©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea
cererii nr. 10307/04
prezentate de Mirela CERNEA şi alţii
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 31 mai 2011 într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 20 februarie 2004,
Având în vedere observaţiile formulate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamanţi,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanţii, doamna Mirela Cernea, domnul Mihai Cernea, doamna Ioana Oprescu, domnul Marius Oprescu şi doamna Violeta Sporiş, sunt resortisanţi români născuţi în 1961, 1953, 1938 şi, respectiv, 1962 şi locuiesc în Vâlcea. Reclamanta Ioana Oprescu este mama reclamantelor Mirela Cernea şi Violeta Sporiş şi a reclamantului Marius Oprescu. Reclamantul Mihai Cernea este soţul reclamantei Mirela Cernea. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
3. Reclamanţii sunt proprietarii unui bun imobil situat în Vâlcea, dobândit la 4 aprilie 1914 de la un bunic. Acest bun este format dintr-o casă şi un teren aferent de aproximativ 10 000 m2. Doi dintre reclamanţi, soţii Mirela şi Mihai Cernea, au dobândit, printr-un act din 4 august 1997 încheiat cu doamna Ioana Oprescu şi soţul acesteia, care între timp a decedat, aproximativ 3 000 m2 din suprafaţa totală a terenului. Suprafaţa rămasă face obiectul unei indiviziuni între toţi reclamanţii şi este utilizată în practică de doamna Ioana Oprescu, domnul Marius Oprescu şi doamna Violeta Sporiş.
4. În 1984, în timpul fostului regim comunist, statul a amplasat pe acest teren nouă stâlpi care unesc linii electrice de înaltă tensiune. Ridicată pe platforme de beton, construcţia traversează proprietatea. Opt dintre stâlpi se află pe o suprafaţă de aproximativ 16,25 metri în lungime şi de 21,90 metri în lăţime din lotul de teren achiziţionat la 4 august 1997 de soţii Cernea (supra, pct. 3).
5. Reclamanţii afirmă că stâlpii au fost amplasaţi fără acordul proprietarilor terenului, care ar fi protestat în zadar pe lângă autorităţi şi ar fi primit, în schimb, ameninţări şi intimidări din partea reprezentanţilor regimului totalitar.
6. La o dată nedeterminată, societatea S.C. Electrica S.A., companie naţională mixtă deţinută majoritar de stat, a urmat după „I.R.E. Piteşti”, întreprinderea de stat care amplasase cei nouă stâlpi şi care îi exploata din anul 1984. În 2001, reclamanţii au chemat în instanţă Electrica S.A. pentru a obţine retragerea stâlpilor, susţinând că aceştia fuseseră amplasaţi în mod nelegal, fără acordul proprietarilor terenului şi cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul respectiv.
În subsidiar, în cazul în care instanţa nu ar obliga pârâta să retragă stâlpii, aceştia solicitau ca pârâta să fie obligată să le plătească o chirie lunară de 1 000 USD. De asemenea, aceştia solicitau 100 de milioane de lei (ROL), şi anume aproximativ 41 000 euro (EUR), cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul pe care îl cauza, în opinia acestora, de trei ani, imposibilitatea de a utiliza terenul în litigiu. În această privinţă, aceştia indicau faptul că echipe de muncitori ale societăţii pârâte tulburau în mod periodic folosinţa proprietăţii lor pentru a recurge la operaţiuni de întreţinere şi de reparaţie, intrând cu vehicule de gabarit mare în curtea casei lor şi deteriorând, astfel, gazonul şi alte amenajări ale proprietăţii lor. De asemenea, aceştia precizau că se plânseseră de această situaţie, începând cu 1990, la societatea pârâtă în vederea găsirii unui acord, dar că demersul lor eşuase.
7. La 18 mai 2001, Judecătoria Brezoi a dispus efectuarea unei expertize de către un expert tehnic autorizat în sensul evaluării prejudiciului suferit de către reclamanţi, ca urmare a imposibilităţii lor de a utiliza terenul ocupat de stâlpii amplasaţi pe proprietatea lor. Aceasta a solicitat expertului să indice valoarea estimată a recoltei pe care persoanele în cauză ar fi putut să o obţină pe terenul respectiv în timpul celor trei ani care au precedat introducerea acţiunii lor, adică din ianuarie 1998. După ce s-a deplasat la faţa locului, expertul agronom M. şi-a prezentat raportul. Acesta a indicat că suprafaţa totală afectată de existenţa stâlpilor era de 356 m2, că terenul era în mod normal destinat agriculturii şi că suprafaţa menţionată nu putea fi exploatată prin mijloace mecanizate din cauza distanţei foarte mici dintre stâlpi. Acesta a estimat la 18 861 800 ROL, şi anume echivalentul sumei de aproximativ 750 EUR, valoarea recoltei pe care reclamanţii ar fi putut să o obţină pe această suprafaţă începând cu ianuarie 1998.
8. Prin hotărârea din 19 octombrie 2001, Judecătoria Brezoi a admis parţial cererea reclamanţilor. Hotărând că pârâta amplasase cei nouă stâlpi pe teren în mod nelegal, fără să respecte dispoziţiile legale în vigoare la data lucrărilor, aceasta a obligat-o să plătească daune-interese pentru prejudiciul pe care îl cauzase acestora efectuând timp de trei ani lucrări de întreţinere şi de revizie a capacităţilor în cauză. Pentru a stabili sumele care trebuiau plătite, aceasta s-a bazat pe raportul de expertiză al expertului M.
În schimb, instanţa a apreciat că nu putea nici să oblige pârâta la plata unei chirii lunare, nici să dispună retragerea stâlpilor, având în vedere că aceştia alimentau cu electricitate numeroase localităţi învecinate.
9. Părţile au introdus apel împotriva acestei hotărâri. Reclamanţii contestau în special refuzul instanţei de fond de a dispune retragerea stâlpilor de către pârâtă sau de a o obliga să plătească o chirie lunară. Aceştia considerau că instanţa nu ţinuse seama de faptul că amplasarea instalaţiilor pârâtei împiedica ridicarea altor construcţii, în special construirea unei locuinţe sau a unor amenajări la clădirea existentă, de exemplu, o piscină. De asemenea, aceştia se plângeau de o scădere a valorii terenului lor, susţinând că respectivele instalaţii pe care pârâta le amplasase i-ar împiedica să obţină un preţ avantajos în cazul unei vânzări.
10. În sensul procedurii de apel, o altă expertiză a fost realizată de expertul G., specializat în materie energetică. Acesta a apreciat că terenul situat în zona de protecţie a liniilor electrice aeriene care traversau proprietatea reclamanţilor putea fără niciun pericol să fie utilizat ca teren agricol. Acesta a amintit că, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică (denumită în continuare „OUG nr. 63/1998”), se interzicea terţilor, deci în speţă reclamanţilor, să ridice orice construcţie în zona de protecţie, deoarece asemenea zone nu puteau fi utilizate decât în scopuri agricole. Cu privire la întinderea propriu-zisă a acestei zone şi la distanţa la care era posibil să se construiască, acesta a precizat că minimul era de 3 metri între conductorul extern al liniei de înaltă tensiune şi construcţie. Acesta a constatat că, pe terenul cu suprafaţa de 3000 m2 aparţinând soţilor Cernea în temeiul actului din 4 august 1997, pe care se aflau opt din cei nouă stâlpi în litigiu, lucrările agricole nu puteau fi efectuate decât manual din cauza distanţei reduse dintre stâlpi. Pe de altă parte, acesta a observat că restul terenului, utilizat în practică de doamna Ioana Oprescu, domnul Marius Oprescu şi doamna Violeta Sporiş, şi pe care se afla al nouălea stâlp, era cultivat cu porumb.
De asemenea, acesta a subliniat că suprafaţa cu adevărat inutilizabilă în jurul fiecărui stâlp era de un metru pătrat, şi anume un total de nouă metri pătraţi din ansamblul terenului reclamanţilor.
Referitor la lucrările de întreţinere pe care societatea S.C. Electrica S.A. era obligată să le realizeze în mod periodic la capacităţile electrice, acesta a observat că constau într-un control anual al capacităţilor şi o revizie tehnică o dată la cinci ani, la care se adăugau reparaţii şi intervenţii punctuale de fiecare dată când era necesar.
11. Prin decizia din 28 martie 2003, Tribunalul Argeş a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă, în special referitor la partea în care pârâta era obligată să plătească reclamanţilor daune-interese reprezentând contravaloarea recoltei pe care aceştia ar fi putut să o obţină pe terenul în cauză începând cu 1998. Pe de altă parte, constatând că în regiunea Brezoi, în care se afla proprietatea reclamanţilor, capacităţile electrice fuseseră înfiinţate în anii 1980, în temeiul decretului prezidenţial din 9 iulie 1982, instanţa le-a considerat ca fiind conforme cu reglementările în vigoare la momentul respectiv. În consecinţă, a considerat că cererea reclamanţilor de retragere a stâlpilor era abuzivă, ţinând seama de faptul că stâlpii alimentau cu electricitate numeroase localităţi din împrejurimi. În cele din urmă, acesta a precizat că persoanele în cauză puteau pretinde o despăgubire în temeiul art. 630 şi următoarele din Codul civil, referitoare la servitute.
12. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că nu fuseseră niciodată expropriaţi de terenul în cauză şi că nicio despăgubire nu fusese acordată proprietarilor la momentul la care statul dispusese construirea stâlpilor.
13. Societatea pârâtă a formulat, de asemenea, recurs, contestând despăgubirea pe care fusese obligată să o plătească reclamanţilor şi susţinând că instanţele încălcaseră dispoziţiile legale în temeiul cărora aparţineau domeniului public toate terenurile destinate reţelelor electrice şi ocupate de stâlpi de înaltă tensiune, precum şi de platformele din beton care susţineau stâlpii. De asemenea, aceasta se plângea că instanţa de apel nu a ţinut seama de expertiza realizată de expertul G., care indica faptul că reclamanţii puteau să îşi cultive terenul în afara părţii destinate reţelelor electrice şi ocupate de stâlpii de înaltă tensiune şi de platformele din beton, care aparţinea, în opinia sa, domeniului public.
14. Prin hotărârea definitivă din 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de societatea pârâtă şi a respins în întregime acţiunea reclamanţilor.
Mai întâi, aceasta a apreciat că se dovedise în speţă că înfiinţarea reţelei de linii de înaltă tensiune pe terenul bunicului reclamanţilor în 1984 fusese realizată în temeiul decretului prezidenţial nr. 189 din 9 iulie 1982 şi al avizului nr. 530 din 12 martie 1982 al fostului Consiliu Popular al judeţului Vâlcea, adică în conformitate cu legile în vigoare la momentul faptelor. Subliniind că, atunci când soţii Cernea achiziţionaseră o parte a terenului respectiv la 4 august 1997, reţeaua de linii de înaltă tensiune era deja instalată aici, a apreciat, de altfel, că aceştia cunoşteau şi acceptau existenţa acestei servituţi la momentul achiziţionării bunului.
În continuare, curtea de apel a observat că, în temeiul art. 5 alin. 1 din OUG nr. 63/1998, terenurile ocupate de fundaţiile de beton ale stâlpilor electrici erau bunuri publice. Amintind dispoziţiile Legii nr. 18/1991 [art. 4 alin. (1) – (4) şi 5] şi ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, aceasta a subliniat că reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice, precum şi terenurile necesare pentru funcţionarea lor erau destinate folosinţei publice, transportul şi distribuţia energiei electrice fiind servicii de utilitate publică. Aceasta a observat că reieşea din expertiza realizată de expertul G. că reclamanţii puteau utiliza restul terenului în scopuri agricole şi a apreciat că această expertiză era mai pertinentă ca cea a expertului M., primul fiind specializat în materie energetică, în timp ce domeniul celui de-al doilea era agronomia. În plus, aceasta a apreciat că, pe lotul de teren unde se aflau cei opt stâlpi, reclamanţii puteau realiza lucrările agricole manual. În consecinţă, aceasta a constatat că, spre deosebire de ceea ce apreciaseră instanţele inferioare, aceştia nu dovediseră că au suferit un prejudiciu generat de un fapt care implică răspunderea civilă delictuală a pârâtei.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
Art. 3
„(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile [...] care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.”
Art. 6
„(2) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică (OUG nr. 63/1998)
15. La momentul faptelor, articolele relevante ale acestei legi erau redactate după cum urmează:
Art. 5
„[...] suprafaţa de teren, având dimensiunile fundaţiei stâlpilor, este bun public [...]”
Art. 53
„(1.) Lucrările de realizare, reabilitare şi retehnologizare a capacităţilor energetice şi de funcţionare a capacităţilor de producere, de transport şi distribuţie a energiei electrice şi termice sunt de utilitate publică [...]”;
(2.) Asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate privată a altor persoane fizice sau juridice, precum şi în privinţa activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţii energetice, titularii autorizaţiilor de înfiinţare, respectiv de funcţionare, beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de funcţionare a capacităţii energetice, de următoarele drepturi:
a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţii energetice - obiect al autorizaţiei;
b) dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii energetice - obiect al autorizaţiei, pentru reviziile, reparaţiile şi intervenţiile necesare;
c) servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele de conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora; [...]
(3.) Drepturile de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului şi titularul autorizaţiei de înfiinţare, respectiv de funcţionare, cu stabilirea duratei, conţinutului, a condiţiilor şi limitelor de exercitare, precum şi a despăgubirilor şi indemnizaţiei acordate proprietarului.
(4.) În caz de nerealizare a acordului prevăzut la alin. (3) între titularul autorizaţiei de înfiinţare ori de funcţionare şi proprietar sau, după caz, titularul activităţii prevăzute la alin. (2) lit. d), la cererea titularului autorizaţiei de înfiinţare/funcţionare, va decide instanţa judecătorească competenţa acesteia constituind titlu pentru drepturile prevăzute la alin. (3).
(5.) Dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată [...] se stabilesc şi se exercită cu respectarea echităţii şi a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate sau, după caz, a activităţii.
(6.) Titularul autorizaţiei de înfiinţare are următoarele obligaţii:
a) să stabilească şi să aplice, pe întreaga durată a executării lucrărilor, măsurile de protecţie a persoanelor, bunurilor şi a mediului;
b) să obţină toate avizele, acordurile şi atestatele prevăzute de lege pentru realizarea obiectivului autorizat;
c) să despăgubească proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectate de drepturile prevăzute la alin. (2) pentru prejudiciile cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective; [...]”
Art. 54
„ [...] (3.) Dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii energetice autorizate, stabilit prin acord cu fiecare dintre proprietarii terenurilor afectate sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească, se întinde pe toată durata de funcţionare a capacităţii autorizate, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii. În exercitarea acestui drept titularul autorizaţiei de funcţionare poate: a) să depoziteze materiale, echipamente, utilaje, instalaţii pentru întreţinere, revizii, reparaţii şi intervenţii necesare asigurării funcţionării normale a capacităţii autorizate; b) să instaleze utilaje şi să lucreze cu acestea; c) să afecteze culturi, plantaţii sau alte amenajări existente şi să restrângă activităţi ale proprietarului în măsura şi pe durata strict necesară executării operaţiilor [...].
(4.) Titularul autorizaţiei de funcţionare este obligat să stabilească cu proprietarul, în condiţii rezonabile, perioada, data începerii şi durata operaţiunilor de întreţinere, a reparaţiilor, reviziei pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii autorizate şi afectările proprietăţii pe care acestea le implică, precum şi indemnizaţia cuvenită, stabilită conform acordului între părţi, iar la terminarea operaţiunilor sau a intervenţiei în caz de avarie, accident sau catastrofă este obligat să degajeze terenul şi să îl repună în situaţia anterioară fără întârziere nejustificată. ”
Art. 59
„(1) Terenul necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice este fie proprietatea titularului autorizaţiei, fie proprietate publică.
(2) Dacă terenul necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice este proprietate privată a unui terţ, titularul autorizaţiei trebuie să iniţieze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică şi să obţină concesiunea lui pe durata existenţei capacităţii energetice”.
16. OUG nr. 63/1998 a fost ulterior abrogată şi înlocuită de Legea nr. 318 din 8 iulie 2003 (denumită în continuare „Legea nr. 318/2003”), care prevedea pentru titularii de licenţe şi de autorizaţii de funcţionare a capacităţilor energetice drepturi de uz şi de servitute similare cu cele prevăzute anterior la art. 2 din OUG nr. 63/1998, referitor la terenurile private. Art. 16 din Legea nr. 318/2003 preciza că drepturile de uz şi de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice se realizau cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Acesta indica faptul că, în cazul în care, cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produceau pagube proprietarilor terenurilor, titularii autorizaţiei aveau obligaţia sa plătească despăgubiri.
De asemenea, art. 16 preciza că proprietarii terenurilor afectaţi de exercitarea de către titularii autorizaţiei de înfiinţare şi de funcţionare a capacităţilor energetice a drepturilor de uz şi de servitute urmau să fie despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate acestora. Legea preciza că, pentru a stabili valoarea daunelor-interese, trebuia să se ţină seama de următoarele criterii:
– suprafaţa de teren afectată de lucrările realizate de titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute;
– tipul de culturi şi de plantaţii şi amenajările afectate de lucrările realizate de titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute;
– activităţile proprietarilor terenurilor restrânse din cauza lucrărilor realizate de titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute.
Valoarea despăgubirilor trebuia stabilită printr-un acord între titularii de autorizaţiei de înfiinţare şi de funcţionare şi proprietarii terenurilor sau, în lipsa unui acord, printr-o hotărâre judecătorească. Legea preciza că dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată trebuia exercitat cu respectarea echităţii şi a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate sau, după caz, a activităţii.
În temeiul art. 32 din lege, reţeaua de transport a energiei electrice, inclusiv terenurile pe care era instalată, era proprietate publică a statului. În temeiul art. 37, terenurile pe care erau instalate reţelele de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii erau şi rămâneau proprietatea publică a statului.
17. Prin decizia din 23 martie 2004, Curtea Constituţională a României a respins un recurs constituţional formulat de două persoane particulare care susţineau că art. 16 din Legea nr. 318/2003 aducea atingere dreptului de proprietate privată garantat de Constituţie prin faptul că prevedea gratuitatea exercitării dreptului de uz şi de uzufruct asupra proprietăţilor private pe care se găseau capacităţile energetice. Într-adevăr, aceasta a considerat că, deşi exercitarea asupra terenurilor proprietate privată a dreptului de uz şi de servitute cu titlu gratuit, stabilită prin lege, avea drept consecinţă în mod efectiv reducerea veniturilor de care persoanele în cauză beneficiau datorită bunurilor imobile, situaţia nu reprezenta nicio o expropriere formală, nici o expropriere de facto, ci o restricţie privind uzul bunurilor private în interes naţional, în conformitate cu al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Făcând trimitere la hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Mellacher şi alţii împotriva Austriei (19 decembrie 1989, seria A nr. 169) şi Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei (23 septembrie 1982, seria A nr. 52), înalta instanţă constituţională a observat că persoanele în cauză aveau libertatea de a-şi utiliza bunurile, de a le vinde, de a le da şi de a le ipoteca. Aceasta a adăugat că, în cazul în care au suferit un prejudiciu din cauza operaţiunilor de realizare sau de revizie a capacităţilor energetice situate pe terenurile lor, nimic nu le împiedica să solicite o despăgubire în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun. În această privinţă, a amintit că, în temeiul art. 16 din Legea nr. 318/2003, exercitarea dreptului de uz şi de servitute asupra terenurilor aparţinând persoanelor private trebuia să respecte principiul echităţii, precum şi legislaţia naţională în vigoare.
18. Legea nr. 318/2003 a fost abrogată la 22 februarie 2007 şi înlocuită de Legea nr. 13 din 9 ianuarie 2007 energiei electrice (denumită în continuare „Legea nr. 13/2007), în vigoare în prezent. Această lege prevede, pentru titularii de licenţe şi de autorizaţii de funcţionare a capacităţilor energetice, drepturi de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată similare cu cele prevăzute anterior de OUG nr. 63/1998 şi de Legea nr. 13/2007.
Aceasta precizează că drepturile de uz şi de servitute sunt exercitate în mod gratuit asupra proprietăţii publice sau a colectivităţilor teritoriale. În ceea ce priveşte capacităţile energetice care aduc atingere dreptului de proprietate al persoanelor particulare, aceasta prevede, la art. 16 alin. (6), că titularii de licenţe sau autorizaţii au obligaţia de a încheia, în termen de treizeci de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi, o Convenţie-cadru care să prevadă durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor lor, precum şi cuantumul şi modul de plată a indemnizaţiilor şi a despăgubirilor.
Legea nr. 13/2007 reiterează, la art. 16, că proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii de funcţionare a capacităţilor energetice vor fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate acestora, conform unor criterii similare celor prevăzute de Legea nr. 318/2003 (supra, pct. 19). Valoarea despăgubirilor trebuie stabilită printr-un acord între titularii de autorizaţii şi proprietarii terenurilor sau, în lipsa unui acord, prin hotărâre judecătorească. De asemenea, legea precizează că titularii de licenţe şi autorizaţii sunt obligaţi să încheie aceste acorduri cu proprietarii în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea acestora. Aceasta subliniază că exercitarea dreptului de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată trebuie exercitat cu respectarea echităţii şi a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate sau, după caz, a activităţii.
Dispoziţiile art. 32 şi 37 din Legea nr. 318/2003 sunt, de asemenea, reluate în noua lege (la art. 35 şi, respectiv, 41).
Art. 21 din Legea nr. 13/2007 prevede, în plus, că, dacă terenul necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice este proprietate privată a unui terţ, titularul autorizaţiei are ca primă opţiune cumpărarea terenului de la proprietar sau să iniţieze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubirea proprietarului, în condiţiile legii, şi să obţină concesiunea acestuia, pe durata existenţei capacităţii energetice.
Capete de cerere
19. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng de înfiinţarea şi funcţionarea unei reţele electrice pe terenul lor de către o societate titulară a unei licenţe care nu le-a plătit nicio despăgubire. Aceştia consideră că este o atingere disproporţionată adusă dreptului lor la respectarea bunurilor.
20. De asemenea, reclamanţii se plâng de rezultatul acţiunii în justiţie pe care au iniţiat-o în faţa instanţelor naţionale pentru a obţine retragerea stâlpilor şi acordarea de daune-interese. În special, aceştia denunţă modul în care instanţele au interpretat şi aplicat dreptul intern pentru a stabili dacă statul amplasase sau nu în mod legal stâlpii respectivi pe terenul lor. Aceştia apreciază că nu puteau obţine câştig de cauză în această procedură dat fiind că pârâta era o societate a cărui acţionar majoritar era statul, ceea ce ar fi determinat instanţele să o favorizeze. Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1
21. Reclamanţii consideră că au suferit o atingere disproporţionată asupra dreptului de proprietate garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.
1. Argumentele părţilor
22. Reclamanţii consideră că înfiinţarea – contrară legii, potrivit acestora, – a unei reţele energetice pe terenul lor şi exploatarea sa de către societatea Electrica S.A., fără ca aceştia să beneficieze de o despăgubire pentru prejudiciul astfel cauzat, a golit de substanţă dreptul lor de proprietate. Aceştia susţin că stâlpii în litigiu au fost înfiinţaţi pe terenul lor în timpul fostului regim politic românesc cu încălcarea procedurilor prevăzute la momentul respectiv de legislaţia naţională, că terenul nu a făcut atunci obiectul unei exproprieri şi că proprietarul de la momentul respectiv, pe care l-au moştenit, nu a primit nicio despăgubire. Aceştia susţin că este cunoscut faptul că, sub vechiul regim, acordul proprietarilor terenurilor nu era necesar înainte de înfiinţarea şi funcţionarea unor asemenea capacităţi energetice.
23. Aceştia apreciază că le este cauzat un prejudiciu continuu care decurge din imposibilitatea de a beneficia de prerogativele lor de proprietari. În special, aceştia se plâng de faptul că nu pot proceda la ridicarea unor construcţii din cauza perimetrului de securitate stabilit în jurul reţelelor electrice şi de obligaţia de a permite accesul necondiţionat al societăţii Electrica S.A. pe terenul lor cu ocazia operaţiunilor de revizie, de întreţinere şi de reparaţie a capacităţii energetice în litigiu. Aceştia subliniază că cererea lor pentru a obţine din partea societăţii Electrica S.A. plata unei chirii a fost respinsă prin hotărârea din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Piteşti. În această privinţă, aceştia precizează că o anumită incertitudine exista la momentul respectiv la nivel naţional, întrucât alte instanţe admiseseră cereri similare şi obligaseră titularii de licenţe să despăgubească proprietarii plătindu-le o chirie lunară.
Aceştia susţin că terenul în cauză nu putea fi considerat ca aparţinând domeniului public, o proprietate privată neputând, potrivit acestora, să devină proprietate a statului decât printr-o expropriere pentru cauză de utilitate publică, însoţită de o despăgubire echitabilă şi prealabilă. Aceştia subliniază că terenul lor nu a făcut niciodată obiectul unei exproprieri şi că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze efectele restricţiilor pe care le-au suportat şi pe care continuă să le suporte.
24. Guvernul contestă acest argument. Acesta subliniază că stâlpii electrici au fost înfiinţaţi pe terenul reclamanţilor înainte de ratificarea Convenţiei de către România, care a avut loc la 20 iunie 1994, iar convenţia nu reglementează decât faptele posterioare acestei date. În ceea ce priveşte ingerinţele posterioare intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României, în special cele care ar rezulta din activităţile de control, de întreţinere şi de reparaţie desfăşurate de societatea Electrica S.A. pe terenul reclamanţilor, şi restricţiile aduse dreptului acestora de construcţie, Guvernul apreciază că acestea erau prevăzute de OUG nr. 63/1998, înlocuită după abrogarea sa de Legile nr. 318/2003 şi 13/2007. Ingerinţele în litigiu ar fi urmărit, de asemenea, un scop legitim, şi anume buna funcţionare a reţelelor electrice de serviciu public, şi nu ar fi fost disproporţionate în acest scop.
25. Făcând trimitere la opinia majoritar exprimată de diferite instanţe naţionale în urma unei cereri de informaţii pe care le-a adresat-o şi bazându-se pe exemple din jurisprudenţa naţională, Guvernul afirmă că reclamanţii puteau obţine o despăgubire prin introducerea unei acţiuni care să îl oblige pe titularul autorizaţiei, în speţă, societatea Electrica S.A., să încheie cu aceştia un acord de tipul prevăzut la art. 53 din OUG nr. 63/1998. De asemenea, ar fi avut posibilitatea de a introduce o acţiune de drept comun întemeiată pe art. 998 şi 999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru a obţine reparaţie pentru prejudiciul care le‑ar fi fost eventual cauzat, prin dovedirea realităţii. În această privinţă, Guvernul subliniază că instanţele naţionale, considerând că persoanele în cauză nu dovediseră realitatea prejudiciului pe care îl pretindeau, au respins printr-o hotărâre definitivă – pe care o consideră motivată în mod amplu – acţiunea pe care acestea o iniţiaseră în acest sens.
26. În cele din urmă, Guvernul subliniază că interdicţia de construcţie nu se referea decât la o zonă de protecţie de trei metri de la conductorul extern şi că, în orice caz, terenul respectiv nu era un teren construibil, ci un teren agricol.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la diferitele ingerinţe pretinse de reclamanţi
27. Curtea subliniază, mai întâi, că părţile sunt în dezacord cu privire la chestiunea amplasării stâlpilor pe terenul reclamanţilor cu respectarea procedurilor prevăzute de legislaţia naţională.
28. Curtea are obligaţia de a-şi examina din oficiu şi în toate etapele procedurii competenţa ratione temporis, întrucât este vorba mai degrabă de o chestiune de competenţă a Curţii decât de admisibilitate în sensul strict al termenului [Blečić împotriva Croaţiei (GC), nr. 59532/00, pct. 67, CEDO 2006-...]. În temeiul normelor generale ale dreptului internaţional, în special cea privind lipsa efectului retroactiv al tratatelor, dispoziţiile Convenţiei nu obligă o parte contractantă nici în ceea ce priveşte un act sau un fapt care a avut loc înainte de data de intrare în vigoare a Convenţiei în privinţa părţii respective, nici în ceea ce priveşte o situaţie care a încetat să existe înainte de această dată [Blečić împotriva Croaţiei (GC), citată anterior, pct. 70]. Deşi este adevărat că, de la data ratificării, toate actele sau omisiunile statului trebuie să fie conforme Convenţiei (Yağcı şi Sargın împotriva Turciei, 8 iunie 1995, pct. 40, seria A nr. 319‑A), aceasta nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparaţie a nedreptăţilor sau a prejudiciilor cauzate înainte de această dată [Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 38, CEDO 2004-IX]. Reiese că Curtea nu poate examina legalitatea, în 1984, a amplasării pe terenul reclamanţilor a nouă stâlpi de înaltă tensiune care leagă linii electrice pe proprietatea acestora. Competenţa sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în România.
29. Astfel, examinarea Curţii nu se poate referi decât la pretinsa imposibilitate a reclamanţilor de a beneficia de prerogativele lor de proprietari ca urmare a obligaţiilor care le erau impuse, începând cu 20 iunie 1994, de legislaţia naţională în vigoare, astfel cum a fost interpretată şi aplicată prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sesizate de aceştia. Aceste obligaţii, astfel cum le descriu reclamanţii, constau în principal în a lăsa stâlpii electrici pe proprietatea lor fără să poată percepe chirie din partea societăţii Electrica S.A., titulara unei autorizaţii de funcţionare a stâlpilor respectivi, în a permite accesul necondiţionat al societăţii pe terenul lor în vederea operaţiunilor de revizie, de întreţinere şi de reparaţie şi, în cele din urmă, în a nu ridica construcţii pe teren.
b) Cu privire la natura ingerinţelor pretinse
30. Astfel cum a afirmat Curtea în mai multe rânduri, art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care este menţionată în a doua frază din acelaşi alineat, are în vedere lipsirea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în privinţa celei de-a treia, consemnată în al doilea alineat, aceasta se referă, printre altele, la dreptul statului de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general (a se vedea, în special, Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 61, seria A nr. 52). Cu toate acestea, nu este vorba de reguli lipsite de legătură între ele: a doua şi a treia vizează exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, pct. 106, seria A nr. 102).
31. În speţă, trebuie mai întâi să se stabilească norma aplicabilă.
32. Curtea observă că terenul reclamanţilor nu a făcut obiectul unei proceduri de expropriere după 20 iunie 1994. Prin urmare, nu au fost lipsiţi niciodată în mod formal de proprietatea lor: aceştia puteau să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl doneze, să îl cedeze sau să îl ipotecheze, după cum a subliniat pe bună dreptate Curtea Constituţională în decizia sa din 23 martie 2004 (supra, pct. 17). Este adevărat că lotul de teren care era ocupat cu fundaţiile stâlpilor electrici a fost considerat drept „bun public”, în temeiul art. 5 din OUG nr. 63/1998, în vigoare la momentul faptelor. Conţinutul acestei dispoziţii, pe care s-au întemeiat instanţele naţionale pentru a respinge cererea reclamanţilor pentru retragerea stâlpilor, a fost confirmat ulterior prin art. 37 din Legea nr. 318/2003, care preciza că terenurile pe care erau situate reţelele de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii aparţineau statului şi rămâneau în proprietatea sa.
33. Totuşi, aceste dispoziţii nu au privat reclamanţii de proprietatea lor, ci se refereau la punerea în aplicare la nivel naţional a unei politici de producţie şi de distribuţie a energiei electrice şi termice după schimbarea regimului politic în ţară. Toate efectele prejudiciabile ale ingerinţelor invocate de reclamanţi (supra, pct. 29), inclusiv cele rezultate din aplicarea art. 5 din OUG nr. 63/1998, decurgeau din noua legislaţie naţională în materie de producţie şi de distribuţie a energiei electrice şi termice. Prin urmare, Curtea consideră că măsurile de care se plâng reclamanţii intră sub incidenţa reglementării privind „folosirea bunurilor” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, mutatis mutandis, J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (GC), nr. 44302/02, pct. 66, CEDO 2007‑X, şi AGOSI împotriva Regatului Unit, 24 octombrie 1986, pct. 51, seria A nr. 108].
c) Cu privire la respectarea cerinţelor de la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1
34. Nu se contestă că atât OUG nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică, în temeiul căreia au fost luate măsurile de limitare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, cât şi Legea nr. 318/2003 şi Legea nr. 13/2007, care au înlocuit-o ulterior, sunt conforme cu dreptul statelor „de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor”, enunţat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceste texte diferite, care permit funcţionarea optimă a reţelelor electrice de serviciu public în mai multe comune ale ţării, urmăresc, fără îndoială, un scop legitim de interes general. Totuşi, doar acest element nu este suficient pentru respectarea dreptului garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. Al doilea paragraf al acestei dispoziţii trebuie, într-adevăr, să fie interpretat în lumina principiului general enunţat la începutul primului: prin urmare, trebuie să existe, de asemenea, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit; altfel spus, este sarcina Curţii să verifice dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză. Astfel, aceasta recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză [a se vedea J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd, citată anterior, pct. 75, şi AGOSI, citată anterior, pct. 52].
35. În speţă, reclamanţii consideră că restricţiile care le-au fost impuse în temeiul legislaţiei naţionale limitează în mod semnificativ prerogativele lor de proprietari.
36. Stâlpii electrici amplasaţi în 1984 pe terenul reclamanţilor nu ocupă decât o parte din acesta, iar majoritatea sunt grupaţi pe o suprafaţă cu lungimea de 16,25 metri şi lăţimea de 21,90 metri. După cum au subliniat în mod corect instanţele naţionale, soţii Cernea, care, dintre toţi reclamanţii, sunt în mod evident cei mai afectaţi de ingerinţa invocată, au cumpărat parcela de teren în cauză prin contractul din 4 august 1997, şi anume la destul de mult timp după înfiinţarea reţelei de înaltă tensiune în litigiu. După cum a subliniat Curtea de Apel Ploieşti, atunci când au cumpărat parcela de teren pe care fuseseră ridicaţi opt din cei nouă stâlpi, reclamanţii respectivi cunoşteau şi îşi asumau consecinţele prezenţei acestor capacităţi şi ale exploatării acestora de către societatea titulară a unei autorizaţii în acest sens.
37. Unul dintre principalele argumente prezentate de către toţi reclamanţii în sprijinul tezei conform căreia restricţiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporţionate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz şi de servitute concesionate titularei autorizaţiei de exploatare a capacităţii energetice amplasate pe terenul lor. Într-adevăr, instanţele interne au respins cererea lor de despăgubire financiară sub forma unei chirii care să le fie plătită de societatea Electrica S.A. în schimbul obligaţiei lor de a lăsa stâlpii electrici pe proprietatea lor. Curtea aminteşte, în această privinţă, că, atunci când este vorba de o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, după cum este cazul în speţă, lipsa despăgubirii este unul dintre factorii care trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă a fost respectat un just echilibru, dar aceasta nu poate, ca atare, să reprezinte o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd, citată anterior, pct. 79, Depalle îpotriva Franţei (GC), nr. 34044/02, pct. 91, CEDO 2010‑..., şi Anonymos Touristiki Etairia Xenodocheia Kritis împotriva Greciei, nr. 35332/05, pct. 45, 21 februarie 2008]. Caracterul proporţional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă, de asemenea, de existenţa unor garanţii de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile [a se vedea Galtieri împotriva Italiei, nr. 72864/01, (dec.), 24 ianuarie 2006, şi, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi împotriva Italiei, nr. 22774/93, pct. 54, CEDO 1999-V].
38. Or, legile naţionale adoptate succesiv în domeniul energetic conţin, într-adevăr, asemenea garanţii. În ceea ce priveşte accesul titularilor de licenţe la terenul persoanelor particulare pe care au fost înfiinţate capacităţi energetice în vederea efectuării unor operaţiuni de revizie, de întreţinere şi de reparaţie, exercitarea dreptului de uz şi de servitute a fost condiţionată, de la adoptarea OUG nr. 63/1998, de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile şi obligaţiile care le revin titularilor de licenţe de funcţionare a capacităţilor energetice şi, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacităţi. În special, Legea nr. 318 din 8 iulie 2003 a clarificat chestiunea de a şti dacă exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra unor terenuri aparţinând persoanelor particulare avea loc cu titlu gratuit sau nu, punând astfel capăt eventualelor incertitudini în domeniu.
39. În ciuda soluţiei gratuităţii pentru care optase organul legislativ la momentul respectiv, proprietarii terenurilor afectaţi de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute în general, iar în special reclamanţii, nu se aflau în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiţi pentru activităţile desfăşurate de către titularii de licenţe de funcţionare. Dimpotrivă, atât OUG nr. 63/1998, cât şi legislaţia ulterioară le permitea, prin încheierea unui acord cu titularul autorizaţiei sau, după caz, prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, să primească o despăgubire pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute (supra, pct. 15‑18). Or, aceştia nu au iniţiat niciodată o acţiune prin care să oblige titulara autorizaţiei, în speţă societatea Electrica S.A., să încheie cu ei un asemenea acord.
40. În plus, din decizia Curţii Constituţionale şi din exemplele de jurisprudenţă prezentate de Guvern (supra, pct. 17 şi 25) reiese că proprietarii de terenuri care făceau obiectul unor restricţii ce urmăreau un scop de interes naţional, precum cele din prezenta speţă, puteau, nu doar în teorie, ci şi în practică, să obţină reparaţie pentru prejudiciul cauzat de lucrările întreprinse de titularii drepturilor de uz şi de servitute, în special prin iniţierea unei acţiuni în justiţie întemeiate pe dispoziţiile de drept comun. Simplul fapt că reclamanţii nu au obţinut câştig de cauză după ce au chemat în instanţă, în 2001, societatea S.C. Electrica S.A. nu poate să dea naştere la îndoieli cu privire la eficacitatea de fapt sau de drept a acestui recurs. Nimic nu indică faptul că procedura judiciară referitoare la acţiunea lor ar fi fost inechitabilă. În această privinţă, Curtea subliniază că instanţele naţionale le-au respins acţiunea în despăgubiri pe motiv că nu dovediseră că au suferit un prejudiciu real, la încheierea unei proceduri desfăşurate cu respectarea principiului contradictorialităţii şi în cursul căreia părţile au putut prezenta probe în sprijinul argumentelor lor. În ceea ce priveşte acţiunile în despăgubire pentru un prejudiciu material, care, prin natura lor, necesită ca pretenţiile prezentate să fie justificate de diferite probe, cerinţa de a aduce proba prejudiciului invocat, prevăzută de legislaţia naţională - cerinţă care nu fusese îndeplinită în speţă, conform hotărârii instanţelor - nu este nici excesivă, nici arbitrară (a se vedea, a contrario, Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 32-37, 2 septembrie 2010; Iovtchev împotriva Bulgariei, nr. 41211/98, pct. 146, 2 februarie 2006, şi Elefteriadis împotriva României, nr. 38427/05, pct. 54, 25 ianuarie 2011).
41. De altfel, Curtea constată că garanţiile procedurale de care beneficiază proprietarii terenurilor pe care sunt amplasate reţele energetice, precum pe cel al reclamanţilor, au fost şi mai consolidate odată cu adoptarea Legii nr. 318/2003, iar apoi a Legii nr. 13/2007, în prezent în vigoare, care a înlocuit-o. Criteriile de despăgubire a proprietarilor de terenuri afectaţi de drepturi de uz şi de servitute în beneficiul titularilor de licenţe şi de autorizaţii de funcţionare a capacităţilor energetice au devenit din ce în ce mai precise, iar legea acordă de acum înainte titularilor de licenţe şi de autorizaţii un termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor de încheiere a unor acorduri cu ei (supra, pct. 18). Întrucât reclamanţii par să denunţe o situaţie continuă, Curtea subliniază că nu au utilizat aceste noi posibilităţi, deşi efective şi eficiente, solicitând în mod formal titularului autorizaţiei de funcţionare a capacităţii energetice situate pe terenul lor încheierea unui acord.
42. În măsura în care capătul de cerere al reclamanţilor ar putea fi interpretat ca o imputare adusă autorităţilor de a nu fi procedat, după 1994, la exproprierea terenului lor, Curtea aminteşte că, într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile sale de interes general. Exproprierea terenului ar fi conferit, în mod evident, reclamanţilor un drept la măsuri compensatorii, însă nimic nu dovedeşte că aceasta ar fi servit mai bine scopurilor de interes general vizate de politica respectivă. Indiferent de situaţie, nu a fost vorba în speţă de o alegere în mod vădit arbitrară sau nerezonabilă (supra, pct. 38-41), iar Curtea nu poate substitui, cu propria apreciere, pe cea a autorităţilor naţionale cu privire la mijloacele cele mai adecvate pentru a atinge, la nivel intern, rezultatele urmărite de o politică publică.
43. În mod mai general, Curtea observă că stâlpii amplasaţi pe terenul reclamanţilor fac parte dintr-o reţea energetică care alimentează cu electricitate numeroase localităţi, printre care şi pe cea a lor. Astfel, şi aceştia beneficiază de servitutea care le afectează terenul.
44. În cele din urmă, Curtea observă că restricţia privind ridicarea de construcţii pe terenul reclamanţilor se referă doar la zona de protecţie a reţelei energetice, şi anume, după cum reiese din raportul de expertiză realizat de expertul autorizat de pe lângă Tribunalul Argeş, de trei metri de la conductorul extern, fapt care a fost confirmat de Guvern. Nu a fost prevăzută nicio interdicţie absolută de ridicare de construcţii în afara perimetrului de protecţie şi de siguranţă a stâlpilor electrici nici în OUG nr. 63/1998, nici în legile adoptate ulterior în domeniu. Pe de altă parte, din elementele aflate la dosar nu reiese că terenul ar fi fost încadrat ca „neconstruibil” din cauza amplasării stâlpilor şi nici că persoanele în cauză ar fi depus o cerere de autorizaţie de construcţie sau de reîncadrare ca teren construibil care să le fi fost refuzată. Toate elementele disponibile sugerează că terenul respectiv este un teren agricol şi că reclamanţii pot să îl exploateze ca atare.
45. Ţinând seama de circumstanţele specifice ale prezentei cauze şi după ce a recurs la o apreciere globală a faptelor, Curtea consideră că autorităţile naţionale au păstrat, în speţă, echilibrul just care trebuie să predomine în materie de reglementare a folosirii bunurilor între interesul public şi interesul privat.
46. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
47. De asemenea, reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, de rezultatul acţiunii în justiţie pe care au iniţiat-o în faţa instanţelor naţionale pentru a obţine retragerea stâlpilor şi acordarea de daune-interese.
48. În jurisprudenţa constantă, Curţii nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale, în special curţilor şi tribunalelor [Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garcίa Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004].
49. După cum tocmai a observat Curtea din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, nimic nu dovedeşte că procedura desfăşurată în acţiunea iniţiată de către reclamanţi la nivel naţional ar fi fost inechitabilă. În speţă, persoanele în cauză au beneficiat de o procedură contradictorie şi au putut, în diferitele stadii ale acesteia, să prezinte argumentele de fapt şi de drept pe care le considerau pertinente pentru apărarea cauzei lor. Nu este de competenţa Curţii să aprecieze elementele de fapt care au determinat o instanţă naţională să adopte o asemenea decizie, mai degrabă decât o alta. În cazul în care ar face acest lucru, ar depăşi limitele misiunii sale [Kemmache împotriva Franţei (nr. 3), 24 noiembrie 1994, pct. 44, seria A nr. 296‑C]. În prezenta cauză, aceasta nu identifică niciun semn de caracter inechitabil sau arbitrar, iar simplul fapt că instanţele, printr-o decizie motivată, s-au pronunţat în favoarea părţii adverse nu este suficient pentru a pune sub îndoială caracterul echitabil al procedurii.
50. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaGrefier
Josep CasadevallPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy