Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererilor nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06
depuse de Alexei CATAN şi Alţii
împotriva Moldovei şi Rusiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), întrunită la 15 iunie 2010 în cadrul unei camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Anatoly Kovler,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Avînd în vedere cererea sus-menţionată depusă la 25 octombrie 2004,
Avînd în vedere observaţiile prezentate de Guvernele respondente şi observaţiile prezentate în replică de reclamanţi,
Avînd în vedere observaţiile verbale ale părţilor în cadrul audierilor din 9 iunie 2009,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamanţii sunt cetăţeni a Republicii Moldova (a se vedea Anexa). Dînşii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de Dl I. Manole, Dl A. Postică şi Dl V. Ţurcan, avocaţi cu practică în Chişinău, şi Dl A. Unger, profesor la London South Bank University. Guvernul Republicii Moldova este reprezentat de Agentul său, Dl V. Grosu şi Guvernul Federaţiei Ruse este reprezentat de Agentul său, Dl G. Matyushkin.
2. La audierile din 9 iunie 2009 reclamanţii au fost reprezentaţi de Dl Manole şi Dl Postica, asistaţi de Dna D.I. Străisteanu. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de Dl Grosu, asistat de Dna I. Rusu şi Guvernul Federaţiei Ruse a fost reprezentat de Dl Matyushkin, asistat de Dna O. Sirotkina, Dna O. Yurchenko, Dna I. Koganova, Dl N. Fomin, Dna T. Kleymenova şi Dl Makhnev.
A. Cadrul istoric
3. Ţara, devenită ulterior Republica Moldova, a fost formată drept Republica Sovietică Socialistă Moldovenească la 2 august 1940 dintr-o parte a Basarabiei şi o porţiune de pămînt situată pe malul de est al Nistrului (a se vedea în continuare Tănase c. Moldovei [MC], nr. 7/08, §§ 11-17, CEDO 2010-...). Această regiune de est, cunoscută astăzi ca Transnistria, a fost din 1924, împreună cu o serie de teritorii care sunt astăzi parte a Ucrainei, parte integrantă a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Populaţia Transnistriei era iniţial compusă în principal din ucraineni şi români/moldoveni, dar începînd cu anii 1920 a fost punctul final de migrare semnificativă a muncitorilor din sfera industrială din alte regiuni ale Uniunii Sovietice, în special ruşi şi ucraineni. Conform evaluărilor din 1989 regiunea era compusă etnic şi lingvistic din 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii.
4. În conformitate cu Constituţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, erau recunoscute două limbi oficiale: rusa şi „moldoveneasca” (româna/moldovenească scrisă în grafie chirilică).
5. În august şi septembrie 1989 alfabetul latin a fost reintrodus în Moldova pentru scrierea în limba română/moldovenească, care a devenit principală limbă oficială.
6. La 23 iunie 1990 Moldova şi-a proclamat suveranitatea; la 23 mai 1991 şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova; iar la 27 august 1991 Parlamentul Moldav a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, teritoriul căreia includea şi Transnistria.
B. Rezumatul circumstanţelor de fapt constatate în Ilaşcu şi Alţii c. Moldova şi Rusiei
1. Conflictul Transnistrean
7. Circumstanţele cu privire la conflictul armat din 1991-1992 şi cu privire la perioada de pînă la sfîrşitul anului 2003 sunt descrise în Ilaşcu şi Alţii c. Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48787/99, §§ 28-183, CEDO 2004‑VII şi doar un rezumat al evenimentelor cheie este reprodus în prezenta decizie pentru a facilita referinţele la acele evenimente.
8. Începînd cu anul 1989, în Transnistria a început să se formeze o mişcare de rezistenţă împotriva independenţei Moldovei. La 2 septembrie 1990, separatiştii transnistreni au proclamat „republica moldovenească nistreană” („RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a adoptat declaraţia de independenţă a „RMN”. La 1 decembrie 1991 în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate „alegeri prezidenţiale”, declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti şi Dl Igor Smirnov a fost ales „Preşedinte al RMN”. Pînă în prezent, „RMN” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.
9. La momentul declarării independenţei, Republica Moldova nu avea o armată proprie. Armata a Paisprezecea a URSS, a cărui Stat Major se afla în Chişinău începînd cu 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova, deşi, începând cu anul 1990 arsenalul şi efectivul au început să fie retrase. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea includea cîteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă). Armata avea mai multe depozite de muniţii, inclusiv unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat în Cobasna, în Transnistria.
10. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Moldova a declarat că muniţiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare şi alte bunuri aparţinînd unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Moldova erau proprietatea acesteia.
11. Printr-un decret datat cu 5 decembrie 1991, Dl Smirnov a decis să plaseze unităţile militare ale Armatei a Paisprezecea dislocate în Transnistria, sub comandamentul „Departamentului naţional de apărare şi securitate a Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Dl Smirnov l-a numit pe comandantul Armatei a Paisprezecea, general-locotenentul Iakovlev, în calitate de şef al „Departamentului naţional de apărare şi securitate” al RMN. În decembrie 1991, general-locotenentul Iakovlev a fost reţinut de către autorităţile moldoveneşti, fiind acuzat de faptul că a contribuit înarmării separatiştilor transnistreni din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea. Cu toate acestea, el a fost ulterior eliberat în rezultatul la medierea Guvernului Federaţiei Ruse.
12. La sfîrşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu moartea a cîteva sute de persoane.
13. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Guvernul Republicii Moldova a protestat împotriva ocupaţiei, la 3 decembrie 1991, a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Rîbniţa, situate pe malul stîng al rîului Nistru, de Armata a Paisprezecea sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev. Guvernul Moldav au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că aceştia au stat în spatele acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.
14. În anii 1991–92 mai multe unităţi militare ale Armatei a Paisprezecea s-au alăturat separatiştilor transnistreni. În hotărîrea Ilaşcu (paragrafele 57 şi 380), Curtea a considerat ca fiind stabilit, în afara oricărui dubiu rezonabil, că separatiştii transnistreni au avut posibilitatea, cu ajutorul efectivului Armatei a Paisprezecea să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea staţionate în Transnistria. În plus, un număr mare de cetăţeni ruşi din afara regiuni, în special cazaci, s-au deplasat în Transnistria pentru a lupta alături de separatişti împotriva forţelor moldoveneşti. Avînd în vedere suportul acordat separatiştilor de trupele Armatei a Paisprezecea şi transmiterea masivă de armament şi muniţii din depozitele Armatei a Paisprezecea, armata Republicii Moldova era într-o poziţie net-inferioară care a şi împiedicat-o să recapete controlul asupra Transnistriei. La 2 aprilie 1992 generalul Netkachev, noul comandant al Armatei a Paisprezecea (care a devenit la 1 aprilie 1992 „Grupul operaţional al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” sau „GOR”), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar, armata rusă urmînd să riposteze.
2. Acordul de încetare a focului, Comisia Unificată de Control şi forţele de menţinere a păcii
15. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, Dl Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, Dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova („acord de încetare a focului”).
16. Acordul a stabilit principiul unei zone de securitate care urmează a fi creată prin retragerea armatelor „părţilor la conflict” (articolul 1 § 2). În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o Comisie Unificată de Control („CUC”), compusă din reprezentanţii Republicii Moldova, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul central la Tighina (Bender). Acordul prevede, de asemenea, constituirea forţelor de menţinere a păcii responsabile de asigurarea respectării acordurilor cu privire la securitate şi încetarea focului, formate din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat CUC. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate şi administrată de „autorităţile de autoadministrare locală, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina împreună cu poliţia. Articolul 4 prevede ca Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, să respecte riguros neutralitatea sa. Articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor. Măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice” (articolul 7).
17. În repetate rînduri începînd cu anul 1995 autorităţile moldoveneşti s-au plîns că personalul GOR/Armatei a Paisprezecea şi contingentul rus al forţelor de menţinere a păcii a CUC au încălcat principiul neutralităţii prevăzut în acordul de încetare a focului şi că, inter alia, transnistrenii primeau în continuare echipament militar şi asistenţă din partea GOR/Armatei a Paisprezecea. Aceste afirmaţii au fost negate cu fermitate de autorităţile ruseşti. În plus, delegaţia Republicii Moldova la CUC a susţinut că transnistrenii au creat posturi militare şi puncte de control vamal noi în interiorul zonei de securitate, cu încălcarea acordului de încetare a focului. În hotărîrea Ilaşcu (paragraful 100) Curtea a constatat dovedit prin probele conţinute în documentele oficiale ale CUC, că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, cum ar fi Tighina, forţele separatiste transnistrene au acţionat încălcînd acordul de încetare a focului.
18. Convenţia a fost semnată de Republica Moldova la 13 iulie 1995 şi a fost ratificată la 12 septembrie 1997. Federaţia Rusă a semnat Convenţia la 28 februarie 1996, fiind ratificată la 5 mai 1998.
19. În martie 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria numărau 294 militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 arme de foc. În hotărîrea Ilaşcu (paragraful 103), Curtea a constatat că nici un militar al GOR/Armatei a Paisprezecea nu era angajat în cadrul forţelor ruseşti de menţinere a păcii.
3. Evoluţia situaţiei politice internaţionale cu privire la Transnistria
20. La 29 iulie 1994 Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevedea, inter alia, că Republica Moldova este un stat neutru şi nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său şi că o formă de autonomie poate fi acordată unor regiuni care ar include cele pe malul stîng al Nistrului. Conform articolului 13 din Constituţie, limba de stat este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine.
21. La 8 mai 1997 la Moscova, Dl Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi Dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, au semnat un memorandum cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria („Memorandumul din 1997”). În conformitate cu Memorandumul din 1997, deciziile cu privire la Transnistria trebuie să fie convenite de ambele părţi, competenţele trebuiau să fie divizate şi delegate, iar garanţiile trebuiau să fie asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea acestor domenii urmînd a fi stabilită de comun acord. Transnistria are dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniul economic, ştiinţific, tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun. Părţile s-au angajat să reglementeze orice conflict prin intermediul negocierilor cu asistenţa, dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garant ale respectării acordurilor încheiate, precum şi a OSCE şi CSI. În 1997 Memorandumul a fost contrasemnat de către reprezentanţii statelor-garante şi anume Dl Elţin în numele Federaţiei Ruse şi Dl Kucima în numele Ucrainei, precum şi de Dl H. Petersen, Preşedintele OSCE.
4. Prezenţa efectivului şi a arsenalului GOR/Armatei a Paisprezecea în Transnistria urmare a acordului de încetare a focului
22. După încheierea conflictului armat, ofiţerii superiori ai GOR/Armatei a Paisprezecea au participat activ în viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai GOR/Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte evenimente publice. La 11 septembrie 1993, generalul Lebed, care era la acel moment comandantul GOR/Armatei a Paisprezecea, a fost ales deputat în „Sovietul Suprem al RMN”.
23. Articolul 4 al acordului de încetare a focului prevedea ca Republica Moldova şi Federaţia Rusă să negocieze retragerea GOR/Armatei a Paisprezecea de pe teritoriul Republicii Moldova. La 21 octombrie 1994, a fost semnat un acord între Guvernele Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse, prin care Rusia urma să-şi retragă formaţiunile militare, în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului. Părţile au convenit de asemenea că, în limitele termenului fixat, vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova. Conform articolului 5 al acordului, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinînd formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse dislocate pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate între Guvernele Părţilor.
24. La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărîre cu privire la punerea în aplicare a acordului din 21 octombrie 1994. Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Dumei de Stat o decizie similară pentru ratificare. La 17 noiembrie 1998, în timp ce acordul încă nu era ratificat de către Dumă, Ministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv „că o eventuală decizie a Ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei şi acesta nu a intrat în vigoare.
25. La 20 martie 1998, la Odessa, a fost semnat un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale GOR/Armatei a Paisprezecea de Dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi de Dl Smirnov, „Preşedintele RMN”. Conform calendarului anexat la acord, retragerea şi distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001. Retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor echipamente militare ale GOR/Armatei a Paisprezecea precum şi a efectivelor care nu făceau parte din forţele de menţinere a păcii era prevăzută pînă la 31 decembrie 2002, cel tîrziu.
26. Mai multe eşaloane cu arsenalul aparţinînd GOR/Armatei a Paisprezecea au părăsit Transnistria în perioada anilor 1999-2002.
27. La 19 noiembrie 2001, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un document din care rezultă că în luna octombrie a anului 2001, Federaţia Rusă şi „RMN” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruseşti. În conformitate cu acesta, ca urmare a retragerii unei părţi a arsenalului militar rusesc staţionat în Transnistria, „RMN” urma să primească, o reducere de o sută de milioane de dolari americani la suma datoriei contractate pentru gazul importat din Federaţia Rusă, precum şi transmiterea de către GOR/Armata a Paisprezecea a unei părţi din arsenal care poate fi folosit în scopuri civile.
28. Potrivit unui document prezentat Curţii în luna noiembrie a anului 2002 de către Guvernul Republicii Moldova, volumul de armament, muniţii şi echipament militar aparţinînd GOR/Armatei a Paisprezecea, care a fost retras pînă în luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total declarat în anul 1994 ca fiind dislocat pe teritoriul Republicii Moldova.
29. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002, au fost evacuate 29 de vagoane care transportau echipamente de construcţie a podurilor şi bucătării mobile. Acelaşi comunicat de presă preia, de asemenea, declaraţia comandantului GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, potrivit căruia autorităţile transnistrene urmau să primească jumătate din echipamentele şi materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.
30. În luna iunie a anului 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, GOR/Armata a Paisprezecea mai număra încă aproximativ 2200 de militari în Transnistria. În declaraţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că în anul 2002, rămăseseră mai puţin de 1500 de militari. Potrivit declaraţiilor date Curţii în cauza Ilaşcu, în anul 2003, GOR/Armata a Paisprezecea dispunea de cel puţin 200,000 de tone de arsenal militar şi de muniţii în Transnistria, stocate în principal la Cobasna, alături de 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi obuziere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1,648 de vehicule de alte tipuri (a se vedea hotărîrea Ilaşcu, citată mai sus, paragraful 131).
5. Sprijinul economic şi militar acordat “RMN” de către Federaţia Rusă
31. În hotărîrea Ilaşcu (paragrafele 137-138, 144-145 şi 154; a se vedea de asemenea paragraful 381) Curtea a făcut referire la reportaje din presă şi de la televiziune, necontestabile, difuzate anterioar ratificării Convenţiei de către Federaţia Rusă în mai 1998, cu declaraţii de susţinere a regimului separatist de către figuri politice ruseşti marcante, inclusiv Preşedintele şi Vice-preşedintele Federaţiei Ruse la acea dată, Dl Elţin şi Dl Ruţkoi. Curtea a făcut referire la Rezoluţia nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, în care Duma de Stat a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria drept o „zonă de interes strategic special pentru Rusia”. Înainte şi după ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi marcante au vizitat Transnistria şi au participat la manifestaţii oficiale, precum şi reprezentanţi ai regimului din „RMN” au mers la Moscova în vizite oficiale, în special la Duma de Stat.
32. Atît înainte cît şi după ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, mai multor personalităţi marcante ale regimului din „RMN” le-a fost acordată cetăţenia Federaţiei Ruse, inclusiv, la 19 mai 1994, generalului-locotenent Iakovlev, fostul comandant al Armatei a Paisprezecea şi fostului şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMN”; în 1997, Dlui Mărăcuţa, „Preşedinte al Sovietului Suprem al RMN”; în 1999, Dlui Caraman, alt lider al „RMN”; şi Dlui Smirnov în 1997 sau 1999.
33. În hotărîrea Ilaşcu (paragrafele 150-160 şi 390) Curtea a stabilit incontestabil că industria de producere a armamentului, care reprezenta unul din pilonii economiei transnistrene, era direct susţinută de către întreprinderile ruseşti, cum ar fi companiile Rosvoorouzhenie (Росвооружение) şi Elektrommash. Întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Rîbniţa, în pofida protestelor exprimate de către autorităţile Republicii Moldova. În plus, Federaţia Rusă, prin intermediul GOR/Armatei a Paisprezecea, s-a constituit un angajator important şi cumpărător de bunuri în Transnistria. Federaţia Rusă are acorduri separate cu „RMN” pentru furnizarea gazului şi a energiei electrice şi aprovizionarea Transnistriei cu gaz la un preţ mai avantajos decît cel oferit pentru restul Republicii Moldova.
C. Evenimentele ulterioare hotărîrii Ilaşcu şi Alţii
1 Retragerea armamentului
34. În 2003, OSCE a monitorizat şi a verificat retragerea din Transnistria a 11 trenuri cu echipament militar rusesc şi 31 trenuri încărcate cu mai mult de 15 000 tone de muniţii. Cu toate acestea, în anul următor, 2004, OSCE a raportat că doar un singur tren ce conţinea aproximativ 1 000 tone de muniţii a fost retras.
35. La finele anului 2004, mai rămăseseră aproximativ 21 000 tone de muniţii, alături de mai mult de 40 000 arme de calibru mic şi armament uşor şi zece eşaloane de divers arsenal militar.
36. Comandantul GOR a raportat în luna mai 2005 că stocurile excedentare de 40 000 arme de calibru mic şi armament uşor au fost distruse, dar OSCE-ului nu i s-a permis să verifice aceste afirmaţii. La 13 noiembrie 2006, un grup format din 30 de şefi de delegaţii ai OSCE, împreună cu membrii Misiunii OSCE au obţinut acces pentru prima dată din martie 2004 la depozitul de muniţii al Federaţiei Ruse de la Cobasna, în nordul Transnistriei.
37. Începînd cu anul 2004 nu au avut loc retrageri confirmate de arme şi arsenal rusesc din Transnistria.
2. Evoluţii politice
38. În noiembrie 2003, Federaţia Rusă a lansat o propunere de soluţionare a conflictului, „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale structurii statale a unui stat unificat” (denumit în continuare „Memorandumul Kozak”). Memorandumul Kozak a propus o nouă structură federală pentru Republica Moldova, în conformitate cu care autorităţile „RMN” ar fi avut un grad mare de autonomie şi reprezentare garantată în noul „legislativ federal”. Memorandumul Kozak conţinea dispoziţii tranzitorii, în conformitate cu care, pînă în 2015, unei majorităţi de trei pătrimi din a doua cameră legislativă, nou-formată, compusă din patru reprezentanţi ai Găgăuziei, nouă din Transnistria şi 13 din prima cameră a noului legislativ federal, i s-ar fi cerut să confirme legile organice federale. Acest fapt le-ar fi oferit reprezentanţilor „RMN” în a doua cameră un drept de veto efectiv asupra oricărei legislaţii care ar fi afectat întreg teritoriul Republicii Moldova pînă în 2015. La 25 noiembrie 2003, deşi şi-a manifestat anterior dorinţa de a accepta aceste propuneri, Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele Voronin, a decis să nu semneze Memorandumul Kozak.
39. Negocierile ulterioare dintre cele cinci părţi, cu participarea reprezentanţilor din Republica Moldova, „RMN”, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE au avut loc în prima jumătate a anului 2004, deşi nu s-a ajuns la nici un compromis. Cu toate acestea, în iulie 2004, în rezultatul închiderii şcolilor cu predare în limba română din Transnistria (a se vedea paragrafele 43-63 de mai jos), Republica Moldova şi-a suspendat participarea la discuţiile dintre cele cinci părţi.
40. În mai 2005, guvernul Ucrainei a propus un plan, „Spre soluţionare prin democratizare” (rezumat în raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: a se vedea paragraful 63 de mai jos). În iulie 2005, citînd planul ucrainean, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea „cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei”. Negocierile oficiale au fost reluate în octombrie 2005, cu Uniunea Europeană („UE”) şi Statele Unite ale Americii participînd în calitate de observatori (denumit în continuare „tratative 5+2”).
41. În decembrie 2005, a fost instituită Misiunea UE de Asistenţă la Frontieră pentru a ajuta la combaterea comerţului ilegal dintre Ucraina şi Republica Moldova, iar în martie 2006 Ucraina şi Republica Moldova au început implementarea unui acord vamal din 2003 în conformitate cu care companiile transnistrene, implicate în comerţul transfrontalier, trebuiau să fie înregistrate la Chişinău pentru a li se elibera acte privind ţara de origine a mărfurilor, în conformitate cu protocoalele Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Ucraina s-a obligat că va refuza să permită trecerea mărfurilor fără astfel de documente de export peste frontiera sa. Ce a fost privit drept o replică la aceste la aceste reguli vamale noi, reprezentanţii transnistreni au refuzat să continue negocierile în formatul 5+2. Cu toate acestea, Preşedintele Voronin şi Dl Smirnov s-au întîlnit la Bender la 11 aprilie 2008 şi au convenit să iniţieze măsuri de consolidare a încrederii. Discuţii neoficiale în formatul 5+2 au avut loc la Odessa în aprilie 2008 şi în Republica Moldova în iulie 2008. O întîlnire ulterioară, mediată de Federaţia Rusă, între Preşedintele Voronin şi Dl Smirnov a avut loc la 18 martie 2009.
3. Criza şcolilor şi circumstanţele referitoare la cauzele reclamanţilor
42. În conformitate cu articolul 12 al „Constituţiei” RMN, limbile oficiale de circulaţie în RMN sunt „moldovenească”, rusă şi ucraineană. Articolul 6 al „Legii RMN cu privire la limbi”, care a fost adoptată la 8 septembrie 1992, prevede că, în toate circumstanţele, „moldoveneasca” trebuie să fie scrisă cu grafie chirilică. „Legea” prevede în continuare că utilizarea alfabetului latin ar putea constitui o contravenţie, iar articolul 200-3 al „Codului RMN cu privire la contravenţiile administrative”, adoptat la 19 iulie 2002, prevede că:
“Nerespectarea de către persoanele care deţin funcţii publice şi de către alte persoane din administraţia executivă şi de stat, din asociaţiile obşteşti şi din alte organizaţii, indiferent de statutul lor juridic şi de forma de proprietate, precum şi din alte entităţi, situate pe teritoriul RMN a legislaţiei RMN privind funcţionarea limbilor de circulaţie pe teritoriul RMN ... atrage răspunderea în formă de amendă care poate ajunge la 50 (cincizeci) de salarii minime [aproximativ 30 EUR].”
43. La 18 august 1994 autorităţile „RMN” au interzis utilizarea alfabetului latin în şcoli. Printr-o decizie din 21 mai 1999, „RMN” a ordonat că toate şcolile ce aparţin „statelor străine” şi care funcţionează pe teritoriul „său” trebuie să se înregistreze la autorităţile „RMN”, în caz contrar acestea nu vor fi recunoscute şi vor fi lipsite de drepturile sale.
44. La 14 iulie 2004 autorităţile „RMN” au început să întreprindă măsuri pentru a închide toate şcolile care folosesc grafia latină. La data adoptării prezentei decizii, în Transnistria au mai rămas şase şcoli care utilizează limba moldovenească (română) şi alfabetul latin.
a. Catan şi Alţii (cererea nr. 43370/04)
45. Reclamanţii se numără printre cei 600 de copii care învaţă la Liceul Evrica din Rîbniţa, părinţii lor şi unul din profesori.
46. Din 1997, Liceul Evrica a utilizat edificiile situate pe strada Gagarin, construite din fondurile publice ale Republicii Moldova. Şcoala era înregistrată la Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova şi folosea grafia latină şi un curricular aprobat de acest minister.
47. Urmare a „deciziei RMN” din 21 mai 1999 (a se vedea mai sus paragraful 43), Liceul Evrica a refuzat să se înregistreze, deoarece odată înregistrat ar fi fost obligat să folosească grafia chirilică şi curricular-ul adoptat de regimul din RMN. La 26 februarie 2004 clădirea folosită de Liceu a fost transferată, de către autorităţile „RMN”, spre gestionarea „Departamentului de Educaţie din Rîbniţa”. În iulie 2004, după închiderea mai multor şcoli cu predare în grafie latină din RMN, elevii, părinţii şi profesorii Liceului Evrica şi-au asumat misiunea de a proteja ei înşişi şcoala zi şi noapte. La 29 iulie 2004 poliţia transnistreană a luat cu asalt şcoala evacuînd femei şi copii aflaţi în interiorul edificiului. În zilele următoare poliţia locală şi oficiali de la „Departamentul de Educaţie din Rîbniţa”, au vizitat părinţii copiilor înscrişi la această şcoală, somîndu-le să îşi retragă copii de la şcoală şi să-i încadreze într-o şcoală înregistrată de către regimul din „RMN”. Părinţii pretind, că li s-a spus că în cazul în care nu vor proceda în acest mod, vor fi concediaţi de la locurile de muncă şi chiar ar putea fi decăzuţi din drepturile părinteşti. În rezultatul acestei presiuni, mulţi părinţi şi-au retras copiii şi i-au transferat la o altă şcoală.
48. La 29 septembrie 2004, în urma intervenţiei Misiunii OSCE în Moldova, şcoala a fost înregistrată la „Camera de înregistrări de la Tiraspol”, în calitate de instituţie de învăţămînt privată străină, dar nu şi-a putut relua activitatea din cauza lipsei de sediu. La 2 octombrie 2004 regimul „RMN” a permis redeschiderea şcolii într-o altă clădire, în care anterior şi-a avut sediul o grădiniţă. Clădirea a fost închiriată de la „RMN”, iar Guvernul Republicii Moldova a finanţat renovarea acesteia. Cererile repetate ale administraţiei liceului de a-i fi permisă întoarcerea în clădirea situată pe strada Gagarin, care este mai mare şi mai adecvată, au fost respinse din considerentul că o altă şcoală foloseşte la moment această clădire. Reclamanţii susţin că spaţiile închiriate sunt inadecvate pentru un liceu, deoarece iluminarea, coridoarele şi sălile de clasă nu sunt pe deplin adaptate, nu sunt laboratoare sau săli de sport. Şcoala este administrată de către Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova, care plăteşte profesorilor salariul şi aprovizionează instituţia cu materiale didactice. Şcoala foloseşte alfabetul latin şi un curricular elaborat de autorităţile din Republica Moldova.
49. Reclamanţii au depus o serie de petiţii şi plîngeri către autorităţile Federaţiei Ruse. Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse a răspuns prin a face declaraţii publice cu caracter general cu privire la escaladarea conflictului în jurul şcolilor cu predare în limba română din Transnistria. Precizînd că problema de bază a fost conflictul în desfăşurare dintre Republica Moldova şi „RMN”, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a atras atenţia Republicii Moldova şi a „RMN” asupra faptului că folosirea forţei pentru soluţionarea conflictului ar putea periclita securitatea în regiune, şi le-a cerut să procedeze la diverse forme de negocieri pentru a rezolva conflictul. Reclamanţii s-au plîns referitor la situaţia creată şi autorităţilor moldoveneşti.
50. Şcoala a devenit ţinta unei campanii sistematice de vandalism şi spargere de geamuri. Reclamanţii susţin că această campanie a început în 2004, iar Guvernul Republicii Moldova afirmă că totul a început în toamna anului 2007. La 10 aprilie 2008 Ministerul Reintegrării al Republicii Moldova a cerut Reprezentantului Special al Secretarului General al Consiliului Europei să intervină pentru a încerca şi a pune capăt atacurilor. Reclamanţii susţin, de asemenea, că copiii sunt intimidaţi de către populaţia locală vorbitoare de limba rusă, şi că le este frică să vorbească moldoveneşte în afara şcolii.
51. La 16 iulie 2008 Ministerul Reintegrării al Republicii Moldova a solicitat asistenţă din partea Misiunii OSCE în Moldova, pentru transportarea materialelor didactice şi de construcţie, precum şi banii pentru a achita salariul profesorilor peste “frontiera” cu „RMN”.
52. Pe parcursul anului academic 2002-2003 în şcoală îşi făceau studiile 683 de elevi. Pe parcursul anului 2008-2009 numărul acestora a scăzut pînă la 345.
b. Caldare şi Alţii (cererea nr. 8252/05)
53. Reclamanţii sunt elevi care studiază la Liceul Alexandru cel Bun din Tighina, Bender, şi părinţii acestora. Şcoala a folosit blocul de pe strada Kosmodemianskaia, construită din fondurile publice ale Republicii Moldova şi dată în chirie de către autorităţile moldoveneşti. Şcoala a fost înregistrată de către Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova şi foloseşte prin urmare alfabetul latin şi curricular aprobat de către Ministerul Educaţiei.
54. La 4 iunie 2004, „Ministerul Educaţiei al RMN” a avertizat şcoala că va fi închisă dacă nu va fi înregistrată la ei, şi că directorul va fi admonestat. La 18 iulie 2004 şcoala a fost deconectată de la energie electrică şi apă, iar la 19 iulie 2004 administraţia şcolii a fost notificată că nu ar mai putea folosi sediul situat pe strada Kosmodemianskaia. Cu toate acestea profesorii, elevii şi părinţii acestora au ocupat clădirea refuzînd să plece. Poliţia transnistreană a încercat, dar fără succes, să recapete controlul clădirii şcolii, şi în cele din urmă a părăsit edificiul. Ei s-au retras la 28 iulie 2004. La 20 septembrie 2004, în urma diverselor negocieri cu observatori internaţionali, inclusiv cu reprezentanţii Consiliului Europei, şcoala a fost reconectată la energie electrică şi la apă.
55. Regimul din „RMN” a permis redeschiderea şcolii în septembrie 2004, dar în alt spaţiu, închiriat de la autorităţile „RMN”. Şcoala în prezent foloseşte trei clădiri situate în diferite cartiere ale oraşului. Clădirea principală nu are cantină, laboratoare sau săli de sport şi nici un tip de transport public ajunge acolo. Guvernul Republicii Moldova a aprovizionat şcoala cu un autocar şi cu calculatoare. De asemenea, Guvernul a finanţat schimbarea instalaţiilor sanitare în una din clădiri.
56. Reclamanţii au depus o serie de petiţii şi plîngeri către autorităţile ruse şi moldoveneşti.
57. În anul academic 2002-2003 în această şcoală îşi făceau studiile 1751 de elevi comparativ cu numărul de 901 din 2008-2009.
c. Cercavschi şi Alţii (cererea nr. 18454/06)
58. Reclamanţii sunt copiii care îşi fac studiile la Liceul Ştefan cel Mare din Grigoriopol, părinţii acestora şi directorul şcolii.
59. În 1996, la cererea părinţilor şi a copiilor lor, şcoala la care se preda în baza unui curricular în grafia chirilică, a depus o serie de petiţii către regimul „RMN” cerînd să-i fie permisă utilizarea grafiei latine. În rezultat, între anii 1996 şi 2002, regimul „RMN” a organizat o întreagă campanie de reportaje denigratoare în presă, intimidări şi ameninţări din partea forţelor de securitate. Aceste măsuri au atins punctul culminant la 22 august 2002, atunci cînd poliţia transnistreană, a luat cu asalt şcoala, evacuînd profesorii, copii şi părinţii acestora care erau în interiorul clădirii. La 28 august 2002 Preşedintele Comitetului de elevi a fost arestat şi condamnat la 15 zile de arest administrativ. Ca urmare a acestui incident 300 de copii au părăsit şcoala.
60. Confruntîndu-se cu ocuparea clădirii de către regimul „RMN”, Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova a decis că şcoala trebuie să fie transferată temporar într-o clădire situată în Doroţcaia, un sat situat la aproape 20 kilometri de Grigoriopol şi care se află sub controlul autorităţilor din Republica Moldova. În fiecare zi, elevii şi profesorii sunt transportaţi spre Doroţcaia în autobuse oferite de către Guvernul Republicii Moldova. Ei sunt supuşi unor percheziţii a genţilor şi li se verifică identitatea de către funcţionari ai regimului „RMN”, fiind supuşi unor pretinse acte de hărţuire, cum ar fi scuipatul şi abuzul verbal.
61. Reprezentanţii şcolii au depus o serie de petiţii şi s-au plîns în legătură cu situaţia creată la OSCE, Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi la autorităţile Federaţiei Ruse şi ale Republicii Moldova. Autorităţile ruse au răspuns îndemnînd Republica Moldova şi „RMN” să procedeze la orice forme de negocieri pentru a soluţiona conflictul. Autorităţile moldoveneşti au informat reclamanţii că nu mai sunt în stare să facă ceva pentru ai ajuta.
62. În 2000-2001 la şcoală îşi făceau studiile 709 elevi, iar în 2008-2009 doar 169.
D. Rapoartele a instituţiilor internaţionale referitoare la situaţia referitoare la Transnistria în perioada de după adoptarea hotărîrii Ilaşcu şi alţii
1. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
63. La 16 septembrie 2005 Comitetul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) pentru Onorarea Obligaţiilor şi Angajamentelor de către Statele Membre ale Consiliului Europei (Comitetul de monitorizare) a elaborat un raport privind „Funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova”. Secţiunea privind Transnistria prevede următoarele:
“31. În ultimele luni au avut loc evoluţii majore noi, pe care Adunarea trebuie să le examineze cu o deosebită atenţie şi să le susţină în cel mai eficient mod posibil.
32. În rezultatul contactelor diplomatice intense dintre Republica Moldova şi Ucraina, la 22 aprilie, în timpul Summit-ului GUAM de la Chişinău, Preşedintele Ucrainei, Iuşcenko a propus un plan de 7 puncte în vederea soluţionării problemei transnistrene. ...
Obiectivul principal al acestui nou plan este de a găsi o soluţie de lungă durată prin democratizarea Transnistriei. Aceasta ar presupune:
– crearea condiţiilor pentru dezvoltarea democraţiei, societăţii civile, şi a unui sistem multi-partid în Transnistria;
– organizarea alegerilor libere şi democratice în Sovietul Suprem al Transnistriei, monitorizate de Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, Federaţia Rusă, Statele Unite şi alte ţări democratice, inclusiv Ucraina;
– transformarea formatului actual al operaţiunii de menţinere a păcii într-o misiune internaţională de observatori militari şi civili sub egida OSCE şi mărirea numărului de observatori militari ucraineni în regiune;
– admiterea de către autorităţile transnistrene a unei misiuni internaţionale de monitorizare, cu includerea experţilor ucraineni, la întreprinderile militaro-industriale din regiunea transnistreană;
– o misiune de monitorizare OSCE pe termen scurt în Ucraina pentru a verifica circulaţia bunurilor şi persoanelor peste frontiera moldo-ucraineană.
33. Textul integral al planului ucrainean a fost prezentat la 16-17 mai la o întrevedere a reprezentanţilor mediatorilor, ai Moldovei şi Transnistriei în Viniţa, Ucraina, după aproape o lună de „diplomaţie de mediere” dintre secretarul Consiliului de Securitate al Ucrainei Piotr Poroşenko şi consilierul prezidenţial al Moldovei Marc Tcaciuc.
34. Reacţiile au fost diverse, însă cu precauţie pozitive.
35. La 10 iunie, Parlamentul Moldovei a adoptat o „Declaraţie privind iniţiativa Ucrainei în problema reglementării conflictului transnistrean” şi două apeluri privind demilitarizarea şi privind promovarea criteriilor de democratizare a regiunii transnistrene a Republicii Moldova (a se vedea anexa II).
36. Declaraţia a salutat iniţiativa Preşedintelui Iuşcenko şi a exprimat speranţa că aceasta va deveni „un factor major în atingerea integrităţii teritoriale şi civile a Republicii Moldova”. Cu toate acestea, Parlamentul şi-a exprimat regretul în privinţa faptului că iniţiativa ucraineană nu a reflectat unele principii importante de reglementare, în primul rînd, retragerea trupelor ruse; demilitarizarea; principiile şi condiţiile democratizării regiunii şi stabilirea unui control transparent şi legal asupra segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Parlamentul a solicitat eforturi suplimentare din partea comunităţii internaţionale şi a Ucrainei în aceasta privinţă.
37. De asemenea, Parlamentul a criticat mai multe prevederi care ar putea „aduce atingere suveranităţii Republicii Moldova”, cum ar fi co-participarea Transnistriei la stabilirea politicii externe a Republicii Moldova şi propunerea de a crea aşa-numitul comitet de conciliere. Parlamentul a insistat asupra soluţionării conflictului în limitele prevederilor Constituţiei Republicii Moldova prin dialog cu noua conducere transnistreană, aleasă în mod democratic. Prin urmare, există mai multe divergenţe dintre iniţiativa Ucrainei şi abordarea privind implementarea acesteia aleasă de către Moldova.
38. Mediatorii în conflictul transnitrean (OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina) au declarat că planul oferea un imbold concret pentru reglementarea conflictului. La toate întrevederile lor recente, ei au solicitat reluarea dialogului direct şi continuu cu privire la reglementarea conflictului.
39. Mai discretă este poziţia Rusiei. Este clar că prin prezenţa sa militară şi economică şi datorită conexiunii puternice culturale şi linguistice cu Transnistria, Rusia ar dori să menţină influenţa sa puternică asupra teritoriului. Presa a scris recent despre existenţa unui „Plan de acţiuni de menţinere a influenţei ruse în Republica Moldova”, detaliile căruia sunt ţinute în secret. Rusia mai este încă puternic ataşată faţă de aşa-numitul „Memorandum Kozak” din anul 2003, care propunea Republicii Moldova o soluţie federală. Republica Moldova aproape acceptase planul; însă a refuzat să-l semneze în ultimul moment, sub pretinsa influenţă a vestului.
40. Pe parcursul ultimelor luni, au existat cîteva semne de tensiune. Spre exemplu, la 18 februarie, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a adoptat cu o majoritate de voturi o rezoluţie prin care a cerut de la Guvernul Rusiei aplicarea mai multor sancţiuni economice şi de alt gen împotriva Moldovei, cu excluderea Transnistriei, în cazul în care autorităţile moldoveneşti nu renunţă la „blocada economică a Transnistriei.” Sancţiunile includeau interzicerea importului de băuturi alcoolice şi produse de tutun din Moldova, introducerea preţului de piaţă mondial pentru exporturile gazului natural rusesc în Moldova şi vize pentru cetăţenii Republicii Moldova care intră în Federaţia Rusă.
41. Ambele apeluri ale Parlamentului Republicii Moldova au cerut sprijinul Consiliului Europei, iar în privinţa democratizării Transnistriei, implicarea activă în proces. În timpul vizitei noastre la Chişinău, interlocutorii noştri au subliniat în mod repetat importanţa expertizei şi experienţei organizaţiei noastre în această privinţă. Documentele adoptate de Parlamentul Republicii Moldova au fost transmise oficial de către Preşedintele Parlamentului Comitetului de Monitorizare „pentru examinare în cadrul exerciţiului de monitorizare al Moldovei” şi pentru „analiză, comentarii şi recomandări, precum şi idei din partea Adunării Parlamentare care ar putea contribui la democratizarea regiunii transnistrene şi reglementarea definitivă a conflictului”.
42. La prima vedere, planul urmează să fie examinat cu atenţie de Consiliul Europei, ca fiind organizaţia principală în domeniul democraţiei, drepturilor omului şi supremaţiei legii. Prin urmare, Comitetul ne-a împuternicit cu responsabilitatea de a vizita oraşele Kiev, Moscova, Bucureşti şi Bruxelles pentru a ne întîlni cu actorii principali responsabili de planul ucrainean şi a face cunoştinţă cu toate detaliile acestuia. În temeiul acestei informaţii, noi vom face propuneri concrete ca Adunarea să joace un rol efectiv în implementarea planului.
43. O serie de întrebări rămîn cu privire la implementarea planului ucrainean şi condiţiile stabilite de Parlamentul Republicii Moldova. Totuşi, în pofida tuturor încercărilor diplomatice eşuate, acesta are un avantaj mare. Acesta combină eforturile diplomatice cu măsurile specifice pentru democratizare, atît în Transnistria cît şi în Republica Moldova, care trebuie să servească drept un exemplu. Iniţiativa vine de asemenea într-un moment potrivit, deoarece aceasta coincide cu efortul major pentru democratizare şi integrare europeană în întreaga regiune.
44. Nu doar Republica Moldova, a cărei integritate teritorială şi suveranitate au fost violate, dar şi Europa în întregime nu mai poate permite existenţa acestei „găuri negre” pe teritoriul său. Transnistria este centrul diverselor tipuri de comerţ ilicit şi, în primul rînd, a traficului de arme şi contrabandă diversă. Viaţa politică continuă să fie dominată de poliţia secretă; libertăţile fundamentale sunt subminate.
45. Unul din elementele cele mai dificile pare să fie posibilitatea organizării alegerilor democratice în Transnistria. Pentru aceasta, în regiune trebuie să funcţioneze în mod liber partidele politice, mijloacele de informare şi societatea civilă. Alegerile locale din 27 martie din Transnistria (pentru alegerea consiliilor săteşti, orăşeneşti şi raionale, precum şi a preşedinţilor consiliilor săteşti şi raionale) au arătat că încă nu există o opoziţie cu adevărat puternică. Aceste alegeri au fost considerate drept un test pentru alegerile planificate pentru luna decembrie 2005 în Sovietul Suprem al Transnistriei.
46. Cu toate acestea, există unele evoluţii interesante, în special privind un grup de membri ai Sovietului Suprem condus de vice-preşedintele Evghenii Şevciuc. La 29 aprilie, acest grup a iniţiat un proiect ambiţios de modificări a „constituţiei” transnistreane, în scopul consolidării rolului acestui „parlament” vizavi de „preşedinte” şi executiv –oferindu-i, spre exemplu, dreptul la votul de neîncredere faţă de „miniştri” şi alţi funcţionari numiţi de „preşedinte”, sau dreptul de a controla activitatea şi cheltuielile executivului. La 18 mai, au fost adoptate în primă lectură unele modificări mai modeste, inclusiv un proiect de lege privind administraţia publică locală, care prevede că preşedinţii consiliilor raionale şi orăşeneşti trebuie să fie aleşi de consilieri prin vot secret. Dl. Şevciuc, de asemenea, promovează o iniţiativă legislativă de transformare a postului regional oficial „TV PMR” într-o instituţie de difuzare publică.
47. La 22 iunie, Sovietul Suprem a recomandat „preşedintelui” Smirnov să-l demită pe „ministrul” justiţiei Victor Balala. Balala, care este unul din cei mai apropiaţi aliaţi ai „preşedintelui”, a decis recent transferarea funcţiilor de înregistrare de la „ministerul” său la o „cameră de experţi” quasi-comercială.
48. La 22 iulie, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat în două lecturi Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria). Legea a instituit o unitate teritorială autonomă care este parte inseparabilă a Republicii Moldova şi – în limita împuternicirilor stabilite de Constituţia şi alte legi ale Republicii Moldova – soluţionează problemele date în competenţa ei. Legea prevede că localităţile din stînga Nistrului se pot alătura Transnistriei sau ieşi din aceasta în baza referendumurilor local organizate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.”
64. În lumina acestui raport, APCE a adoptat o rezoluţie în care a hotărît, inter alia, că:
“10. Adunarea salută reluarea negocierilor ca urmare a iniţiativei optimiste a Ucrainei de reglementare a conflictului transnistrean prin acordarea priorităţii democratizării. Ea speră că formatul actual de cinci membri, din care fac parte Republica Moldova, regiunea transnistreană, Rusia, Ucraina şi OSCE, va fi lărgit şi va include, de asemenea, şi Consiliul Europei. Ea subliniază necesitatea supravegherii efective a frontierei dintre Republica Moldova şi Ucraina, a depozitelor de armament precum şi producţia de armament. Avînd în vedere experienţa sa acumulată, Adunarea doreşte ca raportorii săi să se alinieze cu toate aceste evoluţii.
11. Orice reglementare a conflictului transnistrean trebuie să se bazeze pe principiul inviolabil al respectului absolut al integrităţii teritoriale şi a suveranităţii Republicii Moldovei. Potrivit principiului supremaţiei legii, orice soluţie trebuie să fie în concordanţă cu voinţa poporului exprimată în cadrul unor alegeri pe deplin libere şi democratice organizate de autorităţile recunoscute internaţional.”
2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
65. În Raportul său Anual pentru anul 2004, OSCE s-a referit la evenimentele din Transnistria după cum urmează:
„...Totuşi, cel mai perturbator fapt a reprezentat decizia Transnistriei din mijlocul lunii iulie de a închide şcolile moldoveneşti din regiunea transnistreană cu predare în grafia latină. Drept răspuns, partea moldovenească a suspendat participarea sa la negocierile pentru o reglementare politică în formatul care include cinci părţi.
Împreună cu co-mediatorii din Federaţia Rusă şi Ucraina, Misiunea s-a angajat într-un proces îndelungat de negocieri începînd din mijlocul lunii iulie şi pînă în toamnă, pentru a ameliora criza şcolilor şi a găsi şi implementa o soluţie. De asemenea, Misiunea a căutat să reducă tensiunile între părţi în domeniul libertăţii circulaţiei, a problemei loturilor de pămînt, şi a căilor ferate.”
În anul 2004, OSCE de asemenea a constatat că:
„În anul 2004, doar un singur eşalon cu aproximativ 1,000 tone de muniţii a fost evacuată din depozitele Grupului Operativ al forţelor ruse din Transnistria. Aproximativ 21,000 tone metrice de muniţii urmează a fi evacuate, împreună cu peste 40,000 arme mici şi uşoare şi aproximativ zece eşaloane cu echipament militar divers. Misiunea a continuat să coordoneze asistenţa tehnică şi financiară acordată Federaţiei Ruse pentru aceste activităţi .”
66. Raportul Anual din anul 2005 prevedea:
„Misiunea şi-a concentrat eforturile asupra relansării negocierilor de reglementare politică, blocate din vara anului 2004. Mediatorii din partea Federaţiei Ruse, Ucrainei, şi OSCE au avut consultări cu reprezentanţii de la Chişinău şi Tiraspol în ianuarie, mai şi septembrie. La întrunirea din mai, Ucraina a prezentat planul de reglementare al Preşedintelui Victor Iuşcenko, Spre reglementare prin democratizare. Această iniţiativă prevede democratizarea regiunii transnistrene prin organizarea unor alegeri internaţionale în organul legislativ regional, împreună cu măsurile de promovare a demilitarizării, transparenţei şi încrederii sporite.
În iulie, citînd planul ucrainean, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei. În cadrul consultărilor care au avut loc în Odesa în luna septembrie, Chişinăul şi Tiraspolul au fost de acord să invite UE şi SUA pentru a participa în procesul de negocieri în calitate de observatori. Negocierile oficiale au fost reluate într-un format lărgit în octombrie, după o pauză de 15 luni, şi au continuat în decembrie după întrunirea Consiliului Ministerial al OSCE din Ljubljana. La 15 decembrie, Preşedinţii Ucrainei şi al Federaţiei Ruse, Victor Iuşcenko şi Vladimir Putin, au emis o declaraţie comună prin care au salutat reluarea negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean.
În septembrie, Preşedinţii Voronin şi Iuşcenko au solicitat împreună preşedintelui în exerciţiu al OSCE să ia în consideraţie trimiterea unei Misiuni Internaţionale de Evaluare (MIE) pentru a analiza condiţiile democratice din Transnistria şi măsurile necesare pentru desfăşurarea unor alegeri democratice în regiune. În paralel, Misiunea OSCE a desfăşurat consultări şi a efectuat analize tehnice privind condiţiile de bază necesare pentru organizarea unor alegeri democratice în regiunea transnistreană, propuse în Planul Iuşcenko. La negocierile din octombrie, conducerea OSCE a fost rugată să continue consultările asupra posibilităţii de a organiza o MIE în regiunea transnistreană.
Împreună cu experţii militari din Federaţia Rusă şi Ucraina, Misiunea OSCE a finalizat elaborarea unui pachet de măsuri propuse pentru sporirea încrederii şi securităţii, care au fost prezentate de cei trei mediatori în iulie. Ulterior, Misiunea a început consultările asupra acestui pachet cu reprezentanţii de la Chişinău şi Tiraspol. Negocierile din octombrie au salutat posibilitatea unui progres privind consolidarea transparenţei prin schimbul reciproc al datelor militare, după cum este prevăzut în elementele acestui pachet.”
În privinţa chestiunii privind retragerea militară rusă, OSCE a menţionat:
„Pe parcursul anului 2005, nu a avut loc retragerea armamentului şi echipamentului rus din regiunea transnistreană. Aproximativ 20,000 tone metrice de muniţii urmează a fi evacuate. Comandantul Grupului Operaţional al forţelor ruse a raportat în mai că surplusul de 40,000 arme mici şi uşoare depozitate de forţele ruse în regiunea transnistreană au fost distruse. OSCE nu i s-a permis să verifice aceste afirmaţii.”
67. În anul 2006, OSCE a declarat următoarele:
„Referendumul de „independenţă” din 17 septembrie şi alegerile „prezidenţiale” din Transnistria din 10 decembrie – care nu au fost recunoscute şi nici monitorizate de către OSCE – au conturat cadrul politic al acestei activităţi ...
Pentru a stimula discuţiile privind reglementarea conflictului, la începutul anului 2006 Misiunea a elaborat documente prin care s-a propus: o posibilă delimitare de competenţe dintre autorităţile centrale şi regionale; un mecanism pentru monitorizarea uzinelor din complexul militaro-industrial al Transnistriei; un plan pentru schimbul de date militare; şi o misiune de evaluare pentru a aprecia condiţiile şi a formula recomandări pentru desfăşurarea unor alegeri democratice din Transnistria. Partea transnistreană, însă, a refuzat să continue negocierile după introducerea în martie a unor noi reguli vamale pentru exporturile din Transnistria, şi, astfel, nici un progres nu a fost posibil, inclusiv în privinţa derulării acestor proiecte. Încercările de a debloca acest impas prin intermediul consultărilor între mediatori (OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina) şi observatori (Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii) din aprilie, mai şi noiembrie, cît şi prin intermediul consultărilor mediatorilor şi observatorilor cu fiecare parte separat în octombrie nu au adus nici un rezultat. ...
La 13 noiembrie, un grup de 30 de şefi de delegaţii ale OSCE, împreună cu membrii Misiunii OSCE, au obţinut acces pentru prima dată din martie 2004 la depozitul de muniţii al Federaţiei Ruse din Colbasna, situat în apropierea frontierei moldo-ucrainene în partea de nord a Transnistriei. Cu toate acestea, pe parcursul anului 2006, nu a avut loc retragerea muniţiilor şi a echipamentului rus din Transnistria, şi peste 21,000 tone de muniţii mai rămîn depozitate în regiune...”
68. Raportul Anual pentru anul 2007 a precizat:
„Mediatorii în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE, şi observatorii, Uniunea Europeană şi Statele Unite, s-au întîlnit de patru ori. Mediatorii şi observatorii s-au întîlnit o dată, neformal, cu partea moldovenească şi cea transnistreană în octombrie. Toate întrunirile s-au axat asupra găsirii unor modalităţi de relansare a negocierilor oficiale de reglementare a conflictului, care, cu toate acestea, nu au fost reluate. ...
Misiunea a observat că pe parcursul anului 2007 nu a avut loc retragerea muniţiilor sau echipamentului rus. Fondul voluntar deţine resurse suficiente pentru a finaliza activităţile de retragere.”
69. În anul 2008, OSCE a remarcat:
„Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, şi liderul transnistrean, Igor Smirnov, s-au întîlnit în aprilie pentru prima dată în ultimii şapte ani, urmată de o altă întîlnire la 24 decembrie. Mediatorii de la OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina şi observatorii de la Uniunea Europeană şi Statele Unite s-au întîlnit de cinci ori. Întîlnirile neformale ale părţilor cu mediatorii şi observatorii au avut loc de cinci ori. Cu toate acestea, întîlnirile date, precum şi alte eforturi suplimentare prin intermediul diplomaţiei de mediere realizate de Misiune nu au dus la reluarea negocierilor oficiale în formatul „5+2”. ...
Pe parcursul anului 2008, nu a avut loc retragerea muniţiilor sau echipamentului rus din regiunea transnistreană. Fondul voluntar deţine resurse suficiente pentru a finaliza activităţile de retragere.”
3. Organizaţii non-guvernamentale internaţionale
70. În raportul său din 17 iunie 2004, „Moldova: tensiunil regionale cu privire la Transnistria” (Raportul European nr. 157), Grupul Internaţional de Criză (GIC) a constatat următoarele (extras din rezumat):
„Sprijinul acordat de către Federaţia Rusă autoproclamatei „Republici Moldoveneşti Nistrene” („RMN”), care nu este recunoscută de comunitatea internaţională, a împiedicat soluţionarea conflictului şi a stopat progresul Republicii Moldova spre o integrare mai amplă în structurile europene politice şi economice. În încercările sale recente şi în mare parte unilaterale de a soluţiona conflictul transnistrean, Rusia a demonstrat o mentalitate aproape de război rece. În ciuda retoricii încurajatoare în privinţa relaţiilor Rusiei şi Uniunii Europene (EU) şi a cooperării Rusiei cu SUA în domeniul reglementării conflictului şi a menţinerii păcii în Statele Noi Independente ale fostei Uniuni Sovietice (CSI), se pare că vechile obiceiuri dispar cu greu. Rusia nu doreşte să permită ca UE, SUA sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europe (OSCE) să joace un rol activ în soluţionarea conflictului, deoarece Moldova mai este încă privită la Moscova de către mulţi drept o sferă de interes geopolitic exclusiv al Rusiei.
Nu a fost dificil pentru Rusia să exploateze instabilitatea politică şi economică din Moldova în interesele sale proprii. În pofida acceptării unor termene limită concrete pentru retragerea trupelor sale, Rusia în mod repetat s-a retras, încercînd să impună o reglementare politică care ar asigura, prin intermediul unor prevederi constituţionale inechitabile, o influenţă continuă a Rusiei asupra proceselor decizionale din Republica Moldova şi prelungirea prezenţei sale militare sub pretextul forţelor pacificatoare. Pînă în prezent aceasta nu a dorit să-şi folosească influenţa asupra conducerii „RMN” pentru a promova o abordare în soluţionarea conflictului care ar echilibra interesele legitime ale tuturor părţilor.
Cercurile de afaceri din Ucraina şi Republica Moldova au devenit adepţii utilizării economiei tenebre a „RMN” în scopurile personale, participînd în mod regulat la reexport şi în alte practici ilegale. Unii au folosit influenţa politică pentru a preveni, a întîrzia, şi a împiedica luarea deciziilor care ar putea face presiuni asupra conducerii „RMN” de a face compromisuri. Acestea includ abolirea reglementărilor în domeniul taxelor, inclusiv celor vamale, favorabile afacerilor ilegale de reexport, asigurarea unui control efectiv de frontieră şi vamal, precum şi colectarea taxelor vamale la „frontierele” interne.
Cu sprijinul elitelor economice ale Rusiei, Ucrainei şi a Moldovei, conducerea „RMN” a devenit mai încrezută. Recunoscînd că recunoaşterea internaţională este puţin probabilă, aceasta s-a concentrat asupra conservării independenţei de facto prin crearea unei confederaţii vagi cu Moldova. Din păcate, liderii „RMN” – profitînd de contradicţiile existente în sistemele fiscale şi vamale ale Republicii Moldova şi „RMN” - continuă să obţină profituri substanţiale din activităţile economice legale şi ilegale, inclusiv din reexporturi, contrabandă şi producere de armament.
„RMN” a devenit un actor conştient cu interesele şi strategiile sale proprii, avînd o sferă limitată pentru manevre politice independente, însă o reţea vastă de relaţii economice şi de alt gen în Rusia, Moldova, şi Ucraina. Totuşi, aceasta rămîne foarte dependentă de sprijinul politic şi economic al Rusiei şi nu doreşte să fie pusă în poziţia în care ar trebui să acţioneze contrar politicii ruse. Deseori interesele Rusiei şi ale „RMN” se intersectează, însă în unele situaţii, liderii „RMN” au reuşit să elaboreze şi să implementeze strategii pentru a evita presiunea rusă, a tergiversa negocierile, a împiedica iniţiativele ruseşti, şi a submina politicile ruseşti prin provocarea dezacordurilor între co-mediatori şi prin valorificarea surselor alternative de sprijin extern.
Cea mai recentă încercare a Rusiei de a impune o reglementare – Memorandumul Kozak, în octombrie şi noiembrie 2003 – a arătat că influenţa sa, deşi universală, are limite clare. Rusia nu poate impune o reglementare a conflictului fără sprijinul Moldovei şi al comunităţii internaţionale, în special al jucătorilor cheie, cum ar fi OSCE, UE, şi SUA. O reglementare politică cuprinzătoare cere o abordare care ar putea concilia diferenţele dintre Rusia şi alţi actori internaţionali cheie, luînd în acelaşi timp în consideraţie interesele atît ale Guvernului Moldovei, cît şi ale „RMN”.
În pofida înţelegerii că Rusia nu trebuie să fie antagonistă, atracţia faţă de integrarea europeană este puternică în Republica Moldova. De curînd, chiar şi conducerea comunistă a Moldovei a subliniat necesitatea de a face mai multe pentru a atinge acest scop. În ultimul deceniu, însă, ţara rareori s-a aflat pe ecranele de radar ale vestului, şi ea va avea nevoie de un sprijin mult mai evident din partea UE şi SUA, pentru a rezista sprijinului politic şi material al Rusiei acordat „RMN” şi împiedicării de către partea transnistreană a procesului de negocieri. Actorii internaţionali trebuie de asemenea să ajute Moldova să-şi securizeze frontierele sale împotriva activităţilor ilicite economice care permit Transnistriei să se menţină şi care, de asemenea, afectează vecinii săi europeni.
Conflictul poate fi soluţionat doar dacă comunitatea internaţională îşi va folosi influenţa sa asupra Rusiei atît bilateral cît şi în cadrul OSCE. Doar în acest caz, şi cu un angajament mult mai determinat faţă de o reformă politică, economică şi administrativă din partea sa, Moldova va putea să-şi realizeze aspiraţiile sale europene. O strategie unică faţă de Moldova, Ucraina şi Rusia în cadrul Politicii Europene de Vecinătate a UE ar fi un prim pas necesar.”
71. În raportul său din 17 august 2006, „Viitorul incert al Moldovei” (Raportul European nr. 175), GIC a menţionat (extras din rezumat):
„După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, UE va avea hotar cu Moldova, un stat neconsolidat, divizat de un conflict şi atins de corupţie şi crimă organizată. Conducerea Moldovei şi-a declarat intenţia de a se alătura UE, dar angajamentul Moldovei faţă de valorile europene rămîne suspect, şi eforturile sale de a soluţiona conflictul cu regiunea separatistă - Transnistria, nu au reuşit să pună capăt unui impas ce durează deja cincisprezece ani. Tinerii nu au încredere în viitorul ţării şi părăsesc ţara într-un ritm alarmant. Ca Moldova să devină un vecin stabil al UE, e nevoie de mai multă implicare internaţională, nu numai în soluţionarea conflictului, dar şi în accelerarea reformelor interne, pentru a face ţara mai atractivă pentru cetăţenii săi.
Două iniţiative recente ale Uniunii Europene şi Ucrainei au generat speranţe că echilibrul puterilor în conflictul separatist se va schimba semnificativ. Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră (EUBAM) lansată la sfârşitul anului 2005 a contribuit la scăderea contrabandei pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, o sursă cheie de venituri pentru autorităţile de la Tiraspol, capitala Transnistriei. În acelaşi timp, implementarea de către Kiev a unui nou regim vamal pentru a ajuta Moldova să controleze exporturile transnistrene a redus capacitatea întreprinderilor din regiunea separatistă de a opera fără supravegherea Moldovei, constituind o lovitură psihologică serioasă.
Cu toate acestea, optimismul că aceste măsuri vor forţa în cele din urmă Transnistria să facă concesii diplomatice, pare să fi fost fals. Chiar dacă EUBAM s-a bucurat de unele succese semnificative, contrabanda la scara largă continuă în mod special din cauza bugetului său insuficient şi al numărului mic al participanţilor la misiune. Nici regimul vamal ucrainean nu a avut un efect decisiv asupra întreprinderilor transnistrene, care au posibilitatea de a comercializa liber şi cu profit produsele lor în continuare aşa cum o făceau şi în trecut. Mai mult, incertitudinea politică internă a ridicat înrebări dacă Kiev-ul va continua să aplice noile reglementări.
Rusia a intensificat ajutorul pentru Transnistria, trimiţînd ajutoare economice şi aplicînd sancţiuni Moldovei, printre care şi interdicţia exporturilor vinurilor pe piaţa rusă, una din sursele principale de venit a Moldovei. Moscova refuză să-şi retragă trupele, dislocate în Transnistria încă de pe timpul Uniunii Sovietice, a căror prezenţă contribuie la păstrarea status quo-ului în regiune. Beneficiind de susţinerea Rusiei, liderul transnistrean, Igor Smirnov, nu are motive să accepte un compromis pe calea către independenţă. Negocierile mediate la nivel internaţional între cele două părţi nu duc la nimic, în pofida prezenţei UE şi SUA în calitate de observatori, din 2005. Chiar dacă se ajunsese la o înţelegere comună referitor la nivelul de autonomie, Moldova şi-a consolidat poziţia pentru a corespunde intransigenţei Transnistriei.”
72. În raportul său intitulat „Libertatea în lume 2009”, organizaţia americană Freedom House a comentat, inter alia:
„Moldova a respins planul de federalizare susţinut de Rusia în noiembrie 2003 după ce acest plan a provocat proteste publice. Ultima rundă de negocieri oficiale multilaterale a avut loc la începutul anului 2006, şi la referendumul transnistrean din septembrie 2006 alegătorii au susţinut în mare parte cursul spre independenţă cu scopul de a adera eventual la Rusia, deşi legitimitatea alegerilor nu a fost recunoscută de Republica Moldova sau de comunitatea internaţională.
În lipsa unor negocieri active în formatul 5+2, Voronin a purtat discuţii bilaterale cu Rusia şi a întreprins mai multe măsuri pentru a aduce politica externă a Moldovei în conformitate cu cea a Kremlinului. În cea mai mare parte a anului 2008, el a insistat ca Rusia să accepte o propunere în baza căreia Transnistria va primi o autonomie semnificativă în cadrul Republicii Moldova, o prezenţă puternică şi unitară în Parlamentul Republicii Moldova, şi dreptul de a secesiona de Republica Moldova dacă aceasta se va uni în viitor cu România. Drepturile de proprietate ale Rusiei vor fi respectate, şi trupele ruse vor fi înlocuite cu observatori civili. Voronin a justificat „consultările” sale separate cu Rusia, spunînd că orice reglementare se va finaliza în formatul 5+2.
Problema transnistreană a persistat şi a avut un grad sporit de urgenţă în august 2008, după ce Rusia a avut un conflict armat de scurtă durată cu Georgia şi a recunoscut independenţa celor două regiuni separatiste aflate acolo. Oficialii ruşi au declarat că ei nu planificau recunoaşterea „RMN”, însă au avertizat Moldova să nu adopte o atitudine conflictuală după exemplul Georgiei. Guvernul Republicii Moldova, la rîndul său, a respins orice comparaţie şi şi-a reiterat angajamentul de a avea negocieri paşnice. Unii experţi şi-au exprimat îngrijorarea că în cadrul discuţiilor bilaterale Rusia ar putea impune Moldovei o reglementare rigidă a conflictului şi apoi ar putea recunoaşte „RMN” în cazul în care planul ar fi fost respins.
Relaţiile preşedintelui Transnistriei, Igor Smirnov, cu Voronin au rămas tensionate în decursul anului, deoarece liderul moldovean a negociat pe la spatele lui Smirnov şi şi-a exprimat frustrarea sa vizibilă în privinţa conducerii „RMN”. Cei doi s-au întîlnit în aprilie pentru prima dată din anul 2001, apoi din nou în decembrie. Cîteva zile după întîlnirea din aprilie, preşedintele României Traian Băsescu s-a referit în mod indirect asupra perspectivei unei divizări în care Ucraina va absorbi Transnistria şi România va anexa însăşi Moldova, determinîndu-l pe Voronin să-l acuze de sabotarea negocierilor. Între timp, preşedintele rus Dmitri Medvedev s-a întîlnit separat cu Voronin şi Smirnov pe parcursul anului...
Drepturile politice şi libertăţile civile
Locuitorii Transnistriei nu îşi pot alege liderii în mod democratic, şi nu pot participa în mod liber la alegerile din Republica Moldova ...
Corupţia şi crima organizată sunt probleme serioase în Transnistria ...
Libertatea presei este restricţionată ...
Libertatea religioasă este limitată ...
Cu toate că cîteva mii de elevi studiază limba moldovenească în grafia latină, această practică este restricţionată. Limba moldovenească şi alfabetul latin sunt asociate cu sprijinirea unirii cu Republica Moldova, în timp ce limba rusă şi grafia chirilică sunt asociate obiectivelor separatiste. Părinţii care îşi trimit copii la şcolile ce folosesc grafia latină, şi şcolile însăşi, sunt victime ale unei hărţuiri regulate din partea serviciilor de securitate.
Autorităţile limitează grav libertatea de întrunire şi rareori eliberează autorizaţiile necesare pentru a desfăşura proteste publice ...
Sistemul judecătoresc serveşte intereselor puterii executive şi, în general, realizează voinţa autorităţilor ...
Autorităţile discriminează etnicii moldoveni, care constituie aproximativ 40 procente din populaţie. Se consideră că etnicii ruşi şi ucraineni formează împreună marea majoritate a populaţiei, şi se pare că o treime din locuitorii regiunii deţin paşapoarte ruseşti.”
DREPT INTERNAŢIONAL RELEVANT
A. Proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional cu privire la răspunderea statelor pentru actele internaţionale ilicite
73. Comisia de Drept Internaţional (CDI) a adoptat în august 2001 Proiectul de articole cu privire la răspunderea statelor pentru actele internaţionale ilicite („Proiect de Articole”). Capitolul II al Proiectului de Articole reglementează „Atribuirea conduitei unui stat” şi prevede:
„Articolul 4: Conduita organelor unui stat
1. Conduita unui organ al statului trebuie considerată drept un act al statului în temeiul dreptului internaţional, fie că organul exercită funcţii legislative, executive, judiciare sau orice alte funcţii, indiferent de poziţia pe care o are în organizarea statului, şi indiferent de locul organului în sistemul central de guvernămînt sau în unitatea teritorială a statului.
2. Un organ include orice persoană sau entitate care are acest statut în conformitate cu legislaţia internă a statului.
Articolul 5: Conduita persoanelor sau entităţilor investite cu autoritatea guvernamentală
Conduita persoanei sau entităţii care nu este un organ al statului în sensul articolului 4, dar care este împuternicită prin legea acestui stat să exercite elementele autorităţii guvernamentale trebuie considerată drept un act al statului în temeiul dreptului internaţional, cu condiţia că persoana sau entitatea acţionează în cazul dat în această capacitate.
Articolul 6: Conduita organelor puse la dispoziţia statului de către un alt stat
Conduita unui organ pus la dispoziţia statului de către un alt stat trebuie considerată drept un act al primului stat în temeiul dreptului internaţional, dacă organul acţionează în exercitarea elementelor autorităţii guvernamentale ale statului la dispoziţia căruia este pus.
Articolul 7: Exces de autoritate sau încălcarea instrucţiunilor
Conduita unui organ al statului sau al unei persoane sau entităţi împuternicite să exercite elementele autorităţii guvernamentale trebuie considerată drept un act al statului în temeiul dreptului internaţional, dacă organul, persoana sau entitatea acţionează în această capacitate, chiar dacă acesta face exces de autoritate sau încalcă instrucţiunile.
Articolul 8: Conduita direcţionată sau controlată de stat
Conduita unei persoane sau a unui grup de persoane trebuie considerată drept un act al statului în temeiul dreptului internaţional, dacă persoana sau grupul de persoane acţionează de fapt în comportamentul său în baza instrucţiunilor, sau în baza direcţiilor sau sub controlul acelui stat.
Articolul 9: Conduita desfăşurată în absenţa sau nereprezentarea autorităţilor oficiale
Conduita persoanei sau grupului de persoane trebuie considerată drept un act al statului în temeiul dreptului internaţional, dacă persoana sau grupul de persoane exercită de fapt elementele autorităţii guvernamentale în absenţa sau nereprezentarea autorităţilor oficiale şi în circumstanţele care cer exercitarea acestor elemente ale autorităţii.
Articolul 10: Conduita unei mişcări rebele sau de alt gen
1. Conduita unei mişcări rebele care devine noul guvern al statului trebuie considerată drept un act al acestui stat în temeiul dreptului internaţional.
2. Conduita unei mişcări rebele sau de alt gen, care reuşeşte să stabilească un nou stat în partea din teritoriul statului pre-existent sau pe teritoriul aflat în administraţia sa trebuie considerată drept un act al noului stat în temeiul dreptului internaţional.
3. Acest articol nu va prejudicia atribuirea statului a oricărei conduite, care deşi este asociată mişcării în cauză, totuşi trebuie considerată drept un act al acestui stat în temeiul articolelor 4 la 9.
Articolul 11: Conduita recunoscută şi adoptată de către stat ca fiind a lui proprie
Conduita care nu poate fi atribuită statului în baza articolelor de mai sus trebuie totuşi considerată drept un act al acestui stat în temeiul dreptului internaţional dacă şi în măsura în care statul recunoaşte şi adoptă conduita în cauză ca fiind a lui.”
B. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ)
74. În Cauza privind aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia şi Herzegovina c. Serbiei şi Muntenegrului), hotărîrea din 26 februarie 2007, CIJ a statuat, cu privire la problema răspunderii statului:
„391. Prima chestiune ridicată de această dispută este dacă în principiu există posibilitatea de a atribui statului conduita unor persoane – sau unor grupuri de persoane - care, deşi nu au statutul juridic de organe ale statului, de fapt acţionează sub un control atît de strict din partea statului, încît trebuie să fie tratate ca şi organele de acestuia în scopurile atribuirii necesare care conduce la răspunderea statului pentru comiterea unui act internaţional ilicit. Curtea, de fapt, a examinat deja această chestiune, şi a oferit în principiu un răspuns la aceasta, în Hotărîrea sa din 27 iunie 1986 în cauza privind Activităţile militare şi paramilitare în/şi împotriva Nicaragua (Nicaragua c. Statelor Unitel ale Americii) (Cu privire la Fond, Hotărîre, Rapoartele C.I.J. 1986, p. 62-64). În paragraful 109 al acestei Hotărîri, Curtea a precizat că Instanţa trebuia să
„determine . . . dacă relaţia „contras” cu Guvernul Statelor Unite era atît de similară unei relaţii de dependenţă pe de o parte şi control pe de altă parte, încît ar fi corect de a egala „contras”, în scopuri legale, cu un organ al Guvernului Statelor Unite, sau ca acţionînd în numele acestui Guvern” (p. 62).
Ulterior, examinînd faptele în lumina informaţiei pe care o posedă, Curtea a menţionat că „nu există o dovadă clară a faptului dacă Statele Unite au exercitat de fapt un asemenea grad de control în toate domeniile, încît ar putea să justifice tratarea „contras” ca acţionînd din numele său” (para. 109), şi a ajuns la concluzia că „dovezile de care dispune Curtea . . . sunt insuficiente pentru a demonstra dependenţa completă a [„contras”] de ajutorul Statelor Unite”, astfel Curtea „nu a avut posibilitatea să determine dacă forţa „contras” poate fi egalată, în scopuri legale, cu forţele Statelor Unite” (p. 62-63, para. 110).
392. Pasajele citate arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, persoanele, grupurile de persoane sau entităţile pot fi asimilate, în scopul răspunderii internaţionale, cu organele de stat chiar dacă acest statut nu rezultă din dreptul intern, cu condiţia ca, de fapt, persoanele, grupurile de persoane sau entităţile să acţioneaze în ‘dependenţă totală’ de stat, fiind, într-un final, doar instrumentele acestuia. În acest caz, este potrivit de a privi dincolo de simplu statut legal, pentru a înţelege realitatea relaţiei dintre persoana care acţionează, şi statul de care ea este atît de strîns legată încît nu nu pare a fi nimic mai mult decît agentul său: orice altă soluţie ar permite statelor să se eschiveze de răspunderea lor internaţională alegînd să acţioneze prin intermediul persoanelor sau entităţilor a căror independenţă presupusă ar fi o simplă ficţiune.
393. Totuşi, asimilarea persoanelor sau entităţilor cu organele de stat atunci cînd ele nu au acest statut în temeiul dreptului intern trebuie să fie efectuată doar în mod excepţional, deoarece aceasta necesită demonstrarea unui grad deosebit de înalt de control al statului asupra acestora, o relaţie care a fost citată în Hotărîrea Curţii în mod expres mai sus ca „dependenţă completă”. ...”
CIJ a mai constatat că Serbia nu era direct responsabilă de genocidul din perioada războiului din Bosnia din anii 1992-1995. Instanţa a hotărît totuşi că Serbia a încălcat obligaţia sa pozitivă de a preveni genocidul, în temeiul Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, prin faptul că nu întreprins toate măsurile posibile pentru a opri genocidul care a avut loc în Srebreniţa în iulie 1995 şi nu l-a transferat pe Ratko Mladić, învinuit de comiterea genocidului şi complicitate la genocid, pentru procesul iniţiat de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia.
PLÎNGERI
75. Reclamanţii s-au plîns despre închiderea şcolilor şi hărţuirea lor de către autorităţile “RMN”, în conformitate cu Articolul 2 al Protocolului Nr. 1 la Convenţie şi Articolele 3 şi 8 din Convenţie, separat şi în conexiune cu Articolul 14.
ÎN DREPT
I. DACĂ RECLAMANŢII INTRĂ SUB JURISDICŢIA UNUIA SAU A AMBELOR STATE RESPONDENTE
A. Susţinerile părţilor
1. Reclamanţii
76. Reclamanţii au pretins că Republica Moldova a ratificat Convenţia ca un instrument producînd efecte pe întreg teritoriul său. Curtea a constatat că rezerva Guvernului formulată la momentul ratificării, precum că s-ar afla în imposibilitate să garanteze asigurarea respectării dispoziţiilor Convenţiei în ceea ce priveşte acţiunile sau inacţiunile autorităţilor „RMN”, nu este valabilă, deoarece efectul acesteia ar fi condus la lipsa unei protecţii oferite de Convenţie populaţiei din regiunea controlată de autorităţile „RMN” pentru o perioadă nedeterminată de timp (Ilaşcu şi Alţii c. Moldovei şi Rusiei (dec), nr. 48787/99, CEDO 2004-VII). În hotărîrea Ilaşcu, pre-citată, Curtea a constatat că deşi Guvernul Republicii Moldova nu îşi exercită autoritatea asupra „RMN”, el are obligaţia pozitivă de a întreprinde măsuri pentru a asigura reclamanţilor drepturile garantate de Convenţie. Obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova cu privire la Transnistria presupun, pe de o parte, că Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist şi, pe de altă parte, să întreprindă toate măsurile la dispoziţia sa, de ordin politic, economic, juridic, pentru a recăpăta controlul său pe acest teritoriu. Reclamanţii au acuzat Guvernul Republicii Moldova de lipsa unei strategii efective în ce priveşte negocierea pentru a soluţiona conflictul sau pentru a destabiliza regimul „RMN”. În special, problema privind retragerea armamentului şi a forţelor ruseşti din regiune nu a mai fost ridicată de Republica Moldova la nivel internaţional din 2007. Mai mult ca atît, se pare că politica moldovenească a sporit gradul de dependenţă economică a ţării faţă de Federaţia Rusă. În 2009 sursa cea mai importantă de energie electrică din întreaga ţară a devenit Centrala Electrică Moldovenească, deţinută de o companie rusă şi situată în Transnistria. Republica Moldova era, de asemenea, dependentă de Rusia din cauza gazului şi nu a încercat să găsească o sursă alternativă de aprovizionare. Astfel, erau slabe pîrghiile de influenţă politică a Republicii Moldova întru asigurarea retragerii trupelor militare ruseşti din regiune. Reclamanţii au criticat, de asemenea, Guvernul Republicii Moldova pentru că nu a reuşit să furnizeze un număr suficient de poliţişti şi judecători pentru a aplica legislaţia penală a Republicii Moldova în regiunea controlată de „RMN” şi pentru omisiunea de a asigura accesul populaţiei care locuieşte în regiune la ziarele şi la audiovizualul din Republica Moldova. Ajutorul financiar acordat şcolilor reclamanţilor nu era suficient pentru a satisface obligaţia pozitivă a Republicii Moldova. Acesta era nivelul minim de asistență acordat tuturor şcolilor de stat din Republica Moldova.
77. Reclamanţii au subliniat că închiderea şcolilor a avut loc în iulie 2004, la un timp foarte scurt după ce Curtea, în hotărîrea sa Ilaşcu şi Alţii (pre-citată) din 8 iulie 2004, a constatat că evenimentele ce au avut loc în Transnistria cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Conform afirmaţiilor reclamanţilor, regimul separatist din „RMN” a fost creat în 1991-1992 cu susţinerea Rusiei. Deşi are propriile autorităţi şi administraţie, acesta a rămas sub controlul efectiv, sau cel puţin sub influenţa a factorilor de decizie a Rusiei şi a supravieţuit doar datorită ajutorului militar, economic, financiar şi politic al Rusiei.
78. În plus, începînd cu iulie 2004, în perioada cînd reclamanţii doreau să obţină despăgubiri pentru situaţia lor, Rusia continua să sprijine „RMN”. Un exemplu a fost reacţia Rusiei la declaraţia semnată la 30 decembrie 2005 de Republica Moldova şi Ucraina în vederea reglementării exportului de mărfuri efectuat de companiile transnistrene. Acordul a intrat în vigoare la 1 martie 2006. La 4 martie 2006 Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a reacţionat prin publicarea unui comunicat de presă acuzînd Guvernul Ucrainei de omisiunea de a „lua în calcul realitatea” situaţiei din Transnistria şi de încercarea de a plasa „RMN” sub o presiune economică şi să o forţeze, prin urmare, să capituleze. La 7 martie 2006 o delegaţie formată din membri ai Serviciului de Securitate al Federaţiei Ruse şi ai Ministerului Afacerilor Externe au efectuat o vizită în Transnistria. La 25 martie 2006, printr-o acţiune care a fost condamnată de autorităţile moldoveneşti ca fiind ilegală, Rusia a livrat peste 230 tone de medicamente şi alimente Transnistriei. Pe parcursul aceleiaşi perioade, Rusia a impus o interdicţie asupra importului de vinuri moldoveneşti pe motiv că acestea nu îndeplineau standardele de calitate necesare.
79. Reclamanţii au pretins că economia „RMN” era dependentă şi orientată spre Rusia. Majoritatea companiilor din regiune erau deţinute de Rusia. În timpul recentei „crize a gazului”, cînd Rusia a încetat livrarea gazului către Ucraina şi către un număr de alte ţări pe motiv neachitărilor de facturi, Rusia a continuat să aprovizioneze „RMN”, care avea o datorie similară şi, în plus, i-a oferit credite şi alte tipuri de ajutor.
80. Federaţia Rusă a furnizat „RMN” materiale didactice în limba rusă fără a informa sau consulta Guvernul Republicii Moldova. Numeroase instituţii de învăţămînt superior din Rusia au deschis filiale în „RMN” şi au recunoscut diplomele eliberate de „Ministerul Educaţiei al RMN”. Rusia a caracterizat acest ajutor şi cooperare ca fiind componenta programului său general de asistenţă a cetăţenilor ruşi care locuiesc peste hotare. Cu toate acestea, nivelul asistenţei acordate şi omisiunea de a o expedia prin intermediul autorităţilor moldoveneşti au condus la o negare a suveranităţii Republicii Moldova asupra regiunii.
81. În plus, Rusia încă nu şi-a retras forţele militare din regiune, încălcînd astfel toate angajamentele internaționale. Deşi numărul efectivului s-a redus din 1992, prezența militară existentă era totuşi semnificativă, precum şi existenţa depozitelor de muniţii. La momentul producerii evenimentelor de care s-au plîns reclamanţii în iulie/august 2004, în Transnistria mai erau dislocate aproximativ 20 887 tone de muniţii ruseşti şi 10 eşantioane pline cu echipament militar. În conformitate cu informaţia publicată de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), autorităţile din ”RMN” au blocat retragerea trupelor ruseşti în semn de protest, atît împotriva refuzului Republicii Moldova de a semna Memorandumul Kozak şi a refuzului acesteia de a anula datoriile ”RMN” către compania rusă de gaz, Gasprom, precum şi în cadrul unei ”blocade economice” împotriva Republicii Moldova drept represalii pentru acordul de frontieră moldo-ucrainean (a se vedea mai sus paragraful 41). În rezultatul acestei acţiuni a ”RMN”, retragerea echipamentului şi personalului rus a rămas îngheţată. La 14 martie 2006 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluţie solicitînd Rusiei să înceteze cooperarea cu ”RMN” şi să-şi retragă muniţiile şi trupele, însă Rusia nu s-a conformat. La 26 august 2008, ziua în care Rusia a recunoscut independenţa Abhaziei şi a Osetiei de Sud, Ministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a declarat că ”părţile implicate în conflictul transnistrean sunt gata să revină asupra ”Planului Kozak”. Reclamanţii au interpretat acest comentariu şi, în special momentul în care a fost făcut, drept fiind un şantaj politic asupra Republicii Moldova din partea Rusiei.
82. Curtea a examinat corelaţia dintre separatiştii transnistreni şi Federaţia Rusă în hotărîrea Ilaşcu, pre-citată, în paragrafele 137-161. Au existat dovezi indirecte care au indicat că Guvernul Rusiei se bucura de o relaţie apropiată cu liderii ”RMN”. ”Ministrul Justiţiei” al ”RMN” între anii 2000 şi 2005, Victor Balala, a fost membru al Dumei de Stat a Federaţiei Ruse pînă în 1996/1997. ”Ministrul securităţii statului al RMN” era Vladimir Antiufeev, fost general rus. Majoritatea liderilor ”RMN” deţineau cetăţenia Federaţiei Ruse şi mulţi dintre ei au obţinut-o relativ recent. Rusia a protestat împotriva politicii Uniunii Europene de a refuza în acordarea de vize de călătorie pentru liderii ”RMN”. Reprezentanţi ai Rusiei şi arsenalul militar rus erau implicaţi în paradele anuale de celebrare a ”creării RMN”.
83. În concluzie, reclamanţii au subliniat că, după cum a fost arătat şi în rapoartele unor organizaţii non-guvernamentale foarte respectate, cum ar fi International Crisis Group (a se vedea mai sus paragrafele 70-71), acţiunile Federaţiei Ruse în calitate de stat-garant în conflictul transnistrean, au subminat eforturile de a instaura supremaţia dreptului şi respectul pentru drepturile omului în regiune. Rusia şi-a folosit influenţa şi controlul asupra ”RMN” pentru a-şi realiza propriile sale interese politice şi geopolitice în regiune. Rusia a purtat responsabilitatea pentru supravieţuirea în continuare a regimului separatist şi, prin urmare, pentru încălcările drepturilor omului suferite de reclamanţi.
2. Guvernul Republicii Moldova
84. Guvernul Republicii Moldova a acceptat că Transnistria cade sub jurisdicţia sa teritorială. Cu toate acestea Guvernul a subliniat că jurisdicţia sa nu era efectivă; legile Republicii Moldova nu puteau fi aplicate pe teritoriul secesionist. Guvernul s-a referit la această situaţie atunci cînd Republica Moldova a făcut o rezervă în momentul semnării Convenţiei.
85. Regimul ”RMN” nu a fost recunoscut la nivel internațional. Cu toate acestea, deşi Guvernul Republicii Moldova încă nu a depus nici o plîngere la Curtea Internaţională de Justiţie, acesta considera că ”RMN” era susţinută politic, militar şi economic de Federaţia Rusă, cu încălcarea principiului suveranităţii statului. Drept rezultat, Curtea a constatat în paragraful 341 al hotărîrii Ilaşcu şi alţii că: ”... în confruntarea cu un regim susţinut militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă, Moldova ar putea face puţine întru a-şi restabili autoritatea asupra teritoriului transnistrean.” Prin urmare, în materie de responsabilitate internaţională, Republica Moldova nu putea fi ţinută responsabilă pentru acţiunile întreprinse de separatiştii transnistreni în legătură cu persecutarea etnică şi lingvistică de care s-au plîns reclamanţii. Mai mult decît atît, Republica Moldova a întreprins toate măsurile care i-au stat în puteri pentru garantarea drepturilor reclamanţilor.
86. Curtea a constatat de asemenea în Ilaşcu că responsabilitatea Federaţiei Ruse era angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luînd în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc (paragrafele 382 şi 394). Guvernul Republicii Moldova a fost prin urmare surprins de afirmaţia făcută de Guvernul rus în scrisoarea sa adresată Curţii la 7 septembrie 2007, că situaţia s-a schimbat de la începutul anului 1990 şi că ”Transnistria nu este o terra nullius în termenii dreptului internaţional, aceasta se autodetermină ca un stat suveran”. În susţinerea acestei poziţii Guvernul Rusiei a citat un raport intitulat ”Suveranitatea Statului Prednestrovskaia Moldavskaya Respublica (Prednestrovie) în conformitate cu dreptul internațional” elaborate de Consiliul Internaţional pentru Instituţii Democratice şi Suveranitatea Statului (CIIDSS). CIIDSS era unica organizaţie din lume care îndrăznise să publice un raport luînd o poziţie în opoziţie direct cu cea luată de comunitatea internațională. Mai mult, identitatea membrilor CIIDSS şi credibilitatea acestora au fost puse sub dubiu serios: unii comentatori au pretins că organizaţia a fost creată doar pentru a reprezenta interesele Rusiei cu privire la conflictul transnistrean; alţii - că rapoartele acesteia erau plasate pe internet de către falsificatori transnistreni.
3. Guvernul Federaţiei Ruse
87. Guvernul Rusiei a subliniat că una dintre condiţiile necesare, în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a surveni o responsabilitate a statului este posibilitatea că comportamentul în speţă să-i fie atribuit în sarcina statului. Guvernul a făcut referire la capitolul II din Proiectul articolelor ale CID şi jurisprudenţa CIJ în sensul că comportamentul altor persoane decît propriile autorităţi ale statului ar putea fi considerate ca acţiuni ale statului respectiv numai în cazul în care acestea au acţionat în conformitate cu instrucţiunile statului sau sub conducerea şi controlul acestuia, în măsura în care a existat o relaţie de ”dependenţă totală” între autorităţile de stat şi persoanele în cauză, controlul în ceea ce priveşte fiecare operaţiune în care au avut loc pretinsele violări (a se vedea mai sus paragrafele 73-74). Convenţia face parte din dreptul internaţional şi Curtea ar trebui să ia în consideraţie hotărîrile CIJ atunci cînd o interpretează (Convenţia).
88. În plus, potrivit jurisprudenţei potrivit Curţii, în special, decizia în cauza Banković şi Alţii c. Belgiei şi 16 Altor State Contractante (dec.) [MC], nr. 52207/99, CEDO 2001‑XII, jurisdicţia, în temeiul Articolului 1 din Convenţie, este în primul rînd una teritorială şi doar în circumstanţe excepţionale o acţiune săvîrşită în afara teritoriului ar putea duce la exercitarea jurisdicţiei în sensul Articolului 1. Un astfel de exemplu, la care s-a făcut referire în Banković (paragraful 70), este ” atunci cînd, în rezultatul unei acţiunii militare (legale sau ilegale), [un stat] a exercitat un control efectiv al unei zone situate în afara teritoriului său național” (a se vedea , de asemenea, şi Loizidou v. Turciei (obiecţii preliminare), 23 martie 1995, seria A, nr. 310 şi. Cipru c. Turciei [MC], nr. 25781/94, CEDO 2001-IV). Guvernul Rusiei a susţinut că concluzia Curţii în hotărîrea Ilaşcu, citată mai sus, a fost una eronată în ceea ce priveşte jurisdicţia Federaţiei Ruse. În Ilaşcu, Curtea nu a aplicat testul unui ”control efectiv” care fusese aplicat în cazurile anterioare. În schimb, Curtea a constatat în Ilaşcu, la paragraful 392, că:
“... „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă”.
Încrederea Curţii în ”influenţa decisivă” a Rusiei a dus la o aplicare a principiilor care au fost în contradicţie cu decizia Banković, dar care nu ar trebui să fi urmată şi în prezentă speţă. Raţionamentul Curţii în Ilaşcu a fost eronat în măsura în care Instanţa a inversat conceptele de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate”. În dreptul internaţional, după cum a fost confirmat în Banković, ”jurisdicţia” este o noţiune primară, iar ”responsabilitatea” una derivată. Cu toate acestea, în Ilaşcu Curtea de fapt a considerat că, deoarece Rusia avea ”responsabilitatea” pentru evenimentele din Transnistria, Aceasta avea, de asemenea, şi ”jurisdicţia”.
89. În orice caz, Guvernul Rusiei a susţinut că prezenta cauză este diferită de Ilaşcu. Curtea a constatat în Ilaşcu că reclamanţii au fost arestaţi în iunie 1992, cu participarea soldaţilor Armatei a Paisprezecea şi această circumstanţă a servit drept factorul decisiv pentru Curte în atribuirea responsabilităţii Federaţiei Ruse, deşi arestarea a avut loc cu aproximativ şase ani înainte ca Federaţia Rusă să ratifice Convenţia. În speţă nu a existat o implicare a trupelor ruse sau a altor agenţi de stat ai Rusiei la închiderea şcolilor cu predare în grafie latină. Implicarea Rusiei a fost doar în calitate de mediator.
90. În opinia Guvernului Rusiei, autorităţile de facto din Transnistria nu au fost niciodată şi nu sunt nici în prezent autorităţi ale Federaţiei Ruse, şi nu au acţionat în conformitate cu instrucţiunile sale sau sub controlul acesteia. Rusia nu a fost o putere de ocupaţie în Transnistria şi nu şi-a asumat niciodată rolul autorităţilor transnistrene existente. Există o mare diferenţă între situaţia din Transnistria şi cea din Ciprul de Nord. Nu în ultimul rînd, Curtea a constatat în Loizidou şi în Cipru c. Turciei că au existat peste 30 000 de soldaţi turci staţionaţi în Ciprul de Nord, dislocaţi pe întreg teritoriul şi deţinînd controlul comunicaţiilor. Dimpotrivă, în Transnistria nu a existat vreo intervenţie militară a Rusiei în scopul de a exercita controlul. Pe parcursul perioadei conflictului militar trupele ruse, care abia încetaseră să mai fie trupe sovietice şi două treimi din care erau originari din regiune, au fost prinşi de evenimente într-un loc în care erau staţionaţi timp de mulţi ani. Restul trupelor GOR din Transnistria nu au fost implicate în vreo activitate, cu excepţia pazei depozitelor de arme, care urmau să fie retrase. În plus, erau 400 de soldaţi ruşi care făceau parte din forţele de menţinere a păcii staţionate în Transnistria în conformitate cu acordurile internaţionale. Orice subordonare a autorităţilor transnistrene faţă de autorităţile din Federaţia Rusă nu se pune în discuţie; aceasta a fost, de asemenea, demonstrat şi de faptul că administraţia locală a împiedicat în mod repetat eforturile de a retrage arsenalul militar rus care mai rămaseră. Autorităţile locale şi-au păstrat întotdeauna independenţa şi făceau acest lucru şi în continuare. Nu a existat vreo dovadă a oricărei relaţii de control, sau coordonare între Federaţia Rusă şi autorităţile transnistrene în ceea ce priveşte şcolile reclamanţilor. Transnistria este o regiune autonomă din cadrul Republicii Moldova şi Federaţia Rusă nu i-a recunoscut niciodată independenţa.
91. Guvernul Rusiei nu a căzut de acord cu pretenţiile reclamanţilor că Federaţia Rusă acorda în continuare sprijin economic “RMN”. Guvernul a negat faptul că compania publică Gazprom furniza gaz pentru Transnistria la tarife mai avantajoase. De fapt, nu exista nici un contract separat cu “RMN”: gazul natural, pentru întreg teritoriul Republicii Moldova, era livrat la Moldovagaz, care a gestionat vînzarea de mai departe şi distribuția acestuia pe întreg teritoriul ţării. Moldovagaz a fost creat în acest scop în anul 1999 şi era deţinută în comun de către Gazprom (50%), Republica Moldova (35,33%) şi “RMN” (13,44%). Guvernul Rusiei a negat, de asemenea, că a oferit sprijin “RMN”, reducîndu-i datoria cu 1 milion USD. În realitate situaţia era mai complexă. Moldovagaz avea o datorie de 1,8 miliarde USD faţă de Gazprom pentru gazul consumat, dar care nu a fost achitat, din care 1,5 miliarde USD referitoare la gazul consumat de Transnistria. În conformitate cu legislaţia naţională a Federaţiei Ruse, Gazprom a fost supusă unor sancţiuni financiare serioase, ca urmare a datoriei neachitate. Cu toate acestea, compania (Gazprom) nu ar putea limita sau înceta aprovizionarea cu gaze naturale a Republicii Moldova, deoarece însăşi compania avea nevoie de utilizare a conductei aflate pe teritoriul Republicii Moldova pentru aprovizionarea ţărilor baltice. Prin urmare, aceasta a procedat la negocieri, care mai continuă încă, pentru a adopta o soluţie acceptabilă. Un obiectiv al acordului din 2003-2004 dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova a fost de a rezolva problema datoriei, reducînd-o, şi, de asemenea, de a motiva “RMT” să-şi dea consimţămîntul la retragerea unei valori echivalente de echipament militar. Cu toate acestea, negocierile au eşuat şi schema nu a fost pusă în aplicare. Guvernul rus a acceptat ca a acordat ajutor umanitar Transnistriei, dar a subliniat că acest lucru era în conformitate cu practica internaţională a statelor şi că Rusia a furnizat, de asemenea, un astfel de ajutor şi altor regiuni din Republicii Moldova şi Ucraina. De exemplu, în 2003-2004, cînd Moldova a fost afectată de secetă, Federaţia Rusă a aprovizionat-o cu cereale. În 2006 şi 2007, în urma unei alte secete, Federaţia Rusă a furnizat Transnistriei alimente şi ajutor medical, precum şi a oferit credite pe termen scurt pentru a susţine sectorul agricol; în anul 2008 a fost acordat ajutor umanitar Ucrainei, Moldovei şi Transnistriei, în urma unei inundaţii.
92. Guvernul Rusiei a negat acuzaţia reclamanţilor că Dînşii au încercat să facă presiuni asupra Moldovei în urma respingerii Memorandumului Kozak, prin adoptarea sancţiunilor economice. Vinul moldovenesc a fost interzis de a fi importat în Rusia pentru a proteja piaţa rusă de circulaţia unor produse cu o calitate inferioară. Măsurile întreprinse erau în conformitate cu legile comerţului internaţional şi au fost aplicate în egală măsură faţă de mărfurile din regiunea transnistreană. Interdicţia a fost ridicată în noiembrie 2007, în rezultatul inspecţiei asupra vinificatorilor moldoveni,întreprinsă de specialiştii Rusiei. Măsuri similare de protecţie au fost luate în legătură cu carnea din Republica Moldova, fructele şi alte culturi, dar, după un control, importurile au fost reluate în 2007.
93. În concluzie, Guvernul Federaţiei Ruse nu a acceptat că faptele în cauză cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Guvernul a considerat, dimpotrivă, că evenimentele date cad sub jurisdicţia Republicii Moldova, precum a constatat Curtea hotărîrea Ilaşcu, pre-citată.
B. Aprecierea Curţii
94. Curtea consideră că întrebarea dacă reclamanţii cad sub jurisdicţia unuia sau a ambelor State Respondente este strîns conexată cu fondul pretenţiilor reclamanţilor. Prin urmare, Curtea va conexa aceste aspecte prealabile cu fondul cauzei.
II. DACĂ RECLAMANŢII AU EPUIZAT REMEDIILE INTERNE
A. Observaţiile părţilor
1. Reclamanţii
95. Reclamanţii au susţinut că dînşii nu erau obligaţi să epuizeze nici o cale de atac internă, deoarece nici una dintre ele nu le putea remedia situaţia. Hotărîrile judecătoreşti ale instanţelor din Moldova nu puteau fi executate pe teritoriul controlat de “RMN” şi, prin urmare, reclamanţii nu au depus nici o cerere de chemare în judecată în faţa instanţelor din Republica Moldova, dar, în schimb, au sesizat direct Guvernul.
2. Guvernul Republicii Moldova
96. Guvernul Republicii Moldova a susţinut că, întrucît Republica Moldova este statul suveran recunoscut pe plan internaţional, în ceea ce priveşte Transnistria reclamanţii ar putea să se plîngă de pretinsele încălcări ale Convenţiei în faţa instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova. Ar fi fost, totuşi, imposibilă asigurarea executării efective a oricărei hotărîri pe teritoriul controlat de RMN.
3. Guvernul Federaţiei Ruse
97. Poziţia Guvernului Rusiei a fost una potrivit căreia, întrucît Rusia nu are jurisdicţia, atunci nu există căi de atac în conformitate cu legislaţia rusă puse la dispoziţia reclamanţilor. Cu toate acestea, reclamanţii ar fi trebuit să utilizeze căile de atac prevăzute de legislaţia Republicii Moldova, deoarece Transnistria constituie parte integrantă a Republicii Moldova.
B. Aprecierea Curţii
98. Este esenţial ca mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie să fie subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului. Curte de faţă are afacere doar cu supravegherea punerii în aplicare de către statele contractante a obligaţiilor lor în temeiul Convenţiei. Curtea nu poate, şi nu trebuie să uzurpeze rolul statelor contractante ale căror responsabilitate este să asigure că drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Convenţie să fie respectate şi protejate la nivel naţional. Regula epuizării căilor de atac interne este, prin urmare, o parte indispensabilă a modului de funcţionare a acestui sistem de protecţie. Statele sunt scutiţi de responsabilitate în faţa unui organism internaţional pentru acţiunile lor, pînă a avea posibilitatea a soluţionării problemei prin intermediul sistemului de drept propriu, iar cei care doresc să apeleze la competenţa de supraveghere a Curţii, în ceea ce priveşte plîngerile împotriva unui stat, sunt, prin urmare, obligaţi să utilizeze în primul rînd căile de atac prevăzute de sistemul juridic naţional (a se vedea Demopoulos şi Alţii c. Turciei [MC] (dec.), nr. 46113/99, § 69, CEDO 2010-...).
99. În conformitate cu articolul 35 § 1 din Convenţie, un recurs normal necesită epuizarea de către reclamant a căilor de atac interne disponibile şi suficiente ca să ofere o redresare a pretinsei încălcări a dreptului. Existenţa recursurilor urmează să fie suficient certă nu numai teoretic dar şi practic, cu condiţia existenţei unui caracter accesibil şi efectiv al acestora (Akdivar şi Alţii, pre-citată, paragraful 66). Cade în sarcina Guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac să convingă Curtea că remediul era unul eficace, disponibil în teorie şi în practică la momentul respectiv, că acesta a fost accesibil şi capabil să ofere o remediere în ceea ce priveşte plîngerile reclamantului şi şanse rezonabile de succes. Odată ce această sarcină a probei este îndeplinită, reclamantului îi revine să demonstreze că remediul pretins de Guvern a fost, în fapt, epuizat sau a fost pentru un motiv oarecare inadecvat şi ineficient, în circumstanţele particulare ale cauzei, sau că au existat circumstanţe speciale care să-l degreveze pe reclamant de această obligaţie (Akdivar şi Alţii, pre-citată, paragraful 68). Totuşi regula privind epuizarea căilor interne de atac este inaplicabilă în cazul în care s-a demonstrat că există o practică administrativă, precum ar fi recidiva unor fapte incompatibile cu Convenţia şi toleranţa oficială din partea autorităţilor de stat, şi aceste practici sunt de natură încît să facă procedurile inutile sau ineficiente (a se vedea Irlanda c. Marii Britanii, 18 ianuarie 1978, § 159, Seria A nr. 25; Akdivar şi Alţii, pre-citată, §§ 66-67; Danemarca c. Turciei (dec), nr. 34382/97, 8 iunie 1999; Cipru c. Turciei, pre-citată, § 99).
100. Curtea reaminteşte că obiectul cererilor în speţă constituie obţinerea unei declaraţii precum că închiderea şcolilor şi hărţuirea ulterioară a elevilor, părinţilor şi a profesorilor cad sub jurisdicţia atît a Republicii Moldova, cît şi a Federaţiei Ruse, şi că ambele state sunt responsabile pentru violarea drepturilor reclamanţilor, Guvernele fiind sub obligaţia de a oferi o redresare. În afară de petiţionare către Guvernele celor două State respondente, reclamanţii nu au făcut uz de nici o cale internă de atac.
101. Avînd în vedere că poziţia Federaţiei Ruse este de felul că evenimentele din Transnistria nu cad sub jurisdicţia sa şi că nici o cale internă de recurs nu ar fi, prin urmare, disponibilă în sistemul de drept al Rusiei, nu pare a fi că reclamanţii ar fi avut la dispoziţie vreo cale de atac în conformitate cu legislaţia internă rusă.
102. În ceea ce priveşte plîngerile împotriva Republicii Moldova, este indisputabil între reclamanţi şi Guvernul Republicii Moldova că hotărîrile instanţelor de judecată moldoveneşti nu sunt executabile pe teritoriul controlat de “RMN”. În baza dovezilor în posesia cărora se află, Curtea constată că acesta este într-adevăr cazul cînd lipsa de control de către organele de stat din Republica Moldova asupra administraţiei transnistrene constituie esenţa prezentei cereri. Nu a fost demonstrat spre satisfacţia Curţii, că ar exista vreun recurs efectiv în ordinea juridică internă a Republicii Moldova, care ar fi putut obliga Guvernul Republicii Moldova să întreprindă măsuri suplimentare pentru a încerca să-şi recapete controlul asupra Transnistriei sau să asigure în oricare alt mod respectarea drepturilor locuitorilor din regiune, cum sunt şi reclamanţii.
103. În cele din urmă, urmează a fi examinat dacă reclamanţii ar fi trebuit să se adreseze în instanţele din “RMT”. În acest sens, Curtea reaminteşte constatările sale în cauzele Cipru c. Turciei şi Demopoulos, ambele citate mai sus, că, în interesul locuitorilor, dreptul internaţional nu poate desconsidera în întregime sistemele juridice ale entităţilor de facto nerecunoscute de către comunitatea internaţională. De a decide în mod diferit ar echivala cu excluderea locuitorilor din aceste regiuni din sfera drepturilor acestora, ori de cîte ori acestea sunt discutate într-un context internaţional, ceea ce ar echivala cu privarea de standardul minim de drepturi care li se cuvin. Prin urmare, locuitorilor din aceste regiuni li se poate cere epuizarea căilor de atac locale, cu excepţia cazului cînd inexistenţa sau infectivitatea lor poate fi dovedită – aspectul care urmează să fie examinat de la caz la caz (Cipru c. Turciei, citată mai sus, §§ 90-99; Demopoulos, citată mai sus, §§ 92-98). Cu toate acestea, în speţă, măsurile contestate au fost întreprinse de către autorităţile “RMN” în scopul de a asigura respectarea “Constituţiei RMN” şi a “legislaţiei RMN” cu privire la utilizarea limbilor. Curtea nu are dovezi cu privire la disponibilitatea vreunei căi de atac efective în faţa instanţelor judecătoreşti din cadrul “RMN” şi, într-adevăr, Guvernele pîrîte nu susţin că reclamanţii ar fi trebuit să încerce să epuizeze astfel de căi de atac.
104. În concluzie, Curtea nu consideră că au existat careva căi de naţionale de remediere puse la dispoziţia reclamanţilor în ceea ce priveşte plîngerile aduse în faţa Curţii. Curtea concluzionează, prin urmare, că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pe motivul neepuizării căilor de atac interne.
III. ADMISIBILITATEA CAPĂTULUI DE CERERE ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
105. Reclamanţii s-au plîns că le-au fost încălcate drepturile în temeiul Articolului 3 din Convenție, care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
106. Reclamanţii au susţinut că evenimentele care vizează închiderea şcolilor, precum şi restricţiile, hărţuirea de care au suferit aceştia urmare a interdicţiei de a vorbi în limba moldovenească/română în şcolile transnistrene le-au cauzat suferinţe acute psihologice. Dînşii au prezentat trei rapoarte, întocmite la 20 aprilie şi 18 mai 2009 de un psiholog al Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria” (CRVT „Memoria”), o organizaţie non-guvernamentală cu sediul la Chişinău care are obiectivul să ofere asistenţă victimelor torturii şi altor tratamente inumane şi degradante. Rapoartele conţineau o evaluare psihologică a reclamanţilor efectuată în baza Listei de verificare a Simptomelor Hopkins („HSCL-25”), criteriu după care se evaluează simptome de anxietate şi depresie şi descrie atît gradul general cît şi nivelul de depresie al participanţilor la testare. Indicele care depăşeşte 1.75 denotă tulburări emoţionale acute cu diferit diagnostic, iar indicele de 1.75 în ceea ce priveşte depresia este echivalentă cu depresia majora. Potrivit acestor rapoarte, 120 reclamanţi dintre cei 152 care au fost supuşi testării, au fost diagnosticaţi cu simptomul de anxietate în timp ce 108 au fost diagnosticaţi cu simptomul de depresie peste pragul de 1.75.
107. Curtea reaminteşte că aplicarea relelor tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate astfel încît acestea să se încadreze în domeniul de aplicare al Articolului 3. Evaluarea acestui minim depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentelor, efectele sale fizice sau mentale şi, în anumite cazuri, sexul, vîrsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Kafkaris c. Ciprului [MC], nr. 21906/04,. §95, CEDO 2008). Curtea ar considera tratamentul ca fiind unul „inuman”, deoarece, inter alia, acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat leziuni corporale, fie suferinţe fizice sau psihice acute. Curtea apreciază tratamentul ca fiind „degradant” în cazul în care este de natură să cauzeze victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, printre alte, Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 92, CEDO 2000-XI). Tratamentul discriminatoriu poate în principiu să fie apreciat ca fiind tratament degradant în sensul Articolului 3, atunci cînd acesta atinge un nivel de severitate astfel încît să constituie o insultă la adresa demnităţii umane (a se vedea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit, §§ 90-92 , hotărîrea din 28, mai 1985 seria A nr 94;. Cipru c. Turciei, citată mai sus, §§ 305-311).
108. În speţă, reclamanţii se plîng de tratamentul discriminatoriu al autorităţilor transnistrene şi susţin că criza şcolilor le-a cauzat multora dintre ei un grad major de anxietate şi depresie. Cu toate acestea, ei nu au prezentat niciun raport obiectiv medical; testul HSCL-25 auto-administrat nu poate fi substitut unei examinări şi evaluări de către un medic specialist în sănătatea mintală. Curtea nu pune la îndoială că închiderea temporară a şcolilor şi situaţia actuală, în cazul în care copiii sunt constrînşi să-şi continue studiile în condiţii precare şi cu teama de eventuale intervenţii în viitor, le-a cauzat unora sau tuturor reclamanţilor stări de anxietate şi depresie. Totuşi probele, în posesia cărora se află Curtea, sa nu denotă că pragul minim de severitate al Articolului 3 a fost depăşit. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt al cererii este vădit nefondat şi trebuie să fie declarat inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 § 3 din Convenţie.
IV. ADMISSIBILITATEA CAPĂTULUI DE CERERE ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
109. Reclamanţii s-au plîns că le-au fost încălcate drepturile în temeiul Articolului 8 din Convenție, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constitute o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
110. Reclamanţii au subliniat că, în afară de limba vorbită şi scrierea [cu grafie latină], etnicii moldoveni nu diferă cu mult de la alte grupuri etnice din „RMN”. Etnicii moldoveni nu au oarecare trăsături rasiale distincte, nu au o religie diferită şi vorbesc aceeaşi limbă. Din acest motiv, orice restricţie a dreptului sau a oportunităţii de a vorbi limba moldovenească şi de a scrie cu grafie latină are un efect serios asupra identităţii culturale şi integritatea moldovenilor din „RMT”. Părinţii reclamanţilor nu se pot bucura de dreptul lor garantat de Articolul 8 din Convenţie de a-şi educa copiii în limba şi în spiritul valorilor sale culturale. Profesorilor-reclamanţi le-a fost încălcat dreptul de a-şi exercita profesia pentru care au fost instruiţi. Elevii care studiază la liceul „Ştefan cel Mare” din Grigoriopol sunt supuşi controalelor şi măsurilor de securitate de două ori pe zi, atunci cînd traversează „graniţa” între teritoriul controlat de „RMN” şi cel controlat de autorităţile Republicii Moldova (a se vedea mai sus paragraful 60). Poliţişti de frontieră ai „RMN” deseori le agresau verbal. Toţi elevii de la toate cele trei şcoli au fost supuşi unei hărţuieli din partea unor persoane private, ca urmare a propagandei „RMN” împotriva etnicilor moldoveni care doresc să studieze în limba lor maternă folosind grafia latină.
111. Reclamanţii au susţinut că ingerinţa în drepturile lor garantate de Articolul 8 din Convenţie nu a fost în conformitate cu legea, nu a avut un scop legitim şi a fost disproporţionată. „RMN”, ca o entitate nerecunoscută în temeiul dreptului internaţional, nu avea autoritatea de a adopta legi. Nici Guvernul reclamat nu a încercat să justifice restricţiile şi abuzul suferit de reclamanţi.
112. Curtea consideră că capătul de cerere în temeiul Articolului 8 ridică probleme serioase de fapt şi de drept, inclusiv aspectul preliminar este oare sau nu aplicabil Articolul 8 asupra faptelor din prezenta speţă, acestea fiind de o asemenea complexitate încît determinarea lor depinde de o examinare a fondului. Aceste plîngeri, prin urmare, nu pot fi considerate ca fiind vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi alte motive pentru a le declara inadmisibile nu au fost constatate.
V. ADMISIBILITATEA CAPĂTULUI DE CERERE ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1
113. Reclamanţii s-au plîns în temeiul Articolului 2 din Protocolul nr. 1, care prevede:
“Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învățămîntului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţămînt conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
114. Reclamanţii a subliniat faptul că la o vîrstă fragedă, elevii învaţă valorile fundamentale ale societăţii în care trăiesc, prin intermediul sistemului de învăţământ. Fără a ţine seama de interesele elevilor, regimul „RMN” a utilizat conflictul şcolilor întru a încerca să oblige comunităţile să accepte regulile „RMN”. Autorităţile „RMN”, avînd asistenţă din partea Federaţiei Ruse, au încercat să implementeze în practică un sistem de învăţământ identic cu cel din Rusia. Autorităţile „RMN” erau pregătite să facă uz de forţa fizică, presiuni psihologice, dezinformare, manipulare a mulţimii şi incitarea la ură etnică şi lingvistică, pentru a-şi atinge obiectivele lor.
115. Reclamanţii au subliniat că „RMT” este o structură ilegală, nerecunoscută de comunitatea internaţională, şi precum că aşa-numita „lege” şi „Constituţie” nu pot avea nici un efect juridic. În conformitate cu „legislaţia RMT”, şcolile reclamanţilor erau clasificate ca fiind „asociaţii non-guvernamentale”. La moment, nu era modificată sau anulată „rezoluţia” „Sovietului Suprem al Transnistriei” din 2004, care a decis interzicerea activităţii şcolilor publice în regiune care nu intrau sub controlul administraţiei „RMT”. Prin urmare, activitatea şcolilor a continuat să fie cosniderată ca fiind una ilegală, în conformitate cu „legislaţia RMN”, iar viitorul reclamanţilor era unul precar. În plus, ca urmare a acţiunilor autorităţilor „RMN”, elevii erau obligaţi să studieze în condiţii foarte dificile (a se vedea mai sus paragrafele 45-62).
116. Reclamanţii, care sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, au solicitat doar ca elevilor să li permită să fie educaţi în limba oficială a Republicii Moldova şi în conformitate cu curriculumul şi standardele aplicate de către Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova.
2. Guvernul Republicii Moldova
117. Conform informaţiilor disponibile Guvernului Republicii Moldova, în cele trei şcoli, care au făcut obiectul cererilor de faţă, educaţia se efectuează în limba oficială a Republicii Moldova, cu utilizarea grafiei latine, pregătirea fiind bazată pe un curriculum aprobat de către Ministerul Educaţiei şi Tineretului (MET). Reclamanţii nu au prezentat nicio dovadă pentru a demonstra că autorităţile „RMN” ar fi avut succes în încercarea lor de a impune alfabetul chirilic şi curriculumul „RMN”. Pe de altă parte, MET este proprietarul sediului, gestionează şcolile, achită salariile profesorilor şi oferă materiale educaţionale şi alte tipuri de asistenţă. Certificatele obţinute în şcoli pot fi înregistrate la MET, care îi eliberează candidatului un document echivalent celui din Moldova, care poate fi utilizat pentru a avea acces la învăţământul superior din Republica Moldova sau în străinătate. Astfel, în ciuda încercărilor autorităţilor „RMN”, elevii beneficiau de o educaţie în limba lor maternă şi în conformitate cu convingerile părinţilor lor.
3. Guvernul Federaţiei Ruse
118. Guvernul Federaţiei Ruse a menţionat că odată ce Transnistria face parte din teritoriul Republicii Moldova nu este posibil pentru Guvernul respondent să verifice faptele după cum acestea au fost prezentate de către reclamanţi. În ciuda acestui fapt, Guvernul Federaţiei Ruse a fost implicat în procesul de mediere internaţională organizat sub egida OSCE. Guvernul Federaţiei Ruse a remarcat că „potrivit legislaţiei din Transnistria, dreptul la educaţie este garantat pentru cetăţenii săi, în conformitate cu standardele internaţionale general acceptate stabilite în Constituţia din regiune” şi că „procesul de învăţământ [în Transnistria] respectă standardele educaţionale de stat echivalente cu standardele din alte ţări ale CSI.”
119. Potrivit Guvernului Federaţiei Ruse, regimul „RMN” a considerat că cele şase şcoli cu predare în limba română, inclusiv şcolile în care îşi fac studiile reclamanţii, au încălcat „legislaţia RMN” prin faptul că au omis să se înregistreze la autorităţile locale şi să efectueze tranzacţii economice şi să presteze învăţămîntul fără a dispune de o licenţă. Autorităţile „RMN” au considerat că Moldova a blocat eforturile lor de a oficializa situaţia şcolilor. „RMT” a mers la o serie de compromise. În 1996-97, au fost eliberate licenţe temporare pentru activitatea de învăţământ celor trei şcoli, care au făcut obiectul prezentei cauze, cu condiţia ca înainte de expirarea licenţelor temporare, şcolile să fie aduse în concordanţă cu standardele educaţionale transnistrene. Cu toate acestea, şcolile nu a respectat această condiţie şi nu au finalizat înregistrarea şi procesul de acreditare. În 2002-2003, „Ministerul Educaţiei” a scris cu şapte ocazii scrisori în adresa şefului misiunii OSCE în Moldova, informîndu-l despre situaţia dată. În primăvara anului 2003, OSCE a făcut eforturi pentru a ajunge la un compromis, dar acest lucru nu era acceptabil pentru şcolile reclamanţilor. Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat încă o dată că nu a fost implicat şi nu avea niciun control asupra acţiunilor autorităţilor transnistrene privind închiderea temporară a şcolilor, transferul lor în alte locuri sau de neaprovizionarea lor cu cele necesare.
120. În jurisprudenţa sa, potrivit Articolului 2 din Protocolul nr. 1, Curtea a examinat, de obicei, faptele particulare în contextul condiţiilor legale, sociale şi culturale din statul în cauză. Ar fi imposibil să se determine fondul cauzei prezente in abstracto, înainte ca Curtea să ajungă la o concluzie cu privire la jurisdicţia statului reclamat referitoare la Transnistria.
B. Aprecierea Curţii
121. Curtea consideră că aceste plîngeri ridică probleme serioase de fapt şi de drept care sunt de o asemenea complexitate încît determinarea depinde examinarea fondului. Aceste plîngeri nu pot, prin urmare, să fie considerate în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi alte motive motiv pentru a le declara inadmisibile nu au fost stabilite.
VI. ADMISIBILITATEA CAPETELOR DE CERERE ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE LUAT ÎN CONEXITATE CU ARTICOLELE 3 ŞI 8 DIN CONVENȚIE ŞI ARTICOLUL 2 A PROTOCOLULUI NR. 1
122. Reclamanţii s-au plîns în continuare de încălcarea prevederilor menţionate supra, coroborate cu Articolul 14 care prevede:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Dînşii au pretins că au fost victimele unui tratament discriminatoriu din partea regimului separatist din Transnistria, din cauza originii sale etnice şi a limbii vorbite.
123. Curtea reiterează că Articolul 14 completează celelalte prevederi substanţiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor sale. Articolul nu are o existenţă independentă, deoarece îşi are efectul exclusiv în conexitate cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” garantate de aceste dispoziţii (a se vedea, printre mai multe hotărîri cu titlu de autoritate, Sahin c. Germaniei [MC], nr. 30943/96,. § 85, CEDO 2003-VIII).
124. Curtea a statuat, mai sus, că plîngerile privind rele tratamente nu au atins nivelul minim de severitate pentru a se încadra în prevederile Articolului 3. Prin urmare, capătul de plîngere în temeiul Articolului 14, luat în conexitate cu Articolul 3 de asemenea, este inadmisibil ca fiind vădit nefondat.
125. Curtea a declarat pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul Articolului 8 din Convenţie şi Articolului 2 al Protocolului Nr. 1 admisibile. Instanţa notează că reclamanţii se plîng precum că sunt discriminaţi de către autorităţile transnistrene din cauza etniei şi a limbii materne moldoveneşti, acestea fiind temeiuri de discriminare interzise de Articolul 14 al Convenţiei. Curtea consideră că aceste pretenţii ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt de o asemenea complexitate, încât determinarea lor trebuie să depindă de o examinare a fondului. Prin urmare, aceste pretenţii nu pot fi considerate vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi nu au fost stabilite alte temeiuri pentru a le declara inadmisibile.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate
Decide să conexeze cererile;
Conexează cu fondul cauzei aspectul cu privire la determinarea dacă cad oare reclamanţii sub jurisdicţia unuia sau a ambelor State Respondente;
Declară admisibile plîngerile în temeiul Articolului 8 din Convenţie şi Articolului 2 al Protocolului Nr. 1, luate separat şi în conexiune cu Articolul 14 din Convenţie, împotriva Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse, fără a examina fondul;
Declară inadmisibile restul pretenţiilor.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
ANEXĂ
43370/04 CATAN şi Alţii c. Moldovei şi Rusiei
Nr.
Reclamantul
Data naşterii
Domiciliul permanent
(oraş)
Data introducerii cererii
1.
CATAN Alexei
02/06/1962
Râbniţa
25/10/2004
2.
CATAN Elena
09/10/1988
Râbniţa
25/10/2004
3.
TIHOVSCHI Andrei
09/12/1958
Râbniţa
25/10/2004
4.
SARACUŢA Victor
20/08/1967
Râbniţa
25/10/2004
5.
SARACUŢA Doina
14/10/1990
Râbniţa
25/10/2004
6.
SARACUŢA Tatiana
16/05/1996
Râbniţa
25/10/2004
7.
CRIJANOVSCHI Anastasia
11/11/1969
Râbniţa
25/10/2004
8.
CRIJANOVSCHI Oxana
24/11/1990
Râbniţa
25/10/2004
9.
CRIJANOVSCHI Olesea
20/11/1994
Râbniţa
25/10/2004
10.
PRIMAC MARIA
04/05/1961
Râbniţa
25/10/2004
11.
PRIMAC Ana
18/06/1991
Râbniţa
25/10/2004
12.
CACEROVSCHI Lilia
14/10/1969
Râbniţa
25/10/2004
13.
CACEROVSCHI Andrei
07/01/1990
Râbniţa
25/10/2004
14.
CACEROVSCHI Tatiana
31/08/1995
Râbniţa
25/10/2004
15.
DUBCEAC Dora
12/11/1957
Râbniţa
25/10/2004
16.
DUBCEAC Vladimir
22/07/1993
Râbniţa
25/10/2004
17.
SCRIPNIC Tatiana
29/08/1961
Râbniţa
25/10/2004
18.
SCRIPNIC Corneliu
25/04/1989
Râbniţa
25/10/2004
19.
BULGAC Elena
29/01/1968
Râbniţa
25/10/2004
20.
BULGAC Cristina
18/04/1998
Râbniţa
25/10/2004
21.
BULGAC Diana
29/05/1990
Râbniţa
25/10/2004
22.
SAFONOVA Lidia
26/12/1967
Râbniţa
25/10/2004
23.
SAFONOVA Olesea
14/04/1990
Râbniţa
25/10/2004
24.
SAFONOVA Alisa
18/06/1995
Râbniţa
25/10/2004
25.
PETELIN Tatiana
13/06/1969
Râbniţa
25/10/2004
26.
PETELIN Daniel
15/06/1994
Râbniţa
25/10/2004
27.
SALEBA Tatiana
24/05/1969
Râbniţa
25/10/2004
28.
SALEBA Iana
26/09/1989
Râbniţa
25/10/2004
18454/06 CERCAVSCHI şi Alţii c. Moldovei şi Rusiei
Nr.
Reclamantul
Data naşterii
Domiciliul permanent
(oraş)
Data introducerii cererii
29.
CERCAVSCHI Eleonora
11/09/1960
Grigoriopol
04/04/2006
30.
JMACOVA Nadejda
05/04/1989
Grigoriopol
04/04/2006
31.
MUNTEAN Ion
03/03/1958
Grigoriopol
04/04/2006
32.
MUNTEAN Dumitru
17/09/1991
Grigoriopol
04/04/2006
33.
JITARIUC Svetlana
31/03/1960
Grigoriopol
04/04/2006
34.
JITARIUC Laura
01/10/1994
Grigoriopol
04/04/2006
35.
PAVALUC Nadejda
08/05/1969
Grigoriopol
04/04/2006
36.
PAVALUC Andrei
19/03/1991
Grigoriopol
04/04/2006
37.
PAVALUC Ion
11/01/1994
Grigoriopol
04/04/2006
38.
BRIGALDA Svetlana
02/09/1971
Grigoriopol
04/04/2006
39.
BRIGALDA Serghei
08/10/1967
Grigoriopol
04/04/2006
40.
CHIRILIUC Natalia
24/05/1966
Grigoriopol
04/04/2006
41.
CHIRILIUC Tatiana
26/04/1991
Grigoriopol
04/04/2006
42.
CHIRILIUC Mihail
08061997
Grigoriopol
04/04/2006
43.
FRANŢUJAN Tatiana
22/03/1968
Grigoriopol
04/04/2006
44.
FRANŢUJAN Victoria
31/10/1988
Grigoriopol
04/04/2006
45.
FRANŢUJAN Elena
23/05/1990
Grigoriopol
04/04/2006
46.
FRANŢUJAN Tatiana
01/02/1971
Grigoriopol
04/04/2006
47.
PLOTEAN Viorelia
25/08/1968
Grigoriopol
04/04/2006
48.
PLOTEAN Cristina
03/07//1990
Grigoriopol
04/04/2006
49.
PLOTEAN Victoria
13/02/1992
Grigoriopol
04/04/2006
50.
ROŞCA Nicolae
17/12/1957
Grigoriopol
04/04/2006
51.
ROŞCA Victoria
09/04/1990
Grigoriopol
04/04/2006
52.
RACILA Zinaida
10/04/1965
Râbniţa
04/04/2006
53.
RACILA Ludmila
03/01/1989
Râbniţa
04/04/2006
54.
RACILA Ecaterina
01/02/1991
Râbniţa
04/04/2006
55.
GORAŞ Vladimir
31/07/1967
Grigoriopol
04/04/2006
56.
GORAŞ Valeriu
29/06/1994
Grigoriopol
04/04/2006
57.
GORAŞ Angela
30/07/1970
Grigoriopol
04/04/2006
58.
COJOCARU Mariana
16/10/1974
Grigoriopol
04/04/2006
59.
COJOCARU Doina
06/11/1994
Grigoriopol
04/04/2006
60.
COJOCARU Corina
11/09/1996
Grigoriopol
04/04/2006
61.
COJOCARU Andrei
03/06/1998
Grigoriopol
04/04/2006
62.
COJOCARU Elena
03/06/1998
Grigoriopol
04/04/2006
63.
BODAC Ion
02/06/1962
Grigoriopol
04/04/2006
64.
BODAC Tatiana
24/07/1994
Grigoriopol
04/04/2006
65.
ROTARU Emilia
17/08/1968
Grigoriopol
04/04/2006
66.
ROTARU Ion
30/08/1989
Grigoriopol
04/04/2006
67.
ROTARU Mihai
16/08/1994
Grigoriopol
04/04/2006
68.
CALANDEA Galina
18/01/1974
Grigoriopol
04/04/2006
69.
CALANDEA Iurie
30/10/1967
Grigoriopol
04/04/2006
70.
CHIRICOI Natalia
27/02/1964
Grigoriopol
04/04/2006
71.
CHIRICOI Dumitru
06/08/1992
Grigoriopol
04/04/2006
72.
ZEABENŢEV Andrei
28/12/1997
Grigoriopol
04/04/2006
73.
GAZUL Svetlana
23/02/1967
Grigoriopol
04/04/2006
74.
GAZUL Victor
05/08/1989
Grigoriopol
04/04/2006
75.
GAZUL Constantin
26/11/1992
Grigoriopol
04/04/2006
76.
TARAN Igor
30/01/1969
Grigoriopol
04/04/2006
77.
TARAN Olga
03/03/1998
Grigoriopol
04/04/2006
78.
IVANOV Lidia
31/03/1967
Grigoriopol
04/04/2006
79.
IVANOV Cristina
30/09/1989
Grigoriopol
04/04/2006
80.
BOVAR Natalia
15/07/1971
Grigoriopol
04/04/2006
81.
BOVAR Alexandru
12/08/1992
Grigoriopol
04/04/2006
82.
BOVAR Ana
14/12/1998
Grigoriopol
04/04/2006
83.
GAVRILAŞENCO Maria
04/02/1964
Grigoriopol
04/04/2006
84.
GAVRILAŞENCO Olga
08/10/1998
Grigoriopol
04/04/2006
85.
PALADI Natalia
24/05/1979
Doroţcaia
04/04/2006
86.
SANDUL Serghei
07/07/1970
Grigoriopol
04/04/2006
87.
SANDUL Liubovi
15/08/1998
Grigoriopol
04/04/2006
88.
GAZ Diana
21/05/1987
Grigoriopol
04/04/2006
89.
TRANDAFIR Natalia
24/11/1987
Grigoriopol
04/04/2006
90.
GOLOVCO Irina
05/05/1987
Grigoriopol
04/04/2006
91.
GOLOVCO Elena
14/06/1987
Grigoriopol
04/04/2006
92.
TIRON Ana
19/06/1987
Grigoriopol
04/04/2006
93.
TIRON Valentina
01/07/1955
Grigoriopol
04/04/2006
94.
TRANDAFIR Galina
26/08/1964
Grigoriopol
04/04/2006
95.
TULCII Igor
07/07/1963
Grigoriopol
04/04/2006
96.
TULCII Olga
01/10/1987
Grigoriopol
04/04/2006
97.
PARVAN Elena
22/10/1973
Grigoriopol
04/04/2006
98.
PARVAN Natalia
26/09/1993
Grigoriopol
04/04/2006
99.
PARVAN Vitalie
29/06/1998
Grigoriopol
04/04/2006
100.
BALTAG Tamara
13/09/1961
Grigoriopol
04/04/2006
101.
BALTAG Igor
16/12/1994
Grigoriopol
04/04/2006
102.
BALTAG Liuba
18/11/1998
Grigoriopol
04/04/2006
103.
GOGOI Svetlana
14/08/1977
Grigoriopol
04/04/2006
104.
GOGOI Nicolae
20/05/1998
Grigoriopol
04/04/2006
105.
MONOLATI Svetlana
16/08/1975
Grigoriopol
04/04/2006
106.
CHIŞCARI Ghenadie
19/12/1961
Grigoriopol
04/04/2006
107.
CHIŞCARI Egor
23/09/1989
Grigoriopol
04/04/2006
108.
NAZARET Natalia
13/11/1958
Grigoriopol
04/04/2006
109.
NAZARET Elena
14/04/1989
Grigoriopol
04/04/2006
110.
NAZARET Gheorghe
04/08/1958
Grigoriopol
04/04/2006
111.
POGREBAN Ludmila
07/07/1968
Grigoriopol
04/04/2006
112.
MASLENCO Boris
07/07/1966
Grigoriopol
04/04/2006
113.
MASLENCO Tatiana
20/05/1989
Grigoriopol
04/04/2006
114.
MASLENCO Valentina
02/02/1966
Grigoriopol
04/04/2006
115.
MASLENCO Ion
25/05/1992
Grigoriopol
04/04/2006
116.
CHIRICOI Liuba
16/04/1960
Grigoriopol
04/04/2006
117.
BACIOI Anatoli
29/08/1960
Grigoriopol
04/04/2006
118.
BACIOI Irina
24/05/1989
Grigoriopol
04/04/2006
119.
BACIOI Nina
18/08/1962
Grigoriopol
04/04/2006
120.
BACIOI Mariana
24/05/1989
Grigoriopol
04/04/2006
121.
BOZU Nina
18/07/1966
Grigoriopol
04/04/2006
122.
BOZU Nicolae
11/10/1964
Grigoriopol
04/04/2006
123.
BOZU Sergiu
20/11/1988
Grigoriopol
04/04/2006
124.
ARCAN Liuba
10/02/1977
Grigoriopol
04/04/2006
125.
ARCAN Irina
08/10/1994
Grigoriopol
04/04/2006
126.
STANILA Raisa
18/02/1961
Grigoriopol
04/04/2006
127.
STANILA Svetlana
20/12/1988
Grigoriopol
04/04/2006
8252/05 CALDARE şi Alţii c. Moldovei şi Rusiei
Nr.
Reclamantul
Data naşterii
Domiciliul permanent
(oraş)
Data introducerii cererii
128.
CALDARE Elena
15/08/1969
Bender/Tighina
20/12/2004
129.
CALDARE Ruxanda
02/02/1992
Bender/Tighina
20/12/2004
130.
GĂINĂ Maria
17/11/1967
Bender/Tighina
20/12/2004
131.
GĂINĂ Victoria
02/04/1989
Bender/Tighina
20/12/2004
132.
GĂINĂ Alina
15/12/1992
Bender/Tighina
20/12/2004
133.
PĂDURARU Constantin
02/06/1967
Bender/Tighina
20/12/2004
134.
PĂDURARU Elena
08/06/1995
Bender/Tighina
20/12/2004
135.
MUNTEANU Raisa
04/08/1958
Bender/Tighina
20/12/2004
136.
MUNTEANU Iulia
21/02/1994
Bender/Tighina
20/12/2004
137.
MUNTEANU Veronica
24/09/1987
Bender/Tighina
20/12/2004
138.
SAVA Maria
18/10/1960
Bender/Tighina
20/12/2004
139.
SAVA Roman
22/12/1990
Bender/Tighina
20/12/2004
140.
SAVA Ştefan
22/12/1990
Bender/Tighina
20/12/2004
141.
CARACACI Claudia
05/06/1959
Bender/Tighina
20/12/2004
142.
CARACACI Ala
04/02/1987
Bender/Tighina
20/12/2004
143.
CARACACI Oxana
04/03/1988
Bender/Tighina
20/12/2004
144.
ŢOPA Maria
30/06/1955
Bender/Tighina
20/12/2004
145.
ŢOPA Ana
30/01/1987
Bender/Tighina
20/12/2004
146.
TELIPIS Olga
24/10/1955
Bender/Tighina
20/12/2004
147.
TELIPIS Alexandra
26/05/1990
Bender/Tighina
20/12/2004
148.
TELIPIS Cristina
26/05/1990
Bender/Tighina
20/12/2004
149.
BURAC Tamara
31/08/1965
Bender/Tighina
20/12/2004
150.
BURAC Irina
04/04/1986
Bender/Tighina
20/12/2004
151.
BURAC Dorin
14/07/1994
Bender/Tighina
20/12/2004
152.
CÎRLAN Valentina
01/04/1969
Bender/Tighina
20/12/2004
153.
CÎRLAN Artiom
08/07/1991
Bender/Tighina
20/12/2004
154.
CÎRLAN Sergiu
28/05/1995
Bender/Tighina
20/12/2004
155.
BEIU Elena
06/07/1970
Bender/Tighina
20/12/2004
156.
BEIU Vladimir
28/05/1991
Bender/Tighina
20/12/2004
157.
ŢURCANU Tamara
06/10/1963
Bender/Tighina
20/12/2004
158.
ŢURCANU Andrei
29/09/1987
Bender/Tighina
20/12/2004
159.
CALMÎC Ecaterina
05/07/1971
Bender/Tighina
20/12/2004
160.
CALMÎC Vadim
10/12/1992
Bender/Tighina
20/12/2004
161.
RÎJALO Larisa
01/04/1966
Bender/Tighina
20/12/2004
162.
RÎJALO Rodica
07/10/1989
Bender/Tighina
20/12/2004
163.
SIMONOV Aurelia
18/09/1970
Bender/Tighina
20/12/2004
164.
GRIŢCAN Natalia
04/09/1994
Bender/Tighina
20/12/2004
165.
GRIŢCAN Olga
31/07/1996
Bender/Tighina
20/12/2004
166.
LIULICA Victoria
28/04/1963
Bender/Tighina
20/12/2004
167.
LIULICA Elena
10/05/1990
Bender/Tighina
20/12/2004
168.
LIULICA Maxim
26/05/1987
Bender/Tighina
20/12/2004
169.
DOCHIN Elena
29/09/1965
Bender/Tighina
20/12/2004
170.
DOCHIN Cristina
08/08/1989
Bender/Tighina
20/12/2004
Full & Egal Universal Law Academy