CASE OF ZORICA JOVANOVIĆ v. SERBIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECŢIA A DOUA

CAUZA ZORICA JOVANOVIĆ c. SERBIEI

(Cererea nr. 21794/08)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG 

26 martie 2013

DEFINITIVĂ

09/09/2013 

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Zorica Jovanović c. Serbiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Doua), reunită într-o Cameră compusă din:

Guido Raimondi, Preşedinte,
Danutė Jočienė,
Peer Lorenzen,
Dragoljub Popović,
Işıl Karakaş,
Nebojša Vučinić,
Paulo Pinto de Albuquerque, judecători,
şi Françoise Elens-Passos, Grefier-adjunct al Secţiei,

Deliberând în camera de consiliu pe 5 martie 2013,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21794/08) împotriva Serbiei, depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean sârb, dna Zorica Jovanović („reclamanta”), pe 22 aprilie 2008.

2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă juridică, a fost reprezentată de către dna D. Govedarica, o avocată din Batočina. Guvernul sârb („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, dl S. Carić.

3. Reclamanta s-a plâns de omisiunea continuă a autorităţilor sârbe de a-i oferi informaţii cu privire la soarta reală a fiului ei, care ar fi decedat aflându-se într-un spital de stat, fără a i se remedia situaţia.

4. Pe 12 aprilie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a decis, de asemenea, pronunţarea asupra admisibilităţii şi fondului cauzei în acelaşi timp (articolul 29 § 1).

SITUAŢIA DE FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanta s-a născut în 1953 şi locuieşte în Batočina.

6. Aşa cum sunt prezentate de către părţi, circumstanţele cauzei pot fi rezumate după cum urmează.

A. Faptele speciale din cazul reclamantei

7. Pe 28 octombrie 1983, reclamanta a născut un băieţel sănătos în Centrul Medical Ćuprija („ĆMC”), un spital de stat.

8. Între 28 şi 30 octombrie 1983, aflându-se încă internată în ĆMC, reclamanta a avut contact în mod regulat cu fiul ei.

9. Pe 30 octombrie 1983, reclamanta a fost informată de către doctori că atât ea, cât şi fiul său, vor fi externaţi în ziua următoare.

10. În seara acelei zile, reclamanta a stat cu fiul ei până la aproximativ ora 11 p.m., când acesta a fost dus într-un salon separat pentru nou-născuţi. Era o procedură standard, iar fiul reclamantei nu a avut vreo problemă de ordin medical până în acel moment.

11. Pe 31 octombrie 1983, în jurul orei 6.30 a.m., medicul de gardă a informat-o pe reclamantă că „băieţelul ei a murit”. Auzind aceste cuvinte, reclamanta a alergat imediat pe coridor spre salonul în care se afla copilul ei. Cu toate acestea, a fost ţinută de doi infirmieri. O asistentă medicală a încercat chiar să-i injecteze un sedativ, dar reclamanta s-a opus acestei intenţii. În cele din urmă, neavând altă opţiune şi aflându-se în stare de şoc, reclamanta a părăsit incinta ĆMC. Ulterior, rudelor sale li s-a comunicat faptul că autopsia copilului va fi efectuată la Belgrad, motiv pentru care corpul neînsufleţit nu a putut fi predat părinţilor. Reclamanta şi familia sa şi-au manifestat mirarea cu privire la autopsia care trebuia efectuată în Belgrad, din moment ce era vizibilă abaterea de la practica normală a ĆMC.

12. Din 2001, şi în special din 2002, presa sârbă a mediatizat pe larg cazuri similare cu cel al reclamantei (a se vedea, de exemplu, , site accesat pe 29 ianuarie 2013).

13. Pe 24 octombrie 2002, reclamanta a trimis o solicitare către ĆMC, cerând toate documentele importante referitoare la moartea fiului ei.

14. Pe 12 November 2002, reclamanta a fost informată de către administraţia ĆMC că fiul ei a decedat pe 31 octombrie 1983, la 7.15 a.m., şi că decesul său a fost catalogat drept „exitus non sigmata”, sintagma semnificând decesul din cauze necunoscute. ĆMC a susţinut că nu dispunea de alte informaţii, întrucât arhiva sa a fost inundată între timp, multe dintre acte fiind distruse.

15. Pe 22 noiembrie 2002, în răspunsul oferit solicitării reclamantei, Primăria Ćupruja a informat-o că naşterea fiului ei a fost înscrisă în registrele municipalităţii, nu şi decesul său.

16. Pe 10 ianuarie 2003 soţul reclamantei (tatăl copilului) a depus o plângere penală în cadrul Procuraturii municipale Ćuprija împotriva personalului medical al ĆMC, pe care reclamanta îi considera vinovaţi de „răpirea fiului ei”.

17. Pe 15 octombrie 2003, Procuratura municipală Ćuprija a respins plângerea ca nefondată, din moment ce „existau probe că fiul [reclamantei] a decedat în data de 31 octombrie 1983”. Nu a fost oferită o altă motivare şi nu existau indicii privind efectuarea vreunei anchete preliminare.

18. În martie 2004, Primăria Ćuprija a confirmat conţinutul adresei sale din 22 noiembrie 2002.

19. Pe 29 aprilie 2004, ĆMC i-a oferit reclamantei informaţii cuprinse în registrele sale, ca răspuns la solicitarea sa din data de 12 noiembrie 2002.

20. Pe 19 septembrie 2007, Primăria Ćuprija a confirmat neînregistrarea formală a decesului fiului reclamantei.

21. Pe 28 decembrie 2007, Primăria Ćuprija i-a comunicat reclamantei copii ale certificatului de naştere al fiului ei, ca răspuns la solicitarea sa anterioară, împreună cu cererea ĆMC de înregistrare a naşterii.

22. Corpul fiului reclamantei nu a fost predat niciodată reclamantei sau familiei sale. Nu le-a fost furnizat vreun raport al autopsiei şi nici nu au fost informaţi când şi unde a fost îngropat copilul.

23. Între 12 iunie 2009 şi 20 iulie 2011, Centrul Clinic din Kragujevac a tratat reclamanta sistematic, printre altele, de varii simptome de depresie apărute de dinainte de 1999, care s-au accentuat, mai ales, în 2001.

B. Alte fapte relevante

1. Adoptarea de noi proceduri

24. În cadrul unei întruniri organizate pe 17 iunie 2003 de către Ministerul Sănătăţii cu privire la înmormântarea nou-născuţilor decedaţi în spital, s-a decis, printre altele, că acele corpuri pot fi predate părinţilor doar dacă cei din urmă semnează un formular anume.

25. Ca răspuns la o cerere specială ce le-a fost trimisă de Societate de pompe funebre a statului (JKP Pogrebne usluge) pe 17 octombrie 2003, instituţiile medicale de stat din Belgrad au căzut de acord, printre altele, să implementeze o procedură prin care se impunea semnarea unei declaraţii speciale (a) de către părinţi sau alţi membri ai familiei, prin care să se ateste faptul că au fost informaţi cu privire la deces de către personalul spitalului şi că se vor ocupa personal de înmormântare sau (b) de către o persoană juridică, sau de reprezentanţii acesteia, în sensul că aceasta se va ocupa de pregătiri, întrucât ceilalţi au refuzat sau nu au putut să o facă. În lipsa unor asemenea declaraţii, Societatea de pompe funebre a statului va refuza să ridice corpurile neînsufleţite din spitale.

2. Raportul parlamentar din 14 iulie 2006 (Izveštaj o radu anketnog odbora obrazovanog radi utvrđivanja istine o novorođenoj deci nestaloj iz porodilišta u više gradova Srbije)

26. În 2005, sute de părinţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanta, şi anume cei ai căror nou-născuţi au „dispărut” după un presupus deces în saloanele de spital, în special în anii 1970, 1980 şi 1990, au apelat la Parlamentul sârb, cerând despăgubiri.

27. Pe 14 iulie 2006, Parlamentul a adoptat, în mod formal, un raport îngrijit de către Comisia de Investigare creată cu această ocazie. Concluziile raportului spuneau, printre altele, că (a) au existat deficienţe grave în legislaţia incidentă în vigoare la acea vreme şi în procedurile din faţa diferitor instituţii de stat şi autorităţi medicale; (b) situaţia justifica dubiile şi îngrijorările părinţilor cu privire la ceea ce li s-a întâmplat cu adevărat copiilor lor; (c) acum nu ar fi efectivă nicio soluţie de natură penală, având în vedere termenele de prescripţie aplicabile (a se vedea paragraful 34 de mai jos); şi (d) erau necesare eforturile concentrate ale unor autorităţi guvernamentale, ca şi modificarea legislaţiei în materie, pentru a li se acorda părinţilor despăgubirile necesare.

3. Declaraţiile făcute de către Preşedintele Parlamentului

28. Pe 16 aprilie 2010, presa locală a prezentat informaţia potrivit căreia Preşedintele Parlamentului sârb a susţinut că va fi creat un grup de lucru pentru a elabora noua legislaţie menită să acorde despăgubiri părinţilor „copiilor dispăruţi”.

4. Raportul Avocatului Poporului din 29 iulie 2010 (Izveštaj zaštitnika građana o slučajevima tzv. “nestalih beba” sa preporukama)

29. Urmare a efectuării unei ample anchete referitoare la această problemă, Avocatul Poporului a constatat, printre altele, că (a) la acel moment, nu existau proceduri coerente şi/sau reglementări legale care să prevadă cum trebuie gestionată situaţia în cazul în care ar fi decedat nou-născuţii în spitale; (b) opinia medicală majoritară era că părinţii trebuiau protejaţi de durerea psihică de a-şi îngropa copiii nou-născuţi, motiv pentru care a fost posibil ca unele cupluri să fie împiedicate în mod deliberat de a face acest lucru; (c) toate rapoartele de autopsie erau, de obicei, incomplete, neconvingătoare şi de o veridicitate îndoielnică; (d) nu putea fi exclus, prin urmare, ca nou-născuţii în cauză să fie într-adevăr despărţiţi, în mod ilegal, de familiile lor; (e) întorcându-ne la perioada recentă, răspunsul oferit de Guvern între 2006 şi 2010 era inadecvat în sine; şi (f) părinţii au rămas aşadar îndreptăţiţi să afle adevărul despre soarta copiilor lor, fapt care s-ar fi putut împlini numai prin adoptarea unei lex specialis.

5. Raportul Comisiei speciale prezentat Parlamentului pe data de 28 decembrie 2010 (Izveštaj o radu radne grupe za izradu predloga zakona radi stvaranja formalno-pravnih uslova za postupanje nadležnih organa po prijavama o nestanku novorođene dece iz porodilišta)

30. Ca răspuns la constatările şi recomandările Raportului parlamentar din 14 iulie 2006 (a se vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus), Parlamentul a creat pe 5 mai 2010 un grup de lucru (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Sarcina acestuia era să evalueze situaţia şi să propună modificări adecvate ale legislaţiei.

31. Pe 28 decembrie 2010, grupul de lucru şi-a prezentat raportul Parlamentului. După o analiză detaliată a legislaţiei curente, deja amendate, s-a concluzionat că nu era necesară nicio modificare, cu excepţia problemei colectării şi utilizării de date medicale, şi că era deja pregătită o nouă lege de amendare în această privinţă (nacrt Zakona o evidencijama u oblasti zdravstva). Grupul de lucru a subliniat, inter alia, că articolul 34 din Constituţie făcea imposibilă extinderea termenelor de prescripţie pentru urmărirea penală, în privinţa infracţiunilor săvârşite în trecut ori introducerea de noi infracţiuni şi/sau pedepse mai grave aplicabile infracţiunilor comise în trecut (a se vedea paragraful 32 de mai jos). Cu toate acestea, Codul Penal în vigoare deja prevedea mai multe tipuri de infracţiuni incidente în cauză, iar noua Lege a Sănătăţii stabilea detaliat procedura ce făcea imposibilă ridicarea în mod ilegal a nou-născuţilor de către parinţi din saloanele medicale (a se vedea paragrafele 35 şi 41 de mai jos).

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Constituţia Republicii Serbia (Ustav Republike Srbije; publicată în Gazeta Oficială a Republicii Serbia – GO RS – nr. 98/06)

32. Articolul 34 of din Constituţie prevede următoarele:

„Nicio persoană nu poate fi condamnată în temeiul unei fapte care nu constituia o infracţiune prevăzută de lege sau de altă reglementare bazată pe lege la momentul în care a fost comisă. De asemenea, nu poate fi aplicată o pedeapsă care nu era prevăzută de lege, pentru acea faptă, la momentul comiterii ei.

Pedepsele vor fi stabilite în conformitate cu legile în vigoare la momentul la care a fost comisă fapta, cu excepţia cazului în care legile ulterioare sunt mai blânde. Infracţiunile şi pedepsele se stabilesc prin lege.”

B. Codul Penal din 1977 al Rebublicii Socialiste Serbia (Krivični zakon Socijalističke Republike Srbije; publicat în Gazeta Oficială a Republicii Socialiste Serbia nr. 26/77, 28/77, 43/77 şi 20/79)

33. Articolul 116 prevedea, inter alia, că cel care a privat de libertate în mod ilegal o persoană sau a răpit un minor de la părinţii săi era pasibil de aplicarea unei pedeapse cu închisoarea între 1 şi 10 ani.

C. Codul Penal din 1976 al Republicii Federale Socialiste Iugoslavia (Krivični zakon Socijalističke Federativne Republike Jugoslavije; publicat în Gazeta Oficială a Republicii Federale Socialiste Iugoslavia – GO RFSI – nr. 44/76, 36/77, 34/84, 37/84, 74/87, 57/89, 3/90, 38/90, 45/90 şi 54/90, în Gazeta Oficială a Republicii Federale Iugoslavia nr. 35/92, 16/93, 31/93, 37/93, 24/94 şi 61/01, precum şi în GO RS nr. 39/03)

34. Articolele 95 şi 96 prevedeau, inter alia, că urmărirea penală în privinţa infracţiunilor stabilite la articolul 116 din Codul Penal al Republicii Socialiste Serbia era prescrisă odată cu trecerea a 20 de ani de la săvârşirea infracţiunii.

D. Codul Penal din 2005 al Republicii Serbia (Krivični zakonik; publicat în GO RS nr. 85/05, 88/05, 107/05, 72/09 şi 111/09)

35. Articolele 191, 192, 388 şi 389 prevăd că sunt infracţiuni diferite forme ale răpirii de copii şi ale traficului de persoane, inclusiv din motive de adopţie.

E. Legea Obligaţiilor (Zakon o obligacionim odnosima; publicată în GO RFSI nr. 29/78, 39/85, 45/89, 57/89 şi 31/93)

36. Articolele 199 şi 200 prevăd, inter alia, că cel care a suferit temeri, fureri fizice sau angoasă drept consecinţă a încălcării „drepturilor sale personale” (prava ličnosti) este îndreptăţit, în funcţie de durata şi intensitatea acesteia, să pretindă acordarea de despăgubiri pecuniare în faţa instanţelor civile şi, în plus, să ceară îndeplinirea altor forme de reparaţie „capabile” să ofere o satisfacţie morală adecvată.

37. Articolul 376 §§ 1 şi 2 statuează că cererea întemeiată pe prevederile sus-menţionate poate fi formulată în termen de trei ani de la data la care partea vătămată a cunoscut producerea prejudiciului şi a identificat persoana răspunzătoare, dar că o asemenea cerere trebuie depusă, în orice caz, în termen de maxim cinci ani de la producerea faptei.

38. Articolul 377 § 1 mai prevede că în situaţia în care prejudiciul în discuţie a fost cauzat urmare a săvârşirii unei infracţiuni, termenul de prescripţie în materie civilă poate fi extins astfel încât să corespundă regimului pedepselor penale aplicabile.

F. Jurisprudenţă internă relevantă

39. Pe 4 iunie 1998, Curtea Supremă (Hot. 251/98) a reţinut că termenul de prescripţie al diferitor forme de prejudicii morale (a se vedea paragrafele 36-38 de mai sus) nu vor începe să curgă până nu ia sfârşit situaţia adusă în faţa judecăţii (kada su pojedini vidovi neimovinske štete dobili oblik konačnog stanja).

40. Pe 21 aprilie 2004, Curtea Supremă (Hot. 229/04) a reţinut că „drepturile personale”, în înţelesul dat de Legea Obligaţiilor, includeau, inter alia, dreptul la respectarea vieţii de familie.

G. Legea Sănătăţii (Zakon o zdravstvenoj zaštiti; publicată în GO RS nr. 107/05, 72/09, 88/10 şi 99/10)

41. Articolele 219-223 prevedeau, inter alia, detalii cu privire la determinarea momentului şi cauzei decesului unui nou-născut aflat în spital. În mod concret, spitalul va informa familia cât mai curând cu putinţă şi îi va asigura accesul la corpul neînsufleţit. Pentru orice scop viitor, va fi efectuată o autopsie şi vor fi prelevate probe biologice. Dacă nu se va stabili o cauză a decesului, va fi informată Poliţia; autorităţile municipale competente vor fi informate în orice împrejurare.

ÎN DREPT

I. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

42. Reclamanta a invocat articolele 4, 5 şi 8 din Convenţie. Cu toate acestea, în esenţă, ea s-a plâns de omisiunea continuă a statului de a-i oferi informaţii cu privire la soarta reală a fiului său. Reclamanta mai credea că acesta ar putea fi în viaţă, fiind dat spre adopţie în mod ilegal.

43. Curtea, având prerogativa încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii ei (a se vedea Akdeniz c. Turciei, nr. 25165/94, § 88, 31 mai 2005), consideră că prezenta cerere se cuvinte a fi examinată în temeiul articolului 8 din Convenţie, care prevede, în părţile relevante, următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea ... vieţii sale de familie ...

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Competenţa ratione temporis

(a) Susţinerile părţilor

44. Guvernul a afirmat că faptele „care constituie pretinsa încălcare” în prezenta cauză au avut loc până la 3 martie 2004, aceasta fiind data când a intrat în vigoare Convenţia pentru Serbia. În concret, copilul reclamantei ar fi fost luat de la aceasta pe 31 octombrie 1983, iar plângerea penală a soţului ei a fost respinsă pe 15 octombrie 2003, ea trebuind să fie depusă la împlinirea termenului de prescripţie, adică cu zece luni înainte de această dată. Guvernul a menţionat, în final, că presupusa omisiune a statului pârât de a repara situaţia ce-i era imputată, începând cu data de 3 martie 2004, nu făcea ca cererea reclamantei să fie de competenţa ratione temporis a Curţii.

45. Reclamanta a susţinut că încălcarea din speţă avea un caracter continuu şi că ea s-a plâns verbal, cu privire la această problemă, în faţa mai multor autorităţi, de-a lungul anilor.

(b) Aprecierea Curţii

46. Curtea reiterează că jurisdicţia sa ratione temporis acoperă doar perioada de după ratificarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale de către statul pârât. Cu toate acestea, începând cu data ratificării, presupusele acţiuni şi omisiuni ale statului trebuie să se conformeze Convenţiei şi Protocoalelor sale, aceasta însemnând că toate faptele ulterioare vor fi de jurisdicţia Curţii chiar şi atunci când sunt doar extensii ale unei situaţii deja existente (a se vedea, de exemplu, Yağcı şi Sargın c. Turciei, 8 iunie 1995, § 40, Seria A nr. 319‑A, şi Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão şi alţii c. Portugaliei, nr. 29813/96 şi 30229/96, § 43, CEDO 2000-I).

47. Se constată, de asemenea, că dispariţiile sunt un fenomen specific, caracterizat printr-o continuă situaţie de incertitudine şi un caracter nejustificat, când nu se prezintă nicio informaţie sau când chiar se ascunde deliberat ori se induce în eroare cu privire la ce s-a întâmplat. Această situaţie se prelungeşte adesea în timp, atrâgând suferinţa părinţilor victimei sau a rudelor acesteia. Nu se poate aşadar spune că o dispariţie este, pur şi simplu, un act sau un eveniment „instantaneu”; elementul distinctiv suplimentar al omisiunii ulterioare de a afla soarta persoanei dispărute şi locul în care se află aceasta creează o astfel de situaţie continuă. Astfel, obligaţia pozitivă va persista, probabil, atât timp cât soarta persoanei va rămâne necunoscută. Acest lucru se întâmplă şi atunci când este prezumată moartea persoanei (a se vedea, chiar dacă în contextul aplicării articolelor 2 şi 3, Varnava şi alţii c. Turciei [MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, § 148, CEDO 2009).

48. Revenind la prezenta cauză, Curtea reţine că fiul reclamantei fie a decedat, fie a dispărut pe 31 octombrie 1983, de vreme ce Convenţia a intrat în vigoare, pentru Serbia, pe 3 martie 2004. Cu toate acestea, omisiunea statului pârât de a-i comunica reclamantei informaţii definitive sau credibile privind soarta fiului ei a continuat până la această dată. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că cererea reclamantei se referă la o situaţie continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Varnava şi alţii c. Turciei [MC], citată mai sus, §§ 130-50, şi, în contextul aplicării articolului 8, Kurić şi alţii c. Sloveniei [MC], nr. 26828/06, §§ 238 şi 240-42, CEDO 2012 (extracte)).

49. În consecinţă, excepţia Guvernului cu privire la lipsa de competenţă ratione temporis trebuie respinsă. Curtea este astfel competentă să examineze cererea reclamantei, în măsura în care aceasta se referă la presupusa omisiune a statului pârât de a-şi îndeplini obligaţiile procedurale impuse prin intrarea în vigoare a Convenţiei la 3 martie 2004. Curtea poate să ia în considerare faptele de dinaintea ratificării în măsura în care acestea au creat o situaţie continuă, fapte care se prelungesc după această dată, sau dacă sunt utile pentru înţelegerea faptelor petrecute ulterior (a se vedea, mutatis mutandis, Kurić şi alţii, citată mai sus, § 240).

2. Regula celor şase luni

(a) Susţinerile părţilor

50. Guvernul a susţinut că cererea reclamantei a fost introdusă în afara termenului, întrucât aceasta a aflat rezultatul cauzei sale penale cu mai mult de patru ani în urmă. Reclamanta ar fi trebuit aşadar să introducă cererea în faţa Curţii în perioada de şase luni de după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Serbia, şi anume, în cele şase luni de după data de 3 martie 2004. Chiar dacă nu contestă efectuarea mai multor rapoarte oficiale după această dată, Guvernul a susţinut că reclamanta ar fi putut avea o „aşteptare rezonabilă” că oricare dintre acestea i-ar fi permis să iniţieze procedurile menite să aducă o „soluţie pentru cazul ei”. Prin urmare, nu a fost posibilă o „revigorare” a obligaţiilor statului în temeiul Convenţiei.

51. Reclamanta a declarat că Raportul parlamentar din 14 iulie 2006 şi raportul Avocatului Poporului din 29 iulie i-au dat speranţe că ar putea avea loc o remediere, după toate cele întâmplate, şi că aceste speranţe s-au stins pe 28 decembrie 2010, când Grupul de lucru şi-a prezentat propriul raport în Parlament.

(b) Aprecierea Curţii

52. Scopul limitei de şase luni prevăzute de articolul 35 § 1 este să garanteze securitatea juridică, asigurând că situaţiile care ridică probleme în temeiul Convenţiei sunt soluţionate într-un termen rezonabil şi că hotărârile din trecut nu pot fi contestate mereu. Se marchează marjele temporale ale supravegherii efectuate de către Curte şi se dă un semnal atât particularilor, cât şi autorităţilor statale cu privire la perioada după trecerea căreia această supraveghere nu mai este posibilă (a se vedea, printre alte cauze, Walker c. Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000‑I).

53. Ca regulă, termenul de şase luni curge de la data hotărârii definitive a procesului în care se epuizează căile interne de atac. În cazul în care este limpede de la bun-început că nu există niciun remediu efectiv disponibil pentru reclamant, termenul de şase luni se calculează de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile sau de la data la care persoana în cauză le ia la cunoştinţă sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat (a se vedea Dennis şi alţii c. Regatului Unit (dec.), nr. 76573/01, 2 iulie 2002).

54. Cu toate acestea, s-a spus că termenul de şase luni nu se aplică astfel în situaţiile continue (a se vedea, de exemplu, Agrotexim Hellas S.A. şi alţii c. Greciei, nr. 14807/89, decizia Comisiei din 12 februarie 1992, DR 72, p. 148, şi Cone c. României, nr. 35935/02, § 22, 24 iunie 2008); aceasta se datorează faptului că în cazul în care mai persistă încălcarea unor drepturi, termenul se reînnoieşte în fiecare zi, iar situaţia încetează doar o singură dată, astfel încât perioada de şase luni se desfăşoară până la sfârşit.

55. Cu toate acestea, nu toate situaţiile continue sunt analoage. În privinţa dispariţiilor, reclamanţii nu pot aştepta la infinit, înainte de a-şi introduce cererea în faţa Curţii. În cazul în care se manifestă nepăsarea şi incertitudinea şi, prin definiţie, omisiunea de a afla ce s-a întâmplat, dacă nu o aparenţă de muşamalizare şi obstrucţionare deliberate din partea anumitor autorităţi, este cu mult mai dificil pentru rudele celui dispărut să evalueze situaţia sau să prevadă ce se poate întâmpla. Cererile trebuie admise din cauza incertitudinii şi confuziei care caracterizează adesea consecinţele unei dispariţii. Totuşi, cererile pot fi respinse pentru depăşirea termenului acolo unde au loc întârzieri excesive sau inexplicabile din partea reclamanţilor, odată ce aceştia au devenit sau ar trebui să devină conştienţi de faptul că nu a fost întreprinsă nicio anchetă sau că ancheta s-a stopat sau este lipsită de efectivitate şi că, în orice asemenea eventualitate, nu există nicio perspectivă imediată şi realistă de desfăşurare a unei anchete efective în viitor. Acolo unde există iniţiative cu privire la situaţiile cu dispăruţi, reclamanţii trebuie să aştepte în mod rezonabil evoluţiile care ar soluţiona problemele cruciale de fapt sau de drept. Într-adevăr, atâta timp cât familiile şi autorităţile nu comunică în mod semnificativ cu privire la cererile şi solicitările de informaţii, sau la anumite indicii, ori posibilitatea realistă de a se progresa în activităţile de cercetare, nu vor fi incidente considerentele privind tardivitatea. Cu toate acestea, acolo unde avem un interval considerabil de timp şi există întârzieri semnificative sau sincope în activitatea de cercetare, vine un moment când rudele trebuie să realizeze că nu au sau nu vor avea parte de o anchetă efectivă (a se vedea Varnava şi alţii c. Turciei [MC], citată mai sus, §§ 162 şi 165).

56. Revenind la prezenta cauză, Curtea reţine că, pe 14 iulie 2006, Parlamentul sârb a adoptat formal un raport pregătit de către Comisia de anchetă. Raportul conţinea, inter alia, o recomandare, în sensul în care era necesar efortul conjugat al tuturor autorităţilor guvernamentale, ca şi modificarea legislaţiei relevante, pentru a le oferi părinţilor o despăgubire adecvată (a se vedea paragraful 27(d) de mai sus). Pe 16 aprilie 2010, presa locală a informat despre declaraţia Preşedintelui Parlamentului potrivit căreia era pe cale de a se constitui un grup de lucru pentru elaborarea de noi legi în scopul acordării de despăgubiri părinţilor „copiilor dispăruţi” (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În cele din urmă, în raportul său din 29 iulie 2010, Avocatul Poporului din Serbia a apreciat că părinţii erau în continuare îndrituiţi să afle adevărul cu privire la soarta copiilor lor, propunând adoptarea unei lex specialis în acest sens (a se vedea paragraful 29(f), de mai sus).

57. Astfel, odată admise circumstanţele specifice şi în ciuda trecerii timpului, nu se poate spune că reclamanta a procedat nerezonabil aşteptând rezultatele evoluţiei, care i-ar fi putut „soluţiona problemele cruciale de fapt sau de drept” ce priveau cererea sa, cel puţin nu până la prezentarea raportului grupului de lucru din 28 decembrie 2010, unde a devenit evident că nu va fi acordată nicio despăgubire (a se vedea paragrafele 30 şi 31 de mai sus). Având în vedere că cererea din prezenta cauză a fost introdusă pe 22 aprilie 2008, excepţia Guvernului trebuie respinsă.

3. Epuizarea căilor interne de atac

(a) Susţinerile părţilor

58. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a depus, de fapt, niciun efort pentru a epuiza căile interne de atac. În speţă, soţul ei a fost cel care a făcut plângerea penală, iar ea personal nu a introdus o acţiune civilă în baza articolelor 199 şi 200 din Legea Obligaţiilor, aşa cum au fost aplicate şi interpretate de către Curtea Supremă în jurisprudenţa menţionată la paragrafele 36-40 de mai sus. Guvernul a prezentat apoi trei hotărâri ale Curţii Supreme în care reclamanţilor le-au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciile suferite urmare a erorilor medicale şi a abuzurilor poliţiei, precum şi o hotărâre care a casat hotărârea unei judecătorii adoptată în acest din urmă context (a se vedea Hot. nr. 1118/03, 807/05 şi 51/07 din 10 aprilie 2003, 1 decembrie 2005 şi, respectiv, 13 martie 2007). În orice eventualitate, dar şi cu caracter de principiu, Guvernul a considerat nerezonabil faptul că un stat-parte este nevoit să acorde despăgubiri efective unor reclamanţi în cazurile în care presupusele încălcări ale drepturilor lor au avut loc înainte de ratificarea Convenţiei.

59. Reclamanta a susţinut că plângerea penală depusă de către soţul ei a presupus şi o plângere a ei în acest sens, din moment ce problema consta în dispariţia copilului lor. Este adevărat că plângerea în cauză a fost depusă în 2003, dar reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a obţine vreo probă relevantă sau să aştepte despăgubiri înainte de această dată. Privită pur şi simplu, „problema copiilor dispăruţi” a fost un subiect tabu până în anul 2001, când părinţii acestor copii au început să se organizeze, presa a început să trateze acest subiect pe larg şi chiar Parlamentul a dezbătut subiectul la şedinţele sale plenare. Mai trebuie remarcat faptul că, între timp, termenele de prescripţie în materie penală şi civilă aplicabile în speţă s-au împlinit.

(b) Aprecierea Curţii

60. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenţie, cererile pot fi introduse numai după ce au fost epuizate toate căile de atac. Scopul articolului 35 este să le acorde statelor-părţi posibilitatea de a preveni sau de a corecta pretinsele încălcări ce li se reproşează înainte ca acestea să ajungă pe rolul Curţii (a se vedea, de exemplu, Mifsud c. Franţei (dec.) [MC], nr. 57220/00, § 15, CEDO 2002-VIII). Condiţia epuizării tuturor căilor interne de atac cere ca reclamantul să facă uz, în mod firesc, de toate remediile efective, suficiente şi accesibile, în privinţa plângerilor ce privesc drepturi protejate de Convenţie. Pentru a fi efectiv, remediul trebuie să soluţioneze direct situaţia imputată (a se vedea Balogh c. Ungariei, nr. 47940/99, § 30, 20 iulie 2004). De asemenea, Curtea a subliniat frecvent necesitatea de a se respecta condiţia epuizării ţinând cont de un anumit grad de flexibilitate şi fără a da dovadă de un formalism excesiv (a se vedea Ringeisen c. Austriei, 16 iulie 1971, § 89, Seria A nr. 13).

61. În privinţa sarcinii probei, aceasta incumbă Guvernului care susţinerea neepuizarea, pentru a convinge Curtea că remediul a fost unul efectiv, disponibil atât în teorie, cât şi în practică, la momentul respectiv (a se vedea, inter alia, Vernillo c. Franţei, 20 februarie 1991, § 27, Seria A nr. 198, şi Dalia c. Franţei, 19 februarie 1998, § 38, Culegere de Hotărâri şi Decizii 1998-I). Odată satisfăcută sarcina probei, îi revine reclamantului să stabilească faptul că remediul menţionat de către Guvern a fost epuizat sau a fost unul inadecvat şi lipsit de efectivitate în circumstanţele speciale ale cazului, ori că au existat anumite circumstanţe care l-au scutit de această cerinţă (a se vedea Dankevich c. Ucrainei, nr. 40679/98, § 107, 29 aprilie 2003).

62. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea notează că soţul reclamantei a depus într-adevăr o plângere penală în nume propriu, dar şi în numele reclamantei, întrucât incidentul în cauză se referea la aceeaşi situaţie, situaţie cu o semnificaţie identică pentru cei doi. Plângerea a fost respinsă de către Procuratură, fără însă vreo menţiune cu privire la desfăşurarea vreunei cercetări preliminare (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Mai mult, orice procedură penală s-ar fi prescris, într-adevăr, cel târziu până în octombrie 2003, şi reclamanta s-ar fi aflat, prin urmare, în incapacitatea formulării unei contestaţii ulterioare (a se vedea paragrafele 27(c) şi 34 de mai sus).

63. Cu privire la acţiunea civilă, Curtea consideră că această cale de atac nu ar fi remediat situaţia dedusă judecăţii. Instanţele civile ar fi putut, cel mult, să recunoască existenţa unei încălcări a „drepturilor personale” ale reclamantului şi să-i acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Acestea ar fi putut, probabil, să dispună alte modalităţi de despăgubire „apte” să recunoască despăgubirea pentru prejudiciul moral. Niciuna dintre acele măsuri, însă, nu ar fi remediat în mod efectiv cererea reclamantei prin care se solicitau informaţii despre „soarta fiului ei”. În mod cert, Guvernul nu a furnizat vreo probă în sens contrar. Curtea reţine, în final, că nici Parlamentul, nici Avocatul Poporului nu au tratat această chestiune în rapoartele lor. Într-adevăr, în acest caz, prin recomandarea adoptării unei lex specialis, s-a sugerat că niciun remediu intern, incluzând acţiunea civilă, nu ar putea fi efectiv (a se vedea paragrafele 27(d), 28 şi 29(f), de mai sus).

64. Excepţia Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de atac trebuie aşadar respinsă.

4. Concluzie

65. Curtea reţine că cererea reclamantei nu este nefondată în înţelesul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. De asemenea, pentru că nu este inadmisibilă din alte motive, aceasta trebuie declarată admisibilă.

B. Pe fond

1. Susţinerile părţilor

66. Reclamanta şi-a repetat plângerea privind omisiunea continuă a statului pârât de a-i oferi informaţii cu privire la soarta fiului ei. Aceasta a mai menţionat că odată decedat fiul ei, aşa cum susţinea ĆMC, trebuia ca decesul să le fie anunţat autorităţilor municipale competente, părinţilor să li se arate corpul neînsufleţit şi să se întocmească un raport de autopsie.

67. Guvernul a susţinut că statului pârât nu-i putea fi imputată nicio încălcare a drepturilor reclamantei, din moment ce dispariţia fiului ei a avut loc într-o instituţie medicală, iar nu într-una publică. Nu exista vreo probă potrivit căreia reclamantei i-ar fi fost luat copilul în mod ilegal. Deşi ar fi putut exista anumite încălcări de procedură din partea ĆMC în 1983, reclamanta nu a făcut uz de toate remediile interne, acestea putându-i oferi despăgubiri pentru greşelile de pe urma cărora a avut de suferit. Problema a fost, de asemenea, luată în considerare în mod repetat la nivel naţional, iar cadrul normativ şi practica relevante au fost modificate, cu scopul de a oferi garanţiile adecvate. Cu toate acestea, nicio modificare a legislaţiei penale nu ar fi putut, prin definiţie, să se aplice situaţiei reclamantei, care a luat naştere cu atâţia ani înainte (a se vedea paragrafele 24, 25 şi 31 de mai sus).

2. Aprecierea Curţii

68. Bucuria comună a părintelui şi a copilului de a se afla împreună constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în înţelesul articolului 8 din Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Monory c. României şi Ungariei, nr. 71099/01, § 70, 5 aprilie 2005).

69. Scopul fundamental al articolului 8 este să protejeze individul de ingerinţele arbitrare ale autorităţilor publice. Cu toate acestea, ar putea exista şi alte obligaţii pozitive inerente acestei situaţii, printre care şi efectivitatea procedurilor de anchetă legate de viaţa de familie a unei persoane (a se vedea, mutatis mutandis şi în contextul „dreptului la viaţă privată”, M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 152 şi 153, CEDO 2003‑XII).

70. În cauza Varnava (citată mai sus), deşi în contextul aplicării articolului 3, Marea Cameră a reţinut următoarele:

“200. Fenomenul dispariţiilor presupune o povară grea pentru rudele persoanelor dispărute, ele neavând cunoştinţă de soarta celor dragi lor şi aflându-se într-o stare de incertitudine ... Esenţa acestei încălcări nu constă în faptul că există o serioasă încălcare a drepturilor omului privind persoana dispărută, ci rezidă în reacţiile şi atitudinea autorităţilor asupra situaţiei care le-a fost supusă atenţiei ... Printre alţi factori relevanţi se numără ... măsura în care membrii familiei au fost martori ai situaţiei în cauză, implicarea membrilor familiei în încercarea de a obţine informaţii despre persoana dispărută ... Constatarea unei asemenea încălcări nu se limitează la cazurile în care statul pârât a fost găsit vinovat pentru dispariţie ... ci poate apărea în cazul în care autorităţile omit să răspundă la solicitările de informaţii ale rudelor sau când acestea întâmpină obstacole, fiind lăsate să suporte apăsarea eforturilor de a descoperi orice fapte, poate fi considerată ca fiind o flagrantă, continuă şi crudă indiferenţă asupra obligaţiei de a avea în vedere soarta şi locul unde se găseşte persoana dispărută.”

Curtea consideră aceste consideraţii a fi aplicabile în general şi, mutatis mutandis, contextului specific al obligaţiilor pozitive ce decurg din articolul 8 în prezenta speţă.

71. Având în vedere aceste lucruri şi revenind la prezenta cauză, se remarcă faptul că trupul neînsufleţit al fiului reclamantei nu a fost predat niciodată reclamantei sau familiei sale şi că nu a fost determinată niciodată cauza decesului (a se vedea paragrafele 22 şi 14 de mai sus, în această ordine). Mai mult, reclamantei nu i-a fost prezentat niciodată raportul autopsiei şi nici nu a fost informată când şi unde a fost îngropat fiul ei. Decesul lui nu a fost niciodată înregistrat în mod oficial (a se vedea paragrafele 22 şi 15 de mai sus, în această ordine). Se pare că şi plângerea penală depusă de către soţul reclamantei a fost respinsă fără o motivare adecvată (a se vedea paragraful 17 de mai sus), iar reclamanta însăşi nu deţine încă vreo informaţie credibilă cu privire la ce i s-a întâmplat fiului ei.

72. Mai mult, Curtea remarcă faptul că autorităţile statului pârât au afirmat singure, în varii ocazii după ratificarea Convenţiei de către Serbia, că (a) în anii 1980 au existat deficienţe majore ale legislaţiei aplicabile şi ale procedurii din faţa diferitelor instituţii de stat şi medicale; (b) nu existau reglementări legale coerente în privinţa a ceea ce ar trebui să se întâmple în situaţiile în care decedează un nou-născut în spital; (c) opinia medicală majoritară era că părinţii trebuiau scutiţi de durerea psihică de a-şi îngropa propriul copil, prin urmare, ar fi fost posibil ca anumite cupluri să fie lipsite în mod deliberat de posibilitatea de a face acest lucru; (d) situaţia justifica dubiile şi îngrijorările părinţilor cu privire la ceea ce li s-a întâmplat cu adevărat copiilor lor, şi, prin urmare, nu putea fi exclus ca nou-născuţii în cauză să fi fost separaţi de familiile lor în mod ilegal; (e) răspunsurile statului pârât din perioada cuprinsă între 2006 şi 2010 erau inadecvate; şi (f) părinţii rămân îndrituiţi să afle adevărul despre soarta copiilor lor (a se vedea paragrafele 26-29 de mai sus).

73. În cele din urmă, în ciuda mai multor iniţiative oficiale aparent promiţătoare luate între 2003 şi 2010, raportul grupului de lucru prezentat Parlamentului sârb pe 28 decembrie 2010 a concluzionat că nu era necesară nicio modificare a legislaţiei în vigoare, deja amendată, cu excepţia domeniului colectării şi folosirii datelor medicale. În aceste circumstanţe, era clar că acest lucru îmbunătăţea doar situaţia pentru viitor, dar nu oferea efectiv nimic părinţilor, inclusiv reclamantei, care au trecut prin încercări grele în trecut (a se vedea paragrafele 30 şi 31 de mai sus).

74. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să conchidă că reclamantei i s-a încălcat în mod continuu dreptul la respectarea vieţii de familie, din cauză că statul pârât refuză în continuare să-i furnizeze informaţii credibile cu privire la soarta fiului ei.

75. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 COMBINAT CU ARTICOLUL 8 DIN CONVENŢIE

76. Reclamanta s-a mai plâns, în temeiul articolului 13 din Convenţie, de faptul că statul pârât a omis, în mod continuu, să-i ofere o posibilitate de reparare a prejudiciului pentru continua încălcare a dreptului la „viaţă de familie”.

77. Guvernul a contestat temeinicia acestui capăt de cerere (a se vedea paragraful 58 de mai sus).

78. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 8 din Convenţie.

79. Dispoziţiile primului articol sunt următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei autorităţi naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

80. Având în vedere faptul că cererea reclamantei întemeiată pe articolul 13 este efectiv aceeaşi cu cererea întemeiată pe articolul 8, precum şi consideraţiile sale în privinţa acestui din urmă articol (a se vedea, în special, paragraful 73 de mai sus), Curtea o declară admisibilă, considerând că fondul acesteia nu trebuie examinat în mod separat.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

81. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o ănlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

82. Reclamanta a pretins 50,000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

83. Guvernul a contestat această cerere.

84. Curtea consideră că reclamanta a suferit, cu siguranţă, un prejudiciu moral. Având în vedere natura încălcării stabilite în prezenta cauză şi făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea îi acordă acesteia, prin urmare, 10,000 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

85. Reclamanta a pretins, de asemenea, suma de 2,750 EUR pentru consturile şi chetuielile suportate cu ocazia procesului în faţa Curţii.

86. Guvernul a contestat această cerere.

87. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamaţii au dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care demonstrează că acestea sunt reale, necesare şi rezonabile în cuantum. În speţă, având în vedere actele depuse la dosar şi criteriile de mai sus, precum şi faptul că reclamantei i s-au acordat deja 850 EUR în baza programului de asistenţă juridică al Consiliului Europei, Curtea consideră că este rezonabil să i se acorde suma suplimentară de 1,800 EUR pentru cheltuielile ocazionate de acest proces.

C. Dobânzi moratorii

88. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENŢIE

89. Articolul 46 din Convenţie prevede următoarele:

„1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”

90. Având în vedere aceste dispoziţii, reiese, inter alia, că o hotărâre prin care Curtea constată existenţa unei încălcări îi împune statului pârât nu doar obligaţia legală de a le plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi alegerea, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, măsurile individuale care urmează a fi luate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de către Curte şi de a redresa, pe cât posibil, efectele acesteia (a se vedea Scozzari şi Giunta c. Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, § 249, CEDO 2000-VIII).

91. În această privinţă, reclamanta a cerut ca statului pârât să-i fie impusă modificarea legislaţiei astfel încât să fie înăsprite pedepsele pentru infracţiunile relevante, să se prelungească termenele de prescripţie aplicabile şi să se reia ulterior procedurile penale în cazul ei.

92. Având în vedere cele expuse mai sus, precum şi numărul important al potenţialilor reclamanţi, statul pârât trebuie ca, în termen de un an de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, să ia toate măsurile corespunzătoare, de preferinţă prin adoptarea unei lex specialis (a se vedea raportul Avocatului Poporului din 29 iulie 2010, la paragraful 29 de mai sus), pentru a institui un mecanism menit să ofere despăgubiri individuale tuturor părinţilor aflaţi în situaţia reclamantei, sau suficient de apropiată (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Acest mecanism ar trebui supravegheat de către un organism independent, cu atribuţii adecvate, care ar putea furniza răspunsuri credibile cu privire la soarta fiecărui copil şi ar acorda despăgubiri corespunzătoare, după caz.

93. În privinţa cererilor similare pendinte pe rolul său, Curtea decide să le suspende pe perioada menţionată. Această decizie nu aduce atingere posibilităţii Curţii ca, în orice moment, să declare inadmisibil orice asemenea caz sau să-l scoată de pe rolul său, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei.

PENTRE ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie;

3. Hotărăşte că nu este necesar a se examina separat capătul de cerere formulat în temeiul articolului 13;

4. Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitae cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în dinari sârbeşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 10,000 EUR (zece mii de euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 1,800 EUR (o mie opt sute de euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge acordarea restului sumei din cererea reclamantei pentru reparaţia echitabilă;

6. Hotărăşte că statul pârât trebuie să ia, în termen de un an de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă în conformitate cu dispoziţiile articolului 44 § 2 din Convenţie, toate măsurile necesare pentru implementarea unui mecanism menit să acorde despăgubiri individuale tuturor părinţilor aflaţi într-o situaţie similară celei a reclamantei, sau suficient de apropiată (a se vedea paragraful 92 al hotărârii);

7. Decide să suspende, pe o perioadă de un an de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, toate cererile similare pendinte pe rolul Curţii, fără a aduce atingere posibilităţii Curţii de a declara, în orice moment, inadmisibil orice alt asemenea caz sau să-l radieze de pe lista acestor cazuri, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei.

Redactată în limba engleză şi notificată în scris, la 26 martie 2013, în conformitate cu articolul 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

              Françoise Elens-PassosGuido Raimondi
Grefier-adjunctPreşedinte

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy