©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Notă de informare privind jurisprudenţa Curţii nr. 195
Aprilie 2016
İzzettin Doğan şi alţii împotriva Turciei (MC) - 62649/10
Hotărârea din 26.04.2016 (MC)
Art. 9
Art. 9 § 1
Libertatea de religie
Manifestarea religiei sau a convingerilor
Refuzul de a asigura serviciul public religios adepţilor alevismului: încălcare
Art. 14
Discriminare
Diferenţa de tratament între adepţii alevismului şi cei aparţinând confesiunii majoritare islamice care beneficiază de serviciul public religios: încălcare
În fapt – În iunie 2005, reclamanţii, de confesiune alevită, au prezentat fiecare primului ministru o petiţie în care solicitau ca serviciile privind exercitarea cultului alevit să fie declarate serviciu public, ca lăcaşurile de cult alevit să primească statutul de lăcaşuri de cult, că demnitarii aleviţi responsabili de exerciţiul acestui cult să fie angajaţi în calitate de funcţionari şi să fie prevăzut în buget un capitol special pentru exercitarea alevismului. Departamentul de relaţii publice din cadrul Cancelariei prim-ministrului le-a răspuns că era imposibil de dat o rezolvare favorabilă cererii respective. Pe cale de consecinţă, 2 000 de persoane, printre care şi reclamanţii, au formulat o acţiune în anularea acestui refuz în faţa instanţei de contencios administrativ. În iulie 2007, instanţa de contencios administrativ a respins acţiunea cu motivarea că refuzul autorităţilor fusese conform cu legislaţia în vigoare. Recursul reclamanţilor a fost respins de Consiliul de Stat.
În cererea formulată în faţa Curţii Europene, reclamanţii au pretins o încălcare a art. 9 din Convenţie pe motivul refuzului de a autoriza asigurarea unui serviciu public religios adepţilor alevismului, precum şi încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 9 pe motivul unui tratament mai puţin favorabil oferit comunităţii alevite în raport cu cetăţenii islamişti sunniţi.
La 25 noiembrie 2014, o Cameră a Curţii s-a desesizat în favoarea Marii Camere.
În drept
Art. 9: Refuzul în litigiu, care constă în negarea caracterului de cult pentru alevism, reprezintă o ingerinţă în dreptul la libertatea religioasă a reclamanţilor. Curtea admite că ingerinţa în litigiu era „prevăzută în lege” şi urmărea un scop legitim şi anume, protecţia ordinii publice.
Pentru a justifica această ingerinţă, Guvernul a transmis mai multe argumente: a) respectarea obligaţiei sale de neutralitate faţă de religii; b) în ciuda restricţiilor impuse de lege, aleviţii pot să-şi exercite libertatea religioasă fără niciun obstacol; c) autorităţile naţionale beneficiază de o putere de apreciere importantă în acest domeniu; d) există numeroase diferenţe în ceea ce priveşte definirea, resursele, riturile, ceremoniile şi regulile alevismului în Turcia.
Curtea a examinat toate motivele cu scopul de a stabili dacă acestea erau „pertinente şi suficiente“ şi dacă respectivul refuz era „proporţional cu scopurile legitime urmărite“.
a) Obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului cu privire la confesiunea alevită – Atât timp cât Constituţia turcă garantează principiul laicităţii, conform căruia este interzis ca statul să arate o preferinţă pentru una din religii sau credinţe, nu are mai mică importanţă faptul că atitudinea statului turc faţă de confesiunea alevită aduce atingere dreptului comunităţii alevite la o existenţă autonomă, care se regăseşte în centrul garanţiilor art. 9 din Convenţie. Această atitudine a autorităţilor statului nu ţine cont de specificul comunităţii alevite şi are drept consecinţă introducerea acesteia în categoria grupărilor religioase supuse regimului Legii nr. 677* care prevede interdicţii importante. Ea nu se conciliază cu obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului şi este incompatibilă cu dreptul la existenţa autonomă a unei comunităţi religioase.
b) Libertatea practicării confesiunii de către aleviţi : Legea nr. 677 impune un anumit număr de interdicţii importante pentru grupările religioase cu privire la folosirea titlului „dede” (şeful spiritual al aleviţilor) sau repartizarea unui loc de ritualuri sufite. Aceste practici sunt interzise şi pedepsite cu închisoare şi amendă. Curtea are dubii serioase cu privire la posibilitatea ca un grup religios calificat în acest mod de a practica în mod liber confesiunea sa şi de a-şi îndruma credincioşii fără încalce legislaţia citată anterior.
În plus, pe lângă refuzul de a recunoaşte cemevis ca locaş de cult, aleviţii au întâmpinat numeroase alte probleme cu privire la organizarea vieţii religioase a acestei comunităţi, dar şi drepturile părinţilor aleviţi care au copii şcolarizaţi în instituţiile de învăţământ primar şi secundar. Curtea a mai concluzionat în alte situaţii că sistemul educaţional din Turcia nu era dotat cu mijloacele adecvate pentru a asigura respectarea convingerilor părinţilor aleviţi**.
De altfel, absenţa unui cadru juridic clar cu privire la cultele minoritare nerecunoscute, precum confesiunea alevită, generează numeroase probleme juridice, structurale şi financiare suplimentare cu privire la posibilitatea de a construi lăcaşuri de cult, de a percepe donaţii şi subvenţii sau de a sta în justiţie. Comunităţile religioase care încearcă să se organizeze ca fundaţii sau asociaţii întâmpină numeroase obstacole juridice.
Curtea nu este, aşadar, convinsă că libertatea oferită de autorităţi comunităţii alevite de a-şi practica confesiunea i-ar permite acesteia să-şi exercite toate drepturile de care se poate bucura în cadrul art. 9.
c) Marja de apreciere – Obligaţia de neutralitate şi de imparţialitate a statului exclude orice apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau la modalităţile de exprimare a acestora. De fapt, dreptul consacrat la art. 9 se dovedeşte eminamente teoretic şi iluzoriu în cazul în care latitudinea acordată statelor le-ar permite să confere noţiunii de cult o definiţie restrictivă care să priveze de protecţie juridică o formă netradiţională şi minoritară de religie, precum confesiunea alevită.
d) Lipsa de consens în cadrul comunităţii alevite – Faptul că există o dezbatere internă în cadrul comunităţii alevite cu privire la regulile fundamentale ale credinţei şi la revendicările acestei comunităţi în Turcia nu schimbă cu nimic faptul că este vorba despre o comunitate religioasă care se bucură de drepturile garantate de art. 9 din Convenţie. Existenţa unei asemenea dezbateri interne nu permite justificarea refuzului contestat, mai ales că statul pârât a putut să analizeze şi să regrupeze revendicările comune ale cetăţenilor aleviţi şi că s-a reliefat un consens cu privire la chestiunile autonomiei comunităţii alevite şi ale elementelor fundamentale de cult.
-ooOoo-
În concluzie,în lipsa unor motive relevante şi suficiente care să justifice refuzul recunoaşterii membrilor comunităţii alevite de a se bucura efectiv de dreptul lor la libertatea religioasă, statul pârât şi-a depăşit marja de apreciere. Aşadar, ingerinţa în litigiu nu poate fi considerată drept „necesară într-o societate democratică”.
Concluzie: încălcare (douăsprezece voturi la cinci).
Art. 14 coroborat cu art. 9 Faptele incriminate fac parte din domeniul de aplicare al art. 9 din Convenţie, iar „religia” este menţionată expres în art. 14 printre motivele de discriminare sancţionate. Prin urmare, art. 14 este aplicabil faptelor cauzei.
În dreptul turc, de serviciul public religios nu beneficiază decât adepţii ramurii majoritare (sunnite) a islamului în timp ce cetăţenii aleviţi sunt privaţi de acest drept, precum şi de statutul aferent acestuia. Or, indiferent de importanţa confesiunii alevite în cadrul teologiei musulmane, nu există niciun dubiu că acesta reprezintă o convingere religioasă cu rădăcini profunde în societatea şi istoria turcă. Este vorba despre o comunitate religioasă care prezintă caracteristici distincte în numeroase domenii, mai ales în doctrina teologică, principalele practici religioase, lăcaşurile de cult şi învăţământ. Nevoile adepţilor săi în domeniul recunoaşterii şi al prestării unui serviciu public religios cu privire la comunitatea lor sunt comparabile cu cele ale persoanelor pentru care serviciul religios este considerat public. Reclamanţii aleviţi se află într-o situaţie comparabilă celei a beneficiarilor unui serviciu public religios cu dispensă din partea Direcţiei Problemelor Religioase (DAR).
Dreptul la libertatea de religie, astfel cum este protejat de art. 9, constă în libertatea de a-şi manifesta religia în colectiv, în public sau privat, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Pe cale de consecinţă, reclamanţii sunt trataţi mai puţin bine decât beneficiarii serviciului public religios deşi se află într-o situaţie comparabilă.
Argumentul principal invocat de Guvern pentru a justifica această diferenţă de tratament se bazează pe o dezbatere teologică cu privire la locul confesiunii alevite în cadrul religiei musulmane. Or, o asemenea abordare nu se împacă cu obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului faţă de religii şi depăşeşte în mod vădit marja sa de apreciere în alegerea formelor de cooperare cu diferitele confesiuni. În special, există un dezechilibru excesiv între situaţia reclamanţilor şi cea a beneficiarilor serviciului public religios, mai ales în ceea ce priveşte regimurile juridice aplicabile şi dreptul la subvenţii din partea statului. Curtea nu este de acord cu faptul că menţinerea caracterului laic al statului îl obligă să nege caracterul de cult confesiunii alevite şi să-l excludă aproape integral de la beneficiul unui serviciu public religios.
În lumina consideraţiilor expuse cu privire la art. 9, Curtea se îndoieşte că sistemul turc defineşte cu claritate statutul juridic al cultelor şi în special cel al confesiunii alevite. Comunitatea alevită este privată de protecţia juridică care i-ar permite să beneficieze efectiv de dreptul său la libertatea de religie. De altfel, se pare că în regimul juridic al cultelor lipsesc criterii neutre iar confesiunea alevită este exclusă în mod absolut, neprezentând nicio garanţie pentru a evita să devină sursa unei discriminări, de jure sau de facto cu privire la adepţii altor religii sau convingeri. Or, într-o societate democratică bazată pe principiile pluralismului şi al respectării diversităţii culturale, orice diferenţă întemeiată pe religie sau convingere trebuie să fie justificată de motive imperioase.
Indiferent de forma de cooperare cu diferitele comunităţi religioase, statul are obligaţia de a pune în practică criterii obiective şi nediscriminatorii pentru a asigura comunităţilor religioase o posibilitate echitabilă de a solicita beneficiul unui statut care să le ofere avantajele specifice cultelor.
În concluzie, ţinând cont de existenţa unei comunităţi alevite cu rădăcini profunde în societatea şi istoria turcă, de importanţa pentru această comunitate de a fi recunoscută din punct de vedere juridic, de incapacitatea Guvernului de a justifica dezechilibrul vădit între statutul acordat concepţiei majorităţii din cadrul islamului sub forma unui serviciu public religios, de excluderea aproape totală a comunităţii alevite de la beneficiul acestui serviciu şi de absenţa măsurilor compensatorii, opţiunea statului pârât pare Curţii disproporţionată în mod evident faţă de scopul urmărit. Diferenţa de tratament aplicată reclamanţilor aleviţi nu avea, aşadar, nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
Concluzie: încălcare (şaisprezece voturi la unu).
Art. 41 – Constatarea încălcării reprezintă o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi.
* Legea nr. 677 din 30 noiembrie 1925 cu privire la închiderea mănăstirilor de dervişi şi a mausoleelor şi abolirea şi interzicerea funcţiei de administrator de mausolee şi a anumitor titluri.
** A se vedea Mansur Yalçın şi alţii împotriva Turciei, 21163/11, 16 septembrie 2014, Nota de informare nr. 177.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Apăsaţi aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudenţa (Notes d’information sur la jurisprudence)
Full & Egal Universal Law Academy