fracţiune în cadrul Marii Adunări Naţionale a Turciei. »
37. Articolul 81 din Legea nr. 2820 menţionează :
« Partidele politice nu au dreptul să afirme că pe teritoriul Republicii Turcia există minorităţi bazate pe rasă, religie, sectă, cultură sau limbă. »
38. În afară de aceasta, în temeiul legislaţiei relevante, numele candidaţilor independenţi nu este înscris pe buletinele de vot diseminate în apropierea frontierelor turce. Astfel, la urnele de vot instalate în punctele de trecere a frontierei sau în aeroporturile mari, alegătorii turci cu domiciliul stabilit în străinătate, nu au posibilitatea să voteze decât pentru un partid politic. În mod similar, în timp ce partidele politice beneficiază de emisiuni radio şi televizate pentru agitaţie electorală, candidaţii independenţi sunt lipsiţi de acest avantaj.
3. Jurisprudenţa constituţională
39. Jurisprudenţa Curţii constituţionale cu privire la compatibilitatea pragurilor electorale cu principiile statului democratic este contradictorie.
40. La început, printr-o hotărâre pronunţată la 6 mai 1968 (E. 1968/15, K. 1968/13), Curtea constituţională a decis că « pragul simplu » adoptat de legislator în scopul corectării efectelor sistemului de reprezentare proporţională contravine principiului statului democratic. Acesta este un prag care variază în dependenţă de numărul de mandate atribuit fiecărei circumscripţii electorale. Pragul aplicat în cazul unei circumscripţii electorale este obţinut prin împărţirea voturilor exprimate la numărul de mandate. Mandatele sunt atribuite doar candidaţilor care l-au depăşit. Înalta Curte a considerat că un asemenea prag, care ar putea permite reprezentanţilor unei minorităţi de alegători să formeze un Guvern, era în măsură să constituie un obstacol pentru reprezentarea tuturor curentelor de gândire.
41. Ulterior, după adoptarea Constituţiei din 1982, Curtea constituţională s-a pronunţat asupra sistemelor electorale, cu ocazia unei hotărâri adoptate la 1 martie 1984 (E. 1984/1, 1984/2). Ea a considerat următoarele :
„Primul alineat al articolului 67 din Constituţie prevede că cetăţenii au dreptul de a alege şi a fi aleşi în conformitate cu condiţiile prevăzute de lege. Totodată, această dispoziţie nu oferă legislatorului o marjă de apreciere nelimitată. Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor citate mai sus, desfăşurarea alegerilor este administrată şi controlată de puterea judiciară şi în conformitate cu principiile sufragiului liber exprimat, egal, secret, universal şi într-o singură rundă, şi prin numărarea publică a voturilor şi prin întocmirea publică a proceselor-verbale privind rezultatele alegerilor. Astfel, în vederea respectării acestor condiţii, legislatorul poate adopta sistemul electoral pe care îl consideră adecvat. Dacă adunarea constituantă a prevăzut un sistem special, legislatorul va trebui să adopte sistemul pe care îl consideră adaptat condiţiilor politice şi sociale din ţară (...).
Sub rezerva că nu va adopta măsuri care să creeze obstacole pentru libera exprimare a poporului sau care să instaureze hegemonia unui singur partid în viaţa politică sau chiar să distrugă sistemul multipartid, legislatorul poate pune în aplicare unul dintre sistemele electorale existente.”
42. Într-o hotărâre din 18 noiembrie 1995 (E. 1995/54, K. 1995/59), Curtea constituţională s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea articolului 34/A din Legea nr. 2839 cu Constituţia. Acest articol, cu referire la articolul 33 din aceeaşi lege, impune pragul electoral de 10 % şi la repartizarea mandatelor între deputaţii aleşi din partea « circumscripţiei naţionale ». Curtea Constituţională a declarat prevederile de instituire a circumscripţiei naţionale nule şi neavenite, dar totodată a decis că pragul la nivel naţional de 10 % ar putea fi considerat ca fiind compatibil cu articolul 67 din Constituţie.
Fragmentele relevante din această hotărâre sunt următoarele :
„(...) Constituţia defineşte statul turc ca fiind o Republică (...). Structura constituţională a statului, având ca fundament suveranitatea naţională, este produsul voinţei naționale, exprimat prin alegeri libere. Această alegere, subliniată în diverse articole din Constituţie, este pusă în evidenţă într-un mod clar şi precis în articolul 67, întitulat „dreptul de a alege, de a fi ales şi de a se angaja în activităţi politice ”. Alineatul 6 al acestui articol, după cum a fost modificat, prevede că legislaţia electorală trebuie să fie stabilită într-o modalitate care să concilieze principiile „reprezentării echitabile ” cu „stabilitatea guvernamentală ”. Scopul vizat este ca voinţa alegătorilor să fie reflectată cât mai mult posibil în organul legislativ (...). Pentru a alege sistemul cu cele mai adecvate metode care să permită ca voinţele şi alegerile colective să fie reflectate în organul legislativ (...) prin adoptarea prevederilor legislative în lumina circumstanţelor specifice ţării şi necesităţilor sale constituţionale, ar trebui să se opteze pentru [sistemul] care este cel mai compatibil cu Constituţia sau să fie respins orice sistem incompatibil cu aceasta.
Impactul unei democraţii reprezentative este vizibil în diverse domenii. Efectul sistemelor inechitabile adoptate cu intenţia de a asigura stabilitatea este de a împiedica evoluţia socială (...) Cât priveşte reprezentarea, importanţa acordată justiţiei este condiţia principală a stabilităţii guvernamentale. Justiţia asigură stabilitatea. Cu toate acestea, în lipsa justiţiei, ideea de stabilitate creează instabilitate. Principiul „reprezentării echitabile” prin care Constituţia impune respectarea constă în [alegeri] liber exprimate, egale, secrete, universale, într-o singură rundă, [cu] numărarea publică a voturilor şi alcătuirea publică a proceselor-verbale privind rezultatele alegerilor, şi este exprimat printr-un număr de reprezentați proporţional cu numărul de voturi obţinute. Cât priveşte principiul „stabilităţii guvernamentale”, acesta este perceput ca o referire la metodele utilizate pentru reflectarea voturilor [în cadrul] organului legislativ într-o modalitate care să garanteze consolidarea puterii executivului. „Stabilitatea guvernamentală” pe care dorim s-o asigurăm cu ajutorul pragului, descris ca un „obstacol”, la fel ca „reprezentarea echitabilă” (...) sunt prevăzute în Constituţie. În cadrul alegerilor (...), ar trebui acordată importanţă combinării acestor două principii, care în anumite situaţii par a fi incompatibile unul cu altul, astfel încât [să se asigure] echilibrarea şi completarea lor reciprocă (...).
Pentru a atinge scopul de « stabilitate guvernamentală », enunţat în Convenţie, a fost prevăzut un [prag] la nivel naţional (...)
Este evident că [pragul] de 10 % dintre sufragii la nivel naţional, prevăzut de articolul 33 din Legea nr. 2839 (...) a intrat în vigoare, cu aprobarea organului legislativ. Sistemele electorale trebuie să fie compatibile cu principiile constituţionale (...) şi este inevitabil că unele dintre aceste sisteme ar trebui să conţină condiţii stricte. Pragurile care rezultă din natura sistemelor şi [sunt exprimate] în procente, şi [care] la nivelul ţării limitează dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, sunt aplicabile [şi] acceptabile (...) în măsura în care acestea nu depăşesc limitele normale (...). [Pragul] de 10 % este compatibil cu principiile de stabilitate guvernamentală şi reprezentare echitabilă (...)”.
Trei judecători constituţionali dintre unsprezece nu au fost de acord cu argumentul majorităţii, considerând că pragul de 10 % la nivel naţional nu este compatibil cu articolul 67 din Constituţie.
43. În aceeaşi hotărâre, Curtea constituţională a anulat, totodată, pragul electoral de 25 % stabilit pentru repartizarea mandatelor atribuite provinciilor (prag de provincie). Considerând că un asemenea prag nu corespunde principiului reprezentării echitabile, înalta jurisdicţie a subliniat :
„În cazul în care la alegerile parlamentare este impus un prag, în conformitate cu principiul «stabilităţii guvernamentale », impunerea, în plus, a unui prag pentru fiecare circumscripţie electorală este incompatibilă cu principiul „reprezentării echitabile”.”
4. Expunerea succintă a alegerilor parlamentare
44. Alegerile din 1950, 1954 şi 1957 – când a fost utilizat sistemul de reprezentare majoritară – nu au fost în stare să asigure un echilibru instituţional între majoritate şi opoziţia parlamentară. Acest dezechilibru a constituit unul dintre motivele esenţiale ale loviturii de stat din 1960. În rezultatul intervenţiei militare, legislatorul a adoptat sistemul de reprezentare proporţională aplicat după metoda D’Hondt, în scopul consolidării pluralismului şi sistemului politic. Astfel, alegerile din 1965 şi 1969 au permis consolidarea majorităţilor stabile din cadrul Adunării Naţionale şi, totodată, au oferit micilor formaţiuni posibilitatea de a fi reprezentate. Cu toate acestea, după alegerile din 1973 şi 1977, cele mai importante curente politice nu au reuşit să formeze guverne stabile, deşi au beneficiat de o susţinere largă din partea electoratului. Această perioadă de instabilitate guvernamentală a fost marcată de constituirea succesivă a coaliţiilor, fiecare dintre acestea devenind mai fragilă din cauza influenței disproporţionate a micilor formaţiuni asupra politicii guvernamentale.
45. În urma regimului militar (1980-1983), Legea nr. 2839 cu privire la alegerea deputaţilor, adoptată la 13 iunie 1983, a restabilit sistemul de reprezentare proporţională, însoţit de două praguri electorale. La pragul de 10 % la nivel naţional a fost adăugat un prag la nivel provincial (numărul de alegători împărţit la numărul de mandate prevăzut pentru fiecare circumscripţie). Ultimul a fost anulat de Curtea constituţională în 1995. La alegerile parlamentare din 1983, ANAP (Partidul Patriei-mamă) a obţinut majoritatea absolută în Parlament.
46. Alegerile legislative din 29 noiembrie 1987, au permis ANAP, cu 36,31 % din sufragii, de asemenea, să formeze o majoritate parlamentară stabilă. In Parlament au reuşit să treacă şi alte două partide. La alegerile din 20 octombrie 1991, cinci partide au fost reprezentate în Parlament. Acest rezultat s-a datorat faptului că trei mici formaţiuni politice (MÇP, IDP şi HEP) participaseră la aceste alegeri sub egida altor partide politice, pentru a ocoli articolul 16 din Legea nr. 2839, care interzicea constituirea listelor comune înainte de alegeri. Guvernul a fost format prin coaliţia a două partide. De asemenea, la aceste alegeri, 18 candidaţi ai HEP au fost aleşi în Parlament pe lista partidului politic social-democrat, SHP. Ulterior, aceştia au demisionat din SHP pentru a adera la propriul partid, HEP.
47. La alegerile naţionale din 24 decembrie 1995, în Parlament au trecut cinci partide politice. Cu toate acestea, deoarece niciunul dintre ele nu a putut obţine majoritatea parlamentară, a fost creată o coaliţie.
48. Alegerile parlamentare din 1999 cu atât mai mult nu au reuşit să consolideze o majoritate parlamentară. Cinci partide politice au obţinut mandate în Adunarea Naţională. O coaliţie din trei partide a format guvernul.
49. Înainte de scrutinul din 3 noiembrie 2002, partidele, care nu au obţinut o reprezentare în Parlament, au acumulat cele mai multe voturi în 1987 (19,4 % din voturile exprimate). În 1991, două coaliţii preelectorale între RP, MÇP şi IDP, precum şi între SHP şi HEP, au permis ca această rată să fie redusă până la 0,5 %. La alegerile din 22 iulie 2007, ea fost de 13,1 %.
50. După cum a fost menţionat (alineatele 12-21 de mai sus), alegerile din 2 noiembrie 2002 au permis AKP să formeze un guvern stabil care a existat până la 22 iulie 2007, în pofida faptului că 45,3 % din alegători (aproximativ 14,5 milioane de voturi) nu au fost reprezentaţi în Parlament.
B. Documentele relevante ale Consiliului Europei
51. Consiliul Europei nu a stabilit standarde obligatorii pentru pragurile electorale.
1. Documentele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
52. Partea relevantă din Rezoluţia 1547 (2007) cu privire la Situaţia drepturilor omului şi a democraţiei în Europa adoptată la 18 aprilie 2007 de către Adunare prevede următoarele :
« 58. În democraţiile consacrate, pentru alegerile parlamentare nu ar trebui să fie prevăzut un prag mai ridicat de 3 %. Astfel, ar trebui să se poată exprima un număr cât mai mare de opinii. Excluderea unor grupuri considerabile de persoane din dreptul de a fi reprezentat este în detrimentul unui sistem democratic. În democraţiile consacrate, ar trebui să fie stabilit un echilibru între reprezentarea echitabilă a opiniilor societăţii şi eficienţa Parlamentului şi Guvernului
53. În Recomandarea 1791 (2007) cu privire la Situaţia drepturilor omului şi a democraţiei în Europa, adoptată la 18 aprilie 2007, Adunarea a recomandat Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să ia măsuri pentru remedierea deficienţelor identificate în rezoluţia menţionată mai sus. În ceea ce priveşte pragurile electorale, Comitetul de Miniştri ar trebui să încurajeze statele membre:
„17.10. să prevadă reducerea pragurilor mai mari de 3 % aplicabile alegerilor parlamentare şi să asigure un echilibru între reprezentarea echitabilă şi eficienţa în cadrul parlamentului şi guvernului.”
2. Documentele Comisiei europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia)
54. „Codul bunelor practici în materie electorală”, adoptat în 2002 de Comisia de la Veneţia, reaminteşte ferm că cele « cinci principii ale patrimoniului electoral european sunt sufragiul universal, egal, liber, secret şi direct ». Cât priveşte alegerea sistemului electoral, acesta este « liber, cu condiţia respectării principiilor menţionate mai sus ».
55. Partea relevantă din raportul Comisiei de la Veneţia, din 12 iunie 2006, întitulat Raportul cu privire la dreptul electoral şi administrarea alegerilor în Europa este formulat după cum urmează :
« Efectele unui anumit sistem electoral pot fi diferite de la o ţară la alta şi ar trebui recunoscut faptul că diferite sisteme pot urmări scopuri politice divergente sau chiar antagoniste. Un sistem electoral s-ar putea concentra mai mult pe reprezentarea echitabilă a partidelor în Parlament, pe când altul ar putea urmări evitarea reprezentării fragmentării în partide mici şi încurajarea formării unei majorităţi absolute a deputaţilor care să constituie guvernul. Un sistem electoral poate încuraja o relaţie strânsă între alegători şi deputaţii „lor” de circumscripţie, pe când altul poate facilita introducerea în Parlament a femeilor, minorităţilor sau specialiştilor prin intermediul listelor de partid închise. În unele ţări, sunt puse în aplicare sisteme complicate pentru a încerca concilierea mai multor obiective politice. Alte ţări preferă sistemele simple care pot fi uşor înţelese şi utilizate de electorat şi administraţie. Caracterul adecvat al unui sistem electoral depinde de faptul dacă acesta va face dreptate, ţinând cont de condiţiile şi problemele locale. Mai ales trebuie să fie asigurată transparenţa alcătuirii listelor. Astfel, sistemul electoral şi propunerile ce vizează reformarea lui ar trebui să fie evaluate de la caz la caz. »
56. În Raportul cu privire la regulile electorale şi acţiunile pozitive în favoarea participării minorităţilor naţionale la procesul decizional din ţările europene, din 15 martie 2005, care analizează practicile din unele state membre, Comisia de la Veneţia a identificat cinci măsuri specifice care încurajează reprezentarea minorităţilor. Două dintre acestea vizează pragurile electorale :
„(...)
d. Pragurile electorale nu ar trebui să afecteze şansele minorităţilor naţionale de a fi reprezentate.
e. Circumscripţiile electorale (numărul lor, dimensiunea, forma, numărul de mandate) pot fi stabilite în scopul încurajării participării minorităţilor la procesele decizionale.”
3. Documente referitoare în mod special la alegerile din Turcia
a) Raportul comisiei ad hoc a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
57. Guvernul face referire la raportul comisiei ad hoc privind observarea alegerilor parlamentare din Turcia (3 noiembrie 2002), elaborat la 20 decembrie 2002. Părţile relevante din acest raport au următorul conţinut :
„După cum a relatat pe larg mass-media, doar două partide dintre optsprezece au reuşit să intre în noul Parlament al Turciei (TBMM), AKP (Justiţie şi dezvoltare) şi CHP (Partidul popular-republican). Celelalte partide, până atunci reprezentate în Parlament, nu au putut depăşi pragul de 10 %. Partidul care s-a aflat la Guvernare până la alegeri, a acumulat doar 1 % din voturi. Aceste alegeri au fost determinate de problemele economice şi de corupţie.
O majoritate clară şi absolută a obţinut AKP, cu 362 de mandate, 170 de mandate a obţinut opoziţia şi 9 au revenit deputaţilor independenţi. (Ultimii au fost aleşi în oraşele mici, unde au o reputaţie bună). Ar trebui reamintit faptul că AKP a avut 59 de mandate în legislatura precedentă, iar CHP – trei (alegerile din 1999).
Această situaţie probabil va duce la instaurarea unei stabilităţi sporite în ţară, evitând coaliţiile complexe şi instabile. Luni, 4 noiembrie 2002, Bursa Turciei s-a majorat cu 6,1 %.
Totodată aceasta, de asemenea, înseamnă că aproximativ 44 % dintre voturile exprimate nu sunt reprezentate în Parlament.
Astfel, rezultatele ar trebui să fie interpretate ca un vot de protest clar împotriva întregii instituţii, deoarece niciunul dintre cele trei partide din fosta coaliţie de la putere nu a acumulat suficiente voturi ca să poată obţine cel puţin un singur mandat !”
b) Rezoluţia 1380 (2004) a Adunării Parlamentare
58. Alineatele 6-23 din Rezoluţia 1380 (2004) cu privire la „Respectarea obligaţiilor şi angajamentelor Turciei”, adoptată la 22 iunie 2004 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, sunt formulate astfel :
„6. Cât priveşte democraţia pluralistă, Adunarea recunoaşte că Turcia este o democraţie care funcţionează în baza sistemului multipartid, alegerilor libere şi separării puterilor. Frecvenţa cu care sunt dizolvate partidele politice este îngrijorătoare şi Adunarea speră că, în viitor schimbările constituţionale privind partidele politice, din octombrie 2001 şi cele din martie 2002, vor limita utilizarea unor astfel de măsuri ca dizolvarea. Astfel, Adunarea consideră că pragul de 10 % din sufragiile acumulate la nivel naţional pentru ca un partid să poată accede în Parlament este excesiv şi că s-ar cuveni să fie reorganizate modalităţile procedurii de vot a cetăţenilor turci stabiliţi în străinătate.
(...)
23. Prin urmare, şi în cadrul procesului actual de reforme angajate de autorităţile turceşti, Adunarea invită Turcia :
(...)
ii. Să modifice Codul electoral pentru a micşora pragul de 10 % şi să permită cetăţenilor turci stabiliţi în străinătate să voteze fără a fi obligaţi să se prezinte la frontiere ; (...)”
c) Raportul cu privire la « Observarea alegerilor parlamentare din Turcia (22 iulie 2007) »
59. Părţile relevante din raportul întitulat Observarea alegerilor parlamentare din Turcia din 22 iulie 2007, elaborat de o comisie ad hoc a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, au următorul conţinut :
„XII. Concluzii şi recomandări
55. Alegerile parlamentare organizate în Turcia la 22 iulie 2007, în general, s-au desfăşurat în conformitate cu angajamentele asumate de Turcia faţă de Consiliul Europei şi cu standardele europene aplicabile organizării alegerilor libere.
56. Într-o măsură foarte mare, scrutinul a fost bine organizat, cu profesionalism şi s-a desfăşurat fără incidente, ceea ce demonstrează că în Turcia se menţine o lungă tradiţie de alegeri democratice.
57. Rata înaltă de participare demonstrează că în Turcia există încredere în procesul democratic.
58. La toate nivelurile, toţi funcţionarii electorali, şi-au exercitat atribuţiile într-un mod eficient şi conştiincios.
59. Totuşi, în opinia raportorului, Turcia ar putea organiza şi mai bine alegerile, astfel încât să garanteze o adevărată reprezentare în cadrul Parlamentului. Pragul de 10 % ar putea fi micşorat, în conformitate cu Rezoluţiile 1380 (2004) şi 1547 (2007) ale Adunării. Dacă noul Parlament, ales la 22 iulie 2007, este mult mai reprezentativ decât Parlamentul precedent, fiind reprezentat de aproximativ 90 % din corpul electoral, aceasta se datorează faptului că sunt reprezentate trei partide, şi nu două, şi că partidele de opoziţie au prezentat candidaţi « independenţi susţinuţi de un partid », şi nu din cauza măsurilor întreprinse de autorităţile turceşti.
60. Autorităţile turceşti ar putea sesiza Comisia de la Veneţia referitor la această problemă, precum şi referitor la simplificarea legislaţiei electorale.
(...)”
60. Mai mult decât atât, în răspunsul oferit la întrebarea unui deputat după discursul în faţa Adunării Parlamentare la 3 octombrie 2007, Preşedintele Republicii Turcia a menţionat că pragul de 10 %, care corespunde unei necesităţi reale, pe viitor ar putea fi eliminat (a se vedea procesul-verbal al şedinţei din 3 octombrie 2007). Părţile relevante din răspunsul său sunt după cum urmează :
« Dl Gül a explicat că pragul de 10 % a fost introdus pentru remedierea instabilităţii din anii precedenţi, când au existat un număr mare de guverne de coaliţie. Acest prag nu este un obstacol pentru participarea candidaţilor independenţi la scrutin. La ultimele alegeri parlamentare, din iulie anul trecut, rata participării a fost de 85 %, ceea ce demonstrează reprezentativitatea Parlamentului. Acum, când stabilitatea politică a fost restabilită ar putea fi prevăzută revizuirea pragului de 10 %. »
C. Dreptul comparat
61. Deşi nu există o clasificare uniformă a modelelor de scrutin şi a sistemelor electorale, de obicei se disting trei tipuri majore : modelele de scrutin majoritare, proporţionale şi mixte. În sistemul majoritar, este declarat ales candidatul sau lista de candidaţi care a obţinut, în cadrul rundei decisive de scrutin, majoritatea voturilor. Acest tip de scrutin permite constituirea majorităţilor clare de guvernare, dar, totodată, defavorizează reprezentarea partidelor politice minoritare. Astfel, spre exemplu, în Regatul Unit, timp de mai multe decenii se aplică scrutinul majoritar uninominal într-o singură rundă (« first past the post »), combinat cu existenţa a doua mari partide politice dominante, ceea ce a avut ca efect atribuirea altor partide mici mai puţine mandate în raport cu numărul sufragiilor pe care le-au acumulat. Situaţii similare există, spre exemplu în Franţa, unde se practică sistemul majoritar în două runde de scrutin. La cealaltă extremă, scopul sistemului proporţional este de a asigura ca voturile exprimate să fie reflectate proporţional cu mandatele atribuite. La modul general, sistemul proporţional este considerat a fi cel mai « corect », deoarece tinde să reflecte mai îndeaproape diferite forţe politice. Totodată, dezavantajul acestui sistem este că favorizează fragmentarea ofertei electorale şi, prin urmare, face mai dificilă constituirea majorităţilor parlamentare stabile.
62. În prezent, în Europa acest tip de sistem este cel mai larg răspândit. Spre exemplu, Bulgaria, Danemarca, Spania, Estonia, Irlanda, Luxembourg, Malta, Moldova, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Rusia, Suedia şi Turcia, au optat pentru reprezentarea proporţională sau una din variantele sale. De asemenea, există sisteme mixte care propun diferite combinaţii între cele două modele de scrutin (spre exemplu în Germania, Italia şi Lituania).
63. În unele sisteme proporţionale, legislatorul a stabilit praguri în vederea atenuării efectelor acestui tip de scrutin, şi în special pentru a asigura mai multă stabilitate în cadrul Parlamentului. Aceste praguri, de obicei exprimate în procente din voturile exprimate, sunt « limite, fixe sau variabile, stabilite prin intermediul rezultatului electoral, care determină participarea unei liste sau a unui candidat la repartizarea mandatelor ». Totodată, rolul pe care îl au pragurile diferă în funcţie de mărimea lor şi sistemul de partide care există în fiecare ţară. Un prag jos nu favorizează decât cele mai mici formaţiuni, ceea ce face dificilă formarea majorităţii stabile, pe când în cazul unei divizări importante a sistemului de partide, un prag înalt conduce la excluderea reprezentării unei părţi importante a electoratului.
64. Evaluarea pragurilor electorale adoptate în statele membre care au optat pentru un scrutin proporţional, arată că doar patru state au ales praguri înalte : Turcia are cel mai înalt prag - 10 % ; Liechtenstein a stabilit 8 %, Federaţia Rusă şi Georgia - 7 %. O treime dintre state impun un prag de 5 %, şi treisprezece state au fixat pragul la un nivel scăzut. În alte state membre nu există praguri electorale. De altfel, în multe sisteme, pragurile se aplică doar la un număr limitat de mandate (în Norvegia şi în Islanda, spre exemplu). Pragurile sunt diferite în funcţie de faptul dacă se aplică unui partid sau unui bloc electoral. Spre exemplu, în Republica Cehă, pragul pentru un partid constituie 5 %, pe când în cazul unui bloc electoral se adaugă 5 % pentru fiecare partid membru. În Polonia, pragul pentru blocuri constituie 8 % şi nu variază în dependenţă de partidele membre. În mod similar, pragurile pentru candidaţii independenţi variază : în Moldova, spre exemplu, pragul constituie 3 %.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA DOMENIUL DE COMPETENŢĂ AL MARII CAMERE
65. Curtea menţionează că plângerea în hotărârea camerei (alineatul 40) a fost formulată în felul următor:
« Reclamanţii pretind că impunerea unui prag electoral de 10 % la alegerile parlamentare încalcă libertatea de exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. »
66. În cadrul procedurii în faţa camerei, reclamanţii, bazându-se, în special, pe rezultatele alegerilor din 3 noiembrie 2002, au contestat pragul electoral de 10 %. În acest scop, ei au recurs la o analiză generală a alegerilor care s-au desfăşurat în Turcia după 1946, anul în care în Turcia a fost instaurat sistemul multipartid. Ulterior, în cererea de retrimitere prezentată la 20 aprilie 2007, în care era supusă criticii analiza sistemului electoral turc, la care a făcut referire camera în hotărârea sa, ei au afirmat că această hotărâre oferă Părţii contractante o marjă de apreciere extrem de largă în ceea ce priveşte crearea şi funcţionarea sistemului electoral.
67. După 9 iulie 2007, dată la care un colegiu din cinci judecători a acceptat cererea părţii reclamante care intenţiona să trimită cauza în faţa Marii Camere, în Turcia au avut loc alegeri parlamentare anticipate.
68. Comentând pe larg alegerile din 22 iulie 2007 în observaţiile prezentate Marii Camere la 7 septembrie 2007, reprezentanţii reclamanţilor au precizat, în timpul audierii din 21 noiembrie 2007, că această cerere a fost introdusă în scopul constatării unei încălcări în rezultatul alegerilor parlamentare din 3 noiembrie 2002, şi nu a celor din 22 iulie 2007.
69. Cât priveşte Guvernul, acesta a susţinut în timpul audierii că, în măsura în care plângerile reclamanţilor vizează structura constituţională a Turciei, ele trebuie să fie considerate ca fiind o actio popularis, şi a afirmat că rezultatele generale din 22 iulie 2007 au confirmat constatările stabilite de cameră în hotărârea sa din 30 ianuarie 2007.
70. Curtea trebuie deci să determine amploarea examinării cauzei pe care trebuie s-o efectueze şi se întreabă, în special, dacă ea se poate limita la studierea rezultatelor alegerilor din 3 noiembrie 2002 fără a ţine cont de faptele care au survenit după adoptarea hotărârii camerei.
71. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, „cauza” retrimisă în faţa Marii Camerei, cuprinde în mod obligatoriu toate aspectele cererii pe care camera a examinat-o anterior în hotărârea sa şi nu există niciun temei pentru o retrimitere parţială a cauzei în faţa Marii Camerei (a se vedea Cumpănă şi Mazăre v. România [GC], nr. 33348/96, § 66, CEDH 2004‑XI, şi K. şi T. v. Finlanda [GC], nr. 25702/94, §§ 140‑141, CEDH 2001‑VII).
72. „Acțiunea” cu care a fost sesizată Marea Cameră este partea de cerere declarată admisibilă. Totodată, aceasta nu înseamnă că Marea Cameră nu poate examina, dacă va fi necesar, şi problemele cu privire la admisibilitatea cererii, aşa cum procedează de obicei camera, spre exemplu în temeiul articolului 35 § 4 in fine din Convenţie (care permite Curţii « să respingă orice cerere pe care o consideră inadmisibilă (...) în orice stadiu al procedurii »), sau când aceste probleme au fost alăturate fondului sau când ele prezintă interes la stadiul examinării fondului cauzei (K. şi T. v. Finlanda, citată mai sus, § 141).
73. Curtea reaminteşte de la bun început că nu ţine de competenţa sa examinarea in abstracto a unei legi electorale interne şi că, în primul rând, autorităţile naţionale au această sarcină, şi în special curţile şi instanţele de judecată, cu o calificare specială în materie, de a interpreta şi a aplica dreptul intern (a se vedea, spre exemplu, Gitonas şi alţii v. Grecia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑IV, § 44, şi Briķe v. Letonia (dec.), nr. 47135/99, 29 iunie 2000). Totodată în speţă, plângerea reclamanţilor nu poate fi interpretată ca o actio popularis, fiindcă la alegerile din 3 noiembrie 2002, cei interesaţi au fost afectaţi la modul direct şi imediat de pragul pe care îl contestă (a se vedea, mutatis mutandis, Serge Moureaux şi alţii c. Belgia, nr. 9267/81, decizia Comisiei din 12 iulie 1983, Decizii şi rapoarte (DR) 33, p. 110). Deoarece camera şi-a pronunţat hotărârea înainte de alegerile din 22 iulie 2007, ea a ţinut cont, în mod esenţial, de rezultatele alegerilor din 3 noiembrie 2002 şi de contextul existent în Turcia în perioada respectivă. Cât priveşte Curtea, ea va examina această cauză în lumina rezultatelor alegerilor parlamentare din 3 noiembrie 2002, dar fără a neglija alegerile din 22 iulie 2007, la care reclamanţii cu siguranţă nu au candidat, dar care totuși, prezintă un anumit interes pentru aprecierea efectelor pragului electoral contestat de reclamanţi.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1
74. Reclamanţii au susţinut că impunerea pragului electoral de 10 % la alegerile parlamentare a încălcat libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Ei au invocat articolul 3 din Protocolul nr. 1, care prevede :
« Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului despre alegerea corpului legislativ.»
A. Hotărârea camerei
75. Camera a stabilit că pragul electoral de 10 % impus la alegerile parlamentare a avut scopul de a consolida stabilitatea guvernamentală evitând o fragmentare parlamentară excesivă şi nefuncţională. De asemenea, el ar putea fi considerat ca fiind proporţional şi necesar pentru atingerea acestor scopuri. Prin urmare, ea a concluzionat că „Turcia [nu a] depăşit marja sa vastă de apreciere în temeiul articolului 3 din Protocolul nr. 1, deşi pragul electoral litigios era ridicat” (alineatele 66-79 din hotărârea camerei).
B. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
76. Reclamanţii contestă argumentele camerei, care a interpretat, în opinia lor, în mod restrictiv şi superficial dreptul la alegeri libere.
77. Mai întâi, reclamanţii consideră că acest prag de 10 %, deoarece a împiedicat o bună parte a populaţiei să-şi exprime alegerea cu privire la reprezentarea parlamentară, constituie o ingerinţă gravă în dreptul la participare şi nu urmăreşte niciun scop legitim în sensul articolului 3 din Protocolul nr. 1.
78. În această privinţă, reclamanţii contestă afirmaţia potrivit căreia măsura incriminată ar avea scopul de a consolida stabilitatea parlamentară. Ei susţin că autorităţile militare, care au preluat puterea după lovitura de Stat din 1980, au dat toată vina pentru agitaţia socială şi politică prin care a trecut Turcia între 1970 şi 1980, precum şi pentru instabilitatea politică legată de aceasta, pe sistemul electoral care era atunci în vigoare. În opinia lor, este puţin probabil să fi existat o legătură de cauzalitate între măsura litigioasă şi situaţia politică din Turcia din anii 70-80 aşa cum a apreciat camera în hotărârea sa.
79. Reclamanţii remarcă faptul că, dintre patru scrutine în care s-a recurs la sistemul proporţional, dar nu a fost impus pragul electoral, două scrutine (din 1965 şi din 1969) au rezultat cu guverne formate dintr-un singur partid, iar în rezultatul celorlalte două (din 1973 şi din 1977) au fost constituite guverne de coaliţie.
80. Mai mult decât atât, nu este exclus că micşorarea sau eliminarea pragului electoral naţional va conduce la formarea unui guvern de coaliţie, dar un asemenea rezultat nu echivalează neapărat cu instabilitatea guvernamentală. Guvernele de coaliţie uneori dau dovadă de o mai mare stabilitate decât guvernele formate de un singur partid.
81. În opinia reclamanţilor, este dificil de a considera că măsura excepţională vizată a consolidat democraţia reprezentativă. Consiliul Europei a fost creat pentru a consolida democraţia şi valorile democratice. Cu siguranţă, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în această privinţă, dar ei totuşi consideră că statele nu ar trebui să profite de această latitudine, fără a ţine cont de dreptul la reprezentarea echitabilă, într-un mod nelimitat sau disproporţionat, altfel spus să excludă din viaţa politică a ţării un anumit segment al populaţiei.
82. Un prag naţional atât de ridicat a generat o reprezentare foarte incorectă şi o criză a legitimităţii Guvernului, pe când Parlamentul trebuie să fie o tribună liberă pentru orice democraţie. Desigur, un Parlament al cărui componenţă reflectă doar 55 % nu este în măsură să ofere acea legitimitate reprezentativă pe care se bazează orice democraţie. În acest context, reclamanţii atrag atenţia asupra faptului că după alegerile parlamentare din 1987, 1991, 1995 şi 1999, proporţia sufragiilor nereprezentate în Parlament a fost respectiv de 19,4 % (aproximativ 4,5 milioane de voturi), 0,5 % (aproximativ 140 000 voturi), 14 % (aproximativ 4 milioane de voturi) şi 18,3 % (aproximativ 6 milioane de voturi). Cât priveşte rezultatele scrutinului din 2002, ele au provocat o „criză a reprezentării”, deoarece 45,3 % din sufragii – altfel spus aproximativ 14,5 milioane de voturi – nu au fost luate în considerare şi nu au fost reflectate în componenţa Parlamentului.
83. În opinia reclamanţilor, Curtea trebuie să ţină cont de mai multe elemente : în primul rând, caracterul crucial al pluralismului în calitate de pilon al democraţiei şi importanţa partidelor democratice care rezultă de aici, mai ales a partidelor care contribuie la faptul ca o regiune specifică a ţării să se facă auzită în Parlament ; într-al doilea rând, faptul că pragul electoral impus în Turcia este cel mai ridicat printre statele membre ale Consiliului Europei şi deoarece nu există măsuri care să atenueze efectele sale negative asupra libertăţii exprimării anumitor grupuri din societate ; în al treilea rând, şi ultimul, situaţia particulară din Turcia şi efectele concrete ale acestui prag, mai exact imposibilitatea pentru oricare partid localizat într-o anumită regiune de a fi reprezentat în Adunarea Naţională. Dacă aceste elemente nu sunt luate în considerare, dreptul la alegeri libere este lăsat la discreţia arbitrară a Statelor, care ar putea profita de acest fapt pentru a justifica pragurile care depăşesc 10 %.
84. De asemenea, reclamanţii au susţinut că pragul electoral nu corespunde standardelor europene comune. Pragul la nivel naţional adoptat în Turcia este cel mai înalt dintre toate ţările din Europa, sau chiar din lume. Dacă baremul de 10 % ar fi fost aplicat în alte ţări, multe partide experimentate nu ar participa la formarea guvernului ; acesta ar fi cazul spre exemplu, al liberalilor democraţi din Germania, partidelor centriste şi creştine din ţările scandinave, partidului « verzilor » din Olanda şi partidelor de centru-stânga şi de dreapta din Italia. În majoritatea ţărilor care au impus un prag electoral, acesta este de 5 % (în 2001, pragul mediu stabilit în Europa Centrală şi de Est a fost de 4,25 %). Chiar şi ţările care se confruntă cu probleme importante de integrare şi necesită o stabilitate în reprezentarea partidelor, ţinând cont de existenţa partidelor independente sau a celor de dimensiuni foarte mici, nu au considerat oportun să impună praguri de două ori mai ridicate. Spre exemplu, reclamanţii menţionează că la alegerile din 2002 un prag electoral de 5 % ar fi permis la opt partide (din optsprezece posibile), printre care DEHAP, să obţină mandate în Parlamentul Turciei în loc de cele doar două principale partide naţionale.
85. Argumentul, potrivit căruia reclamanţii sau alţi membri ai partidului acestora ar fi putut participa la alegeri în calitate de candidaţi independenţi – unul dintre principalele argumente ale Guvernului şi unul dintre motivele în baza cărora camera şi-a întemeiat hotărârea – reflectă o viziune care ignoră rolul partidelor în cadrul sistemului politic. Nici candidaţii independenţi, nici formaţiunile de alianţă nu ar putea înlocui partidele politice independente, acestea având un rol esenţial în calitate de elemente fundamentale ale democraţiei. Este evident că acei candidaţii care ajung pe arena politică din nume propriu şi pot conta doar pe resurse personale şi economice limitate nu pot face concurenţă partidelor care dispun de resurse logistice şi financiare considerabile.
86. Mai mult decât atât, în Turcia, candidaţii independenţi sunt supuşi anumitor restricţii şi condiţii care îi defavorizează. Spre exemplu, numele candidaţilor independenţi nu este înscris în buletinele de vot diseminate în zonele de frontieră, ceea ce înseamnă că persoanele care intră pe teritoriul turc pentru a participa la scrutin într-o secţie de votare frontalieră nu poate vota pentru candidaţii independenţi, fapt care reduce esenţial şansele acestora din urmă de a fi aleşi. Imposibilitatea pentru aceşti candidaţi de a difuza mesaje electorale, în timp ce toate partidele politice dispun în mod expres de emisiuni la televiziune şi radio, de asemenea constituie un dezavantaj important (alineatul 39 de mai sus). În fine, dreptul alegătorilor de a alege liber şi egal să fie reprezentanţi de partide – şi nu, spre exemplu, de candidaţi independenţi – şi dreptul tuturor partidelor de a participa la campania electorală pe picior de egalitate, sunt principii esenţiale în sensul articolului 3 din Protocolul nr. 1.
87. Cât priveşte posibilitatea de a constitui o coaliţie cu alte partide politice în scopul de a depăşi pragul de 10 %, reclamanţii reamintesc faptul că articolul 6 din Legea nr, 2839 nu permite partidelor să prezinte liste comune şi să participe la alegeri parlamentare formând coaliţii, în mod legal. Mai mult decât atât, ei subliniază că climatul politic marcat de ascensiunea naţionalismului face imposibil formarea blocurilor.
88. Reclamanţii mai explică faptul că în temeiul articolului 36 din Legea cu privire la partidele politice, un partid politic nu se poate prezenta la alegeri dacă nu este stabilit în ţară (alineatul 37 de mai sus). În plus, în conformitate cu aceeaşi lege, este interzisă crearea unui partid bazat pe un grup etnic sau pe o anumită religie (alineatul 38 de mai sus). Această regulă reflectă ideologia oficială care predomină în Turcia. Respingere absolută a partidelor regionale constituie în mod vădit o încălcare gravă a principiului afirmat anterior de Curte, conform căruia « nu există democraţie fără pluralism ». Ar trebui să se ţină cont de caracterul vast şi multicultural al societăţii turce, iar reclamanţii şi partidul lor ar trebui penalizaţi, deoarece, deşi ei caută un sprijin în întreaga ţară apărând politicile naţionale, există doar un anumit segment al populaţiei care le oferă susţinerea.
89. În opinia reclamanţilor, unul dintre obiectivele esenţiale ale democraţiei bazate pe sistemul de partide alese este de a supraveghea ca partidele politice, electoratul cărora este în întregime sau parţial stabilit într-o anumită regiune, să poată funcţiona şi să fie ales liber, fără restricţii, şi ca alegătorii acestor partide să fie reprezentaţi pe picior de egalitate. În cazul aplicării acestui principiu, este evident că imposibilitatea pentru DEHAP de a trece în Adunarea Naţională, odată ce a obţinut în sud-estul ţării peste 45 % din sufragii (sau aproximativ două milioane de voturi) ar fi denaturat grav reprezentarea sa. Mai mult decât atât, obligaţia de a funcţiona la nivel naţional este un element al culturii politice care ignoră sistematic dezbaterile cu privire la « problema kurdă » şi astfel, în contradicţie cu jurisprudenţa constantă a Curţii, blochează în mod evident libertatea de exprimare a voinţei unei părţi considerabile din sud-estul ţării. În consecinţă, libera exprimare a voinţei majorităţii electoratului din această regiune a fost blocată în mod deliberat.
90. Mai exact, reclamanţii afirmă că, din cauza aplicării pragului electoral la alegerile legislative din 2002, DEHAP, care este cunoscut datorită interesului şi angajamentului său pentru soluţionarea problemei kurde, nu a obţinut niciun loc în Parlament, în pofida faptului că într-un anumit număr de circumscripţii el a înregistrat punctaje foarte înalte. În opinia lor, nu se poate considera că alegerile parlamentare din 22 iulie 2007 au soluţionat această problemă, chiar dacă DTP, succesorul lui DEHAP, a înaintat candidaţi independenţi. Potrivit reclamanţilor, faptul că partidele politice susţinute de kurzi au înaintat candidaţi independenţi a constituit, în sine, un handicap.
91. Prin urmare, în opinia reclamanţilor, faptul că ei nu au fost aleşi în Adunarea Naţională din cauza pragului electoral de 10 %, în timp ce la alegerile parlamentare din 3 noiembrie 2002 lista DEHAP – pe care erau înregistraţi – a obţinut 45,95 % din voturile exprimate în circumscripţia Şırnak este incompatibil cu articolul 3 din Protocolul nr. 1. Pragul excesiv de ridicat este, potrivit lor, împotriva obiectului şi scopului acestui articol, care este de a garanta dreptul la libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Prin faptul că acest prag electoral privează un întreg segment al populaţiei de posibilitatea de a fi într-o zi reprezentat în Parlament de către un partid care le reflectă opiniile, acest drept este lipsit de însăşi esenţa sa. O ingerinţă atât de gravă şi sistematică în drepturile unui grup întreg, fiind unică în toate sistemele electorale europene, nu poate fi justificată prin marja de apreciere de care beneficiază statul şi constituie, prin urmare, în mod evident, o încălcare a Convenţiei.
2. Guvernul
92. Guvernul a solicitat Marii Camere să confirme hotărârea camerei, potrivit căreia nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1.
93. În opinia Guvernului, pragul de 10 % vizează asigurarea stabilităţii politice în ţară, împiedicând o fragmentare excesivă a componenţei Parlamentului şi consolidarea democraţiei şi a partidelor politice şi încurajarea acestora să înainteze politici acceptabile, într-o măsură mai mare sau mai mică, la nivelul întregii ţări. Acest prag nu contravine principiilor fundamentale ale democraţiei, cum ar fi pluralismul. Dimpotrivă, este facilitată alegerea candidaţilor independenţi, deoarece pragul de 10 % nu se aplică în cazul acestora, şi astfel există posibilitatea ca în societate să se înrădăcineze pluralismul. În această privinţă, Guvernul remarcă faptul că, între 1961 şi 1980, perioadă în care Turcia nu a aplicat niciun prag electoral, Guvernul a fost schimbat de douăzeci de ori în nouăsprezece ani, pe când între 1983 şi 2007, perioadă în care a fost aplicat pragul de 10 %, în rezultatul a 7 alegeri la putere au ajuns trei guverne de coaliţie şi patru guverne formate dintr-un singur partid. Aceste cifre demonstrează că pragul are efecte pozitive asupra stabilităţii guvernamentale.
94. Potrivit Guvernului, refuzul de a înainta politici acceptabile, într-o măsură mai mare sau mai mică, la nivelul întregii ţări şi faptul de a se izola de restul ţării, reprezentând doar o regiune sau o anumită circumscripţie nu poate fi considerat ca fiind compatibil cu structura unitară a statului. La acest capitol, Turcia nu este unică. Astfel, din hotărârea Mathieu-Mohin şi Clerfayt v. Belgia poate fi constatat că, chiar şi în Belgia, unde există grupuri lingvistice, deputaţii şi senatorii reprezintă întreaga naţiune belgiană. În mod similar, articolul 80 din Constituţia Turciei prevede că deputaţii reprezintă societatea în întregime.
95. Guvernul consideră că pragul litigios constituie o măsură proporţională care, în principiu, nu a depăşit marja sa largă de apreciere. El susţine, în special, că, aşa cum au confirmat alegerile din 22 iulie 2007, reclamanţii puteau fi aleşi la alegerile din 3 noiembrie 2002 dacă ar fi participat în calitate de candidaţi independenţi sau dacă DEHAP ar fi format un bloc electoral cu formaţiunile mai mari.
96. În această privinţă, Guvernul consideră că rezultatele alegerilor parlamentare din 22 iulie 2007 confirmă constatările făcute de cameră în hotărârea sa din 30 ianuarie 2007. Membrii DTP – partid care, potrivit reclamanţilor, a devenit succesorul partidului din care ei făceau parte – s-au prezentat la alegerile din 2007 în calitate de candidaţi independenţi şi au fost uşor aleşi deoarece pragul naţional nu se aplica candidaţilor independenţi. La câteva zile după alegerea lor, ei au aderat la DTP şi au format o fracţiune parlamentară (alineatul 25 de mai sus). Considerând că nu va putea trece pragul la alegerile din 2007, DTP şi-a înaintat membrii în calitate de candidaţi independenţi şi astfel a obţinut douăzeci de mandate în Parlament. În opinia Guvernului, este important de a menţiona că numărul total de voturi obţinute de către candidaţii independenţi ai DTP reprezintă doar 2,04 % din sufragiile exprimate în întreaga ţară, ceea ce înseamnă că DTP nu ar fi putut atinge nici chiar pragul de 5 %, pe care reclamanţii îl consideră că este exprimarea unei « tradiţii politic-democratice comune » în ţările europene. Dacă pragul ar fi fost mai mic, spre exemplu - 2 %, DTP (cu 2,04 % de sufragii) ar fi obţinut un mandat sau cel mult două. Obţinând douăzeci de mandate, sau 3,6 % din numărul total de locuri în Marea Adunare Naţională, DTP a reuşit să ridice la maximul reprezentarea sa în Parlament.
97. Mai mult decât atât, partidele politice pot colabora sub egida unui partid mai mare, chiar dacă alcătuirea listelor comune este interzisă prin articolul 16 din Legea nr. 2839 cu privire la alegerea deputaţilor. Spre exemplu, DSP, partid care a fost membru al coaliţiei guvernamentale între 1999 şi 2002, nu a putut depăşi pragul de 10 % la alegerile din 2002. Înainte de alegerile din 2007, el a colaborat cu CHP, concurentul său, reuşind că obţină treisprezece mandate pe listele acestui partid. Deputaţii asfel aleşi au părăsit ulterior CHP pentru a adera la primul său partid, DSP. La alegerile din 1991, HEP, primul avatar al partidului reclamanţilor, de asemenea a reuşit să obţină alegerea candidaţilor săi pe listele altui partid.
98. Aceste două posibilităţi – de a fi înregistraţi în calitate de candidaţi independenţi sau de a colabora cu un alt partid pentru a fi aleşi pe listele acestuia – care au fost utilizate la alegerile din 2007 sunt exemple foarte concrete de reducere a efectelor negative ale pragului litigios. Recurgerea la aceste corective în cadrul ultimelor alegeri a permis ca 85 % din totalitatea alegătorilor să fie reprezentaţi în Parlament. Potrivit Guvernului, dacă aceste opţiuni ar fi fost utilizate la alegerile din 2002, rezultatele ar fi fost similare.
99. În cererea lor de retrimitere, reclamanţii afirmă că pragul de 10 % a fost menţinut în scopul de a elimina din Parlament partidul lor politic şi succesorul său, DTP, în 2002 şi, respectiv, în 2007. Dar, rezultatele alegerilor din 2007 au demonstrat că această afirmaţie este neîntemeiată. DTP dispune de o fracţiune parlamentară, alcătuită din douăzeci de deputaţi şi, astfel, participarea sa la viitoarele alegeri este garantată de articolul 36 din Legea 2820 cu privire la partidele politice, chiar dacă el nu a îndeplinit condiţia de a fi prezent în întreaga ţară. Articolul 36 prevede că partidele politice care dispun de o fracţiune parlamentară pot participa la următoarele alegeri chiar dacă nu îndeplinesc condiţia menţionată mai sus.
100. Guvernul contestă argumentul reclamanţilor potrivit căruia hotărârea camerei din 30 ianuarie 2007 permite de acum înainte statelor să ridice pragul de participare în funcţie de rezultatele sondajelor de opinie. Raţionamentul camerei indică în mod clar că aceasta a luat în considerare alternativele existente ale pragului şi controlul efectuat de Curtea constituţională în baza principiilor „reprezentării echitabile” şi a „stabilităţii guvernamentale”, care trebuie să se completeze reciproc. Având în vedere eventualele alternative, camera a considerat, de asemenea, că libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea deputaţilor nu a fost afectată şi că Guvernul nu a depăşit marja de apreciere de care dispune. Rezultatele alegerilor din 2007 confirmă, în mod evident, concluziile acestei hotărâri.
101. În ceea ce priveşte rezultatele ultimului scrutin, dat fiind faptul că 85 % din totalitatea alegătorilor ţării sunt actualmente reprezentaţi în Parlament, Guvernul consideră că principiul reprezentării echitabile a fost respectat în mod satisfăcător. În afară de aceasta, el explică faptul că, în cele mai mici provincii, mai ales în cele în care, la alegerile din 22 iulie 2007, au fost înaintaţi majoritatea candidaţilor independenţi din partea DTP, şansele acestora de a fi aleşi au fost mult mai mari decât în provinciile sau circumscripţiile mai extinse. Spre exemplu, în prima circumscripţie din Istanbul un candidat pentru a fi ales trebuie să acumuleze aproximativ 111 750 de voturi, pe când în provincia Hakkari (sud-estul ţării) el ar trebui să obţină doar aproximativ 34 000 voturi. Repartizarea mandatelor de deputat între provincii este, evident, mai favorabilă provinciilor de dimensiuni mai mici, ceea ce permite asigurarea respectării principiului reprezentării echitabile.
102. În concluzie, Guvernul susţine că, deoarece libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea deputaţilor nu a fost limitată, reglementarea sistemului electoral şi a sistemului de reprezentare politică a unui Stat parte la Convenţie este în afara domeniului de aplicare al articolului 3 din Protocolul nr. 1. Pragul de 10 % aplicat partidelor politice la alegerile generale nu a împiedicat poporul să-şi exprime liber opinia cu privire la reprezentanţii săi în Parlament. Ceea ce au demonstrat alegerile desfăşurate la 22 iulie 2007. Astfel, concluziile din hotărârea pronunţată de cameră la 30 ianuarie 2007 sunt corecte. Camera nu s-a îndepărtat de jurisprudenţa Curţii, nici nu a oferit o nouă interpretare articolului 3 din Protocolul nr. 1.
C. Argumentele terţilor intervenienţi
103. Organizaţia neguvernamentală Minority Rights Group International împărtăşeşte opinia reclamanţilor şi menţionează că pragul de 10 % este cel mai înalt prag la nivel naţional din Europa. Acesta a fost introdus fără a fi însoţit de cea mai mică corectivă care să fi permis remedierea problemelor pe care le-a generat. Din cauza acestui prag, este absolut imposibil ca un partid care activează la un nivel regional să fie reprezentat în Parlament. În Turcia, aceasta înseamnă mai exact că niciunul dintre partidele kurde nu poate ajunge în Parlament, chiar dacă în regiunile lor aceste partide obţin cu regularitate rezultate comparabile cu cel realizat de reclamanţi în 2002 (45 % din sufragii). Din totalitatea măsurilor luate de Guvern, axate pe pragul de 10 %, rezultă clar că acestea sunt roadele unei politici deliberate de excludere. Mai mult decât atât, chiar dacă această politică nu a fost deliberată, consecinţele ar fi fost aceleaşi.
104. În plus, pragul excesiv de ridicat este în contradicţie cu obiectivul şi scopul articolului 3 din Protocolul nr. 1, mai exact garantarea dreptului la libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Prin privarea unui segment întreg al societăţii de posibilitatea de a fi reprezentat în Parlament de către un partid care îi reflectă opiniile, pragul adoptat în Turcia lipseşte acest drept de însăşi esenţa sa. O încălcare atât de gravă şi sistematică a drepturilor unui grup întreg, unică în totalitatea sistemelor electorale europene, nu ar putea fi justificată prin marja de apreciere de care beneficiază Statul şi constituie, deci, în mod evident o încălcare a Convenţiei.
D. Aprecierea Curţii
1. Principii generale care rezultă din jurisprudenţa organelor Convenţiei
a) Criterii aplicate de Curte în privinţa articolului 3 din Protocolul nr. 1
105. Curtea subliniază, în primul rând, că articolul 3 din Protocolul nr. 1 consacră un principiu fundamental într-un sistem politic cu-adevărat democratic şi, prin urmare, este de o importanţă crucială în sistemul Convenţiei (Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei, hotărârea din 2 martie 1987, seria A nr. 113, § 47). În consecinţă, democraţia reprezintă un element fundamental în « ordinea publică europeană », şi drepturile garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru instaurarea şi menţinerea fundamentelor unei democraţii veritabile, guvernată de statul de drept (a se vedea, cea mai recentă, printre multe altele, Ždanoka c. Letoniei [GC], nr. 58278/00, §§ 98 şi 103, CEDH 2006‑IV).
106. Curtea a pus accentul, în repetate rânduri, pe rolul statului în calitate de ultim garant al pluralismului şi a precizat că acest rol presupune ca statul, adoptând măsuri pozitive, să „organizeze” alegeri democratice în „condiţii care să asigure libera exprimare a poporului despre alegerea corpului legislativ” (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, precitat, § 54 ; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Informationsverein Lentia şi alţii c. Austriei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, § 38).
107. Alegerile libere şi libertatea de exprimare, mai ales libertatea dezbaterii politice, constituie fundamentul oricărui regim democratic (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, p. 22, § 47, şi Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, §§ 41‑42). „Libera exprimare a opiniei poporului despre alegerea corpului legislativ” implică şi articolul 11 din Convenţie, care garantează libertatea de asociere şi astfel, în mod indirect, libertatea partidelor politice, care reprezintă o formă de asociere esenţială pentru buna funcţionare a democraţiei. Exprimarea opiniei poporului este de neconceput fără ajutorul unei pluralităţi de partide politice care reprezintă curentele de opinie împărtășite de populaţia unei ţări. Prin reflectarea acestor curente, nu numai în cadrul instituţiilor politice, dar şi, datorită mass media, la toate nivelurile vieţii în societate, ele au o contribuţie de neînlocuit la dezbaterea politică, care se află chiar în centul noţiunii de societate democratică (Lingens, citată mai sus, p. 26, § 42, Castells c. Spaniei, hotărârea din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, p. 23, § 43, şi Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii c. Turciei, hotărârea din 30 ianuarie 1998, Culegerea 1998‑I, § 44).
108. După cum Comisia a reamintit în repetate rânduri, cuvintele „libera exprimare a opiniei poporului” semnifică faptul că alegerile nu ar trebui să exercite vreo oarecare presiune asupra alegerii unuia sau mai multor candidaţi şi că, în această alegere, alegătorul nu trebuie să fie încurajat în mod nejustificat să voteze pentru un partid sau altul (X. c. Marii Britanii (dec.), nr. 7140/75, DR 7, p. 99). În consecinţă, nicio formă de constrângere nu trebuie să fie exercitată asupra alegătorilor în ceea ce priveşte alegerea candidaţilor sau partidelor. Cuvântul « alegere » înseamnă că diferite partide politice au posibilităţi rezonabile de a-şi prezenta candidaţii la alegeri (ibidem ; a se vedea, de asemenea, X. c. Islandei (dec.), nr. 8941/80, DR 27, p. 156).
109. Cât priveşte interpretarea generală a articolului 3 din Protocolul nr. 1, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa următoarele principii (a se vedea, printre altele, Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, pp. 22‑23, §§ 46‑51, Ždanoka, citată mai sus, § 115, Podkolzina c. Letoniei, nr. 46726/99, § 33, CEDH 2002‑II, şi Hirst c. Marii Britanii (nr. 2) [GC], nr. 74025/01, § 61, CEDH 2005‑IX) :
i) La prima vedere, articolul 3 din Protocolul nr. 3 pare a fi diferit de alte dispoziţii ale Convenţiei şi protocoalelor sale care garantează drepturile, deoarece el enunţă pentru Înaltele Părţi contractante obligaţia de a organiza alegeri în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului şi nu un drept sau o libertate concretă. Totodată, având în vedere lucrările preparatoare ale articolului 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea oferită acestei clauze în cadrul Convenţiei în ansamblu, Curtea a stabilit că acest articol implică şi drepturi subiective, printre care dreptul de a vota şi cel de a candida la alegeri (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus).
ii) Drepturile garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 3 nu au un caracter absolut. Sunt posibile „limitări implicite” şi statelor contractante li se acordă o marjă largă de apreciere în acest sens (a se vedea, printre altele, Matthews c. Marii Britanii [GC], nr. 24833/94, § 63, CEDH 1999‑I, şi Labita c. Italiei [GC], nr. 26772/95, § 201, CEDH 2000‑IV).
iii) Noţiunea de « limitare implicită » care rezultă din articolul 3 din Protocolul nr. 1 are o importanţă majoră atunci când trebuie determinată legitimitatea scopurilor urmărite prin restricţiile aplicate drepturilor garantate de această prevedere. Având în vedere că articolul 3 nu este limitat printr-o listă exactă de « scopuri legitime », precum sunt cele menţionate la articolele 8-11, statele contractante pot, prin urmare, să se bazeze liber pe un scop care nu figurează în această listă pentru a justifica o restricţie, sub rezerva demonstrării compatibilităţii acestui scop cu principiul statului de drept şi cu obiectivele generale ale Convenţiei, în circumstanţele particulare ale unei cauze concrete. Dar, ea semnifică şi faptul că criteriile tradiţionale de « necesitate » sau de « necesitate socială presantă » care sunt utilizate în cadrul articolelor 8-11, nu sunt utilizate de Curte în cadrul articolului vizat. În cazul în care ea trebuie să examineze chestiuni de conformitate a articolului 3 din Protocolul nr. 1, Curtea se bazează în mod esenţial pe două criterii : pe de o parte, ea examinează dacă au existat măsuri arbitrare sau lipsa de proporţionalitate şi, pe de altă prate, dacă restricţia a încălcat libera exprimare a opiniei poporului.
iv) Cu toate acestea, este de competenţa Curţii să stabilească, în ultimă instanţă, dacă exigenţele articolului 3 din Protocolul nr. 1 au fost respectate; ea trebuie să se convingă de faptul că condiţiile în care este exercitat dreptul de vot şi dreptul de înaintare a candidaturii la alegeri nu limitează drepturile în cauză într-o măsură care să afecteze însăşi esenţa lor şi să le lipsească de eficienţă, dar şi de faptul că aceste condiţii urmăresc un scop legitim şi că mijloacele utilizate nu sunt neproporţionale (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, § 52). În special, nicio condiţie impusă, în caz de necesitate, nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului la alegerea corpului legislativ – altfel spus, ele trebuie să reflecte, sau să nu contravină, preocupării de a menţine integritatea şi eficienţa unei proceduri electorale ce vizează determinarea voinţei poporului prin intermediul sufragiului universal (Hirst (nr. 2), citată mai sus, § 62, Hilbe c. Liechtenstein (dec.), nr. 31981/96, CEDH 1999‑VI, şi Melnitchenko c. Ucrainei, nr. 17707/02, § 56, CEDH 2004‑X). În orice caz, o derogare de la principiul sufragiului universal riscă să submineze validitatea democratică a corpului legislativ astfel ales şi a legilor promulgate de acesta (Hirst (nr. 2), citată mai sus, § 62).
v) Cât priveşte dreptul de a candida la alegeri, altfel spus aspectul « pasiv » al drepturilor garantate de articolul 3 din Protoclul nr. 1, Curtea este şi mai prudentă în evaluarea unor restricţii în contextul în care ea este solicitată să examineze restricţiile dreptului de vot, altfel spus a elementului « activ » al drepturilor garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1. În hotărârea Melnitchenko citată mai sus (§ 57), ea a observat că dreptul de a candida la alegeri parlamentare poate fi supus unor condiţii mai stricte decât dreptul de vot. În această privinţă, ea a considerat că, deşi este adevărat că Statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a stabili condiţiile de eligibilitate in abstracto, principiul eficienţei drepturilor impune ca procedura care permite determinarea eligibilităţii să fie însoţită de garanţii suficiente pentru a preveni decizii arbitrare (aceeaşi hotărâre, § 59 ; a se vedea şi Podkolzina, citată mai sus, § 35).
vi) În mod similar, Curtea a decis că, odată ce poporul şi-a exprimat alegerea în mod liber şi democratic, nicio modificare ulterioară în organizarea alegerilor nu poate pune în discuţie această alegere, cu excepţia cazului când există motive întemeiate pentru ordinea democratică (Lykourezos c. Greciei, nr. 33554/03, § 52, CEDH 2006‑VIII).
b) Sistemele şi pragurile electorale
110. Curtea reaminteşte că Statele contractante beneficiază de o largă marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească modul de scrutin prin intermediul căruia va fi asigurată libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. În această privinţă, articolul 3 din Protocolul nr. 1 se limitează la prescrierea alegerilor « libere » care să se desfăşoare « la intervale rezonabile », « cu vot secret » şi « în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului ». Sub această rezervă, nu este creată nicio « obligaţie de a introduce un anumit sistem » cum ar fi cel proporţional sau votul majoritar în unul sau două runde de scrutin (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, § 54).
111. Regulile în acest domeniu variază în funcţie de factorii istorici şi politici specifice fiecărui stat; multitudinea de situaţii prevăzute în legislaţia electorală din numeroase state membre ale Consiliului Europei demonstrează diversitatea opţiunilor posibile în această privinţă. În scopul aplicării articolului 3, orice lege electorală întotdeauna trebuie apreciată în contextul evoluţiei politice a ţării, astfel încât elementele inacceptabile în cadrul unui sistem să poată fi justificate în cadrul altui sistem (Py c. Franţei, no 66289/01, § 46, CEDH 2005‑I), cel puţin atâta timp cât sistemul adoptat îndeplineşte condiţiile care asigură « libera exprimare a opiniei poporului despre alegerea corpului legislativ ».
112. Mai mult decât atât, nu ar trebuie uitat faptul, că sistemele electorale încearcă să realizeze obiective care uneori sunt puţin compatibile între ele : pe de o parte, acestea tind să reflecte, mai mult sau mai puţin corect, opiniile poporului şi, pe de altă parte, să canalizeze curentele de idei pentru a promova formarea unei voinţe politice suficient de coerentă şi clară. Articolul 3 din Protocolul nr. 1 nu implică faptul că toate buletinele de vot trebuie să aibă o pondere egală asupra rezultatelor alegerilor, nici faptul că toţi candidaţii trebuie să aibă şanse egale de a câştiga ; astfel, este evident că niciun sistem nu poate evita fenomenul « voturilor pierdute » (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, § 54, şi Bompard c. Franţei (dec.), nr. 44081/02, 4 aprilie 2006).
113. În ceea ce priveşte nivelul stabilit de pragurile electorale, at trebui de menţionat că, în cauza Silvius Magnago şi Südtiroler Volkspartei c. Italiei (nr. 25035/94, decizia Comisiei din 15 aprilie 1996, DR 85‑B, p. 116), faptele căreia sunt foarte asemănătoare cu circumstanţele speţei, Comisia a considerat că « pragul de 4 % necesar pentru alegerea celorlalte 25 % din deputaţii rămaşi » şi chiar « un sistem care fixează un prag relativ înalt » se încadrează în marja de apreciere acordată statelor în această privinţă. Comisia şi-a exprimat opinia că praguri similare există şi în alte sisteme juridice europene (a se vedea Etienne Tête c. Franţei, nr. 11123/84, decizia Comisiei din 9 decembrie 1987, DR 54, p. 60, care se referă la pragul de 5 % aplicat la repartizarea mandatelor în cadrul alegerilor în Parlamentul european). În cele din urmă, Comisia a considerat că pragurile electorale vizează încurajarea formării curentelor de gândire suficient de reprezentative.
114. În cauza Federación Nacionalista Canaria c. Spaniei ((dec.), nr. 56618/00, CEDH 2001‑VI), Curtea a examinat pragurile care se încadrează într-un sistem de reprezentare proporţională aplicabil în comunitatea autonomă a Insulelor Canare. Au existat două condiţii cu caracter alternativ, mai exact obţinerea fie a cel puţin 30 % din voturile valabil exprimate într-o circumscripţie insulară individuală, sau cel puţin 6 % din voturile valabil exprimate în întreaga comunitate autonomă. Curtea a considerat că « un asemenea sistem, departe de a constituit un obstacol pentru candidaţii electorali, cum ar fi cele invocate de reclamanţi, acordă o anumită protecţie micilor formaţiuni politice ».
115. În fine, în cea mai recentă decizie referitoare, printre altele, la pragul de 5 % aplicat la alegerile parlamentare (Partija « Jaunie Demokrāti » şi Partija « Mūsu Zeme » c. Letoniei (dec.), nrele 10547/07 şi 34049/07, 29 noiembrie 2007), Curtea a stabilit, inter alia, că acest prag nu poate fi considerat incompatibil cu exigenţele articolului 3 din Protocolul nr. 1 în măsura în care el încurajează curentele de gândire suficient de reprezentative şi permite evitarea unei fragmentări excesive a Parlamentului.
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în speţă
116. În prezenta cauză, Curtea notează că reclamanţii au pretins încălcarea articolului 3 din Protocolul nr. 1 din cauza că nu au fost aleşi în Adunarea Naţională, deşi la alegerile parlamentare din 3 noiembrie 2002, lista DEHAP pe care erau înscrişi a obţinut 45,95 % din voturile exprimate în circumscripţia Şırnak. Aceştia au explicat că partidul lor, care a acumulat la nivel naţional 6,22 % din voturile exprimate, nu a reuşit să atingă pragul electoral de 10 % şi, prin urmare, a fost lipsit de reprezentare parlamentară.
117. Curtea observă că pragul electoral vizat în speţă este prevăzut de lege, mai exact de articolul 33 din Legea nr. 2839, şi stabileşte modalitatea în care mandatele de deputat urmează să fie împărţite la nivel naţional între diferite liste şi candidaţi independenţi. În mod evident, această măsură constituie o ingerinţă în drepturile electorale ale reclamanţilor care rezultă din articolul 3 din Protocolul nr. 1, fapt pe care părţile nu îl contestă.
118. În lumina principiilor enunţate mai sus, Curta trebuie să verifice, în primul rând, dacă măsura litigioasă – a cărei previzibilitate nu este contestată de părţi – urmăreşte un scop legitim. Apoi, ea trebuie să examineze dacă au existat decizii arbitrare şi dacă mijloacele utilizate au fost proporţionale, în mod rezonabil, cu scopul urmărit. Aplicând aceste două criterii, Curtea încearcă să răspundă la întrebarea dacă restricţia invocată a afectat însăşi esenţa dreptului la libera exprimare a poporului, în sensul articolului 3 din Protocolul nr. 1.
a) Scopul legitim
119. Curtea reaminteşte că, spre deosebire de alte dispoziţii ale Convenţiei, articolul 3 din Protocolul nr. 1 nu precizează, nici nu limitează scopurile, pe care trebuie să le vizeze o restricţie. O varietate de scopuri pot fi, în consecinţă, compatibile cu acest articol, sub rezerva ca această compatibilitate a scopului cu principiul statului de drept şi obiectivele generale ale Convenţiei să fie demonstrată în circumstanţele particulare ale unei cauze concrete.
120. În opinia reclamanţilor, măsura litigioasă nu urmărea niciun scop legitim odată ce împiedica o mare parte a populaţiei să-şi exprime alegerea cu privire la reprezentarea sa în Parlament. Guvernul contestă acest argument şi susţine că măsura litigioasă a avut scopul de a evita o fragmentare parlamentară excesivă şi, astfel, de a consolida stabilitatea guvernamentală.
121. Cu privire la sistemele electorale, sarcina Curţii este de a determina, pe de o parte, dacă efectul normelor ce reglementează alegerile parlamentare este de a interzice anumitor persoane sau anumitor grupuri de a participa la viaţa politică a ţării (Aziz c. Ciprului, nr. 69949/01, § 28, CEDH 2004‑V) şi, pe de altă parte, dacă discrepanţele create de un anumit sistem electoral pot fi calificate ca fiind arbitrare sau abuzive, ori dacă un sistem încearcă să încurajeze un partid politic sau un candidat oferindu-le un avantaj electoral în detrimentul altuia (a se vedea, mutatis mutandis, X. c. Islandei, citată mai sus).
122. Curtea admite că existenţa pragurilor electorale poate lipsi de reprezentare o parte a electoratului. Totodată, doar această circumstanţă în sine, nu este decisivă. Asemenea praguri pot funcţiona ca corective necesare pentru un sistem proporţional, care a fost întotdeauna acceptat deoarece permite « libera exprimare a opiniei poporului », chiar dacă ar putea funcţiona în detrimentul micilor partide, în cazul în care este însoţit de un prag înalt (a se vedea, mutatis mutandis, Partidul Liberal, Dna R. şi Dl P. c. Marii Britanii (dec.), nr. 8765/79, DR 21, p. 239).
123. În Turcia, pragul de 10 % este o regulă generală care se aplică fără nicio deosebire tuturor candidaţilor din partea partidelor politice, indiferent de circumscripţiile lor electorale. După adoptarea acestui prag, în 1983, mai multe partide de diferite orientări politice nu au putut obţine o reprezentare parlamentară din cauza că nu au atins pragul contestat. Alegerile din 3 noiembrie 2002 sunt un exemplu în acest sens : nu doar DEHAP, partidul reclamanţilor, dar şi multe alte partide, printre care DYP, MHP, GP şi ANAP (care au obţinut respectiv 9,54 %, 8,36 %, 7,25 % şi 5,13 % din voturile exprimate), nu un reuşit să câştige niciun loc în Parlament (alineatul 18 de mai sus). În 1991 şi în 2007, mai mulţi candidaţi de aceeaşi orientare politică ca şi DEHAP au putut fi aleşi în Parlament, fie sub egida altui partid politici, fie în calitate de candidaţi independenţi (alineatele 15 şi 25 de mai sus).
124. În plus, sistemul electoral turc, ca şi cel din numeroase State membre, constituie un element al statului unitar. În temeiul articolului 80 din Constituţie, deputaţii reprezintă « întreaga naţiune » şi nu « regiunile sau persoanele care i-au ales » (alineatul 28 de mai sus) ; acest fapt rezultă tocmai din caracterul unitar al statului turc. Fiecare provincie este reprezentată în Parlament de cel puţin un deputat, ceilalţi deputaţi sunt repartizat în dependenţă de numărul de locuitori, asigurând astfel aceeaşi reprezentare a întregului teritoriu naţional (alineatul 31 de mai sus). Aceasta este o alegere a legislatorului naţional, care reflectă structura constituţională a ţării şi este bazată pe criterii politice şi instituţionale. Ca atare, ea nu este incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul nr. 1, care nu impune, în principiu, statelor contractante obligaţia de a adopta un sistem electoral care ar garanta partidelor cu o susţinere regională considerabilă să obţină o reprezentare parlamentară, indiferent de voturile colectate în alte părţi ale ţării. Pe de altă parte, ar putea apărea o problemă în cazul în care legislaţia relevantă ar avea tendinţa de a lipsi aceste partide de o reprezentare parlamentară (alineatul 121 de mai sus).
125. În cele din urmă, organele Convenţiei au acceptat, în general, că pragurile electorale urmăresc, printre altele, încurajarea curentelor de gândire suficient de reprezentative în cadrul ţării (Silvius Magnago şi Südtiroler Volkspartei, citată mai sus, şi Etienne Tête, citată mai sus ; a se vedea, în acelaşi sens, Partija « Jaunie Demokrāti » şi Partija « Mūsu Zeme », citată mai sus). În consecinţă, Curtea este de acord cu concluzia camerei conform căreia scopul legitim al ingerinţei în cauză a fost de a evita o fragmentare parlamentară excesivă şi nefuncţională şi, prin urmare, de a consolida stabilitatea democratică.
b) Proporționalitatea
126. Făcând referire la hotărârea Curţii constituţionale din 18 noiembrie 1995, camera a decis că, în pofida nivelului său înalt, pragul electoral nu depășește marja vastă de apreciere a autorităţilor naţionale în acest domeniu, deoarece el nu putea, ca atare, să împiedice apariţia alternativelor politice în cadrul societăţii. Reclamanţii contestă concluzia camerei, în timp ce Guvernul doreşte ca ea să fie confirmată de Curte.
127. Curtea notează că pragul naţional de 10 % aplicat în Turcia este cel mai înalt dintre toate pragurile aplicate în Europa (alineatul 64 de mai sus). Prin urmare, pentru a fi sigură că acesta nu este disproporţionat, Curtea va evalua, în primul rând, nivelul pragului litigios în comparaţie cu alte praguri aplicate în Europa. Ea va examina în continuare corectivele şi alte garanţii care îl însoţesc.
i. Elemente de drept comparat
128. Reclamanţii consideră că pragul aplicat în speţă nu este în conformitate cu « tradiţia politică democratică comună » din ţările europene.
129. Curtea observă că în sistemele electorale europene sunt cunoscute pragurile electorale şi că acestea există în diverse forme, variabile în funcţie de tipul de alegeri şi contextul în care acestea sunt utilizate. În această privinţă, din analiza pragurilor electorale adoptate în Statele membre rezultă că, în afară de Turcia, doar trei state au optat pentru praguri înalte : Liechtenstein a stabilit pragul la 8 %, Federaţia Rusă şi Georgia – la 7 %. O treime din state impun un prag de 5 % şi treisprezece au preferat să aplice un prag mai jos. Alte State membre care au un sistem de reprezentare proporţională nu folosesc praguri. Mai mult decât atât, pragurile variază în dependenţă dacă sunt aplicate unui partid sau unui bloc electoral, iar unele ţări au adoptat praguri şi pentru candidaţii independenţi (alineatele 60-63 de mai sus).
130. De asemenea, Curtea acordă atenţie opiniilor exprimate de organele Consiliului Europei care sunt de acord în privinţa caracterului excepţional şi înalt al pragului litigios şi recomandă reducerea acestuia. În această privinţă, în Rezoluţia din 18 aprilie 2007, în care a remarcat existenţa unei legături indisolubile între democraţia reprezentativă şi pragurile electorale, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat că « în democraţiile consolidate, la alegerile parlamentare nu ar trebui să existe praguri mai înalte de 3 % ». Această opinie a fost reluată în Recomandarea 1791 (2007) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (alineatele 52 şi 53 de mai sus). Mai mult decât atât, în textele cu privire la Turcia, mai exact în Rezoluţiile 1380 (2004) şi 1547 (2007) ale Adunării Parlamentare, precum şi în raportul privind « Observarea alegerilor parlamentare în Turcia (22 iulie 2007) », elaborat de o comisie ad hoc a Adunării Parlamentare, organele Consiliului Europei au recomandat Turciei, printre altele, să-şi modifice codul electoral astfel încât să fie micşorat pragul de 10 % (alineatele 58 şi 59 de mai sus).
131. Cu toate acestea, efectele unui prag electoral pot varia de la o ţară la alta şi diverse sisteme pot urmări scopuri politice diferite, uneori chiar antagoniste. Un sistem poate favoriza reprezentarea echitabilă a partidelor în Parlament, în timp ce altul poate urmări evitarea fragmentării reprezentării în mici partide în scopul de a oferi o majoritate absolută deputaţilor formaţiunii responsabile de constituirea guvernului (alineatul 55 de mai sus). Niciunul dintre aceste scopuri nu poate fi considerat a fi nerezonabil în sine. Mai mult decât atât, rolul pe care îl au pragurile variază în dependenţă, în special, de nivelul la care acestea sunt stabilite şi de configuraţia partidelor din fiecare ţară. Un prag scăzut exclude formaţiunile foarte mici, ceea ce face mai complicată constituirea majorităţilor stabile, pe când în cazul unei fragmentări excesive a sistemului de partide, un prag înalt va duce la privarea unei părţi importante a alegătorilor de reprezentare (alineatele 58, 59 de mai sus).
132. Această varietate de situaţii prevăzute în legislaţiile electorale din statele membre ale Consiliului Europei demonstrează diversitatea opţiunilor posibile în acest domeniu. De asemenea, rezultă că nu ar fi posibil pentru Curte să evalueze pragul în cauză fără a ţine cont de sistemul electoral în care acesta se încadrează, chiar dacă ea ar putea fi de acord cu afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia un prag electoral de aproximativ 5 % corespunde mai mult practicii comune a statelor membre. Cu toate acestea, a fost deja remarcat că orice sistem electoral trebuie să fie evaluat în contextul evoluţiei politice a ţării, astfel încât elementele inacceptabile în cadrul unui sistem să poată fi justificate în cadrul altui sistem, cel puţin în măsura în care sistemul adoptat îndeplineşte condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ (a se vedea, printre altele, Mathieu-Mohin şi Clerfayt citată mai sus, § 54). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să examineze acum corectivele şi alte garanţii care trebuie să însoţească sistemul în cauză, pentru a evalua efectele acestuia.
ii. Corectivele şi alte garanţii
133. Guvernul afirmă, printre altele, că sistemul electoral turc prevede corective care urmăresc atenuarea efectelor negative ale acestui prag. În această privinţă, el consideră că, după cum demonstrează alegerile din 22 iulie 2007, reclamanţii ar fi putut fi aleşi în rezultatul alegerilor din 3 noiembrie 2002 dacă ar fi participat la alegeri în calitate de candidaţi independenţi sau dacă partidul lor, DEHAP, ar fi constituit un bloc electoral cu o formaţiune mai mare.
134. Curtea notează că reclamanţii nu contestă cu adevărat argumentul Guvernului potrivit căruia recurgerea la acest tip de strategie electorală le-ar fi putut oferi o şansă reală de a fi aleşi în Parlament. Cu toate acestea, ei au subliniat importanţa partidelor politice în democraţiile reprezentative, argumentând că nici candidaţii independenţi, nici formarea blocurilor nu ar putea, nici într-un caz, înlocui partidele politice independente, care au un rol esenţial în calitate de element fundamental al democraţiei.
135. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă alternativele evocate de Guvern pot fi considerate mijloace ce urmăresc atenuarea efectelor negative ale pragului litigios.
136. Cât priveşte, posibilitatea de a participa la alegeri în calitate de candidat independent, Curtea subliniază, după cum a procedat şi camera (alineatul 71 din hotărârea camerei) contribuţia unică pe care partidele o aduc dezbaterii politice. Aceste formaţiuni politice acţionează atât ca un instrument ce permite cetăţenilor să participe la dezbateri electorale, cât şi ca o tribună unde îşi pot exprima sprijinul în favoarea diverselor programe politice (mutatis mutandis, Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii, citată mai sus, p. 17, § 25). Ele diferă astfel de alţi actori politici, cum ar fi candidaţii independenţi, care în general sunt stabiliţi la nivel local. De asemenea, Curtea notează că în Turcia, în privinţa candidaţilor independenţi sunt aplicate anumite restricţii şi condiţii care îi dezavantajează în comparaţie cu partidele politice, cum ar fi depunerea obligatorie a unei garanţii, interzicerea înregistrării numelui acestora pe buletinele de vot diseminate la punctele de trecere a frontierei şi în aeroporturi, imposibilitatea de a difuza mesaje electorale, în timp ce partidele politice dispun expres de emisiuni la televiziune şi radio (alineatele 36 şi 39 de mais sus).
137. Curtea notează, totuşi, că acest mijloc nu poate fi considerat ca lipsit de orice efect practic. La alegerile din 22 iulie 2007 în special, micile formaţiuni au putut evita impactul pragului înaintând candidaţi independenţi, ceea ce le-a permis să obţină mandate. Astfel, DTP – succesorul lui DEHAP – a putut alcătui o fracţiune parlamentară după ce a câştigat douăzeci de mandate în Parlament (alineatul 25 de mai sus).
138. Desigur, acest rezultat se datorează în esenţă faptului că, în loc să-şi desemneze candidaţii proprii sub propriul nume, partidele de opoziţie au optat pentru strategia numită « independenţi susţinuţi de un partid » (alineatul 23 de mai sus). Lipsa pragului aplicabil candidaților independenți a facilitat în mod considerabil adoptarea unei asemenea strategii electorale, în pofida restricţiilor menţionate mai sus (alineatele 36-39). Cu toate acestea, în prezentul caz, această măsură a fost doar una provizorie în comparaţie cu poziţia care rezultă din apartenenţa oficială la un partid politic.
139. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul când există posibilitatea formării unui bloc electoral cu alte formaţiuni politice. Curtea observă, în această privinţă, că articolul 16 din Legea nr. 2839 interzice partidelor să prezinte liste comune şi să participe la alegeri parlamentare formând coaliţii în mod legal. După cum a remarcat Guvernul, partidele politice au dezvoltat o strategie electorală care urmărea evitarea acestei interdicţii. Recurgerea la această strategie a adus rezultate concrete, în special la alegerile din 1991 şi 2007. Astfel, înaintea alegerilor din 20 octombrie 1991, au fost constituite două blocuri sub egida a doua mari partide politice. În acest fel, micile formaţiuni, inclusiv HEP – predecesorul lui DEHAP – au reuşit să obţină o reprezentare parlamentară cu optsprezece deputaţi (alineatul 15 de mai sus). Această strategie electorală a dat roade şi la alegerile din 22 iulie 2007 (alineatul 24 de mai sus).
140. Desigur, în măsura în care rezultatele alegerilor din 3 noiembrie 2002, 45,3 % din sufragii (sau aproximativ 14,5 milioane de voturi exprimate) nu au condus la reprezentare parlamentară, aceste strategii electorale nu pot avea decât un efect limitat. După cum a subliniat camera (alineatul 73 din hotărârea camerei), faptul că o parte atât de semnificativă a electoratului nu este reprezentată în Parlament, corespunde puţin rolului organului legislativ într-o democraţie reprezentativă, care este principalul instrument de control democratic şi de responsabilitate politică şi care trebuie să reflecte cel mai bine aspiraţia spre un regim politic cu adevărat democratic.
141. Cu toate acestea, ar trebui remarcat faptul că, după cum au menţionat numeroşii analişti, alegerile din noiembrie 2002 s-au desfăşurat într-o atmosferă de criză din mai multe cauze (crizele economice şi politice, cutremurele de pământ – alineatele 12 şi 20 de mai sus). În această privinţă, faptul că trei partide care au format o coaliţie guvernamentală după alegerile din 1999 nu au reuşit să depăşească pragul de 10 % şi, prin urmare, au fost lipsite de reprezentare parlamentară (alineatul 20 de mai sus) pare semnificativ.
142. În plus, o analiză cuprinzătoare a alegerilor parlamentare desfăşurate după 1983 arată că deficitul de reprezentare observat după alegerile din noiembrie 2002 ar putea fi parţial contextual şi nu doar din cauza pragului naţional înalt. În această privinţă ar trebui amintit că, cu excepţia acestor alegeri, proporţia voturilor exprimate pentru candidaţi care nu au fost aleşi niciodată nu a depăşit 19,4 % din sufragiile exprimate (19,4 % în 1987, 0,5 % în 1991, 14 % în 1995 şi 18 % în 1999). Această proporţie chiar a scăzut la 13,1 % după alegerile din 22 iulie 2007 (alineatul 49 de mai sus).
143. În consecinţă, Curtea constată că partidele politice afectate de pragul înalt de 10 % în realitate au reuşit să dezvolte strategii care le-a permis să diminueze unele efecte ale acestui prag, chiar dacă astfel de strategii erau în contradicţie cu unul dintre obiectivele sale declarate care este de a evita fragmentarea parlamentară (alineatele 60 şi 125 de mai sus).
144. Curtea acordă, de asemenea, importanţă rolului Curţii Constituţionale la acest capitol. În momentul când era în vigoare Constituţia din 1961, Curtea Constituţională, bazându-se pe principiile Statului de drept şi ale pluralismului, a respins propunerea de a aplica un « prag simplu în cadrul circumscripţiei electorale (alineatul 40 de mai sus). Ulterior, după adoptarea Constituţiei din 1982, când judecătorii constituţionali s-au pronunţat cu privire la sistemele electorale, ei au considerat, printre altele, că legislatorul nu dispune de o marjă de apreciere nelimitată în acest domeniu şi că el nu poate adopta « măsuri care tind să limiteze libera exprimare a opiniei poporului sau care să instaureze hegemonia unui singur partid în viaţa politică sau chiar să distrugă sistemul multipartid » (alineatul 41 de mai sus).
145. În hotărârea din 18 noiembrie 1995, Curtea constituţională a revenit la jurisprudenţa sa din 1968 (alineatul 41 de mai sus) şi a examinat temeiul pentru existenţa pragului litigios în calitate de corectivă la principiul general al proporţionalităţii care permite evitarea unei fragmentări parlamentare excesive şi ineficiente. Totodată acceptând faptul că pragurile limitau « dreptul de a alege şi a fi ales », jurisdicţia constituţională le-a considerat acceptabile atâta timp cât acestea nu depăşeau nivelurile normale şi astfel, a decis că pragul de 10 % era compatibil cu aceste principii constituţionale. În schimb, bazându-se pe principiul « reprezentării echitabile », ea a anulat pragul electoral de 25 % pentru repartizarea mandatelor atribuite provinciilor. Astfel, ea a afirmat că principiile constituţionale ale reprezentării echitabile şi ale stabilităţii guvernamentale ar trebui, în mod necesar, să se combine, astfel încât să se echilibreze şi să se completeze (alineatul 43 de mai sus).
146. Prin urmare, rezultă că activitatea Curţii Constituţionale, care asigură prevenirea efectelor excesive ale pragului electoral contestat, în căutarea echilibrului între principiile reprezentării echitabile şi ale stabilităţii guvernamentale, constituie o garanţie pentru prevenirea situaţiei când, prin efectul pragului vizat, să fie afectată însăşi esenţa dreptului prevăzut în articolul 3 din Protocolul nr. 1.
iii. Concluzie
147. În concluzie, Curtea consideră că, în general, un prag electoral de 10 % pare a fi excesiv. În această privinţă, ea este de acord cu organele Consiliului Europei care subliniază caracterul excepţional şi sporit al pragului contestat şi recomandă micşorarea lui (alineatele 57 şi 130 de mai sus). Acest prag obligă partidele politice să recurgă la stratageme care nu contribuie la transparenţa procesului electoral. În speţă, totodată, Curtea nu este convinsă că, evaluat în contextul politic specific alegerilor în cauză şi însoţit de corective şi de alte garanţii care i-au limitat impactul în practică, el a avut efectul de a reduce, în esenţă, drepturile reclamanţilor garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1.
148. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a acestei prevederi.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăşte, cu treisprezece voturi pentru şi patru împotrivă, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1.
Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 8 iulie 2008.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančıč
JurisconsultPreşedinte
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate comune a judecătorilor Tulkens, Vajić, Jaeger şi Šikuta.
B.M.Z.
V.B.
Opinia separată nu este tradusă, însă este disponibilă în limba engleză și franceză în versiunile în limbile oficiale ale hotărârii care pot fi consultate în baza de date a jurisprudenței Curții HUDOC.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy