©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 13212/09
formulată de Viorica CHERNAŢ şi alţii
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 3 iulie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere decizia luată de Preşedintele Camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulamentul Curţii), întrucât domnul Corneliu Bârsan, judecător ales s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii),
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 4 martie 2009,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamanţi,
având în vedere faptul că guvernul moldovean, căruia i s-a transmis o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 lit. (a) din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Prima reclamantă, doamna Viorica Chernaţ, este cetăţean român şi moldovean şi s-a născut în Bălţi, Moldova. Aceasta a depus cererea în nume propriu şi în numele celor doi copii ai săi, Caesar Amitzur, născut la 9 octombrie 2001 în Hadera, Israel, şi Emanuel Amitzur, născut la 22 ianuarie 2004 în Netanya, Israel. Toţi cei trei reclamanţi locuiesc în prezent în Oslo, Norvegia, şi sunt reprezentaţi în faţa Curţii de doamna D. Hatneanu, avocat în Bucureşti.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
1. Fondul cauzei
2. Prima reclamantă şi N.A. s-au căsătorit în 2000, în Paraguay, iar ulterior s-au mutat în Israel. Cei doi copii ai cuplului, Caesar şi Emanuel, s-au născut în Israel în 2001, respectiv în 2004. Copiii sunt cetăţeni români, moldoveni şi israelieni.
Între 2000 şi 2005, cuplul şi-a schimbat domiciliul de patru ori, N.A. fiind căutat de numeroşi creditori şi de autorităţile poliţieneşti. Prima reclamantă a fost citată de mai multe ori să se prezinte în faţa autorităţilor israeliene pentru a depune mărturie cu privire la activităţile lui N.A., iar această chestiune a provocat întotdeauna tensiuni şi discuţii aprinse în familie.
Din 2003, se presupune că N.A. s-a aflat sub supravegherea spitalului de psihiatrie Yaffa Hillel din Hadera, fiind supus tratamentului medical. În acest context, prima reclamantă susţine că N.A. a încercat să se sinucidă de mai multe ori.
3. În aceste circumstanţe, cuplul, exercitând în comun autoritatea părintească asupra copiilor, a convenit ca mama şi cei doi copii să se mute în România permanent; N.A. intenţiona să li se alăture de îndată ce procedurile penale şi civile (faliment) iniţiate împotriva sa s-ar fi încheiat, întrucât toţi doreau să înceapă o viaţă nouă şi, sperau ei, mai bună în România.
4. La 20 august 2005, cei trei reclamanţi au părăsit Israelul. Aceştia au cumpărat bilete tur-retur deoarece erau mai ieftine şi, de asemenea, sperând să „păcălească autorităţile israeliene că nu urmau să părăsească ţara pentru totdeauna”. Data de întoarcere era 7 septembrie 2005.
5. În urma plecării lor, N.A. le-a expediat toate bunurile (inclusiv mobila) la noul domiciliu din România. Copiii au început să frecventeze grădiniţa din ziua următoare sosirii lor. Aceştia au menţinut legătura cu tatăl lor prin telefon şi prin internet, N.A. promiţându-le constant că li se va alătura curând. Totuşi, întrucât lui N.A. i s-a interzis să părăsească Israelul (proceduri penale şi de faliment iniţiate împotriva sa erau pendinte), această promisiune a rămas neîmplinită.
Prima reclamantă a susţinut că, întrucât procedurile judiciare iniţiate împotriva lui N.A. erau încă în curs de desfăşurare, devenise imposibil ca acesta să vină în România, aşa că a început să facă presiuni asupra sa pentru a se înapoia în Israel împreună cu copiii. Presupusele presiuni au inclus ameninţări cu sinuciderea sau, dimpotrivă, cu moartea, atât a sa, cât şi a copiilor, în cazul în care nu s-ar fi înapoiat.
6. Prin urmare, N.A. a formulat o cerere de înapoiere a copiilor săi în temeiul Convenţiei de la Haga (procedura descrisă la secţiunea nr. 2 de mai jos), în timp ce prima reclamantă a introdus, în faţa instanţelor din România şi în faţa instanţelor din Republica Moldova (procedura descrisă la secţiunea nr. 3 de mai jos), acţiunea de divorţ, solicitând totodată încredinţarea copiilor .
În urma hotărârilor pronunţate de instanţele moldoveneşti, prima reclamantă a contestat executarea hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor în Israel (procedura descrisă la secţiunea nr. 4 de mai jos).
7. La 20 septembrie 2007, prima reclamantă a dat naştere celui de-al treilea copil al său, I., al cărui tată, A.C., a devenit soţul reclamantei în martie 2008.
8. Întrucât, la o dată nespecificată din 2011, A.C. a încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată cu un angajator norvegian, întreaga familie, inclusiv al doilea reclamant şi al treilea reclamant, precum şi I., au plecat în Norvegia, intenţionând să rămână acolo pentru o perioadă mai lungă de timp.
S-a susţinut că toţi cei trei reclamanţi menţin o legătură foarte strânsă cu România, unde bunicii pe linie maternă trăiesc încă şi unde prima reclamantă a continuat să meargă cu copiii săi în vacanţă.
2. Procedura de înapoiere a copiilor formulată în temeiul Convenţiei de la Haga
9. La 22 mai 2006, N.A. a depus o cerere de înapoiere a copiilor în temeiul Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga”). Cererea a fost depusă prin intermediul Ministerului Justiţiei din Israel şi adresată Ministerului Justiţiei din România („ministerul”). N.A. a susţinut că soţia sa îi reţinea în mod nelegal copiii în România fără consimţământul său.
La 14 august 2006, ministerul, în calitate de autoritate centrală pentru aplicarea Convenţiei de la Haga, a iniţiat acţiunea în numele lui N.A. în faţa Tribunalului Bucureşti.
10. Pe baza probelor prezentate în cauză, şi anume documentele şi anchetele sociale la domiciliul părţilor, tribunalul a constatat, la 29 martie 2007, că, deşi tatăl a consimţit ca minorii să viziteze România, nu a fost niciodată de acord cu relocarea lor în această ţară. Întrucât toate cerinţele procedurale prevăzute la art. 3 şi 12 din Convenţia de la Haga au fost îndeplinite, tribunalul a constatat că reţinerea copiilor în România nu era legală, întrucât, la data reţinerii, tatăl exercita autoritatea părintească în privinţa copiilor.
În respingerea argumentelor primei reclamante prezentate în temeiul art. 13 din Convenţia de la Haga, instanţa a reţinut că susţinerile referitoare la consimţământul tatălui privind relocarea erau nefondate, în măsura în care N.A. a prezentat documente care arătau că acesta cumpărase, în Israel, o casă nouă pentru familia sa şi încercase să înscrie copiii la grădiniţe israeliene.
Mărturia depusă de E.C. (mama reclamantei) în ceea ce priveşte existenţa acordului de relocare nu a fost luată în considerare, întrucât s-a considerat a fi subiectivă. Mai mult, faptul că au fost cumpărate bilete retur dovedea că nu a existat niciodată vreun acord în acest sens.
Faptul că după plecarea reclamantei din Israel majoritatea bunurilor acestora a fost expediată în România de către N.A. nu constituie nici acesta o dovadă, din moment ce, în fapt, era vorba despre articole destinate utilizării de către copii şi, potrivit unui acord semnat de cei doi soţi, aparţineau, în orice caz, primei reclamante.
Apărarea reclamanţilor în temeiul art. 13 din Convenţia de la Haga s-a considerat prin urmare a fi nefondată. În plus, nu exista niciun indiciu cu privire la vreun risc de vătămare psihologică, în ciuda susţinerilor reclamantei privind problemele mentale şi financiare ale soţului său. Nu exista nicio dovadă a comportamentului violent din partea lui N.A. în ceea ce îi priveşte pe copii. De asemenea, aceasta a prezentat certificate medicale care atestau buna sa sănătate mentală.
11. Prin urmare, instanţa a reţinut că până în momentul în care o instanţă sau o altă autoritate competentă se va pronunţa asupra chestiunii încredinţării copiilor, copiii trebuie să se înapoieze la domiciliul lor obişnuit. Instanţa a dispus aşadar ca reclamanta să înapoieze copiii în Israel în cel mult trei săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
12. Prima reclamantă a formulat apel împotriva acestei hotărâri. De asemenea, a solicitat verificarea autenticităţii unor documente transmise de N.A. (un contract de vânzare care arăta că N.A. a cumpărat o casă în Israel şi o anchetă socială la presupusa casă a lui N.A. din Israel, care atesta existenţa unor bune condiţii de trai în acel loc, a se vedea supra, pct. 10). În fundamentarea cererii sale, reclamanta a prezentat o scrisoare din 13 august 2007, transmisă de Departamentul pentru Afaceri Internaţionale din cadrul Ministerului Justiţiei israelian către Ministerul Justiţiei român, în care se arăta că „posibila falsificare a contractului de cumpărare/vânzare şi a raportului de anchetă socială prezentate în numele domnului N.A. în cadrul procedurilor în faţa instanţelor inferioare este în prezent investigată de autorităţile israeliene”.
Cu toate acestea, cererea reclamantei a fost respinsă de Curtea de Apel, care a reţinut că toate aceste susţineri, chiar dacă ar fi fost adevărate, nu erau de natură să constituie un risc pentru bunăstarea fizică şi/sau mentală a copiilor.
13. La 11 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut hotărârea instanţei inferioare. Procedând astfel, curtea de apel a reiterat argumentele expuse de tribunal, considerând că refuzul de a înapoia copiii în Israel nu era legal. În acest context, toate susţinerile mamei care încerca să justifice decizia de a rămâne în România împreună cu copiii (falimentul lui N.A., starea mentală a acestuia şi faptul că intenţionau să se mute împreună în România) nu au fost suficiente pentru a constitui un potenţial risc grav cu care să se confrunte copiii în cazul înapoierii lor în Israel, având, de asemenea, în vedere faptul că N.A. avea încă drepturi părinteşti depline şi că îşi exprimase dorinţa ca minorii să revină în Israel.
Noile argumente ale reclamantei, în apel, conform cărora copiii nu mai puteau să vorbească ebraică şi nici nu-şi mai aduceau aminte de casa lor din Israel, întrucât părăsiseră ţara cu mai mult de doi ani în urmă, au fost respinse de Curtea de Apel, care le-a considerat a fi, dimpotrivă, argumente în sprijinul necesităţii înapoierii copiilor în casa lor din Israel, până în momentul în care o autoritate competentă va decide asupra chestiunii încredinţării.
3. Procedura de divorţ şi procedura de încredinţare
14. La 7 septembrie 2006, prima reclamantă a introdus acţiune de divorţ în faţa instanţelor din România. La 20 decembrie 2007, cererea sa a fost respinsă, întrucât nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu şi-a motivat cererea.
15. La o dată nespecificată, reclamanta a introdus din nou acţiune de divorţ şi a solicitat încredinţarea celor doi copii. Acţiunea a fost introdusă la Judecătoria Buiucani din Moldova, având în vedere că ea şi cei doi copii aveau cetăţenie moldovenească.
Considerând că pârâtul a fost legal citat prin citaţie publică într-un ziar local, instanţa s-a pronunţat în cele din urmă că era imposibilă continuarea căsătoriei. Instanţa a admis aşadar pretenţiile reclamantei, inclusiv cererea de încredinţare a copiilor săi, considerând că mama a demonstrat că are mijloacele necesare pentru întreţinerea copiilor şi că, având în vedere vârsta lor fragedă, era în interesul superior al acestora să rămână împreună cu mama lor. Întrucât nu a fost formulat apel împotriva respectivei hotărâri, a devenit definitivă la 14 decembrie 2007.
La 15 decembrie 2007, hotărârea de divorţ a fost emisă de Oficiul Stării Civile, Chişinău, Moldova.
16. La o dată nespecificată, prima reclamantă a depus o a doua cerere în faţa Judecătoriei Buiucani din Chişinău, Moldova, solicitând de această dată restrângerea drepturilor părinteşti ale lui N.A. În susţinerea cererii sale, aceasta a declarat că tatăl nu era interesat de bunăstarea copiilor, că nu le trimitea bani şi că nu a încercat să-i viziteze încă din septembrie 2006.
Hotărârea din 12 martie 2008, care confirma citarea legală a părţilor, a admis pretenţiile reclamantei, stabilind că „s-a dovedit că pârâtul (N.A.) nu este interesat de educarea şi de creşterea celor doi copii, prin urmare este în cel mai bun interes al minorilor ca mama lor să fie în măsură să decidă de una singură cu privire la viitorul acestora”.
Nu s-a formulat niciodată apel împotriva hotărârii şi astfel a devenit definitivă la 2 aprilie 2008.
4. Contestarea procedurii de executare
17. La 20 decembrie 2007, prima reclamantă a formulat o nouă acţiune, contestând executarea hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor, ca urmare a existenţei celor două hotărâri pronunţate de instanţele moldoveneşti, dintre care, prin una îi erau încredinţaţi copiii, iar prin cealaltă erau restrânse drepturile părinteşti ale tatălui, N.A.
18. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins, la 10 iunie 2008, acţiunea reclamantei; aceasta a reţinut că dispoziţia de înapoiere a copiilor în Israel era, conform hotărârii din 11 septembrie 2007, limitată în timp, şi anume până la momentul în care o autoritate competentă sau o instanţă s-ar fi pronunţat asupra încredinţării; această măsură fusese luată având în vedere situaţia de la acea vreme, situaţie care, de fapt, nu se schimbase. Astfel, s-a constatat că hotărârile la care a făcut trimitere reclamanta nu ar putea produce efecte, întrucât au fost pronunţate de autorităţile moldoveneşti, care, în prezenta cauză, în conformitate cu Convenţia de la Haga, nu ar fi putut avea competenţă şi nu au avut competenţă în astfel de materii precum divorţul şi încredinţarea copilului.
De asemenea, instanţa a reţinut că cele două hotărâri contestate nu respectau dispoziţiile art. 51–53 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, care prevedeau o procedură specifică, de la o jurisdicţie la alta, pentru admiterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti de către o instanţă.
19. Prima reclamantă a atacat această decizie. Ea a susţinut, între altele, că instanţa de fond nu a indicat, în niciun fel, în mod precis care dintre condiţiile prevăzute la art. 51–53 din tratatul bilateral au fost încălcate. Mai mult, a susţinut reclamanta, Convenţia de la Haga nu stabilea în niciun fel cui revenea competenţa în privinţa restrângerii drepturilor părinteşti.
20. La 4 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins apelul formulat din următoarele motive:
În primul rând, în conformitate cu Raportul Vera Perez privind interpretarea Convenţiei de la Haga, orice problemă referitoare la încredinţare trebuia discutată în faţa instanţelor în a căror rază teritorială se afla reşedinţa obişnuită a copilului. În prezenta cauză, autorităţile care aveau competenţă se dovediseră a fi cele israeliene, nu cele moldoveneşti. Contestarea, prin disputarea executării, a aspectelor deja stabilite în hotărârea principală care stabilea înapoierea copiilor, constituia o încălcare a principiului res judicata.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte art. 17 din Convenţia de la Haga, o hotărâre de încredinţare a unui copil ar putea justifica un refuz de a se dispune înapoierea copilului, dar numai în cazul în care cererea formulată în temeiul Convenţiei de la Haga ar fi încă pendinte. În prezenta cauză, procedurile în ceea ce priveşte încredinţarea s-au încheiat după ce a fost dispusă înapoierea copiilor, ceea ce face ca art. 17 să fie inaplicabil.
Pentru a concluziona, instanţa a reţinut că întrucât cele două hotărâri citate nu au fost pronunţate de autorităţi competente în materie, deoarece autorităţile competente erau cele israeliene, hotărârile nu puteau fi luate în considerare. În măsura în care prin hotărârea contestată se stabilise obligaţia înapoierii copiilor în Israel până la momentul în care o instanţă sau o altă autoritate competentă se pronunţa asupra încredinţării, şi ţinând seama de faptul că hotărârile moldoveneşti nu au fost pronunţate de autorităţi competente, hotărârea de înapoiere a copiilor trebuia să fie executată.
21. La 29 ianuarie 2009, ministerul a solicitat Tribunalului Bucureşti să încuviinţeze executarea silită a hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor. Instanţa a admis cererea şi l-a autorizat pe N.A. să ia copiii în Israel, fie personal, fie cu ajutorul primei reclamante.
22. În scrisoarea sa din 2 iulie 2009, prima reclamantă a informat Curtea că a fost declanşată procedura de executare silită. Astfel, la 4 iunie 2009, N.A., însoţit de ofiţeri de poliţie şi de un executor judecătoresc, s-a deplasat la şcoala la care învăţa Caesar cu intenţia de a-l lua de acolo. Prima reclamantă şi Emanuel s-au deplasat acolo în acelaşi timp. Copiii au refuzat să meargă împreună cu tatăl lor, fiindu-le teamă de acesta.
Procesul-verbal al incidentului întocmit de executorul judecătoresc cu acea ocazie stipula că, având în vedere reticenţa copiilor, adulţii au decis să meargă în biroul directorului şcolii pentru a avea o discuţie. În urma discuţiei, N.A. a declarat că „nu a insistat să ia copiii cu forţa, întrucât îi iubeşte foarte mult şi vrea ca ei să fie fericiţi [...] aşadar, a renunţat pentru moment la dreptul său de a obţine executarea silită a hotărârii, dar ar dori să i se permită contactul cu copiii, întrucât mama a refuzat să îi permită să menţină legătura cu aceştia”.
Reclamanta a susţinut că, în urma acestui incident, copiii s-au speriat şi au avut coşmaruri noaptea, când s-au trezit plângând.
23. Într-un document ulterior, trimis la 23 iunie 2009 de prima reclamantă Ministerului Justiţiei român, se menţiona că N.A. insistase ca hotărârea din 11 septembrie 2007 să fie executată silit, dar, având în vedere reacţia copiilor, a cerut primei reclamante să coopereze pentru a ajunge la o soluţionare pe cale amiabilă.
24. La 27 ianuarie 2010, în prezenţa lui N.A., prima reclamantă a dat o declaraţie oficială în faţa notarului public, prin care se angaja să-i permită lui N.A. să viziteze copiii în România de cel puţin două ori pe an, să-i permită lui N.A. să îi contacteze pe copii pe telefoanele lor mobile, să-l consulte pe N.A. cu privire la fiecare chestiune referitoare la starea de sănătate a copiilor, studiile acestora şi altele, şi să faciliteze contactul dintre copii şi tatăl lor de cel puţin două ori pe lună. În schimb, N.A. îşi dădea acordul ca cei doi minori să călătorească în străinătate fără restricţii. Declaraţia a fost semnată atât de prima reclamantă, cât şi de N.A.
5. Procedura de exequatur
25. La 31 august 2009, prima reclamantă a depus la Tribunalul Bucureşti o cerere având ca obiect exequatur în ceea ce priveşte cele două hotărâri pronunţate de instanţele moldoveneşti (a se vedea supra, pct. 15–16).
Autorităţile române au admis cererile acesteia şi au pronunţat două hotărâri – prima, la 23 octombrie 2009, de recunoaştere a hotărârii moldoveneşti având ca obiect restrângerea drepturilor părinteşti ale lui N.A., iar cealaltă, la 30 octombrie 2009, având ca obiect divorţul şi încredinţarea minorilor. Instanţele au reţinut că toate condiţiile pentru admiterea şi executarea hotărârilor străine, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi de Tratatul bilateral dintre România şi Republica Moldova (a se vedea infra, pct. 27–28) au fost îndeplinite.
Întrucât nu s-a formulat apel împotriva acestora, ambele hotărâri au devenit definitive la 12, respectiv 14 ianuarie 2010.
B. Dreptul intern relevant
26. Dispoziţiile relevante ale Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii sunt descrise în Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04, 27 iulie 2006, şi în Deak împotriva României şi a Regatului Unit, nr. 19055/05, pct. 58, 3 iunie 2008.
Convenţia de la Haga a fost ratificată de România prin Legea nr. 100 din 16 septembrie 1992.
Legea nr. 369/2004 stabileşte principiile şi procedura de aplicare a Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii.
27. Tratatul bilateral dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală a fost semnat la 6 iulie 1996 şi a intrat în vigoare la 13 noiembrie 1997.
În secţiunea relevantă cu privire la condiţiile de recunoaştere reciprocă şi executare a hotărârilor, tratatul prevede următoarele:
Art. 50
(1) Fiecare parte contractantă recunoaşte şi încuviinţează executarea, pe teritoriul său, în condiţiile prevăzute de prezentul tratat, a hotărârilor pronunţate pe teritoriul celeilalte părţi contractante.
(2) În sensul paragrafului 1 prin hotărâri se înţelege:
a) hotărârile în cauzele civile, patrimoniale şi nepatrimoniale, pronunţate de instanţe judecătoreşti sau alte instituţii competente...
Art. 51
Hotărârile se recunosc şi se execută în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) dacă sunt definitive şi susceptibile de executare potrivit legii părţii contractante pe teritoriul căreia au fost pronunţate...
b) dacă nu a fost încălcată competenţa exclusivă a autorităţii părţii contractante pe teritoriul căreia urmează a avea loc recunoaşterea sau executarea;
c) dacă persoanei obligate prin hotărâre, care nu a participat la proces, i s-au înmânat citaţia şi actul de sesizare a instanţei în timp util şi în conformitate cu legea părţii contractante pe teritoriul căreia a fost pronunţată hotărârea, iar în cazul în care nu avea capacitate de exerciţiu, i s-a dat posibilitatea de a fi reprezentată în proces;
d) dacă între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pentru aceleaşi fapte, nu s-a pronunţat în prealabil o hotărâre ori nu se află în curs de judecată o acţiune intentată anterior pe teritoriul părţii contractante unde urmează să se recunoască ori să se încuviinţeze executarea hotărârii.
e) dacă, în cazurile în care trebuie aplicată legea celeilalte părţi contractante, din hotărârea pronunţată rezultă că această lege nu a fost aplicată. Totuşi, recunoaşterea nu poate fi refuzată numai pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea a aplicat o altă lege, în afară de situaţiile în care procesul priveşte starea şi capacitatea unei persoane, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii aplicabile;
f) dacă prin recunoaşterea sau încuviinţarea executării hotărârii nu se aduce atingere ordinii publice a părţii contractante pe teritoriul căreia urmează să se recunoască ori să se încuviinţeze executarea hotărârii.
Art. 52
(1) Cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării se depune la instanţa care s-a pronunţat în primă instanţă în cauza respectivă. Această cerere va fi transmisă autorităţii din celălalt stat, competentă să încuviinţeze executarea. Cererea poate fi depusă şi direct la această autoritate...
Art. 53
(1) Hotărârile pronunţate pe teritoriul unei părţi contractante referitoare la statutul civil al propriilor cetăţeni se recunosc de plin drept pe teritoriul celeilalte părţi contractante sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi.
(2) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate la paragraful 1 pot fi recunoscute dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 50 şi 51....
Art. 54
Hotărârile definitive, odată recunoscute sau admise pentru a fi executate, vor avea aceleaşi efecte ca şi cele date de autorităţile competente ale părţii contractante solicitate [...]
28. Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat se aplică pentru recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în ţări din afara UE. Potrivit art. 167, acest lucru este posibil numai în anumite condiţii, cum ar fi: hotărârile trebuie să fie definitive şi executabile în ţara în care au fost pronunţate; trebuie să fi fost pronunţate de o instanţă care să aibă competenţa jurisdicţională de a face acest lucru; hotărârea să nu fi fost obţinută în mod fraudulos. De asemenea, legea prevede că autorităţile române nu au niciodată competenţa de a examina în fond o hotărâre străină.
Capete de cerere
29. Reclamanţii se plâng în temeiul art. 5, 6, 8 din Convenţie că instanţele române le-au încălcat dreptul la siguranţă şi au ignorat principiul general al interesului superior al copilului, obligând mama să înapoieze copiii dintr-un mediu sigur, în care aceştia erau înconjuraţi de o familie extinsă, în Israel, într-o casă pe care nu o cunoşteau şi alături de un tată care are o situaţie precară mentală şi financiară, fără alte rude pentru a-i ajuta să se adapteze. Procedând astfel, instanţele au interpretat eronat dispoziţiile legale relevante şi au apreciat în mod incorect probele aduse în cauză. Pentru aceleaşi motive, reclamanţii se plâng în continuare că executarea hotărârii prin care se dispune înapoierea lor s-ar face cu încălcarea drepturilor lor, protejate de art. 8 din Convenţie.
30. Totodată, reclamanţii susţin că, în mod contrar art. 1 din Protocolul nr. 12 şi art. 5 din Protocolul nr. 7, autorităţile române, în general, şi Ministerul Justiţiei român, în special, au demonstrat o atitudine părtinitoare, favorizând poziţia tatălui, N.A., pe parcursul procedurilor.
31. Reclamanţii se plâng că, prin încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4, în septembrie 2008, au fost împiedicaţi să meargă în vacanţă în străinătate, deoarece autorităţile de frontieră nu le-au permis copiilor să părăsească ţara.
În drept
I. Cu privire la admisibilitatea plângerilor în temeiul art. 6 şi 8 din Convenţie
32. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 6 şi 8 din Convenţie, că procedurile în faţa instanţelor române privind înapoierea celui de-al doilea reclamant şi a celui de-al treilea reclamant în Israel nu au fost echitabile, întrucât instanţele naţionale au greşit în interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Haga şi a dispoziţiilor relevante de drept internaţional cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate de instanţele moldoveneşti referitoare la încredinţarea celor doi copii.
33. Curtea observă că cererile formulate de reclamanţi sunt îndreptate în principal împotriva fondului hotărârilor contestate, privind problema esenţială a unei pretinse răpiri internaţionale de copii. Curtea are competenţa de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei şi nu se limitează la încadrarea făcută de reclamant; prin urmare, consideră că examinarea trebuie să vizeze exclusiv chestiunea invocată în temeiul art. 8 din Convenţie.
Art. 8 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
1. Argumentele părţilor
34. Guvernul a argumentat că ingerinţa contestată de reclamanţi era prevăzută de lege, şi anume de Convenţia de la Haga; aceasta a avut un scop legitim, urmărind să protejeze dreptul copiilor de a fi reuniţi cu tatăl lor; ingerinţa era necesară într-o societate democratică, fiind proporţională cu scopul urmărit.
În această privinţă, Guvernul a susţinut că instanţele naţionale au efectuat o evaluare în profunzime a cauzei, şi în legătură cu bunăstarea fizică şi psihologică a copiilor în eventualitatea înapoierii lor în Israel; instanţele au pus în balanţă cu atenţie diferitele interese în joc şi au motivat soluţia adoptată în considerarea intereselor superioare ale celor doi copii, soluţia implicând o evaluare a situaţiei generale a familiei, din punct de vedere financiar, psihologic şi, de asemenea, medical. În examinarea cauzei, instanţele naţionale au aplicat corect legislaţia internaţională relevantă, atât pe cea privind răpirea copiilor, cât şi pe cea referitoare la recunoaşterea hotărârilor pronunţate de autorităţile moldoveneşti cu privire la încredinţare.
În acest context, Guvernul a subliniat că prima reclamantă nu a depus nicio cerere în faţa instanţelor israeliene pentru încredinţarea copiilor, o astfel de cerere, în caz de reuşită, reprezentând o cale de atac adecvată în măsură să împiedice înapoierea copiilor în Israel.
35. Prezenta cauză diferă considerabil de cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei [(MC), nr. 41615/07, CEDO 2010], în special având în vedere că în cauză nu a existat nicio probă care să facă dovada unui potenţial pericol pentru copii în eventualitatea înapoierii lor în Israel.
36. În orice caz, Guvernul a subliniat că atât prima reclamantă, cât şi N.A. au respectat acordul reciproc semnat în faţa notarului la 27 ianuarie 2010 (a se vedea supra, pct. 24). Mai mult, în urma acordului sus-menţionat, N.A. nu şi-a exprimat intenţia de a redeschide procedura de executare a hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor. În această privinţă, împrejurările par a fi favorabile unei evoluţii pozitive a relaţiei tată – copii.
O astfel de îmbunătăţire a fost, de asemenea, recunoscută de N.A. în scrisoarea trimisă ministerului la 18 martie 2010, prin care acesta confirma că avea contact periodic cu copiii săi prin telefon şi prin poştă electronică. În aceeaşi scrisoare, N.A. a reiterat acordul său ca cei doi copii să călătorească în străinătate, fără restricţii, împreună cu mama lor.
Guvernul a solicitat aşadar Curţii să respingă pretenţiile reclamanţilor ca fiind vădit nefondate şi să constate că nu a existat nicio încălcare a dreptului reclamanţilor la o viaţă de familie.
37. Reclamanţii au susţinut că, deşi s-au mutat în Norvegia (a se vedea supra, pct. 8), legăturile lor cu România au rămas foarte strânse, în măsura în care au continuat să-şi petreacă toate vacanţele în România, unde aveau încă o familie unită. Reclamanţii au susţinut aşadar că ori de câte ori s-au aflat pe teritoriul României, ar fi putut fi supuşi executării silite a hotărârii de înapoiere a copiilor, având în vedere şi faptul că N.A. nu a renunţat niciodată în mod oficial la dreptul său de a solicita o astfel de executare silită.
Al doilea reclamant şi al treilea reclamant au susţinut că au menţinut contactul cu tatăl lor în limba română, prin telefon sau on-line, conversaţiile lor fiind uneori tensionate; cu toate acestea, N.A. nu a contribuit financiar la creşterea lor, chiar dacă le încasa alocaţia israeliană lunară.
Reclamanţii consideră aşadar că situaţia lor era similară cu cea descrisă în cauza Neulinger şi Shuruk, citată anterior, în măsura în care al doilea reclamant şi al treilea reclamant, în vârstă de zece ani, respectiv opt ani la acel moment, s-au integrat între timp foarte bine în noua lor familie, o executare silită a hotărârii de înapoiere la cinci ani de la pronunţare nefiind, cu siguranţă, precum în cauza elveţiană, în interesul superior al copiilor.
38. În continuare, reclamanţii au susţinut că, în luarea deciziilor lor, instanţele naţionale s-au concentrat pe protejarea drepturilor lui N.A. în raport cu copiii săi şi au aplicat în mod automat procedura prevăzută de Convenţia de la Haga, fără a cerceta circumstanţele concrete ale cauzei şi fără a evalua astfel interesele tuturor părţilor implicate, în special pe cele ale copiilor. În fapt, bunăstarea celui de-al doilea reclamant şi a celui de-al treilea reclamant nu au fost niciodată evaluate sau luate în considerare în hotărârile instanţelor, ceea ce reprezintă o încălcare a drepturilor lor în temeiul art. 8.
2. Motivarea Curţii
39. În ceea ce priveşte principiile generale referitoare la aspectele legate de răpirea internaţională de copii, Curtea face trimitere la rezumatul jurisprudenţei sale consacrate în cauza Neulinger şi Shuruk, citată anterior, pct. 131-40).
40. În lumina acestor principii, Curtea observă în primul rând că decizia privind înapoierea celui de-al doilea reclamant şi a celui de-al treilea reclamant în Israel produce o ingerinţă în drepturile reclamanţilor protejate de art. 8 din Convenţie (a se vedea Neulinger şi Shuruk, citată anterior, pct. 90).
În continuare, Curtea consideră că, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, ingerinţa a fost conformă legislaţiei, bazându-se pe dispoziţiile Convenţiei de la Haga, ratificată de România şi care face parte din dreptul său intern, şi a urmărit un scop legitim, mai exact protejarea drepturilor familiale ale copiilor, cel de-al doilea reclamant şi cel de-al treilea reclamant, şi ale tatălui lor, N.A.
În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, interpretat în lumina instrumentelor internaţionale aplicabile circumstanţelor prezentei cauze, problema decisivă fiind aceea dacă s-a păstrat un echilibru echitabil şi proporţional între interesele concurente aflate în joc – cele ale copiilor, ale părinţilor şi ale ordinii publice, în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii (a se vedea între altele, Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 62, 6 decembrie 2007).
41. Curtea subliniază că unul dintre obiectivele Convenţiei de la Haga este acela de a înapoia cu celeritate copiii în ţara de reşedinţă obişnuită, pentru a preveni astfel ca ei să se obişnuiască cu reţinerea lor nelegală [a se vedea Lipkowsky şi Mc Cormack împotriva Germaniei (dec.) , nr. 26755/10, 18 ianuarie 2011]. În astfel de chestiuni, instanţele naţionale, având avantajul contactului direct cu persoanele implicate, pot în general aprecia mult mai bine probele care le sunt prezentate, luând în acelaşi timp în considerare că interesul superior al copilului trebuie să fie primordial (a se vedea Neulinger şi Shuruk, citată anterior, pct. 134).
42. Chiar dacă ar putea exista întrebări asupra respectării, prin hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale, a jurisprudenţei consacrate a Curţii (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată anterior, pct. 74), urmând principiile stabilite în cauza Neulinger şi Shuruk (citată anterior, pct. 145), pentru a evalua conformitatea cu art. 8, Curtea trebuie să ia în considerare şi evoluţiile produse de la pronunţarea hotărârii de înapoiere în 2007; în acest scop, Curtea trebuie să ia în considerare momentul executării măsurii, având în vedere că executarea acesteia după o anumită perioadă de timp de la răpirea copilului poate periclita oportunitatea Convenţiei de la Haga, aceasta fiind în esenţă un instrument de natură procedurală, nu un tratat al drepturilor omului care protejează persoanele pornind de la temeiuri obiective.
43. Din această perspectivă, Curtea subliniază în primul rând că decizia de înapoiere a fost limitată în timp, şi anume până în momentul în care o autoritate competentă s-ar fi pronunţat asupra aspectelor legate de încredinţare (a se vedea supra, pct. 11, 13 şi 18). În continuare, Curtea subliniază că, în 2010, cele două hotărâri moldoveneşti prin care minorii erau încredinţaţi primei reclamante au fost recunoscute de instanţele române în procedura de exequatur ca fiind pronunţate de o autoritate competentă (a se vedea supra, pct. 25). Conform legislaţiei relevante, odată recunoscute, aceste hotărâri sunt aplicabile şi produc efecte depline pe teritoriul României (a se vedea supra, pct. 27–28).
Având în vedere cele de mai sus, şi ţinând seama de intervalul de timp în executarea silită a hotărârii, Curtea consideră că forţa executorie a obligaţiei de înapoiere a copiilor poate fi pusă în discuţie (a se vedea Neulinger şi Shuruk, citată anterior, pct. 145).
44. În plus, Curtea observă că acordul reciproc semnat de prima reclamantă şi de N.A. în 2010 a fost respectat de tată, care, potrivit observaţiilor Guvernului, nu şi-a manifestat intenţia de a redeschide procedura de punere în executare a hotărârii de înapoiere (a se vedea supra, pct. 36). Dorinţa tatălui de a dezvolta o relaţie cu copiii săi fără a recurge la o executare a hotărârii de înapoiere este, de asemenea, subliniată şi de faptul că acesta a consimţit ca minorii să poată călători liber în străinătate împreună cu prima reclamantă; pe baza consimţământului, reclamanţii s-au mutat în Norvegia pe termen nelimitat, vizitele lor în România fiind acum ocazionale (a se vedea supra, pct. 8 şi 37).
45. Având în vedere schimbările şi progresele semnificative în situaţia de fapt şi de drept a părţilor implicate în cauză, Curtea nu observă elemente necesare care să susţină capetele de cerere ale reclamanţilor în temeiul art. 8.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenţie şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenţie.
II. Admisibilitatea celorlalte capete de cerere
46. În cele din urmă, reclamanţii se plâng de faptul că autorităţile române au încălcat obligaţiile ce le revin în temeiul art. 5 din Convenţie, al art. 1 din Protocolul nr. 12, al art. 5 din Protocolul nr. 7 şi al art. 2 din Protocolul nr. 4, prin ignorarea dreptului copiilor la siguranţă, prin împiedicarea acestora să călătorească în străinătate fără consimţământul tatălui şi, în general, prin favorizarea constantă a lui N.A. în procesul lor decizional.
47. În lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
48. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy