CASE OF ZIELINSKI AND PRADAL & GONZALEZ AND OTHERS v. FRANCE - [Romanian Translation]

În cauza Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită conform articolului 27 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) amendată prin Protocolul nr. 11[1] şi clauzele pertinente din Regulamentul Curţii[2], într-o Mare Cameră compusă din următorii judecătorii:

Dl L.Wildhaber, Preşedinte,
Dl L.Ferrari Bravo,
Dl L.Caflisch,
Dl J.Makarczyk,
Dl W.Fuhrmann,
Dl K.Jungwiert,
Dl M.Fischbach,
Dl B.Zupančič,
Dl N.Vajić,
Dl J.Hedigan,
Dna W.Thomassen,
Dna M.Tsatsa-Nikolovska,
Dl T.Panţâru,
Dl E.Levits,
Dl K.Traja,
Dna S.Botoucharova,
Dl A. Bacquet, judecător ad hoc,

precum şi Dna M. de Boer-Buquicchio, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera consiliului la 26 mai şi 29 septembrie 1999,

Pronunţă hotărârea următoare adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.      Cauza Zielinski şi Pradal împotriva Franţei a fost deferită Curţii, stabilită în virtutea fostului articol 19 din Convenţie, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 25 octombrie 1997 şi de către Guvernul francez („Guvernul”) la 11 decembrie 1997. Cauza Gonzalez şi alţii împotriva Franţei a fost deferită Curţii stabilite în virtutea articolului 19 amendat de către Comisie la 9 decembrie 1998. Ambele cauze au fost prezentate în perioada de trei luni stabilită de fostele articole 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea acestor două cauze se află zece plângeri (nr. 24846/94 şi nr. de la 34165/96 la 34173/96, acestea din urmă fiind unite de către Comisie la 9 aprilie 1997) îndreptate împotriva Republicii franceze de către unsprezece cetăţeni ai acestui Stat care au sesizat Comisia în virtutea fostului articol 25. Prima plângere a fost prezentată de Dnii Benoît Zielinski şi Patrick Pradal la 5 iulie 1994, cea de-a doua de către Dna Jeanine Gonzalez la 19 august 1996, iar celelate opt au fost prezentate de către Dnele Martine Mary şi Anita Delaquerrière, Dl Guy Schreiber, Dna Monique Kern, Dl Pascal Gontier, Dnele Nicole Schreiber şi Josiane Memeteau şi Dl Claude Cossuta la 9 septembrie 1996.

Cererile Comisiei fac referinţă la fostele articole 44 şi 48 precum şi la declaraţia franceză ce recunoaştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul Articol 46). Plângerea Guvernului face referinţă la articolul 48. Ele au drept scop obţinerea unei decizii pentru a şti dacă faptele cauzei se referă la încălcarea de către Statul pârât a articolului 6 § 1 şi 13 din Convenţie

2. Drept răspuns la invitaţia prevăzută de articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, Dnii Zielinski şi Pradal şi-au exprimat dorinţa de a participa în instanţă şi şi-au numit avocatul ( articolul 30).

3.  În calitatea sa de preşedinte al Camerei, constituite iniţial pentru prima cauză (fostul articol 43 din Convenţie şi articolul 21 din regulamentul A), pentru a cunoaşte, în special, întrebările procedurii care puteau apărea înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, Dl R. Bernhardt a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului, avocatul Dlor Zielinski şi Pradal şi delegatul Comisiei cu privire la stabilirea procedurii scrise. Conform ordonanţei făcute în consecinţă, la 27 aprilie 1998, grefierul a primit memoriului reclamanţilor şi cel al Guvernului.

4.  În rezultatul intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, la 1 noiembrie 1998, şi în conformitate cu articolul 5 § 5 al acestui protocol, examinarea cauzei a fost încredinţată Marei Camere a Curţii. Această Mare Cameră era constituită în baza legii din Dl J.-P. Costa ales din partea Franţei (articolele 27 § 2 din Convenţie şi 24 § 4 din Regulament), Dl L. Wildhaber, Preşedintele Curţii, Dna E. Palm, Vice-Preşedintele Curţii precum şi Dl M. Fischbach, Vice-Preşedintele secţiei (articolele 27 § 3 din Convenţie şi 24 §§ 3 şi 5 a) din Regulament). Au fost, de asemenea, desemnaţi pentru a completa Marea Cameră: Dnii L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, L. Caflisch , W. Fuhrmann, K. Jungwiert, B. Zupančič, Dna N. Vajić, Dl J. Hedigan, Dnele W. Thomassen, M. Tsatsa-Nikolovska, Dnii T. Panţâru, E. Levits şi K. Traja (articolele 24 § 3 şi 100 § 4 din Regulament).

Ulterior, Dl Costa a părăsit Marea Cameră ( articolul 28 din Regulament). În consecinţă, Guvernul l-a numit pe Dl A. Bacquet pentru a participa în calitate de judecător ad hoc (articolul 27 § 2 din Convenţie şi 29 § 1 din Regulament). Astfel, Dna Palm şi Dl Gaukur Jörundsson au fost înlocuiţi de către Dl J. Makarczyk şi Dna S. Botoucharova, judecători supleanţi (articolul 24 § 5 b) din Regulament).

5. Conform dispoziţiilor articolului 5 § 4 din Protocolul nr. 11, citit în combinaţie cu articolele 100 § 1 şi 24 § 6 din Regulament, un colegiu al Marei Camere a decis, la 14 ianuarie 1999, că cauza Gonzalez şi alţii va fi examinată de către aceeaşi Mare Cameră care a fost constituită în cauza Zielinski şi Pradal. În consecinţă, Marea Cameră a decis să unească cele două cazuri satisfăcând astfel cererea Guvernului ( articolul 43 § 1 din Regulament).

6. Dl Wildhaber a consultat prin intermediul grefierului agentul Guvernului, avocatul reclamanţilor şi delegatul Comisiei cu privire la stabilirea procedurii în scris. Conform ordonanţei emise în consecinţă, grefierul a primit memoriul reclamanţilor la 23 martie 1999 şi cel al Guvernului la 25 martie 1999.

7. La invitaţia Curţii (articolul 99 § 1 din Regulament), Comisia a delegat unul dintre membrii săi, pe Dl M. Nowicki, pentru a participa la procedurile în faţa Marei Camere.

8. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 26 mai 1999, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg a avut loc o şedinţă publică.

S-au înfăţişat:

-  din partea Guvernului

Dnii R. ABRAHAM, directorul afacerilor juridice,

      Ministerul Afacerilor Externe,  agent,

    P. BOUSSAROQUE, subdirecţia drepturilor omului,

   Directoratul afacerilor juridice,

  Ministerul Afacerilor Externe,

Dna  E. DUCOS, Biroul Drepturilor Omului,

  Serviciul Afacerilor Europene

  şi Internaţionale,

  Ministerul Justiţiei    avocat;

- din partea reclamanţilor

Dna H. MASSE-DESSEN, avocat la Consiliul de Stat

  şi la Curtea de casaţie    avocat;

- din patea Comisiei

Dl M. NOWICKI,      delegat,

Dna M.-T- SCHOEPFER,    secretara Comisiei.

Curtea a ascultat declaraţia Dlui Nowicki, Dnei Masse-Dessen şi cea a Dlui Abraham.

ÎN FAPT

9. Cetăţenii francezi, Dnii Zielinski şi Pradal, Dnele Gonzalez, Mary şi Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dnele Schreiber şi Memeteau şi Dl Cossuta s-au născut respectiv în 1954, 1955, 1956, 1953, 1955, 1948, 1949, 1957, 1950, 1954 şi 1957. Ei locuiesc în departamentele Meurthe-et-Moselle (Dl Zielinski), Moselle (Dl Pradal), Bas-Rin (Dna Marz) şi Haut-Rhin restul reclamanţilor şi sunt angajaţi în organizaţii de securitate socială în Alsace-Moselle.

I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A.    Geneza cauzei

1.Preliminarii

10. La 28 martie 1953, reprezentanţii casei de asigurare socială a regiunii Strasbourg au semnat un protocol cu reprezentanţii regionali ai sindicatelor. Conform protocolului pentru personalul organizaţiilor de asigurare socială a fost introdusă o „indemnizaţie pentru dificultăţi (“IDP”), care era justificată prin complexitatea aplicării legislaţiei de drept local ale departamentului Haut-Rhin, Bas-Rhin şi Moselle. Acordul preciza că această indemnizaţie este echivalentă cu douăsprezece valori ale punctului, fixat de convenţia naţională a personalului organismelor sociale.

Ministrul Muncii şi Securităţii Sociale şi-a dat acordul printr-o scrisoare din 2 iunie 1953. Acest protocol a fost deci aplicat.

11. În rezultatul clauzelor din 10 iunie 1963 şi 17 aprilie 1974, cu privire la modul de calculare al salariilor şi clasificarea locurilor de muncă, la modificările care au afectat valoarea punctului, consiliile administraţiei organismelor de securitate socială au redus IDP. Astfel IDP a fost fixat la 6 puncte în 1963, apoi la 3.95 puncte în 1974 în locul celor 12 puncte prevăzute de acordul din 1953. În plus, nu s-a ţinut cont de IDP la calcularea celui de-al treisprezecelea salariu, care se plăteşte conform acordului naţional.

12. În 1988, mai multe organizaţii de securitate socială au decis să integreze totuşi IDP în baza de calculare a indemnizaţiilor anuale cu un efect retrospectiv de cinci ani. Departamentul regional al afacerilor sociale şi sanitare, autoritatea de supraveghere a acestor organizaţii publice, a anulat deciziile ce permiteau transferul creditelor necesare pentru a efectua aceste plăţi angajaţilor.

2. Recursurile efectuate de către anumiţi angajaţi - alţii decât reclamanţii - ai organizaţiilor de securitate socială în cauză

a) Hotărârile judecătoreşti ale consiliilor de conciliere a conflictelor de muncă din Forbach, Sarrerbourg şi Sarreguemines

13. Cazurile au fost înaintate la cinci consilii de conciliere a conflictelor de muncă de către 136 angajaţi ai organizaţiilor de securitate socială în cauză cu scopul de a obţine aplicarea strictă a acordului semnat în 1953 şi achitarea corespunzătoare a restanţelor la salariu începând cu 1 decembrie 1983 din motivul expirării termenului de cinci ani al dreptului la salariu.

14. Prin hotărârile din 22 decembrie 1989 şi 26 aprilie 1990 (consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Sarrebourg, departamentul activităţi diverse), 20 decembrie 1989 (consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Sarrebourg, departamentul încadrare) şi din 10 aprilie şi 12 iunie 1990 (consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Forbach, departamentul încadrare) angajaţilor li s-a refuzat cererea pentru IDP pentru că el întrecea de douăsprezece ori valoarea punctului.

15. Prin hotărârile din 23 aprilie şi 14 mai 1990 (consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Forbach, departamentul activităţi diverse) şi din 19 martie 1990 (consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Sarreguemines, departamentul încadrare), Biroul de asigurare medicală din Sarraguemines (CPAM) a fost impus să plătească agenţilor IDP calculat în baza a douăsprezece puncte.

b) Hotărârile Curţii de Apel din Metz de la 26 februarie 1991

16. Prin douăzeci şi cinci de hotărâri din 26 februarie 1991, cu privire la cei 136 angajaţi, Curtea de Apel din Metz a hotărât în favoarea lor. Reprezentanţii Statului - prefectul regiunii şi, prin delegare, directorul regional al afacerilor sociale şi sanitare - au făcut recurs.

c) Deciziile ministeriale de la 30 iulie 1991 şi 8 iulie 1992 în ceea ce priveşte acordul

17. La 30 iulie 1991, Ministrul Afacerilor Sociale a retras acordul ministerial din 2 iunie 1953. La 8 iulie 1992, ministrul Afacerilor Sociale a revocat retragerea acestui acord.

d) Hotărârile Curţii de casaţie, de la 22 aprilie 1992

18.Prin trei hotărâri din 22 aprilie 1992, Curtea de Casaţie a anulat parţial cele douăzeci şi cinci de hotărâri ale Curţii de Apel din Metz (din 26 februarie 1991) în ceea ce priveşte recursurile intentate de către 136 de angajaţi. Curtea a considerat că schimbarea clasificării intervenită în 1963 a dus la dispariţia indicelui de referinţă din acordul din 1953. În consecinţă, Curtea de casaţie a ordonat remiterea cazurilor judecătorului de fond pentru a determina dacă a fost stabilită o practică sau, în caz contrar, pentru a determina valoarea pe care ar atinge-o indicele de referinţă dacă ar fi fost menţinut.

19. Curtea de Casaţie a desemnat Curtea de apel din Besançon să reexamineze cauza.

e) Hotărârile Curţii de Apel Colmar din 23 septembrie 1993

20. Curtea de Apel din Colmar, sesizată de asemenea în legătură cu IDP, a pronunţat sentinţa la 23 septembrie 1993, prin care a estimat, ţinând cont de termenii hotărârilor Curţii de Casaţie de la 22 aprilie 1992, că indicele de referinţă a dispărut şi că s-a creat o procedură pentru achitarea IDP în valoare de 3,95 mai mare decât valoarea punctului din amendamentul din 17 aprilie 1974.

f) Hotărârea pronunţată la 13 octombrie 1993 de către Curtea de Apel din Besançon în urma reexaminării deciziei Curţii de Casaţie

21. Printr-o hotărâre din 13 octombrie 1993, Curtea de Apel din Besançon, după ce a reexaminat cauza în corespundere cu decizia Curţii de Casaţie, a susţinut că acordul din 28 martie 1953 era legal, că era încă în vigoare şi că nu fusese creată nici o practică. În consecinţă, ea a indicat că IDP va fi calculat în baza a 6,1055% din salariul minim, procentaj care corespunde sumei totale a IDP calculat în baza a douăsprezece puncte la 1 ianuarie 1953. Curtea de Apel din Besançon a afirmat, în particular, că:

„Dat fiind faptul că acordul din 1953 nu a fost anulat şi IDP trebuie să fie achitat în continuare, unica problemă care trebuie să fie soluţionată, după anualrea parţială a hotărârilor Curţii de Apel din Metz, este metoda nouă de calculare a indemnizaţiei din 1963, care poate fi bazată pe o practică sau, în lipsa ei, pe determinarea valorii pe care indicele de referinţă ar fi atins-o la fiecare termen de achitare a indemnizaţiei în cauza în care indicele ar fi fost menţinut.

(...) Dat fiind faptul că modificarea unilaterală a modului de calculare a IDP nu poate implica practica, în plus, ar fi fost ea însăşi modificată unilateral în 1974 fără a se ţine seama de normele în materia dată; (...)

 Dat fiind că din cauza dispariţiei indicelui de referinţă este necesar de a crea un indice de legătură în corespundere cu acordul părţilor contractante;

Dat fiind că metoda reţinută de către organismele de securitate socială în 1963 şi 1974, prin intermediul căreia valoarea IDP a fost considerată ca fiind fixată şi divizată de către valoarea nouă a punctului pentru a obţine numărul de puncte necesare la calcularea IDP, face abstracţie de evoluţia generală a salariilor şi a rezultat cu distrugerea progresivă a IDP precum o demonstrează studiile cu privire la evoluţia IDP în raport cu salariile de bază;

Dat fiind că pentru a se respecta intenţia comună a părţilor, prima trebuie să fie uniformă pentru angajaţii din trei departamente, oricare ar fi calificarea angajatului şi că beneficiile obţinute de către angajaţi trebuie să fie menţinute.

Dat fiind că comparaţia IDP cu salariul minim este elocventă;(...); astfel în ianuarie 1990, IDP, calculat în baza a 3,95 puncte (punctul având valoarea 38,652 FRF), s-a ridicat la 152,67 FRF. În cazul în care s-ar fi luat ca bază 6,1055% din salariul minim fixat atunci (SMPG) la 5,596 FRF, IDP ar fi fost 341,66 FRF;

(...)”

22. Curtea de Apel a ordonat, în consecinţă, redeschiderea dezbaterilor pentru a permite fiecărui reclamant să calculeze suma totală a restanţelor la salariul la care el poate pretinde.

g) Legea nr. 94-43 din 18 ianuarie 1994

23. În cadrul lucrărilor parlamentare asupra legii privind sănătatea publică şi protecţia socială, lege discutată începând cu 26 octombrie 1993 de către Parlament, Guvernul a luat iniţiativa de a prezenta un amendament. Dezbaterile cu privire la acest amendament, care a devenit mai apoi articolul 85 din lege, au avut loc la 30 noiembrie 1993 la Adunarea Naţională şi la 13 decembrie 1993 în Senat. Articolul 85 din lege a fost adoptat.

24. Acest articol prevedea că, sub rezerva hotărârilor judecătoreşti devenite definitive, suma totală a IDP instituită de acordul din 28 martie 1953 pentru personalul organismelor de securitate socială cu regim general şi pentru departamentele Bas-Rhin, Haut-Rhin şi Moselle, va fi stabilită începând cu 1 decembrie 1983 la 3,95 ori valoarea punctului determinată în conformitate cu acordul de salarizare şi va fi plătită de douăsprezece ori pe an, în pofida oricăror stipulări colective şi individuale contrare care sunt în vigoare la data punerii în aplicare.

25. Consiliul Constituţional a fost sesizat de către deputaţii care considerau, în special, că articolul 85 din lege contravenea principiului de separare a puterilor şi, în plus, articolul în litigiu, cu privire la dreptul la muncă, nu avea nici o legătură cu obiectul legii.

26.  În decizia de la 13 ianuarie 1994, Consiliul Constituţional a considerat că dispoziţiile legislative litigioase nu contraveneau Constituţiei, din următoarele motive:

„Stabilind cu efect retroactiv valoarea primei pentru „dificultăţi speciale” la 3,95 ori valoarea punctului determinat aplicând acordul de salarizare din 8 februarie 1957, cu efectul retrospectiv de la 1 decembrie 1983, legislativul intenţiona să pună capăt divergenţelor de jurisprudenţă şi să evite contestările ale căror rezultat ar fi avut consecinţe financiare prejudiciabile pentru echilibrul regimurilor sociale în cauză;

Legislatorul a rezervat în mod special situaţia persoanelor faţă de care o hotărâre judecătorească a devenit definitivă că, pe de altă parte, nimic din textul legii nu garantează că legislatorul a încălcat principiul de non-retroactivitate a textelor cu caracter represiv, legislatorul a fost împuternicit, cu condiţia respectării principiilor menţionate anterior, să facă uz, aşa cum doar el o poate face în aceste circumstanţe, de puterea de a crea norme retroactive cu scopul de a soluţiona, în interes general, situaţiile create de divergenţele hotărârilor judecătoreşti, care au fost menţionate anterior. În aceste condiţii, normele critice nu contravin unei legi şi nici nu încalcă un principiu constituţional.

(...)”

27. În consecinţă, articolul 85 din legea nr. 94-43 a fost declarat ca fiind în conformitate cu Constituţia. Legea a fost promulgată la 18 ianuarie 1994.

h) Hotărârile Curţii de Casaţie de la 15 februarie şi 2 martie 1995

28. La 15 februarie 1995, pronunţându-se în cauza prezentată de CPAM din Sarreguemines, prefectul regiunei Lorraine şi directorul regional al Afacerilor Sanitare şi Sociale din Alsacia a fost împotriva hotărârii Curţii de Apel din Besançon de la 13 octombrie 1993, Curtea de Casaţie a anulat parţial acea hotărâre, fără a ordona reexaminarea ei de către o altă Curte de Apel, în următorii termeni:

„(...) Dat fiind că totuşi articolul 85 din legea din 18 ianuarie 1994, stabileşte suma IDP pentru fiecare perioadă de plată, la 3,95 ori valoarea punctului rezultat din aplicarea acordurilor de salarizare stabilite conform acordului colectiv naţional al organismelor de securitate socială din 8 februarie 1957; luând în consideraţie faptul că hotărârea atacată în instanţă adoptă o metodă de calculare diferită de cea expusă în prevederea menţionată anterior, ea trebuie anulată.

Şi dat fiind că conform articolului 627, paragraful 2 din noul Cod de Procedură Civilă, cazul trebuie să fie soluţionat aplicând regula de drept corespunzătoare.

Din aceste motive (...)

Anulează hotărârea judecătorească pronunţată la 13 octombrie 1993 de către Curtea de Apel din Besançon, însă doar dispoziţiile ce decideau faptul că IDP va fi calculat în baza la 6,1055% din salariul minim fixat;

Susţine că nu este necesar de a ordona reexaminarea cauzaui;

Susţine că valoarea IDP trebuie să fie stabilită pentru fiecare perioadă de plată la 3,95 ori valoarea punctului determinat prin aplicarea acordurilor de salarizare stabilite în conformitate cu acordul colectiv naţional de angajare a personalului organismelor de securitate socială din 8 februarie 1957;

(...) ”

29. Printr-o hotărâre din 2 martie 1995, Curtea de casaţie a respins, de asemenea, în termeni similari, procedurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel din Colmar la 23 septembrie 1993.

B.     Procedurile referitoare la Dnii Zielinski şi Pradal

1.Hotărârile consiliului de conciliere a conflictelor de muncă din Metz de la 4 decembrie 1991 şi 21 octombrie 1992.

30. La 15 şi 17 aprilie 1991, Dl Zielinski şi alţi patruzeci şi şapte de agenţi, reprezentaţi de către un delegat al Confederaţiei Franceze Democratice a Muncii (CFDT) au sesizat, la rândul lor, consiliul de conciliere a conflictelor de muncă cu scopul de a obţine achitarea unei sume a datoriilor de IDP (satbilit la 31 131 11 FRF pentru reclamant), la fel şi calcularea acestor prime pentru viitor în baza a 12 puncte, aşa cum e prevăzut în acordul din 1953.

31. În faţa consiliului de conciliere a conflictelor de muncă din Metz, prefectul regiunii şi Directorul Afacerilor Sanitare şi Sociale au contestat argumentele angajaţilor şi au cerut amânarea cauzei în aşteptarea deciziei Curţii de Casaţie, sesizată prin recursuri în cazuri similare care s-au încheiat cu douăzeci şi cinci de hotărâri ale Curţii de Apel din Metz la 26 februarie 1991.

32. La 28 iunie şi 12 iulie 1991, Dl Pradal şi alţi patruzeci şi opt de agenţi, reprezentaţi de către un delegat sindical al CFDT, au sesizat, la rândul lor consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Metz cu aceeaşi cerere.

33.  Prin hotărârile de la 4 decembrie 1991, (pentru Dl Zielinski) şi de la 21 octombrie 1992, (pentru Dl Pradal), consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Metz a adjudecat achitarea restanţei indemnizaţiei reclamanţilor şi a constatat că IDP trebuia calculat în baza a douăsprezece puncte lunare, în conformitate cu acordul din 1953 şi a hotărât următoarele:

„Acordul precizează faptul că această indemnizaţie este egală cu de douăsprezece ori valoarea punctului stabiltă de către acordul naţional al angajaţilor organismelor de securitate sociale.

În urma modificărilor acordului prin amendamentele de la 10 iunie 1963 şi 17 aprilie 1974, în ceea ce priveşte metoda de calculare a salariilor şi clasificarea serviciilor şi repercrusiunile acestor modificări asupra valorii punctului, consiliile administrative ale organismelor ce au semnat protocolul au hotărât menţinerea unei valori constante a IDP;

Aceste adaptări au drept efect reducerea IDP la echivalentul a şase, iar apoi a 3.95 puncte;

Termenii acordului din 1953 sunt exacţi iar baza celor douăsprezece puncte nu poate fi modificată unilateral;

Organismele de securitate socială ar fi trebuit să respingă acordul în cazul în care se estima că modificările introduse în 1963 şi 1974 ar fi inplicat o învinuire excesivă;

O astfel de modificare nu putea fi luată în consideraţie, decât dacă părţile, din start, ar fi de comun acord şi dacă tăcerea celorlalţi semnatari ai protocolului nu poate fi considerată aprobare ( articolul L. 143-4 din Codul Muncii) (...)” (textul hotărârii din 4 decembrie 1991)

34. Directorul Afacerilor Sanitare şi Sociale, fiind delegat de prefectul regiunii, a cerut reexaminarea hotărârilor.

2. Hotărârile Curţii de Apel din Metz de la 19 şi 20 aprilie 1993

35. Prin hotărârile definitive de la 19 aprilie (Dl Pradal) şi de la 20 aprilie 1993 (Dl Zielinski), Curtea de Apel din Metz a confirmat hotărârile, constatând că prima a fost modificată unilateral fără a se ţine cont de legea din 1950 cu privire la acordurile colective şi, în special, din motivul că:

„Dat fiind că în definitiv, trebuie reţinută, pentru calcularea indemnizaţiei valoarea punctului care a rezultat din amendamentele de la 10 iunie 1963 şi 17 aprilie 1974 şi din cele în vigoare pentru fiecare achitare a indemnizaţiei;

Dat fiind că conform articolul 1134 din Codul Civil acordurile încheiate legal servesc drept lege pentru cei care le-au făcut; că ele nu pot fi revocate decât prin consimţământul reciproc sau printr-o cauză autorizată de lege, că la fel, respectând articolul 135-1 din Codul Muncii, acordurile colective de muncă îi obligă pe toţi cei care le-au semnat.

(...)

Dat fiind că conform acordului din 28 martie 1953 nu a fost denunţat de către nici una din părţi; că prin urmare el trebuie implementat în continuare iar cele două reduceri ale coeficientului de multiplicare încălcau atât articolul 1134 din Codul civil cât şi regulile aplicabile în acordurile colective de muncă.

Achitarea primei trebuie efectuată în baza a 12 puncte, aşa cum a prevăzut acordul.

(...) ”

3. Hotărârea Curţii de Casaţie din 2 martie 1995

36. La 2 martie 1995, Curtea de Casaţie, sesizată de recursul prefectului şi al directorului Afacerilor Sanitare şi Sociale împotriva hotărârilor Curţii de Apel din Metz din 19 şi 20 aprilie 1993 (cu privire la Dnii Zielinski şi Pradal) şi împotriva altor două hotărâri din 21 aprilie şi 6 septembrie 1993, cu privire la 150 angajaţi, a pronunţat hotărârea:

„În ceea ce priveşte aplicarea articolului 85 din legea nr. 94-43 din 18 ianuarie 1994 cu privire la sănătatea publică şi la bunăstarea socială:

(...)

Dat fiind că articolul 85 din legea nr. 94-43 de la 18 ianuarie 1994, aplicabil în procesele în desfăşurare, inclusiv cele care se desfăşoară în faţa Curţii de Casaţie, are drept scop, în lipsa unui acord al părţilor, să suplineze, în lipsa unui acord al părţilor, dispariţia unui indice de referinţă şi, astfel, să permită calcularea sumei totale a unei prime; acest text, de natură legislativă, prin aplicarea căruia părţile şi-au putut prezenta argumentele, nu constituie o intervenţie a Statului în proceduri care-l pune în opoziţie cu persoanele private; dat fiind că nu pune din nou în cauză hotărârile judecătoreşti irevocabile şi aceasta a fost declarat constituţional de către Consiliul Constituţional; reiese că acest text nu este contrar dispoziţiilor articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Cu privire la metoda, relevată din oficiu, după ce avizul a fost comunicat părţilor

Ţinând cont de articolul 85 din legea nr. 94-43 cu privire la sănătatea publică şi la protecţie:

Dat fiind faptul că pentru a decide dacă suma totală a indemnizaţiei pentru aşa numitele dificultăţi speciale trebuie să fie calculată în baza a 12 puncte prevăzute de acordul din 28 martie 1953 şi că valoarea punctului trebuie să fie cea a calculării salariilor conform acordurilor colective în vigoare, Curtea de Apel a enunţat că nici o dispoziţie contractuală nu subordonează menţinerea indicelui ales celui de clasificare aflat în vigoare la momentul acordului şi că astfel se va adăuga la termenii acordului absolut clari şi precişi şi îi va denatura. Ea a adăugat că acordul litigios nu exclude luarea în consideraţie a modificărilor valorii punctului rezultate din reorganizarea pe bază de indici şi că valoarea punctului determinată respectiv în conformitate cu amendamentele de la 10 iunie 1963 şi 17 aprilie 1974 trebuie luată în consideraţie la calcularea IDP. A notat în continuare că noile metode de calculare a IDP adoptate în urma schimbărilor de clasificare intervenite în 1963 şi 1974, nu au reprezentat obiectul unui acord al tuturor semnatarilor protocolului din 28 martie 1953 şi deoarece indicele convenţional rămâne aplicabil, nu există necesitatea de a determina dacă exista o alternativă a procedurii. Şi, în final, a notat că acordul din 28 martie 1953, constituia o convenţie colectivă care nu poate fi reexaminată decât dacă ar fi revăzută sau prin denunţare, situaţie care nu este în cazul de faţă.

Articolul 85 din legea nr. 94-43 de la 18 ianuarie 1994 fixa că indemnizaţia pentru aşa numitele dificultăţi speciale, pentru fiecare perioadă de achitare, să fie de 3.95 ori valoarea punctului aşa cum a fost determinat prin aplicarea acordurilor de salarizare în conformitate cu dispoziţiile convenţiei colective naţionale a angajaţilor organismelor de securitate socială din 8 februarie 1957; că hotărârile atacate cu privire la modul adoptat de calculare a sumei acestei indemnizaţii care diferă de cel prevăzut de textul menţionat mai sus trebuie anulate;

Şi dat fiind că conform articolului 627, paragraful 2 din Noul Cod de Procedură Civilă, cauza trebuie încheiată aplicând legea corespunzătoare;

Din aceste motive:

Anulează hotărârile pronunţate în aceste cazuri de către Curtea de Apel din Metz la 19, 20 şi 21 aprilie şi 6 septembrie 1993, menţionând însă că suma totală a indemnizaţiei pentru dificultăţi speciale trebuie să fie calculată în baza a 12 puncte, valoarea punctului fiind cea menţinută pentru calcularea salariilor de către acordurile colective în vigoare;

Susţine că nu este necesar să ordone o reexaminare a cauzaui;

Susţine că suma totală a IDP trebuie fixată, pentru fiecare perioadă de achitare la 3.95 ori valoarea punctului reieşind din aplicarea acordurilor salariale stabilite conform dispoziţiilor acordului colectiv naţional de muncă a organismelor de securitate socială din 8 februarie 1957;

(...)”

C.   Procedurile cu referire la Dna Gonzales şi alţii

1.    Hotărârile consiliului de conciliere a conflictelor de muncă din Colmar din 2 iulie 1991

37. La 17 august (Dnele Gonzalez, Mary şi Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dna Schreiber şi Dl Cossuta) şi 28 august (Dna Memeteau) 1990, reclamanţii au sesizat consiliul de conciliere a conflictelor de muncă în baza acordului din 1953 cu scopul de a obţine achitarea restanţei la IDP, precum şi calcularea, în viitor, a acestei prime în baza a 12 puncte. Nu a fost încheiat nici un acord asupra audierii de conciliere din 18 decembrie 1990, cauza a fost trimisă în instanţă la 9 aprilie 1991.

38. Prin nouă sentinţe din 2 iulie 1991, consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Colmar a admis cererile din următoarele motive:

„(...) Dat fiind că protocolul de acord semnat la 28 martie 1953 (...) introducea indemnizaţia pentru dificultăţi speciale (IDP) de 12 puncte este încă în vigoare şi a obţinut putere de lege.

La 2 iunie 1953, Ministerul şi-a dat acordul în ceea ce priveşte protocolul.

Dat fiind că în urma schimbărilor clasificării angajaţilor organismelor sociale în 1963 şi 1974, această indemnizaţie a fost redusă prin decizia Serviciului Interese Comune şi Coordonare a Organelor Securităţii Sociale.

Dat fiind că acest serviciu, organ consultativ, nesemnatar al acordului din 1953, a luat această decizie unilaterală şi a sancţionat-o prin direcţia regională a securităţii sociale şi a consiliilor de administrare ale organismelor.

Dat fiind că aceste modificări nu se opun [reclamanţilor], mai ales că în scrisoarea din 11 februarie 1989, Ministerul Solidarităţii, Sănătăţii şi Protecţiei Sociale a afirmat că acordul trebuie aplicat;

Dat fiind că în afară de modificările în valoarea punctului, modificări ce au fost realizate unilateral, părţile semnatare n -au făcut nici o schimbare în acordul din 1953.

Dat fiind că articolul 63 din acordul naţional colectiv - anexa 7 - stabileşte că „acest acord nu poate, în nici un caz, să fie cauza reducerii avantajelor obţinute de către angajaţi la data semnării”;

Dat fiind că în consecinţă, acordul din 1953 a rămas aplicabil în totalitate.

(...)”

2.    Hotărârile Curţii de Apel din Colmar din 18 mai 1995

39. CPAM din Colmar şi prefectul regiunii Alsacia, reprezentaţi de directorul regional al Afacerilor Sănătate şi Sociale din Alsacia, au făcut recurs împotriva hotărârilor în cauză la 10 septembrie 1991.

40. La 12 iulie 1994, Curtea de Apel din Colmar a fixat dezbaterile pentru 18 octombrie 1994. La 30 septembrie 1994, după ce apelanţii au luat o hotărâre invocând beneficii prevăzute de legea din 18 ianuarie 1994, reclamanţii şi-au depus în apărare memoriul lor.

41. Prin nouă decizii din 18 mai 1995, Curtea de Apel din Colmar a refuzat cererea reclamanţilor din motiv că:

„(...) aplicând [ articolul 85 din legea no 94-43 din 18 ianuarie 1994] refuzarea deciziei prezentate se impune fiind precizat faptul că cererea privea o perioadă după 1 decembrie 1983. (...)”

3.    Hotărârea Curţii de Casaţie din 18 iunie 1996

42. La 13 şi 17 iulie 1995, reclamanţii au făcut recurs la Curtea de Casaţie. Ei au depus memoriul deplin la 13 octombrie 1995, iar mai apoi un memoriu complementar la 10 februarie 1996. Memoriul în apărare a fost depus la 22 decembrie 1995. Avocatul, care a fost numit la 1 februarie 1996, a depus raportul său la 16 februarie 1996.

43. Printr-o hotărâre din 18 iunie 1996, după o audiere din 6 mai 1996, Curtea de Casaţie a declarat recursurile reclamanţilor inadmisibile în termenii următori:

„(...) La întrebările la care părţilor nu li se cere să fie reprezentate de către un membru al Consiliului de Stat şi al Baroului Curţii de Casaţie, recursul şi actele procedurii care rezultă, trebuie să fie făcute, sau adresate de către partea însăşi sau de către un mandatar împuternicit.

Dat fiind că declaraţiile de recurs ale fiecărei părţi nu conţin enunţul, nici măcar unul sumar, al căilor de recurs, şi că memoriile din acest enunţ, care au fost adresate în perioada de trei luni cerute de articolul 983 al noului Cod de Procedură Civilă, au fost stabilite de către un mandatar fără o împuternicire specială; Rezultă că recursurile sunt inadmisibile. (...)”

II.DREPTUL INTERN PERTINENT

A.    Principiile generale în ceea ce priveşte organismele de securitate socială

44. Casele naţionale, regionale şi locale de asigurare medicală asigură o misiune de serviciu public (Consiliul Constituţional nr. 82-148 DC din 14 decembrie 1982), ceea ce explică atât faptul de ce sunt investite cu puteri guvernamentale speciale şi de ce se află sub supravegherea ministerului responsabil de securitate socială. Ele asigură gestionarea regimului obligatoriu, cu un buget propriu, diferit de cel al Statului.

Ministrul responsabil de securitatea socială asigură tutela, fiind asistat de către departamentele ministerului, şi anume de un departament central şi departamente regionale ale afacerilor sanitare şi sociale, împreună cu inspectoratul naţional al afacerilor sociale. Ministrul este, de asemenea, reprezentat de prefecţii departamentelor sau regiunilor, în calitatea lor de persoane ce exercită autoritatea de Stat şi de delegaţi ai Guvernului, reprezentanţi direcţi ai Primului Ministru şi a fiecărui ministru.

Tutela este exercitată în primul rând asupra persoanelor care au posibilitatea, din anumite motive, de a dizolva sau suspenda întregul consiliu de administrare al unui oficiu de securitate socială, de a concedia din oficiu sau de a cere demisia anumitor administratori, de a da sau nu consimţământul pentru numirea angajaţilor de nivel managerial, precum şi stabilirea unei liste a aptitudinilor lor. Tutela se extinde, de asemenea, asupra deciziilor, serviciilor regionale ale ministrului având puterea de a anula sau suspenda, din anumite motive, deciziile consiliului de administrare sau a directorilor organismelor sociale de bază şi, de asemenea, posibilitatea de a pune în opoziţie deciziile organismelor naţionale. Anumite decizii speciale ale organismelor de securitate socială sunt, de asemenea, supuse unei proceduri de aprobare: statuturile şi reglementările interioare, acordurile colective ce fixează statutul personalului şi regimul lor de pensionare.

În fine, organismele de securitate socială sunt plasate sub tutela Ministrului Economiei şi Finanţelor, fiind monitorizate de contabilii publici ai Trezorăriei şi de Curtea de Audit, precum şi verificate de către Inspectoratul Finanţelor Publice.

B.     Legea nr 94-43 din 18 ianuarie 1994

45. Dispoziţiile pertinente ale legii se citesc după cum urmează:

 Articolul 85

„Sub rezerva hotărârilor judecătoreşti devenite definitive, suma totală a primei pentru dificultăţi speciale, instituită de către acordul din 28 martie 1953 în beneficiul personalului organismelor securităţii sociale cu regim general şi al instituţiilor din departamentele din Bas-Rhin, Haut-Rhin şi Moselle, cu toate acestea, toate stipulările colective şi individuale contrare în vigoare la data publicării prezentei legi, este fixată, începând cu 1 decembrie 1983 şi la fiecare perioadă de achitare, la 3.95 ori valoarea punctului reieşind din aplicarea acordurilor salariale stabilite în conformitate cu acordul colectiv naţional de muncă al personalului organizaţiilor de securitate socială din 8 februarie 1957. Ea este achitată de douăsprezece ori pe an. Recompensa anuală, începând cu aceeaşi perioadă, este majorată, pentru a ţine cont de suma totală a indemnizaţiei pentru dificultăţi speciale acordate în luna decembrie.”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

46. Dnii Zielinski şi Pradal au sesizat Comisia la 5 iulie 1994, Dna Gonzalez la 16 august 1996 şi Dnele Mary şi Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dnele Schreiber şi Memeteau şi Dl Cossuta la 9 septembrie 1996. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea articolului 6 § 1 şi articolului 13 din Convenţie.

47. La 26 noiembrie 1996, Comisia a declarat cererile Dlui Zielinski şi a Dlui Pradal (nr. 24846/94) admisibile. La 22 octombrie 1997, Comisia a declarat cererile Dnei Gonzales şi alţii (nr. de la 34165/96 la 34173/96) admisibile în ceea ce priveşte plângerile cu privire la echitatea şi durata procedurii şi inadmisibile în rest. În raporturile sale de la 9 septembrie 1997 şi 21 octombrie 1998 (fostul articol 31 din Convenţie), ea a exprimat opinia unanimă conform căreia a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii şi că nu era necesar de a analiza cauza conform articolului 13, însă în egală măsură, în ceea ce priveşte Dnele Gonzalez, Mary şi Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dnele Schreiber şi Memeteau şi Dl Cossuta, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie cu privire la durata procedurii. Textul integral al opiniei Comisiei este reprodus în anexa acestei hotărâri[3].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

48. În memoriile sale, Guvernul invită Curtea să anunţe că aplicarea dispoziţiilor noii legi, în cadrul procedurilor judiciare, în curs şi cu privire la reclamanţi, nu a contravenit articolului 6 § 1 şi 13 din Convenţie.

49. Reclamanţii au cerut Curţii să constate dacă a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie şi să le acorde o satisfacţie echitabilă conform articolului 41.

ÎN DREPT

I.        CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ECHITATEA PROCEDURII

50. Reclamanţii consideră că adoptarea articolului 85 din legea nr. 94-43 din 18 ianuarie 1994 a implicat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, ale cărei părţi relevante sunt exprimate după cum urmează:

„Fiecare persoană are dreptul la examinarea echitabilă a cazului său (...), într-o perioadă rezonabilă, de către un tribunal (...), care va decide (...) contestaţiile cu privire la drepturile şi obligaţiile de caracter civil (...)”

51. Reclamanţii au menţionat faptul că Curtea de Apel din Besançon, reexaminând, în urma casaţiei, cazurile anterioare similare, a efectuat cercetarea preconizată de către Curtea de Casaţie şi, în consecinţă, a fixat valoarea de referinţă hotărând că IDP trebuie calculat în baza a 6,1055% din salariul minim şi a ordonat redeschiderea cauzei pentru a efectua calculele (paragrafele 21-22 de mai sus). Înainte de această hotărâre, Dnii Zielinski şi Pradal au obţinut o decizie şi mai favorabilă, deoarece Curtea de Apel din Metz a stabilit că calcularea IDP trebuia efectuată în baza a 12 puncte (paragraful 33 de mai sus). Astfel, au fost pronunţate decizii favorabile pentru reclamanţi înainte de adoptarea legii litigioase, în cadrul unei proceduri în care a fost implicat Statul. Reclamanţii consideră că această lege, ce rezultă dintr-un amendament tardiv, avea, dacă nu drept subiect, atunci cel puţin drept efect modificarea rezultatului litigiului în interesul Statului.

Reclamanţii au contestat explicaţia conform căreia legea ar fi avut drept obiect evitarea divergenţelor de jurisprudenţă. Ei au subliniat, pe de o parte, faptul că, în primul rând, dreptul francez presupune că circumstanţele de facto ale cauzei sunt de competenţa judecătorului de fond, iar Curtea de Casaţie controlează doar legea. Astfel, în sistemul judiciar, este indispensabil ca „faptele” să fie apreciate diferit când unul şi acelaşi caz este propus spre examinare diferitor instanţe. Aceste divergenţe nu justifică, în sine, intervenţia legislaţiei. Pe de altă parte, nu ar exista asemenea risc în speţă: fiind vorba despre o indemnizaţie caracteristică angajaţilor din departamentele precise, doar Curtea de Apel din Colmar şi din Metz erau competente, în mod normal, pentru a audia cazurile, iar Curtea de Casaţie a avut grijă, după anularea hotărârilor din 22 aprilie 1992, să trimită cazurile pentru a fi audiate din nou uneia şi aceleaşi curţi de apel, celei din Besançon (paragraful 19 de mai sus).

În ceea ce priveşte necesitatea pentru legislator de a păstra echilibrul regimurilor securităţii sociale, reclamanţii au indicat că litigiul se referea doar la angajaţii din trei departamente şi că suma implicată era foarte mică în comparaţie cu bugetul total al securităţii sociale.

Reclamanţii au considerat că nu poate fi utilă referirea la hotărârea National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit (hotărârea din 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII - „hotărârea Building Societies”). Conform afirmaţiilor lor, în speţă nu se pune întrebarea de a profita, contrar voinţei legislatorului, de o eroare, însă de a căuta voinţa partenerilor sociali şi angajaţilor atunci când ei au încheiat un acord colectiv care a fost la originea drepturilor în cauză. Astfel, legea ar fi avut drept efect şi drept scop împiedicarea părţilor de a pune în practică voinţa lor doar în beneficiul Statului. În această privinţă, reclamanţii au făcut referinţă la hotărârea Papageorgiou împotriva Greciei (hotărârea din 22 octombrie 1997, Culegere 1997-VI). Singurul risc al Statului, care s-ar fi dovedit a fi real, a fost faptul că nu a obţinut din partea justiţiei consfinţirea tezei sale. Intervenţia legislatorului, cu efect retroactiv, nu ar avea alt obiect decât să asigure succesul pretenţiilor Statului dacă deciziile de justiţie nu îi sunt favorabile. Curtea de Casaţie şi Curtea de Apel din Colmar au acceptat termenii legii la stabilirea unei hotărâri în recursurile înaintate de Dna Gonzalez, Dna Mary, Dna Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dna Schreiber, Dna Memeteau şi Dl Cossuta.

52. Guvernul a subliniat că, în primul rând, fiind vorba de normele legislative retroactive, trebuie de precizat că două nivele de control permit controlul respectării principiului securităţii juridice care trebuie să domine în proces. Primul control este realizat de către Consiliul Constituţional atunci când aceste dispoziţii sunt supuse examinării. Dacă acesta din urmă refuză să aprecieze compatibilitatea unei legi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, compararea dreptului reieşit din Convenţie cu deciziile cu privire la drepturile fundamentale relevă faptul că, asupra numeroaselor puncte, evoluţia jurisprudenţei ţine cont în mod corespunzător de cea a jurisprudenţei europene. Controlul a fost deosebit de vigilent pentru a încadra foarte strict recurgerea la legile destinate validării. El a formulat trei condiţii ce trebuiau satisfăcute în cazul în care legile aveau să devină constituţionale: legalizarea poate fi doar preventivă; măsura de validare trebuie să respecte principiul de neretroactivitate al legii penale; legislatorul nu poate interveni decât din motive de interes general. Al doilea control a fost realizat de către tribunale la aplicarea noii legislaţii în litigiile aflate în curs. Legile de validare interven, în special, în domeniul dreptului administrativ, ceea ce explică numărul mic de decizii ale Curţii de Casaţie cu privire la acest subiect. Însă, au existat multe hotărâri ale Curţii în ceea ce priveşte legislaţia retroactivă şi interpretativă. Curţile au pus o limită în aplicarea unor asemenea legi în cazurile aflate în curs, susţinând faptul că ele nu pot fi aplicate pentru prima dată de Curtea de Casaţie şi nu pot justifica blamarea unei decizii care are deja forţa lucrului judecat.

53. Guvernul consideră că reclamanţii nu ar putea critica adoptarea textului litigios; pe de o parte, articolul 34 din Convenţie, nu numeşte o actio popularis în favoarea reclamanţilor şi, pe de altă parte, adoptarea articolului 85 din legea din 18 ianuarie 1994 este, în esenţă, departe de problema egalităţii armelor. Problema ar fi fost doar în aplicarea articolului faptelor speţei.

Guvernul consideră că adoptarea dispoziţiilor litigioase se datorează unui motiv general, unui „scop legitim”. Primul lucru asupra căruia s-a atras atenţia era împiedicarea emiterii hotărârilor divergente ale curţilor. Cele trei hotărâri de casaţie ale Curţii Supreme din 22 aprilie 1992 au facut concluzii logice din constatarea faptului că a dispărut indicele care servea drept bază pentru indemnizaţie şi puteau provoca divergenţe jurisprudenţiale, datorită faptului că trei curţi de apel trebuiau să se pronunţe asupra problemei. Divergenţele au apărut între Curtea de Apel din Besançon, cea din Colmar şi din Metz, nici una dintre ele nu a reţinut aceeaşi soluţie (paragrafele 16, 20, 21, 35 şi 41 de mai sus). Astfel de divergenţe ar putea să se multiplice. În al doilea rând, Guvernul a considerat că este convenabil să se evite pereclitarea echilibrului financiar al regimurilor sociale în cauză, fapt exprimat clar de către Curtea Constituţională. Pe de altă parte, aceste recursuri ar fi putut ameninţa continuitatea serviciului public de securitate socială. O creştere exponenţială a cheltuielilor angajaţilor ar fi dus la o diminuare corespunzătoare a fondurilor pentru prestaţiile destinate asiguraţilor sociali, astfel că din 9 000 de angajaţi care primesc IDP puţin mai mult de 5 000 au deschis proceduri jurisdiţionale la data acceptării legii. În caz de succes al recursurilor, bugetul organismelor în cauză s-ar fi redus cu aproximativ trei sute cincizeci milioane de franci. Legea din 1994 a reprezentat astfel o reacţie la motivele imperioase de interes general (cauza Buiding Societies, menţionată anterior).

54. Guvernul este de părerea că nu se pune în discuţie corectitudinea autorităţilor. Legea nu viza diminuarea IDP într-un mod autoritar, însă urmărea garantarea procentajului fix la remunerarea angajaţilor, reluând soluţia Curţii de Apel din Colmar din hotărârile sale de la 23 septembrie 1993 (paragraful 20 de mai sus). Intenţia legislatorului a fost de a reveni, pur şi simplu, la modul de calculare stabilit în acordul salarial original. În plus, spre deosebire de hotărârea Papageorgiou (citată anterior), existenţa unei legături între dispoziţiile introduse de articolul 85 din legea din 18 ianuarie 1994 şi restul legii, este stabilită clar şi confirmată de decizia Consiliului Constituţional. Guvernul a luat în consideraţie, de asemena, faptul că cauza de faţă este diferită de cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei (hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B).

Un „raport rezonabil de proporţionalitate” a existat între scopul vizat şi mijloacele stabilite de către legislator. În primul rând, Curtea de Casaţie nu a putut să impună diferitor curţi de apel o soluţie uniformă, fiind doar judecător în „drept” şi nu în „fapt”. Datorită faptului că, în cazurile anterioare, Curtea de Casaţie indica că determinarea intenţiei părţilor la momentul încheierii unui contract sau la confirmarea unei practici era o problemă de „fapt”, intervenţia legislatorului era necesară pentru a stabili o metodă uniformă de calculare a IDP. În al doilea rând, litigiul de faţă are legătură cu hotărârea Building Societies (hotărâre menţionată anterior): anumite sindicate au profitat cu întârziere de un „lapsus de ordin tehnic” după câţiva ani de aplicare a acordului colectiv fără nici o contestare. Astfel, reclamanţii nu puteau ignora faptul că autorităţile nu ar lăsa „lapsusurile de ordin tehnic” să pună în pericol bugetul regimurilor sociale. Guvernul considera că Statul, care a ocupat un loc special în raport cu litigiul, nu a recurs la validarea „instuiti personae” spre deosebire de ceea ce i s-a reproşat Statului grec în hotărârea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis (menţionată anterior). Reclamanţii nu erau angajaţi ai Statului, însă erau salariaţi de drept privat ai organismelor de securitate socială, persoanele juridice de drept privat dispunând de autonomie financiară. Aceasta explică competenţa judecătorului judiciar şi nu a judecătorului administrativ. Statul ar fi luat parte la proceduri doar indirect, în calitatea sa de tutore al organismelor de securitate socială şi în scopul de inters general al regimurilor de securitate socială. Şi, în fine, Guvernul a considerat că câmpul de aplicare al validării a fost limitat pe cât e posibil. Contrar hotărârii Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis (menţionată anterior), obiectul legii nu era de a asigura eşecul procedurilor în desfăşurare, legislatorul excluzând din domeniul său de aplicare deciziile judiciare care au devenit definitive.

55. În ceea ce priveşte forţa aplicării noii legi pentru a soluţiona un litigiu, Guvernul a considerat că circumstanţele hotărârilor de faţă se deosebeau de cele din hotărârile Building Societies, Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis şi Papageorgiou (citate anterior).

Curtea de Apel din Metz a hotărât în favoarea Dnilor Zielinski şi Pradal, însă în baza unei motivaţii contradictorii celei a Curţii de Casaţie, aceasta din urmă constatând dispariţia indicelui de referinţă (paragrafele 18 şi 35 de mai sus). Rezultatul litigiului a fost, astfel, mult mai incert decât în cazurile anterioare examinate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Guvernul a subliniat că aplicarea retroactivă a unei legi noi litigiilor în curs era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei cu condiţia să nu existe o decizie împotriva căreia se poate face recurs. În speţă Dnii Zielinski şi Pradal au beneficiat de o asemenea hotărâre a Curţii de Apel din Metz, având forţa lucrului judecat când a fost aplicată noua lege. Cu toate acestea, Curtea de Casaţie a susţinut că nu a existat nici un obstacol în aplicarea noii legi, dat fiind natura pur „supletivă” a legii în rezultatul dispariţiei indicelui de referinţă.

Referitor la Dna Gonzalez, Dna Mary, Dna Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dna Schreiber, Dna Memeteau şi Dl Cossuta, Guvernul a estimat că hotărârile din 2 iulie 1991 emise de către consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Colmar nu puteau fi considerate drept decizii definitive intrate în vigoare în măsura în care aceste hotărâri au fost supuse unui recurs cu caracter suspensiv (paragrafele 38-39 menţionate anterior). Decizia judecătorească de care beneficiau aceşti reclamanţi nu era deci nici executorie, nici definitivă. Nu era posibilă validarea legislativă care excludea ansamblul litigiilor, fără a lua în consideraţie gradul de avansare: aceasta ar fi privat legea de sensul său şi ar fi provocat o discriminare între cei care au sesizat instanţa şi cei care nu au făcut-o şi s-ar fi aflat în situaţia de a fi împotriva legii de validare. Guvernul relevă că validarea nu a avut nici o consecinţă disproporţională asupra situaţiei reclamanţilor în cauză, deoarece, dacă Curtea de Apel din Colmar trebuia să respecte soluţia legislativă, nu trebuia uitat faptul că aceeaşi curte a luat o hotărâre deja într-un litigiu, în termeni identici celor ai legii de validare în hotărârile sale din 23 septembrie 1993 (paragraful 20 de mai sus).

56. Comisia este de părerea că articolul 85 din legea din 18 ianuarie 1994 a confirmat, pur şi simplu, poziţia adoptată de către Stat în cadrul procedurilor îndreptate împotriva lui şi care nu sunt încă cercetate în instanţă. Ea a menţionat că argumentele Statului au fost respinse de către curţile care reexaminau cazurile în beneficiul argumentelor susţinute de reclamanţi. În plus, ea consideră că legislatorul a cenzurat definitiv instanţele şi a dat câştig de cauză Statului oferind legii un efect retroactiv. Din moment ce Consiliul Constituţional a confirmat, că legea nu contravenea Constituţiei, decizia Curţii de Casaţie ar fi devenit inevitabilă. Luând în consideraţie, în special, „precedentul” creat de către hotărârile Curţii de Apel din Colmar din 23 septembrie 1993, care au fost exprimate în termeni identici cu legea litigioasă, Comisia consideră că Statul nu putea, în consecinţă, să fie eliberat de obligaţia sa de a nu interveni în procedurile judiciare în desfăşurare în scopul de a le influenţa rezultatul.

În consecinţă, Comisia a considerat, că Statul a intervenit în mod decisiv pentru a influenţa în favoarea sa rezultatul iminent al procedurilor la care era parte, deja fixat în defavoarea sa.

57. Curtea reafirmă că dacă, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin noi dispoziţii cu putere retroactivă, drepturile ce reies din legea în vigoare, principiul supremaţiei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate în articolul 6 se opun, în afară de motivele imperioase de interes general, ingerinţei puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa rezultatul judiciar al litigiului (hotărârile citate anterior Rafinăriile greceşti Stan şi Stratis Andreadis, p. 83, § 49; Papageorgiou p. 2288, § 37; Building Society, p. 2363, § 112,).

58. În speţă, precum şi în cazurile anterioare, Curtea nu poate pierde din vedere efectul conţinutului articolului 85 din legea din 18 ianuarie 1994 nr. 94-43 combinat cu metoda şi momentul adoptării sale.

În primul rând, dacă articolul 85 exclude în mod direct din câmpul său deciziile Curţii, care au devenit definitive, el fixează odată şi pentru totdeauna, termenii dezbaterilor în faţa curţilor într-un mod retroactiv şi „necătând la toate stipulările colective sau individuale contrare, în vigoare la data publicării acestei legi” (paragraful 45 de mai sus).

Apoi, articolul 85 a fost inclus într-o lege „cu privire la sănătatea publică şi la protecţia socială” (paragraful 23 de mai sus). Doar în cursul dezbaterilor parlamentare, şi puţin mai târziu, după pronunţarea hotărârii Curţii de Apel din Besançon la 13 octombrie 1993, a fost adoptată iniţiativa de a prezenta un amendament cu privire la IDP.

În fine, articolul 85 a confirmatat pur şi simplu poziţia adoptată de către Stat în cadrul procedurilor în desfăşurare. Curtea a notat că majoritatea deciziilor anterioare ale judecătorilor fondului au fost în majoritate favorabile reclamanţilor. Desigur, Curtea a constatat că dacă Curtea de Apel din Metz se pronunţase pe deplin în favoarea angajaţilor organismelor de securitate socială în cauză (paragrafele 16 şi 35 de mai sus), Curtea de Apel din Colmar, spre deosebire de consiliul de conciliere al conflictelor de muncă, a respins cererile lor (paragrafele 20, 38 şi 41 de mai sus). Cu toate acestea, trebuie insistat asupra rolului special al Curţii de Apel din Besançon, Curtea care a trebuit să reexamineze cazurile după pronunţarea hotărârilor Curţii de Casaţie din 22 aprilie 1992 (paragrafele 19 şi 21 de mai sus). Curtea de Apel din Besançon a fost desemnată pentru a soluţiona litigiul, în special problemele în „fapt”, în cadrul juridic fixat în prealabil de către Curtea de Casaţie (paragrafele 18-19 de mai sus). Curtea de Apel din Besançon, conformându-se strict cadrului dezbaterilor delimitate de hotărârile Curţii de Casaţie din 22 aprilie 1992, a constatat lipsa unei practici şi a respins metoda apărată de către Stat. Ea a fixat un nou indice de referinţă şi a hotărât, satisfăcând cererea anumitor angajaţi, ca IDP să fie calculat în baza a 6,1055% din salariul minim, acesta fiind procentajul corespunzător IDP calculat în baza a 12 puncte la 1 ianuarie 1953. O astfel de decizie, ce clarifica dezbaterile, rămânând în limitele stabilite de Curtea de Casaţie la 22 aprilie 1992, era favorabilă reclamanţilor, deoarece a dublat prima plătită de către organismele de securitate socială şi a conferit dreptul de achitare a restanţei în ceea ce priveşte diferenţa primelor achitate pe parcursul primilor ani ( paragrafele 21-22 de mai sus).

59. Curtea nu poate deosebi în faptele speţei, divergenţele de jurisprudenţă care impuneau o intervenţie legislativă în cursul desfăşurării procedurii. Ea consideră că asemenea divergenţe constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care, la fel ca şi modelul francez, se bazează pe un ansamblu de jurisdicţii de fond dispunând de autoritate asupra jurisdicţiei lor teritoriale. Deoarece rolul Curţii de Casaţie era de a soluţiona contradicţiile de jurisprudenţă, este imposibil de a presupune care ar fi decizia ei în prezenţa acestor hotărâri conflictuale fără intervenţia legii litigioase.

În opinia Curţii, circumstanţele cauzei nu permit afirmarea faptului dacă intervenţia legislatorului a fost previzibilă, nici nu pot susţine teza conform căreia intenţia iniţială a fost schimonosită ( hotărârea Buiding Society, citată anterior, pp. 2362-2363, §§ 110-12), fiind vorba de un litigiu cu privire la aplicarea unui acord discutat şi adoptat, în cadrul unei proceduri reglementate de către diferiţi parteneri sociali.

Curtea a estimat că riscul financiar luat în consideraţie de către Guvern (paragraful 53 de mai sus) şi relevat clar de către Consiliul Constituţional pentru a motiva decizia sa (paragraful 26 de mai sus), nu poate permite, în sine, ca legislaţia să fie substituită, atât pentru părţile la convenţia colectivă, cât şi pentru curţi, pentru a soluţiona un conflict. La acest moment, Curtea a menţionat că Guvernul a propus suma de trei sute cincizeci de milioane de franci - pierderi financiare pentru organismele de securitate socială în cauză, în caz de succes generalizat al recursurilor (paragraful 53 de mai sus), fără a furniza alte elemente de comparaţie, în special în ceea ce priveşte costul total pentru nouă mii de angajaţi, în ceea ce priveşte particularităţile cheltuielilor de sănătate a organismelor din Alsace-Moselle, etc.

Adoptarea articolului 85 regla, în realitate, fondul conflictului. Aplicarea lui de către jurisdicţiile interne, în special de către Curtea de Casaţie în hotărârile sale din 2 martie 1995 (paragrafele 29 şi 36 de mai sus), a zădărnicit continuarea procedurilor.

La fel ca şi Comisia, Curtea consideră că decizia Consiliului Constituţional nu este suficientă pentru a stabili faptul dacă articolul 85 din legea din 18 ianuarie 1994 este în conformitate cu Convenţia ( paragraful 26 de mai sus).

Luând în consideraţie cele precedente, Curtea a estimat, de asemenea, că nu poate fi făcută o distincţie între reclamanţi, în dependenţă de faptul dacă au obţinut sau nu o decizie definitivă.

60. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia nu a fost vorba de un litigiu între reclamanţi şi Stat (paragraful 54 de mai sus), deoarece organismele locale de asigurare a sănătăţii erau persoane fizice de drept privat, şi nu de drept public, Curtea a notat că organismele de securitate socială realizează o misiune de serviciu public şi sunt plasate sub tutela dublă a ministrului responsabil de securitatea socială şi a ministrului Economiei şi Finanţelor. În afară de diversitatea şi importanţa pe care o pot obţine formele de tutelă, inclusiv pentru acordurile colective care fixează statutul angajaţilor (paragraful 44 de mai sus), Curtea a constatat că procedurile, care pun reclamanţii în opoziţie cu organismele care îi angajază, au considerat în mod sistematic că prefectul, reprezentantul Statului în departament sau regiune, sau direcţia generală a afacerilor de sănătate şi sociale, serviciul extern al ministerului de tutelă, intervine în calitate de parte la proces. În orice caz, sistemul francez, cu organismele sale ce conduc un serviciu public, beneficiind de prerogativele puterii publice şi supus autorităţilor de tutelă ministerială, ilustrează rolul special şi îndatoririle Statelor membre ale Consiliului Europei, care rezultă din Carta Socială Europeană, în ceea ce priveşte protecţia socială a populaţiilor lor. Trebuie de menţionat că intervenţia legislaţiei în cauza de faţă a avut loc la un moment în care instanţele judiciare la care a luat parte Statul erau în desfăşurare.

61. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil.

II.     CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE DURATA PROCEDURII

62. Dnele Gonzales, Mary şi Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dnele Schreiber şi Memeteau şi Dl Cossuta susţin că procedura nu s-a desfăşurat într-un termen rezonabil cerut de articolul 6 § 1 din Convenţie.

63. Comisia a acceptat argumentul reclamanţilor, pe când Guvernul a estimat că faptele cauzei nu scot în evidenţă nici o încălcare a acestei clauze.

A.    Perioada ce trebuie luată în consideraţie

64. Curtea a notat că perioadele ce trebuie luate în consideraţie pentru a aprecia durata procedurii cu privire la cerinţa „termenului rezonabil” impusă de articolul 6 § 1 au început la 17 şi 28 august 1990, datele de sesizare a consiliului de conciliere a conflictelor de muncă ( paragraful 37 de mai sus) şi s-au terminat cu hotărârea Curţii de Casaţie la 18 iunie 1996 (paragraful 43 de mai sus). În consecinţă, procedura a durat practic cinci ani şi zece luni.

B.     Caracterul rezonabil al duratei procedurii

65. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în consideraţie criteriile consacrate de jurispudenţa Curţii, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, hotărârea Vernillo împotriva Franţei din 20 februarie 1991, Seria A nr. 198, pp. 12-13, § 30. )

2.Argumentele aduse în faţa Curţii

66. Reclamanţii au estimat că o durată de patru ani în faţa Curţii de Apel din Colmar, la care se adaugă aproape un an în primă instanţă, în afară de procedura în faţa Curţii de Casaţie, evident că este excesivă. Ei consideră, că cauza nu era complexă şi că nici un argument nu putea fi făcut din momentul depunerii concluziilor lor, deoarece acesta nu are influenţă asupra datei la care cazurile sunt fixate, fiind vorba de o procedură a consiliului de conciliere a conflictelor de muncă în faţa unei Curţi de Apel. De fapt, cazurile sunt fixate de către Curtea de Apel, şi luând în consideraţie această dată de fixare, părţile determină apoi atitudinea lor procedurală. Fixarea intervine fără să fi fost necesară o concluzie, Curtea fiind sesizată un recurs, iar procedura fiind orală. În speţă, reclamanţii au relevat că recursul a fost formulat la 10 septembrie 1991, însă doar la 12 iulie 1994 a fost fixată data audierei – la 18 octombrie 1994 ( paragraful 40 de mai sus). Iată de ce doar la 12 iulie 1994, au putut fi depuse înscrisurile după ce reclamanţii au completat declaraţiile, în care ei au invocat legea din 18 ianuarie 1994. Reclamanţii au susţinut că dacă Curtea de Apel ar fi pronunţat sentinţa, fără a aştepta ca legea să fie aprobată, ca şi Curtea de Apel din Metz, ei ar fi beneficiat de decizia executorie la momentul aprobării legii. În consecinţă, ei au susţinut faptul că durata excesivă a procedurii a avut drept efect de a permite să-i pună în opoziţie faţă de legea din 18 ianuarie 1994.

67. Guvernul combate această analiză. El susţine că faptele speţei şi în special numeroasele divergenţe jurisprudenţiale permit măsurarea complexităţii specifice a cauzei. Când Consiliul de conciliere a conflictelor de muncă din Colmar au luat o hotărâre la 2 iulie 1991 (paragraful 38 de mai sus), Curtea de Casaţie nu se pronunţase încă. Integritatea punctelor de drept aflate în dezbatere de către părţi rămân deci suspendate.

În ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor, Guvernul a susţinut că în materie civilă părţile au un comportament esenţial, deoarece ele au iniţiativa conduitei instanţei. El relevă că mandatarul reclamanţilor nu a făcut concluzii până la 30 septembrie 1994 – trei ani după începutul procedurilor la Curtea de Apel (paragraful 40 de mai sus). Se consideră că durata procedurilor în primă instanţă a fost perfect rezonabilă şi că Curtea de Casaţie a acţionat cu o promptitudine deosebită. În ceea ce priveşte durata procedurilor în faţa Curţii de Apel, Guvernul a învinuit reclamanţii.

68. Comisia a considerat că procedura prezenta o anumită complexitate şi, în ceea ce priveşte comportamentul părţilor, că termenul nu era rezonabil ţinându-se cont de un număr anumit de întârzieri sau de perioade de inactivitate pe care le consideră pe seama autorităţilor interne.

2. Aprecierea Curţii

b)Complexitatea cauzei

69. Curtea a considerat că obiectul litigiului adus în faţa jurisdicţiilor interne prezenta o complexitate anumită, care a fost confirmată, în plus, de către constatările indicilor de referinţă din hotărârile Curţii de Casaţie din 22 aprilie 1992 conform cărora indicele a încetat să existe (paragraful 18 de mai sus).

b) Comportamentul reclamanţilor

70. Curtea nu a menţionat nici un elemnt de natură să acuze responsabilitatea reclamanţilor în prelungirea procedurii. În special, Curtea a notat că data depunerii concluziilor de recurs ale reclamanţilor nu avea nici un efect asupra fixării procedurii de către Curtea de Apel din Colmar (paragraful 40 de mai sus).

c) Comportamentul autorităţilor judiciare

71. Curtea a constatat că procedura a durat trei ani, opt luni şi opt zile în faţa Curţii de Apel din Colmar. Cu toate că recursurile au fost respinse la 10 septembrie 1991 (paragraful 39 de mai sus), Curtea de Apel nu a fixat data dezbaterilor decât la 12 iulie 1994, aproape – trei ani mai târziu (paragraful 40 de mai sus). Curtea a estimat că nu a fost înaintată nici o explicaţie a întârzierilor. În special, ea relevă faptul că Curtea de Apel din Colmar s-a exprimat asupra problemei IDP prin hotărârile din 23 septembrie 1993 (paragraful 20 de mai sus) – peste doi ani după înaintarea recursurilor în cauza de faţă. Mai mult ca atât, hotărârea Curţii de Apel din Colmar a fost pronunţată la 18 mai 1995 (paragraful 41 de mai sus), aproximativ după un an şi jumătate după aprobarea legii din 18 ianuarie 1994.

d) Concluzie

72. Luând în consideraţie toate probele culese, Curtea a estimat că a avut loc o depăşire a „termenului rezonabil” pe care o prevede articolul 6 § 1.

Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii.

III.  CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

73. Reclamanţii au considerat că adoptarea articolului 85 din legea nr. 94-43 din 18 ianuarie 1994 a implicat o încălcare a articolului 13 din Convenţie:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezeta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

74. Luând în consideraţie cele ce figurează în paragraful 61 de mai sus, Curtea a estimat că nu este necesar de a lua decizii cu privire la plângerea în cauză.

IV.  CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

75. Articolul 41 din Convenţie susţine:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cauza, o satisfacţie echitabilă.”

A.Pagube

76. Reclamanţii au pretins că au avut un prejudiciu material corespunzător sumelor pe care le-ar fi primit în cazul în care legislaţia ar fi rămas cea anterioară intrării în vigoare a articolului din 18 ianuarie 1998. Dl Zielinski şi Dl Pradal au evaluat pagubele lor materiale la 47 000 franci francezi (FRF) pentru fiecare şi nu solicită nici o sumă pentru prejudiciul moral. Dnele Gonzalez, Mary şi Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dnele Schreiber şi Memeteau şi Dl Cossuta au solicitat fiecare câte 21 434 FRF pentru achitarea restanţelor la plata IDP pentru o perioadă de cinci ani până la 17 august 1990, 22 257 FRF pentru achitarea restanţelor la plata IDP pentru perioada între 18 august 1990 şi 30 noiembrie 1995, încă 15 000 FRF pentru taxele legale şi majorate începând cu 17 august 1990. Ei au stabilit, de altfel, reparaţia prejudiciului moral – 20 000 FRF al fiecăruia dintre ei din cauza duratei procedurilor şi 50 000 FRF reparaţia prejudiciului moral rezultat din neechitatea procesului.

77. Guvernul nu se pronunţă.

78. Delegatul Comisiei a dorit să lase problema la discreţia Curţii.

79.  Curtea a notat că singura posibilitate de satisfacţie echitabilă poate fi bazată pe faptul că reclamanţii nu au dispus de garanţiile articolului 6, inclusiv cu privire la durata procedurilor în ceea ce priveşte Dna Gonzalez, Mary şi Dna Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dna Schreiber, Dna Memeteau şi Dl Cossuta. În ceea ce priveşte echitatea procedurilor, Curtea nu poate face presupuneri cu privire la faptul care ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, însă nu consideră rezonabil că reclamanţii au suferit pierderea unor oportunităţi reale (hotărârea Colozza şi Rubinat împotriva Italiei din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 17, § 38). La aceasta trebuie adăugat prejudiciul moral pentru care nu este suficientă încălcarea care figureză în această hotărâre, excepţie făcând cauza Dnilor Zielinski şi Pradal, care nu au făcut nici o reclamaţie în acest sens. Curtea, pronunţându-se în echitate, conform articolului 41, Curtea a acordat câte 47 000 FRF Dlui Zielinski şi Dlui Pradal şi câte 80 000 fiecărui dintre cei nouă reclamanţi, acoperind toate pagubele.

B. Costuri şi cheltuieli

80. Reclamanţii au cerut fiecare câte 30 000 FRF pentru taxele şi cheltuielile de judecată.

81. Guvernul nu şi-a exprimat părerea.

82. Delegatul Comisiei a dorit să lase problema la discreţia Curţii.

83.  Curtea a notat că Dl Zielinski şi Dl Pradal au fost reprezentaţi de către acelaşi avocat în faţa Comisiei şi a Curţii pe tot parcursul procedurilor, ceilalţi nouă reclamanţi beneficiind de serviciile aceluiaşi avocat doar după ce Marea Cameră a ordonat joncţiunea cererilor. În consecinţă, şi în baza informaţiei pe care o poseda, Curtea a decis să acorde 30 000 FRF Dlui Zielinski, precum şi Dlui Pradal pentru procedurile desfăşurate în faţa Comisiei şi Curţii şi fiecăruia dintre ceilalţi nouă reclamanţi câte 4 000 FRF.

C.   Interese moratorii

84. Conform informaţiei disponibile Curţii, taxa legală aplicabilă în Franţa la data adoptării acestei hotărâri era de 3,47 % pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii.

2.Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurilor cu referire la Dna Gonzalez, Dna Mary, Dna Delaquerrière, Dl Schreiber, Dna Kern, Dl Gontier, Dna Schreiber, Dna Memeteau şi Dl Cossuta;

3.Hotărăşte că nu este necesar de a lua o decizie cu privire la plângere în conformitate cu articolul 13 din Convenţie;

4.Hotărăşte

a)că Statul pârât trebuie să achite Dlui Zielinski, precum şi Dlui Pradal în termenul de trei luni, 47 000 (patruzeci şi şapte de mii) franci francezi pentru pagube materiale, Dnelor Gonzalez, Mary şi Delaquerrière, Dlui Schreiber, Dnei Kern, Dlui Gontier, Dnelor Schreiber şi Memeteau şi Dlui Cossuta 80 000 (optzeci mii) franci francezi pentru pagube morale şi materiale, precum şi 30 000 (treizeci mii) franci francezi Dlui Zielinski şi Dlui Pradal şi câte 4 000 (patru mii) franci francezi fiecăruia dintre ceilalţi nouă reclamanţi pentru taxe şi cheltuieli;

b)că aceste sume vor trebui să fie majorate cu o dobândă simplă de 3,47 % pe an, începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data încasării banilor.

5. .Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

 Redactată în limbile engleză şi franceză şi apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 28 octombrie 1999.

Luzius Wildhaber
Preşedinte

Maud de Boer-Buquicchio
Grefier adjunct

În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din regulament, la această hotărâre se anexează opinia concordantă a Dlui Bacquet.

  L.W.

M.B.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR BACQUET

(Traducere)

Am votat în favoarea acestei hotărâri, care, pe de o parte, oferă un răspuns echilibrat la întrebarea de principiu a compatibilităţii legilor de validare cu Convenţia şi, pe de altă parte, face o aplicare riguroasă, dar logică în această hotărâre.

1. În ceea ce priveşte întrebarea de ordin general, Curtea a reafirmat interzicerea de principiu, bazată pe articolul 6 § 1 din Convenţie, conform căruia legislatorul intervine în scopul de a stabili sau schimba retroactiv un litigiu pentru a influenţa hotărârea judecătorească; însă face o excepţie în cazurile în care o astfel de intervenţie ar fi justificată din motive imperioase de interes general. Iată de ce Curtea a confirmat toate deciziile sale din cauzele anterioare, marcate în primul rând de afirmarea interzicerii principiului ingerinţei legislatorului în administrarea justiţiei (hotărârile Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, şi Papageorgiou împotriva Greciei din 22 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VI), apoi prin introducerea ideei conform căreia o astfel de ingerinţă poate, cu toate acestea, să se justifice din motive imperioase de interes general (hotărârea din 23 octombrie 1997 în cauza National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, Culegere 1997-VII), motive apreciate de către Curte în contextul şi circumstanţele fiecărui caz şi putând fi, prin excepţie, considerate mai legitime decât drepturile invocate de anumiţi justiţiabili sau, în orice caz ar trebui să le prevaleze.

2. În cauza de faţă, motivul intervenţiei legislatorului ( articolul 85 din legea din 18 ianuarie 1994) era în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, o divergenţă de jurisprudenţă, cu privire la o chestiune în fapt, între doi judecători de fond, în speţă, Curţile de apel din Colmar şi din Besançon, aceasta din urmă pronunţându-se într-un recurs după o hotărâre a Curţii din Metz. Consideraţiile de ordin financiar, ţinând cont de costul mare pentru organismele de securitate socială, de soluţia dată litigiului de către o curte sau alta, nu trebuie, după părerea mea, să fie privite ca fiind aici determinante în intervenţia puterii legislative.

Dacă ele nu mai pot sau nu mai este posibilă soluţionarea lor de către judecătorul de casaţie, divergenţele de jurisprudenţă de fond sunt de natură să mire, să tulbure, să şocheze publicul, însă acesta este preţul care trebuie plătit pentru funcţionarea unui sistem juridic descentralizat, al cărui regulator suprem, Curtea de Casaţie, respectă aprecierea independentă a faptelor de către judecătorii de fond şi ia decizii doar în drept. În consecinţă, Curtea Europeană nu poate accepta prea uşor, doar în numele raţiunii şi a unei aplicări abstracte a ideii de justiţie, că astfel de divergenţe constituie un motiv imperios de interes general care justifică intervenţia puterii legislative.

Cu toate acestea, există motive incontestabile pentru a admite unele de intervenţii care, în circumstanţe temporale şi geografice, divergenţe de jurisprudenţă provoacă direct tărăgănarea în instanţă, de exemplu, atunci când executarea deciziilor neconciliabile este din punct de vedere material imposibilă sau, dacă nu imposibilă, crează imediat o inegalitate netolerabilă a poziţiei între părţile în cauză.

Ce-i drept, la început aşa pare cauza de faţă. În 1998, angajaţii organismelor locale de securitate socială din Alsace-Moselle au contestat în faţa mai multor consilii de conciliere a conflictelor de muncă modalităţile conform cărora casele calculau, de mai mult de cinsprezece ani, suma totală a unei indemnizaţii în baza protocolului din 1953. În aprilie 1992, Curtea de Casaţie a anulat hotărârile Curţii de Apel din Metz cu privire la câteva dintre aceste cazuri, susţinând că acordul din 1953 nu mai putea fi aplicat în termenii săi iniţiali şi a ordonat să fie reexaminate cazurile de către judecătorii de fond pentru a determina dacă a fost stabilită o practică (în baza aplicării unei anumite metode de calculare, pe parcursul anilor de către organismele de securitate socială) sau, în lipsa unei asemenea practici, pentru a determina metoda de calculare a indemnizaţiei. Cu toate acestea, în septembrie 1993, Curtea de Apel din Colmar a susţinut că a fost stabilită o practică pentru plata indemnizaţiei conform metodei adoptate de către organismele de securitate socială, pe când, în octombrie, Curtea de Apel din Besançon a susţinut, din contra, că nici o practică nu a fost stabilită şi a fixat o nouă metodă de calculare - cu alte cuvinte, două aprecieri independente contradictorii ale uneia şi aceleaşi chestiune în fapt - acea a existenţei unei practici. La acest stadiu, nu este nici o îndoială că a existat o inegalitate a situaţiei angajaţilor organismelor locale de securitate socială din Alsace-Moselle în ceea ce priveşte calcularea indemnizaţiei în cauză, ei fiind justiţiabili ai Curţii de Apel din Colmar sau din Metz. În afară de aceasta, cum ar putea organismele de securitate socială să aplice în practică angajaţilor săi aceste decizii neconciliabile?

Această situaţie, constituia ea oare, în toamna anului 1993, un motiv imperios de ordin general ce justifica intervenţia puterii legislative? Acesta ar fi fost cazul, după părerea mea, dacă legislaţia ar fi putut pune capăt incoerenţei soluţiilor jurisdicţionale. Însă, în final, se pare că Curtea de Casaţie mai putea încă fi sesizată de către părţile interesate de recurs invăcând nemulţumirea faţă de sentinţe. Era, deci posibilă o reglementare judiciară a dificultăţii, care remedia refuzul justiţiei de face dreptate. În aceasta constă, în final, divergenţa de jurisprudenţă constatată în toamna anului 1993 care era de resortul Curţii de Apel din Colmar şi din Metz care nu constituiau un motiv imperativ de interes general al intervenţiei puterii legislative. Fiind reamintit faptul, că oricare ar fi fost confuziile care rezultă de aici, această divergenţă nu era, în sine, la originea dificultăţilor financiare ale organizaţiilor de securitate socială.

[1]  Notele grefei.  Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

[2]  Notele grefei.  Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

[3].  Nota grefei : din motive de ordin practic el va figura doar în ediţia imprimată (culegerea oficială conţine  o alegere de decizii şi hotărâri ale Curţii) dar cine doreşte îl poate procura la grefă.

 

Full & Egal Universal Law Academy