Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA ZIAUNYS c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 42416/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 aprilie 2014
Cererea privind trimiterea cauzei la Marea Cameră este în curs de examinare
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Ziaunys c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
Deliberând la 21 ianuarie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42416/06) depusă la Curte la 13 octombrie 2006 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean lituanian, dl Gintaras Ziaunys („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl R. Rinkevicius, avocat în Vilnius. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, L. Apostol.
3. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost deposedat ilegal de bunurile sale, contrar articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie.
4. La 17 decembrie 2009 cererea a fost comunicată Guvernul.
5. După admiterea cererii Guvernului Lituaniei de a interveni în proceduri, în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei şi al articolului 44 § 1 al Regulamentului Curţii, acesta nu a prezentat observaţii pe marginea prezentei cauze.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1965. El locuieşte la Vilnius.
7. Reclamantul este membru al Societăţii Internaţionale Banknote, al Asociaţiei Americane Numismatice şi al Clubului Colecţionarilor din Vilnius.
8. La 12 decembrie 2000, reclamantul a semnat un contract cu Compania Educaţională Coin („compania”), înregistrată în Statele Unite ale Americii („SUA”), potrivit căruia el urma să furnizeze companiei 8 500 kg de bancnote (in bancnote de cinci şi de zece ruble) emise de banca autoproclamatei „Republici Moldoveneşti Nistrene (RMN)” (a se vedea detalii privind evenimentele care au condus la crearea autoproclamatei „RMN” în cauza Ilaşcu şi Alţii ei. Moldova şi Russiei [GC], nr. 48787/99, ECHR 2004‑VII). În schimb, potrivit contractului, el avea dreptul de a-şi alege din catalogul en-gross al companiei articole în valoare de 7 000 dolari SUA („USD”).
9. La 26 ianuarie 2001, reclamantul a cumpărat de la banca din „RMN” 13 590 000 ruble transnistrene (în bancnote de cinci şi zece ruble ) emise în 1994. Bancnotele emise în 1994 fuseseră înlocuite cu bancnote noi în anul 2000. Aceste bancnote nu au circulat niciodată în Republica Moldova, fiind acceptate ca mijloc de plată doar în „RMN” şi doar anterior anului 2000.
10. La 1 februarie 2001, reclamantul a solicitat autorităţilor vamale ale Republicii Moldova permisiunea de a livra în SUA 353 de pachete sigilate cu bancnote emise de banca „RMN” în 1994, în conformitate cu prevederile contractului. El a declarat că hârtiile din pachete au o valoarea numismatică de 7 000 USD.
11. Autorităţile vamale au decis să depoziteze pachetele până la luarea unei decizii în privinţa acestora. Ulterior, pachetele au fost transferate în clădirea Inspectoratului Fiscal („FISC”), unde au şi rămas.
12. Printr-o decizie din 23 iulie 2003 care a urmat raportului din 25 august 2003, Departamentul Vamal a decis să nu returneze reclamantului bancnotele şi să le transfere gratuit FISC-ului întrucât circulaţia lor în Moldova era interzisă.
13. Reclamantul a solicitat de mai multe ori restituirea articolelor confiscate. La o dată necunoscută din 2005 el a sesizat instanţa de judecată cerând anularea deciziilor din iulie şi august 2003 şi restituirea bunurilor.
14. La 19 aprilie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea ca fiind tardivă. La 3 august 2005, Curtea Supremă de Justiţie a casat încheierea respectivă şi a dispus examinarea cauzei de către instanţa de judecată inferioară.
15. La 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a admis în parte acţiunea reclamantului. Instanţa a constatat că bancnotele nu au fost introduse niciodată în circulaţie în Moldova şi nu au fost schimbate în valuta oficială a ţării. Nu existau dovezi la dosar că bancnotele au fost fabricate pentru circulaţie în Moldova. Reclamantul a declarat oficial 353 de pachete cu bancnote pe care le considera maculatură cu valoare numismatică şi pe care dorea să o transporte în străinătate. În plus, în lipsa dovezilor contrare, se prezuma că le-a obţinut în mod legal. Totodată, nimeni nu a pretins proprietatea asupra acestor articole. Instanţa a conchis că Departamentul Vamal şi FISC-ul au acţionat ilegal.
16. La 17 mai 2006, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea primei instanţe de judecată, pronunţând o nouă hotărârea prin care a respins toate pretenţiile reclamantului. Instanţa supremă a statuat că, în conformitate cu articolele 1 şi 2 ale Legii cu privire la bani (a se vedea paragraful 19 de mai jos), doar Banca Naţională a Moldovei are dreptul de a emite bancnote, iar bancnotele emise de banca din „RMN” nu pot fi introduse în circulaţie legală şi, în conformitate cu articolul 106 al Codului civil (a se vedea paragraful 18 de mai jos), nu pot face obiectul contractului din 26 ianuarie 2001. Decizia respectivă este definitivă şi irevocabilă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova sunt următoarele:
„Articolul 46. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia.
(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”
18. Prevederile relevante ale Codului civil sunt următoarele:
„Articolul 285. Bunurile.
(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sunt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile”..
„Articolul 206. Obiectul actului juridic
... 2. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil şi să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa”.
„Articolul 219. Efectele nulităţii actului juridic
1. Actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii. ...
2. Fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilităţii de restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei.
3. Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul.”
„Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
1. Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sunt nule dacă legea nu prevede altfel.
2. Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule.”
„Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor
Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege”.
19. Prevederile relevante ale Legii cu privire la bani (Legea nr.1232 din 15 decembrie 1992) sunt următoarele:
„Articolul 1. Unitatea monetară.
Unitatea monetară a Republicii Moldova o constituie leul (moldovenesc) egal cu 100 de bani. Numerarul se află în circulaţie sub formă de semne băneşti de hîrtie (bancnote) şi metalice (monede).
Articolul 2. Emisia şi retragerea monedei naţionale.
Banca Naţională a Moldovei are dreptul exclusiv de a emite pe teritoriul Republicii Moldova bancnote şi monede metalice ca mijloc de plată, precum şi bancnote şi monede metalice jubiliare şi comemorative ca mijloc de plată şi în scop numismatic.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1 LA CONVENŢIE
20. Reclamantul s-a plâns de faptul că dreptul său de proprietate a fost încălcat prin confiscarea bancnotelor care ii aparţineau. El a invocat articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Admisibilitatea
21. Guvernul a susţinut că plângerea este vădit nefondată, întrucât reclamantul nu a prezentat prima facie probe care să dovedească că a avut un drept de proprietate.
22. Curtea consideră că această chestiune este strâns legată de fondul plângerii. De aceea conexează obiecţia Guvernului fondului.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
23. Reclamantul a susţinut că autorităţile moldoveneşti i-au confiscat neîntemeiat bancnotele, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material şi moral.
24. Guvernul a argumentat că reclamantul nu a avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie. El a obţinut rublele „RMN” pe baza unui contract de vânzare-cumpărare care nu poate fi considerat valabil întrucât obiectul acestuia viza articole interzise în circuitul Moldovei. Acest lucru a fost confirmat de Curtea Supremă de Justiţie. În plus, reclamantul nu a putea să aibă „aşteptări legitime” în ceea ce priveşte obţinerea dreptului de proprietate asupra acestor bancnote, întrucât circulaţia lor era interzisă, acestea fiind considerate „articole ilegale”. Cauza este similară cu Agneessens v. Belgium (nr. 12164/86, decizia Comisiei din 12 octombrie 1988, Decizii şi Rapoarte 58, p.81), în care Comisia a constatat că „nu poate fi vorba despre privare de bunuri în cazul în care un drept afectat de o condiţie se stinge ca rezultat al neîndeplinirii condiţiei”. De asemenea, cauza este în anumite aspecte similară cu Handyside v. the United Kingdom (7 decembrie 1976, § 63, Seriile A nr. 24), în care autorităţile britanice au confiscat o carte editată pentru reclamant în scopul protejării moralei celorlalţi. În prezenta cauză, autorităţile moldoveneşti au protejat suveranitatea ţării, care era pusă în pericol de acţiunile „RMN”, cum ar fi emisiunea de bancnote care nu fac parte din valuta recunoscută pe teritoriul Moldovei, şi anume leul moldovenesc. Satisfacerea cererii reclamantului de a exporta bancnotele în afara Moldovei ar echivala cu recunoaştere oficială a posibilităţii ca „RMN” să pună în circulaţie bancnotele sale. Aceasta este ilegal şi inacceptabil.
25. Mai mult, bancnotele confiscate de la reclamant nu au valoare. Dreptul de a obţine articole în sumă de 7 000 de euro de la compania respectivă, drept pe care reclamantul pretinde că la dobândit prin semnarea contractului, este un drept afectat de o condiţie, a cărui naştere depinde de îndeplinirea condiţiei. Întrucât contractul nu poate fi onorat din cauză că acesta contravine ordinii publice moldoveneşti, reclamantul nu poate spera să obţină ceva pe baza contractului de la companie respectivă, şi nici despăgubiri de la autorităţile moldoveneşti pentru incapacitatea de a executa contractul.
2. Aprecierea Curţii
(a) Cu privire la faptul dacă reclamantul a avut un „bun”
26. Curtea reiterează că noţiunea de „bunuri”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, poate cuprinde atât „bunuri actuale“ (a se vedea Van der Mussele v. Belgium, 23 noiembrie 1983, Seriile A nr. 70, p. 23, § 48), cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pe baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă“ de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. and Others v. Belgium, 20 noiembrie 1995, § 31, Seriile A nr. 332, şi Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech Republic (dec.), nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002‑VII).
27. În prezenta cauză, Curtea notează că nu a fost disputat faptul că reclamantul intenţiona să pună în circulaţie bancnotele respective, care la data evenimentelor nu erau acceptate ca bani reali nicăieri în lume, nici măcar în autoproclamata „RMN”. Dimpotrivă, conform contractului el trebuia să transfere bancnotele unei companii numismatice pentru ca acestea să fie vândute ca articole cu valoare pur de colecţie. Acest aspect face diferenţa clară între prezenta cauză şi situaţiile de confiscare a banilor falsificaţi care, în principiu, pot fi vânduţi ca bunuri sau servicii, precum şi situaţiile care vizează banii emişi de entităţi autoproclamate care se află în circulaţie pe teritoriul acestei entităţi şi, astfel, pe teritoriul recunoscut internaţional al statului.
28. Altă chestiune asupra căreia a insistat Curtea Supremă de Justiţie este faptul că în Republica Moldova, doar Banca Naţională are dreptul de a emite bancnote. Astfel, bancnotele emise de alte entităţi, precum băncile din „RMN”, sunt ilegale şi nu pot face parte din „circuitul legal”. Guvernul le-a denumit „articole ilegale” care au trebuit confiscate. Curtea notează în primul rând că reclamantul nu a fost acuzat de emitere de bancnote. În plus, ea consideră că raţionamentul şi termenul utilizat sunt foarte largi, odată ce orice alte articole pot fi incluse în această categorie. De exemplu, orice monedă sau bancnotă veche ar fi trebuit să fie considerată „ilegală”. Noţiunea de „articole ilegale”, în felul definit de Guvern, este inacceptabil de flexibil şi permite aplicarea selectivă de către autorităţi, în lipsa unor criterii clare. De asemenea, din argumentele Guvernului pe marginea articolului 41 al Convenţiei (a se vedea paragraful 40 de mai jos) reiese că, în ciuda faptul că le considera „articole ilegale”, aceste bancnote ar putea fi restituite reclamantului în cazul în care Curtea ar constata o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie şi că, în asemenea caz, reclamantul ar fi capabil să execute contractul prin livrarea bancnotelor companiei contractante.
29. Curtea nu doreşte să sugereze că statul nu-şi poate proteja suveranitatea prin confiscarea bunurilor entităţilor autoproclamate sau a articolelor produse de acestea, chiar şi în cazul în care acestea aparţin unor persoane terţe. Acest lucru este valabil mai ales atunci când aceste articole transmit prin ele însele un mesaj/declaraţie privind suveranitatea, cum ar fi bancnote sau steaguri. Totuşi, în asemenea cazuri, autorităţile realizează o ingerinţă în dreptul de proprietate al unor persoane private sau grupuri, ingerinţă care trebuie să fie legală şi justificată.
30. La modul general, Curtea consideră că o persoană care deţine un bun trebuie prezumată ca având un drept de proprietate asupra bunului până la proba contrară. În prezenta cauza, prima instanţă de judecată s-a bazat expres pe acest principiu (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Într-adevăr, chiar dacă contractul dintre reclamant şi banca din „RMN” era nul, nimeni altul decât reclamantul a pretins dreptul de proprietate asupra bancnotelor, care, de asemenea, se aflau în posesia sa materială, şi, astfel, el ar fi trebuit considerat proprietarul lor. Acest aspect face diferenţa între speţă şi cauzele în care o persoană încearcă să obţine proprietatea asupra unui bun, iar autorităţile îi refuză acest drept. De asemenea, speţa este diferită şi de cauza Agneessens, citată mai sus, în care, spre deosebire de prezenta cauză, reclamantul nu dorea să obţină restituirea bancnotelor, ci compensarea valorii pierdute a acelor bancnote pe timpul reţinerii de către autorităţile belgiene.
31. Prezumţia de proprietate funcţionează şi în cazul în care proprietarul nu respectă anumite condiţii specifice posesiei, precum obţinerea unei licenţe (a se vedea Waldemar Nowakowski v. Poland, nr. 55167/11, § 45, 24 iulie 2012, în care Curtea a fost de acord cu poziţia părţilor potrivit căreia confiscarea armelor pentru care proprietarul nu a obţinut licenţa cerută de lege constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate). În cauza Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi v. Ireland [GC] (nr. 45036/98, §§ 141 şi urm., ECHR 2005‑VI) compania reclamantă nu putea utiliza avionul închiriat din cauza sancţiunilor aplicate de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite şi de Uniunea Europeană. În virtutea acestor sancţiuni, toate aparatele de zbor aparţinând fostei Iugoslavia (RFI) trebuiau confiscate. Din această cauză contractul semnat de compania reclamantă şi compania aeriană RFI pentru închirierea a două aparate de zbor a fost nul din cauza lipsei obiectului contractului. Totuşi, Marea Cameră nu a avut nicio îndoială în privinţa aplicabilităţii articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie în condiţiile imposibilităţii utilizării aparatelor de zbor de către compania reclamantă ca urmare a confiscării de către Irlanda. În această cauză, compania reclamantă avea nevoie fundamentală să utilizeze avioanele, utilizarea cărora era însă interzisă de legislaţia internaţională. Însă, acest aspect nu împiedica aplicarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie.
32. Curtea conchide că reclamantul, care avea posesia materială a 353 de pachete cu bancnote, a avut un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie.
(b) Dacă a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului
33. Curtea consideră că confiscarea bancnotelor constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.
(c) Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege
34. Curtea notează că argumentul Guvernului care reflectă poziţia Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia emisiunea şi circulaţia bancnotelor în Republic Moldova de orice entitate, alta decât Banca Naţională a Moldovei, este contrară mai multor norme legale (a se vedea paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
35. Curtea reiterează că reclamantul nu a fost acuzat de emiterea banilor. De asemenea, ea face trimitere la paragraful 27de mai sus, în care s-a constatat că nu există dovezi la dosar că el a încercat să pună în circulaţie bancnotele respective. El a declarat oficial bancnotele la autoritatea vamală moldovenească şi a declarat în mod clar valoarea lor numismatică şi destinaţia. În plus, acele bancnote nu se aflau în circulaţie din 2001 şi nu mai erau acceptate ca bani. Prin urmare, legislaţia privind circulaţia bancnotelor invocată de Curtea Supremă de Justiţie şi de Guvern nu poate servi ca baza pentru confiscarea bunurilor reclamantului.
36. Curtea notează că nici Curtea Supremă de Justiţie şi nici Guvernul nu au indicat prevederi legale relevante care să stipuleze clar confiscarea proprietăţii în cazuri similare celui examinat. Curtea Supremă de Justiţie a invocat trei prevederi legale (articolele 1 şi 2 ale Legii cu privire la bani şi articolul 206 al Codului civil, a se vedea paragraful 16 de mai sus). Însă, niciuna din acestea nu prevăd confiscarea bancnotelor. În plus, în timp ce articolul 206 al Codului civile prevede nulitatea contractului între reclamant şi banca „RMN” pentru lipsa obiectului legal, conform articolului 219 al Codului (a se vedea paragraful 18 de mai sus) nulitatea contractului are ca efect restituirea de către părţi a contraprestaţiilor. Acest lucru implică restituirea bancnotelor reclamantului pentru ca acesta să le restituie băncii „RMN”. Să presupunem că legislaţia contravenţională sau penală prevede confiscarea articolelor create sau obţinute ilegal, însă trebuie notat faptul că reclamantul nu a fost cercetat nici penal, nici contravenţional.
37. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru Curte ca să conchidă că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei.
Prin urmare, în prezenta cauză a avut loc încălcarea articolului respectiv.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREAARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
38. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
39. Reclamantul a pretins 12 220 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. El a făcut trimitere la contractul cu compania americană numismatică, potrivit cărui el avea dreptul să obţină articole din catalogul companiei în sumă de 7 000 USD (a se vedea paragraful 8 de mai sus), în schimbul bancnotelor din „RMN”, precum şi la contractul de transportare a bancnotelor pe care a trebuit să-l achite suplimentar la alte cheltuieli, precum cheltuieli de judecată şi cheltuieli de viză.
40. Guvernul a susţinut, în primul rând, că reclamantul a convertit greşit în euro unele sume percepute în USD. În al doilea rând, plângerea principală – pierderea câştigului în baza contractului cu compania numismatică, - trebuie respinsă deoarece el încă poate onora contractul în cazul în care Curtea va constata încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie, caz în care bancnotele vor fi restituite reclamantului de către autorităţile Republicii Moldova. Mai mult, potrivit contractului, toate cheltuielile aferente tranzacţiei sunt suportate de reclamant. Prin urmare, Curtea trebuie să încadreze suma pe care o va acorda reclamantului între suma prevăzută de contract (7 000 USD, echivalentul a 6 465 EUR) şi cheltuielile pe care le-ar fi suportat reclamantul în cazul executării contractului, cheltuieli pe care reclamatul le-a specificat în cererea de reparaţie financiară (aproximativ 4 585 EUR).
41. Având în vedere încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie constatată mai sus, precum şi observaţiile părţilor, Curtea acordă reclamantului 1 900 EUR cu titlu de prejudiciu material.
B. Prejudiciu moral
42. Reclamantul a solicitat 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin imposibilitatea de a-şi recupera bunurile şi prin stresul pe care a suportat-o timp de şase ani.
43. Guvernul a susţinut că suma pretinsă este exagerată, considerând că în anumite privinţe prezenta cauză se aseamănă cu cauza Balan v. Moldova (nr. 19247/03, 29 ianuarie 2008). Reparaţia financiară pentru prejudiciul moral acordată în acea cauză (5 000 EUR) se potriveşte şi în această cauză.
44. Având în vedere circumstanţele cauzei şi făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR.
C. Costuri şi cheltuieli
45. Reclamantul nu a înaintat nicio pretenţie cu acest titlu.
D. Dobânda
46. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 1 900 EUR (o mie nouă sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu material;
(ii) 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral.
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu titlu de satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 11 februarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy