© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
Notă informativă nr. 161 cu privire la jurisprudenţa Curţii
Martie 2013
Zorica Jovanović c. Serbiei - 21794/08
Hotărârea 26.3.2013 [Secţia a II-a]
Articolul 8
Obligaţii pozitive
Articolul 8-1
Respectarea vieţii de familie
Omisiunea continuă de a oferi informaţii cu privire la soarta unui nou-născut aflat în grija spitalului: încălcare
Articolul 46
Articolul 46-2
Executarea hotărârii
Măsuri cu caracter general
Statul pârât trebuie să adopte măsuri corespunzătoare pentru a stabili un mecanism de despăgubiri pentru toţi părinţii nou-născuţilor dispăruţi
În fapt – Pe 28 octombrie 1983, reclamanta a născut un băieţel sănătos într-un spital de stat. Cu trei yile mai târziu, când aceasta şi copilul trebuiau externaţi, a fost informată că fiul ei a decedat. Reclamanta a încercat să intre în salonul în care copilul şi-a petrecut noaptea, dar a fost împiedicată de infirmierii din spital. Corpul neînsufleţit al copilului nu a fost niciodată predat reclamantei sau familiei sale, iar acesteia nu i s-a oferit niciodată un raport al autopsiei, şi nici nu a fost informată când şi unde i-a fost îngropat fiul. Nu a fost oferită nicio informaţie cu privire la cauza decesului, acesta nefiind înregistrat în evidenţele municipiului. Plângerea penală formulată de către soţul reclamantei împotriva personalului spitalului – urmare a articolelor din presă cu privire la cazurile similare – a fost respinsă în octombrie 2003 ca nefondată.
Între anii 2003 şi 2010, autorităţile au întreprins măsuri pentru îmbunătăţirea procedurilor din spitale, în eventualitatea decesului unui nou-născut, cercetând în acelaşi timp plângerile făcute de sute de părinţi ai căror nou-născuţi au dispărut urmare a presupuselor lor decese în saloanele de spital, mai ales în perioada 1970 şi 1990. Astfel, din 2003, părinţii, reprezentanţii familiali sau legali ai nou-născuţilor care au murit în spitale erau obligaţi să semneze un formular special prin care certificau faptul că au fost informaţi cu privire la deces şi că vor organiza funeraliile de sine stătător. Mai mult, au fost întocmite rapoarte de către Avocatul Poporului, de către comisia de investigare a Parlamentului şi de către un grup de lucru înfiinţat sub egida Parlamentului pentru a evalua situaţia şi a propune modificări ale legislaţiei. Rapoartele Avocatului Poporului şi ale comisiei de investigare au constatat deficienţe majore atât în ce priveşte legislaţia în vigoare în anii 1980, cât şi în privinţa procedurilor şi regulilor statutare aplicabile în cazuri de deces al nou-născuţilor (opinia medicală ce majoritară era că părinţii trebuiau menajaţi de suferinţa de a-şi îngropa copiii). Prin urmare, s-a considerat că îndoielile părinţilor cu privire la ceea ce li s-a întâmplat cu adevărat copiilor lor erau justificate. Rapoartele au mai constatat că răspunsurile furnizate de către autorităţile statale în această privinţă erau necorespunzătoare. Cu toate acestea, în decembrie 2010, grupul de lucru parlamentar a ajuns la concluzia că nu era necesară nicio modificare legislativă, legea fiind deja modificată (cu excepţia colectării şi utilizării de date medicale). De asemenea, s-a menţionat că articolul 34 din Constituţia sârbă făcea imposibilă prelungirea termenului de prescripţie aplicabil urmăririi penale pentru infracţiunile comise în trecut, sau introducerea de noi infracţiuni ori pedepse mai mari.
În drept – Articolul 8
(a) Admisibilitate
(i) Competenţa ratione temporis: Fiul reclamantei ar fi decedat/dispărut la 31 octombrie 1983, însă Convenţia nu a intrat în vigoare în cazul Serbiei decât la 3 martie 2004. Cu toate acestea, pretinsa omisiune a statului pârât de a-i oferi reclamantei informaţii definitive şi/sau credibile cu privire la soarta fiului ei continuă până în prezent. În asemenea circumstanţe, cererea reclamantei privea o situaţie continuă, iar excepţia Guvernului privind lipsa de competenţă ratione temporis a fost respinsă. Din acest motiv, Curtea avea competenţa să examineze cererea reclamantei, în măsura în care aceasta se referea la pretinsa încălcare de către statul pârât de a-şi îndeplini obligaţiile procedurale prevăzute de Convenţie de la data de 3 martie 2004, şi putea, de asemenea, să analizeze faptele de dinaintea ratificării, în măsura în care acestea puteau fi catalogate ca generatoare ale situaţiei continue, fapte care se extind dincolo de acea dată sau care pot fi relevante pentru înţelegerea evenimentelor survenite ulterior.
(ii) Regula celor şase luni: Curtea a reiterat faptul că reclamanţii nu puteau aştepta la infinit înainte de a sesiza Curtea cu privire la cazurile de dispariţie sus-menţionate. De vreme ce admiterile trebuiau făcute pentru incertitudinea şi confuzia existente adesea după dispariţii, cererile puteau fi respinse ca prescrise în cazurile în care existau întârzieri excesive sau inexplicabile din partea reclamanţilor, odată ce aceştia au fost, sau trebuiau să fie conştienţi de faptul că nu a fost întreprinsă nicio anchetă sau că aceasta stagna ori era lipsită de efectivitate şi că nu exista nicio perspectivă imediată, reală, privind desfăşurarea unei anchete efective pe viitor. În circumstanţele speciale ale speţei, în ciuda trecerii timpului, nu se putea susţine că reclamanta a procedat nerezonabil aşteptând rezultatul evoluţiilor ce ar fi „rezolvat problemele cruciale de fapt sau de drept” în privinţa cererii sale, cel puţin nu până la prezentarea raportului grupului de lucru, în decembrie 2010, când a devenit evident că nu va fi acordată nicio despăgubire. Cererea sa a fost depusă în aprilie 2008 şi se încadra în limita celor şase luni.
(iii) Epuizarea căilor interne de atac:– Plângerea penală introdusă de către soţul reclamantei în nume propriu şi în numele reclamantei a fost respinsă de către procuratură fără vreo informaţie cu privire la existenţa vreunei cercetări preliminare. În orice eventualitate, urmărirea penală s-ar fi prescris până cel târziu în octombrie 2003, şi astfel ar fi fost imposibil să se găsească vreo cale de atac. Cererea civilă nu ar fi remediat situaţia, chiar dacă instanţele civile ar fi recunoscut încălcarea „drepturilor personale” ale reclamantei şi i-ar fi acordat despăgubiri, ele neputând efectiv acorda vreun remediu în privinţa necesităţii de bază a reclamantei de a-i fi oferite informaţii cu privire la „soarta reală a fiului ei”. Excepţia preliminară a Guvernului privind presupusa neepuizare a căilor interne de atac a fost, aşadar, respinsă.
Concluzie: admisibilă (unanimitate).
(b) Pe fond
Articolul 8: Considerentele pe care Curtea le-a reţinut în cauza Varnava şi alţii c. Turciei în privinţa obligaţiilor pozitive ale statului ce reies din articolul 3 din Convenţie de a fi la curent cu locul şi soarta persoanelor dispărute erau general aplicabile, mutatis mutandis, în contextul specific al obligaţiilor pozitive reieşind din articolul 8, în cazul de faţă*.
Reclamanta nu deţine încă informaţii credibile cu privire la ceea ce i s-a întâmplat fiului ei. Corpul acestuia nu i-a fost niciodată predat ei sau familiei sale, iar cauza decesului nu a fost determinată vreodată. Nu i-a fost prezentat raportul autopsiei şi nici nu a fost informată când şi unde a fost îngopat fiul ei, după cum se pretinde; decesul său nu a fost înregistrat în mod oficial niciodată. Plângerea penală introdusă de către soţul reclamantei a fost respinsă, se pare, fără o motivare corespunzătoare.
Autorităţile sârbe au recunoscut singure, cu varii ocazii, că existau deficienţe grave în legislaţia şi procedurile de urmat în cazurile de deces al nou-născuţilor în spital, şi că părinţii îşi manifestau îngrijorări legitime şi erau îndrituiţi să afle adevărul despre soarta copiilor lor. Cu toate acestea, în ciuda mai multor iniţiative oficiale aparent promiţătoare, raportul grupului de lucru prezentat Parlamentului în decembrie 2010 a concluzionat că nu erau necesare modificări ale legislaţiei deja amendate, cu excepţia aspectelor orivind colectarea şi folosirea datelor medicale. Era suficient de clar, aşadar, că se îmbunătăţea situaţia doar pentru viitor şi nu se oferea nimic părinţilor, precum reclamanta, care au avut parte de încercări grele în trecut. Reclamantei i s-a încălcat astfel în mod continuu dreptul său la respectarea vieţii de familie, dată fiind omisiunea continuă a statului pârât de a-i oferi informaţii credibile cu privire la soarta fiului ei.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 46: Dat fiind numărul semnificativ de potenţiali reclamanţi, statul pârât trebuie să ia măsurile necesare, în termen de un an de când hotărârea devine definitivă, preferabil prin intermediul unei lex specialis, pentru a stabili un mecanism care să ofere despăgubiri individuale tuturor părinţilor aflaţi într-o situaţie similară reclamantei. Mecanismul va trebui să fie supravegheat de către un organism independent, având atribuţii corespunzătoare, capabil să ofere răspunsuri credibile cu privire la soarta fiecărui copil dispărut şi să ofere despăgubiri adecvate. Toate cererile asemănătoare pendinte pe rolul Curţii au fost suspendate pe o perioadă de un an fără a limita puterile Curţii de a declara o astfel de cerere drept inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul său.
Articolul 41: 10,000 EUR pentru prejudiciul moral.
(A se vedea, de asemenea: Varnava şi alţii c. Turciei [MC], nr. 16064/90 et al., 18 septembrie 2009, Nota informativă nr. 122)
* „Consatarea unei astfel de încălcări nu se limitează la cazurile unde statul pârât trebuie găsit vinovat pentru dispariţii ... ci poate interveni şi acolo unde autorităţile omit să răspundă la solicitările de informaţii ale rudelor sau când acestea din urmă sunt împiedicate, fiind lăsate să suporte povara eforturilor de a descoperi faptele, situaţie ce poate fi considerată ca reprezentând o flagrantă, continuă şi gravă încălcare a obligaţiei de a fi la curent cu locul şi soarta persoanelor dispărute” (Varnava şi alţii c. Turciei [MC], § 200).
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.
Apăsați aici pentru a accesa Notele de informare privind jurisprudența Curții
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy