©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 2589/02 Teodor Valentin CHIOC împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 11 iunie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 17 octombrie 2001,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi pe cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, M. Teodor Valentin Chioc, este un resortisant român, născut în 1975 şi cu domiciliul în Râmnicu Vâlcea.
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. Din 1995, reclamantul a deţinut funcţia de preşedinte al unei fundaţii culturale. Între 1997 şi 1998, fundaţia a înmatriculat pe numele său zece maşini folosite, de provenienţă străină. Pentru a efectua importul, reclamatul a pus la dispoziţia autorităţilor române contracte notariale încheiate în străinătate prin care foştii proprietari consimţeau la transferul gratuit de proprietate în profitul fundaţiei.
5. La 29 aprilie 1999, poliţia a perchiziţionat domiciliul reclamantului şi au fost ridicate mai multe documente. În aceeaşi zi, reclamantul a fost reţinut. Acesta a fost acuzat de contrabandă, de fals şi uz de fals în acte pentru importarea vehiculelor menţionate anterior.
6. La aceeaşi dată, reclamantul a recunoscut în faţa poliţiei faptele de care a fost acuzat. Reclamantul a dat detalii cu privire la modul în care a procedat. Acesta a precizat că o persoană necunoscută i-a vândut mai multe documente semnate în alb de notari din străinătate şi că în baza acelor documente şi a altora pe care le-a falsificat, a obţinut înmatricularea vehiculelor fără plata drepturilor vamale. Ulterior, fundaţia acestuia le-a pus la dispoziţia unor diferite persoane în schimbul unor sume de bani. Reclamantul a semnat declaraţia care menţiona, de asemenea, faptul că poliţia l-a informat cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat ales de el, dar că nu a dorit să se prevaleze de acest drept. La 30 aprilie 1999, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, reclamatul şi-a reiterat în scris declaraţiile.
7. Reclamantul a adus detalii suplimentare la 1 mai 1999, în absenţa unui avocat, şi la 4 mai 1999, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu.
8. Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 25 de zile.
9. La 20 mai 1999, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, reclamantul a avut acces la actele dosarului. El a negat falsificarea documentelor şi a declarat că le-a cumpărat de la o societate comercială specializată în înmatricularea vehiculelor. În cele din urmă, acesta şi-a retras declaraţiile anterioare, susţinând că acestea au fost făcute sub influenţa fricii.
10. La 24 mai 1999, procurorul de pe lângă Tribunalul Cluj a prezentat în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca rechizitoriul în care îl învinuia pe reclamant că înmatriculase vehicule cu ajutorul unor documente falsificate, dintre care, în special, contracte de donaţie contrafăcute. Unsprezece alte persoane, dintre care patru funcţionari vamali, au fost, de asemenea, trimişi în judecată şi acuzaţi de complicitate şi de diverse alte infracţiuni.
11. La 29 iunie 1999, a avut loc la judecătorie prima şedinţă. Reclamantul a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar. Curtea a menţinut detenţia provizorie şi a amânat decizia cu privire la cererea reclamantului, care a fost respinsă la 1 iulie 1999.
12. La şedinţa de judecată din 19 octombrie 1999, instanţa l-a audiat pe reclamant care nega faptul că a falsificat documentele. Instanţa a admis, de asemenea, cererile reclamantului în ceea ce priveşte convocarea a patru martori ai apărării şi obţinerea de informaţii suplimentare din partea părţii civile, Direcţia judeţeană a finanţelor publice. Reclamantul şi-a reînnoit, de asemenea, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, care a fost respinsă la 28 octombrie 1999.
13. La 23 noiembrie 1999, instanţa l-a ascultat pe unul din martorii apărării.
14. La 1 februarie 2000, reclamantul a solicitat liberarea sa provizorie sub control judiciar şi o anchetă cu privire la provenienţa actelor notariale. Acesta a cerut de asemenea anularea declaraţiilor sale iniţiale, efectuate în absenţa unui avocat. În timpul şedinţei care a avut loc în aceeaşi zi, instanţa a respins cererea de liberare şi a aplicat o amendă martorilor absenţi. Reclamantul a introdus apel.
15. La 22 februarie 2000, instanţa a respins o nouă cerere de expertiză privind documentele în litigiu şi cererea pentru ancheta cu privire la provenienţa acestora, cu motivarea că o expertiză privind acele documente a fost deja efectuată în timpul anchetei. Al doilea martor al apărării a fost ascultat şi cererea reclamantului cu privire la convocarea unui martor suplimentar a fost admisă.
16. La 14 martie 2000, a fost ascultat al treilea martor al apărării. Având în vedere absenţa a doi martori ai apărării şi în ciuda opoziţiei reclamantului care pretindea că aceştia au fost supuşi unor presiuni, instanţa a revenit asupra deciziei sale de a-i asculta şi a încheiat faza de cercetare. În timpul dezbaterilor, reclamantul a negat faptele de care era acuzat şi a cerut liberarea lui.
17. Prin hotărârea din 28 martie 2000, instanţa l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare pentru fals şi uz de fals în acte vamale. Ceilalţi inculpaţi au fost eliberaţi.
18. Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa s-a bazat, printre altele, pe mărturiile reclamantului, estimând că acestea au fost sincere, contrar retragerii ulterioare care nu era decât un mijloc de apărare.
19. Reclamantul a introdus apel în faţa Tribunalului Cluj, susţinând că procedura în faţa instanţei de prim grad fusese inechitabilă din moment ce instanţa a renunţat la convocarea martorilor principali şi a omis să supună dezbaterilor cererea sa de anulare a declaraţiilor iniţiale.
20. La şedinţa din 13 septembrie 2000, reclamantul a solicitat o expertiză a înscrisurilor documentaţiei vamale care însoţea vehiculele precum şi ascultarea unor noi martori ai apărării. Instanţa a admis prima cerere, însă a respins-o pe a doua.
21. La 9 octombrie 2000, reclamantul a solicitat administrarea de noi probe pentru a contrazice afirmaţiile unui martor al acuzării şi pentru a dovedi că înmatricularea vehiculelor străine a fost o practică curentă în rândul fundaţiilor. Instanţa a amânat examinarea acestor cereri.
22. La 30 octombrie 2000, instanţa a dispus o expertiză privind o declaraţie vamală. Expertiza a concluzionat că reclamantul nu semnase acel document.
23. La 4 decembrie 2000, reclamantul a solicitat ascultarea a trei martori noi ai apărării şi informaţii suplimentare de la poliţia rutieră. De asemenea, acesta a contestat expertiza înscrisurilor şi a cerut liberarea sa. Instanţa a respins cererile reclamantului, a ascultat pledoariile părţilor şi a decis rămânerea în pronunţare.
24. Prin hotărârea din 11 decembrie 2000, apelul reclamantului a fost respins. Reclamantul a formulat recurs în faţa Curţii de Apel Cluj-Napoca solicitând liberarea sa.
25. La 27 aprilie 2001, reclamantul a fost liberat.
26. Printr-o hotărâre definitivă din 15 mai 2001, curtea de apel a respins recursul reclamantului apreciind, ca şi instanţa de prim grad, că mărturiile pe care le-a făcut după ce a fost reţinut au fost sincere.
27. La 22 octombrie 2001, instanţa de prim grad a constatat că apelul introdus de reclamant împotriva respingerii cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar la 1 februarie 2000 nu a fost examinat.
28. Dosarul a fost transmis Tribunalului Cluj care, printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2001, a respins apelul. Instanţa a considerat că în virtutea dispoziţiilor Codului de procedură penală, reclamantul nu a putut beneficia de o măsură de liberare provizorie sub control judiciar în cursul procedurii deoarece acesta fusese acuzat de o infracţiune pentru care sancţiunea prevăzută era de peste şapte ani de închisoare. În orice caz, instanţa a constatat că apelul era caduc din moment ce reclamantul fusese pus în libertate la 27 aprilie 2001.
B. Dreptul intern relevant
29. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală, în temeiul art. 6, prevăd că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul la asistenţă din partea unui avocat în toate etapele procedurii. Înainte de a-l interoga, anchetatorii au obligaţia să îl informeze pe acuzat despre dreptul de a fi asistat.
30. Art. 143 § 2 din Codul de procedură penală prevede că în cazul în care acuzatul este reţinut, acesta are dreptul de a fi asistat de un avocat şi anchetatorii trebuie să îl informeze că are dreptul la tăcere.
31. Art. 171 din Codul de procedură penală prevede că în cazul în care acuzatul este arestat preventiv, asistenţa unui avocat ales sau desemnat din oficiu este obligatorie.
32. Art. 160 § 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost redactat la momentul desfăşurării faptelor, prevedea că liberarea provizorie sub control judiciar nu putea fi acordată decât în cazul infracţiunilor din culpă sau infracţiunilor comise cu intenţie, dar pentru care legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea de maximum şapte ani.
CAPETE DE CERERE
33. Invocând art. 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie, reclamantul a pretins că a fost privat de libertate în mod ilegal ca urmare a unei provocări din partea poliţiei. Acesta s-a plâns de asemenea cu privire la durata arestării preventive şi a respingerii cererilor sale de liberare provizorie sub controlul judiciar în cursul procedurii.
34. Invocând art. 6 §§ 1, 2 şi 3 c) şi d) din Convenţie, reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii penale, la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie pentru motivul că durata arestării preventive ar fi fost egală cu cea a pedepsei, de faptul că i-a fost refuzată asistenţa unui avocat în timpul primelor interogatorii şi de refuzul instanţelor de a avea acces la unele cereri de ale sale de convocare a martorilor şi de administrare a probelor.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenţie
35. Reclamantul a pretins că a fost arestat ilegal şi privat de posibilitatea de a fi liberat sub control judiciar în cursul procedurii. Partea relevantă a art. 5 din Convenţie este redactată astfel:
„ 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
c) dacă a fost arestat sau deţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
36. Guvernul consideră că cererea de liberare provizorie sub control judiciar respinsă la 1 februarie 2000 nu a fost decât reiterarea aceleiaşi cereri respinse la 1 iulie 1999. Prin urmare, potrivit Guvernului, hotărârea din 1 iulie 1999 a constituit ultima decizie internă definitivă după care reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de şase luni. În plus, reclamantului i s-a reproşat faptul că nu a introdus apel împotriva acestei hotărâri. În orice caz, Guvernul a considerat că plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată. În acest sens, Guvernul face trimitere la hotărârea Bujac împotriva României, nr. 37217/03, § 70, 2 noiembrie 2010 şi arată că reclamantul a avut la dispoziţie alte căi de atac, care puteau conduce la punerea sa în libertate în cursul procedurii.
37. Reclamantul contestă aceste argumente.
38. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la excepţiile invocate de Guvern întemeiate pe nerespectarea termenului de şase luni şi pe neepuizarea căilor de atac interne, deoarece, în orice caz, această parte a cererii este inadmisibilă pentru motivele prezentate mai jos.
39. Curtea reţine că, potrivit Guvernului, într-o cauză similară, aceasta a concluzionat deja că la momentul desfăşurării faptelor, Codul de procedură penală le-a permis instanţelor naţionale să dispună punerea în libertate neînsoţită de condiţii pe întreaga durată a procedurii penale, ori să înlocuiască arestarea preventivă cu o altă măsură mai puţin restrictivă, cum ar fi de exemplu interdicţia de părăsire a localităţii (a se vedea Bujac citată anterior, pct. 71). Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul nu a fost privat de orice control al persistenţei motivelor plauzibile de a-l bănui de comiterea unei infracţiuni şi a altor motive susceptibile de a justifica privarea sa de libertate (a se vedea, a contrario, S.B.C. împotriva Regatului Unit, nr. 39360/98, 22, 19 iunie 2001 şi Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, § 149, 11 iulie 2006). Curtea nu vede niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită în acest caz.
40. Curtea constată, de asemenea, că afirmaţia reclamantului potrivit căreia ar fi fost victima unei provocări din partea poliţiei nu este susţinută deloc de actele depuse la dosar.
41. În consecinţă, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenţie
42. Reclamantul s-a plâns de mai multe aspecte legate de caracterul echitabil al procedurii penale îndreptate împotriva lui. Art. 6 §§ 1, 2 şi 3 c) şi d) din Convenţie se citesc în părţile relevante ale acestuia după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(...)
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el, şi dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să se întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”
1. Cu privire la dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat în timpul primelor interogatorii
43. Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs pentru motivul că reclamantul a omis să invoce acest capăt de cerere în recursul în faţa Curţii de Apel Cluj-Napoca. Guvernul subliniază în continuare că de la începutul urmăririi penale, poliţia a notificat persoana în cauză asupra drepturilor procesuale, printre care acela de a fi asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu. Cu toate acestea, în prima declaraţie în faţa poliţiei, la 29 aprilie 1999, reclamantul a declarat în mod expres că a renunţat la dreptul de a fi asistat de un avocat. Subliniind că declaraţiile ulterioare ale reclamantului au fost făcute în prezenţa unui avocat, Guvernul consideră că dreptul său la apărare a fost garantat.
44. Reclamantul contestă aceste argumente.
45. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la excepţia invocată de Guvern întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, din moment ce, în orice caz, acest capăt de cerere este inadmisibil pentru motivele prezentate mai jos.
46. Curtea reaminteşte că nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenţie nu împiedică o persoană de a renunţa din proprie voinţă, în mod expres sau tacit, la garanţiile unui proces echitabil. Cu toate acestea, pentru a fi efectivă în sensul Convenției, o astfel de renunţare trebuie să fie stabilită într-un mod neechivoc și să fie însoţită de un număr minim de garanţii pe măsura importanței sale [Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, § 59, CEDO 2008].
47. În acest caz, Curtea notează că, de la începutul urmăririi penale împotriva sa şi de la arestarea sa preventivă, reclamantul a fost informat asupra dreptului său de a beneficia de asistenţa unui avocat. Indicând în scris în prima sa declaraţie că el nu doreşte să fie asistat, acesta s-a expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări bazate pe mărturiile făcute în această declaraţie. De altfel, Curtea reţine că la 30 aprilie 1999, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, reclamantul a reiterat în scris mărturiile sale.
48. În ceea ce priveşte declaraţia sa de la 1 mai 1999, Curtea consideră că, chiar dacă reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat, noţiunea de echitate consacrată prin art. 6 nu a fost nerespectată în esenţă din moment ce în acele declaraţii, reclamantul nu a făcut decât să aducă anumite amănunte în ceea ce priveşte demersurile făcute pentru înmatricularea maşinilor.
49. Cu siguranţă, ulterior, reclamantul a revenit asupra afirmaţiilor şi a declarat în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii că mărturiile sale au fost făcute sub influenţa fricii. Cu toate acestea, Curtea arată că el nu a reuşit să îşi susţină afirmaţiile.
50. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea constată că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.
2. Cu privire la dreptul de a obţine convocarea şi interogarea martorilor apărării
51. Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs cu motivarea că reclamantul a omis să invoce acest capăt de cerere în recursul în faţa Curţii de Apel Cluj-Napoca. Guvernul consideră, în continuare, că procedura s-a desfăşurat într-un mod contradictoriu și că reclamantul a avut posibilitatea de a intervieva în şedinţa publică martorii acuzării şi apărării. Guvernul subliniază că multe dintre cererile reclamantului cu privire la producerea elementelor de probă au fost admise și că altele au fost excluse din motive expuse în mod corespunzător de către judecători.
52. Reclamantul contestă aceste argumente.
53. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la excepţia invocată de Guvern, întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, din moment ce, în orice caz, această plângere este inadmisibilă pentru motivele prezentate ulterior.
54. Curtea reaminteşte că nu este de datoria sa să judece erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanță națională, ori să substituie aprecierea instanțelor naționale cu propria apreciere, cu excepția cazului și în măsura în care aceste erori ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. Dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează şi admisibilitatea probelor ca atare, materie care ţine în primul rând de dreptul intern [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810 / 00, § § 94-96, CEDO 2006‑IX].
55. În acest caz, Curtea acordă importanță faptului că, în cursul procedurii judiciare, reclamantul a fost audiat și a putut contesta probele adunate împotriva sa.
56. În ceea ce privește ascultarea martorilor, Curtea arată că trei dintre cei opt martori ai apărării solicitaţi de reclamant în faţa judecătoriei și în apel au fost ascultaţi în prezența reclamantului și a avocatului său.
57. În cele din urmă, Curtea arată că solicitările reclamantului cu privire la realizarea expertizelor înscrisurilor documentaţiei folosite pentru înmatricularea maşinilor au fost admise de instanțele naționale.
58. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.
3. Cu privire la alte pretinse încălcări ale art. 6 din Convenţie
59. În ceea ce privește restul capetelor de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 6 din Convenție, ținând cont de totalitatea elementelor de care dispune, și în măsura în care aceasta este competentă să se pronunţe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a evidenţiat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau protocoalele sale.
Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA:
Declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLMarialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy