Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 28793/02
depusă de PARTIDUL POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 22 martie 2005, în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlM. Pellonpää,
DlR. Maruste,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Borrego Borrego,
Dl J. Šikuta, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 8 iulie 2002,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, Partidul Popular Creştin Democrat (în continuare, „PPCD”), este un partid politic parlamentar de opoziţie din Republica Moldova. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl Vitalie Nagacevschi şi dl Vladislav Gribincea, care au acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului” cu sediul la Chişinău. Guvernul pârât a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1.Contextul cauzei
Spre sfârşitul anului 2001, Guvernul Republicii Moldova a făcut publică intenţia sa de a introduce în şcoli studierea obligatorie a limbii ruse pentru copiii cu vârsta de şapte ani şi mai mult.
Iniţiativa de mai sus a generat critici vehemente din partea opoziţiei şi a provocat dezbateri publice aprinse.
La 26 decembrie 2001, fracţiunea parlamentară a PPCD a informat Consiliul municipal despre intenţia sa de a organiza o întâlnire cu alegătorii săi la 9 ianuarie 2002 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa sediului Guvernului. El a declarat că întâlnirea cu alegătorii va viza introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcoli şi s-a bazat pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament (a se vedea mai jos), care, potrivit PPCD, nu impune membrilor Parlamentului vreo obligaţie de a obţine autorizaţie prealabilă pentru întâlnirile cu alegătorii lor.
2. Deciziile Consiliului municipal
Printr-o decizie din 3 ianuarie 2002, Consiliul municipal a calificat adunarea care urma să aibă loc la 9 ianuarie 2002 drept o „demonstraţie” în sensul articolelor 4, 8, 12 şi 13 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor (a se vedea mai jos) şi a autorizat fracţiunea parlamentară a PPCD să o desfăşoare în Scuarul Operei Naţionale. El nu a motivat în niciun fel schimbarea locului desfăşurării adunării.
Mai târziu, la 23 ianuarie 2002, Consiliul municipal a adresat o scrisoare Ministerului Justiţiei, informându-l că exista o discrepanţă între prevederile Legii despre statutul deputatului în Parlament şi cele ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor şi că el nu ştia pe care dintre ele s-o aplice. El a declarat inter alia că existau mulţi avocaţi cu renume care susţineau ideea că deputaţii PPCD aveau dreptul să organizeze întâlniri cu alegătorii lor în Piaţa Marii Adunări Naţionale conform prevederilor articolelor 22 şi 23 ale Legii despre statutul deputatului în Parlament, fără a avea nevoie de vreo autorizaţie. El a citat în acest sens opinia unui ombudsman, care considera că, deoarece articolul 23 al Legii despre statutul deputatului în Parlament proclama dreptul deputaţilor de a cere la faţa locului încetarea încălcării legii, deputaţii PPCD erau în drept să ceară încetarea pretinselor încălcări legate de introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în faţa sediului Guvernului, deoarece acesta era, de asemenea, sediul Ministerului Educaţiei. Prin urmare, Consiliul municipal a cerut Ministerului Justiţiei să solicite Parlamentului o interpretare oficială a legislaţiei în cauză.
La 26 ianuarie 2002, Consiliul municipal a emis o decizie, în care se prevedea inter alia:
„deoarece prevederile legislaţiei interne şi opiniile specialiştilor în drept sunt contradictorii în ceea ce priveşte demonstraţiile organizate de PPCD, având în vedere impactul social de proporţii pe care l-ar putea avea o eventuală decizie în această privinţă şi consecinţele pe care aceasta le-ar putea cauza, Consiliul municipal a adresat oficial Ministerului Justiţiei o solicitare de a cere Parlamentului o interpretare urgentă şi oficială a legislaţiei pertinente.... Decizia Consiliului municipal din 3 ianuarie 2002 se suspendă până la interpretarea oficială dată de Parlament.”
3. Adunările desfăşurate de deputaţii PPCD
Între timp, la 9 ianuarie 2002, fracţiunea parlamentară a PPCD a desfăşurat o adunare în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa sediului Guvernului. De asemenea, ea a desfăşurat adunări la 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002.
4.Scrisoarea de avertizare emisă de Ministerul Justiţiei şi răspunsul PPCD la aceasta
La 14 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o avertizare oficială PPCD în conformitate cu articolul 27 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice. El a afirmat inter alia că PPCD a încălcat prevederile articolului 6 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prin organizarea demonstraţiilor în Piaţa Marii Adunări Naţionale la 9, 10, 11 şi 13 ianuarie 2002, în pofida autorizaţiei Consiliului Municipal de a organiza o demonstraţie doar la 9 ianuarie 2002 în Scuarul Operei Naţionale. El a cerut încetarea imediată a acţiunilor pe care le considera ilegale şi neconstituţionale şi care, după cum pretindea el, nu erau întâlniri cu alegătorii în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, ci demonstraţii care cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. El i-a cerut PPCD o explicaţie scrisă în termen de trei zile şi l-a prevenit că dacă nu se va conforma avertizării, ministerul va suspenda activitatea partidului în conformitate cu articolul 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea mai jos).
La 17 ianuarie 2002, preşedintele PPCD a adresat Ministerului Justiţiei o scrisoare în care a declarat că adunările nu au fost organizate de către PPCD, ci de membrii fracţiunii parlamentare şi că, prin urmare, nu trebuia pusă în discuţie responsabilitatea partidului, ci a deputaţilor. El s-a bazat, de asemenea, pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament, susţinând că aceasta era o lege specială, aplicabilă întâlnirilor între deputaţi şi alegători, în timp ce Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor era o lege generală. In fine el a afirmat că o eventuală suspendare a activităţii partidului ar constitui o măsură politică luată de Partidul Comunist în scopul reprimării opoziţiei.
5. Suspendarea activităţii PPCD
La 18 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a dispus suspendarea activităţii PPCD timp de o lună, în conformitate cu articolul 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice.
Măsura a fost impusă pentru organizarea de către PPCD a demonstraţiilor neautorizate la 9, 10, 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002.
Ministerul Justiţiei a respins argumentul liderului PPCD că acest lucru nu ţinea de responsabilitatea partidului. El a declarat inter alia că adunările organizate de PPCD la datele de mai sus erau de fapt demonstraţii, marşuri şi manifestaţii şi, prin urmare, cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, şi nu a Legii despre statutul deputatului în Parlament, după cum pretindea PPCD.
Potrivit deciziei, PPCD a încălcat prevederile articolelor 5, 6, 7, 8, 9 şi 11 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prin faptul că nu a obţinut autorizaţie prealabilă de a desfăşura demonstraţii de la Consiliul municipal şi că a blocat drumurile publice.
Participarea minorilor la demonstraţiile PPCD era contrară articolului 15 al Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, articolului 13 (3) al Legii privind drepturile copilului şi articolului 56 (g) al Legii învăţământului (a se vedea mai jos).
Acţiunile PPCD au constituit, de asemenea, o încălcare a articolelor 27 şi 29 ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea mai jos), a articolului 15 (1) şi (2) al Legii despre statutul deputatului în Parlament şi a articolului 32 al Constituţiei (a se vedea mai jos). Folosirea unor sloganuri precum „Mai bine mort decât comunist” ar putea fi interpretată ca incitare la violenţă publică şi ca un atentat la ordinea constituţională şi de drept.
6.Procedurile împotriva suspendării activităţii partidului şi revocarea suspendării
La 24 ianuarie 2002, PPCD a contestat decizia Ministerului Justiţiei, susţinând inter alia că adunările reprezentau întâlniri cu alegătorii în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, şi nu adunări care cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
La 8 februarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a revocat suspendarea activităţii PPCD. El a subliniat că PPCD a încălcat toate legile menţionate în decizia din 18 ianuarie 2002 şi că suspendarea a fost necesară şi justificată. Totuşi, datorită solicitării făcute de Secretarul General al Consiliului Europei, în temeiul articolului 52 al Convenţiei şi având în vedere apropiatele alegeri locale, PPCD trebuia autorizat să-şi reînceapă activitatea. Decizia din 8 februarie 2002 nu a anulat decizia din 18 ianuarie 2002.
La 7 martie 2002, Curtea de Apel i-a dat câştig de cauză Ministerului Justiţiei şi a hotărât că decizia din 18 ianuarie 2002 a fost legală. Ea a respins argumentul PPCD că partidul nu putea fi responsabil pentru acţiunile membrilor săi, şi anume ale fracţiunii parlamentare a PPCD. Ea a constatat că adunările organizate de PPCD erau de fapt demonstraţii, întâlniri şi marşuri, care cădeau sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, şi nu întâlniri cu alegătorii. Chiar dacă s-ar presupune că adunările au fost planificate ca întâlniri cu alegătorii, ele au fost transformate treptat în demonstraţii. Prin urmare, PPCD avea nevoie de autorizaţie pentru a le organiza. De asemenea, ea a statuat că, în urma demonstraţiilor, compania de transport public a suferit pierderi în mărime de 12,133 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 1,050 euro (EUR) la acea dată). Participarea minorilor la demonstraţiile organizate de PPCD a constituit o violare a Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, a Legii privind drepturile copilului şi a Legii învăţământului.
PPCD a depus recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se inter alia pe articolele 10 şi 11 ale Convenţiei.
La 17 mai 2002, un colegiu al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat decizia sa prin care a respins recursul depus de PPCD. El a reprodus argumentele Curţii de Apel şi a constatat inter alia că, deoarece demonstraţiile organizate de PPCD erau ilegale, sancţiunea care i-a fost aplicată nu a fost disproporţională. El a stabilit, de asemenea, că, în orice caz, decizia Ministerului Justiţiei nu a avut niciun efect negativ asupra PPCD, deoarece ea nu a fost executată, conturile PPCD nu au fost sechestrate, iar partidul a putut să-şi continue activitatea în mod nestingherit.
7.Procedurile Guvernului pentru declararea adunărilor desfăşurate de PPCD ilegale şi dispunerea încetării lor
În ceea ce priveşte cererea din 23 ianuarie 2002, adresată de Primărie Ministerului Justiţiei pentru interpretarea legii, Ministerul Justiţiei nu a răspuns la ea şi nici nu a adresat Parlamentului vreo solicitare. Totuşi, la 21 februarie 2002, Guvernul a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând acesteia inter alia să declare ilegale demonstraţiile organizate de PPCD şi să dispună încetarea lor.
La 25 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât în favoarea Guvernului şi a declarat adunările ilegale. Ea a statuat inter alia că:
„Chiar dacă s-ar admite că PPCD a avut iniţial intenţia de a organiza întâlniri cu alegătorii săi, aceste întâlniri s-au transformat mai târziu în demonstraţii, marşuri, procesiuni şi pichetări care cad sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. În aceste condiţii, liderii PPCD trebuiau să se conformeze prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor...”
Reclamanţii au depus recurs.
La 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, iar hotărârea din 25 februarie 2002 a devenit irevocabilă.
8. Înregistrarea video prezentată de Guvern
Guvernul a prezentat o înregistrare video cu imagini ale adunărilor desfăşurate de deputaţii PPCD la 15, 16, 17 şi 18 ianuarie 2002. Adunările se desfăşurau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, într-o zonă pentru pietoni, în faţa clădirii Guvernului. Numărul participanţilor părea să fie de câteva sute şi includea persoane de diferite vârste, variind de la şcolari la pensionari. Potrivit timpului afişat pe imagini, adunările începeau în jurul orei 13:00 şi durau aproximativ două ore. Diferite personalităţi au ţinut cuvântări critice la adresa Partidului Comunist de guvernământ, a Guvernului şi politicii sale. Răsuna muzica şi unii participanţi dansau. Din înregistrarea video se pare că traficul nu era perturbat ca rezultat al adunărilor desfăşurate la acele date şi nu se vedeau semne de violenţă.
În comentariile sale cu privire la înregistrarea video, reprezentanţii reclamantului au declarat că ea demonstra caracterul paşnic al adunărilor.
B. Dreptul intern relevant
Constituţia Republicii Moldova
Articolul 32
„(3) Sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.”
Legea despre statutul deputatului în Parlament
Articolul 15
„(1) Deputatul este obligat să respecte cu stricteţe Constituţia, legile, normele etice şi morale.
(2) Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei în stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor omului şi la respectarea legislaţiei.
(3) Cazurile de încălcare a eticii de deputat sunt examinate de Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi.”
Articolul 22 (3) în vigoare în acea perioadă
„Autorităţile administraţiei publice locale acordă deputatului sprijinul necesar pentru organizarea lucrului cu alegătorii, oferă încăperi pentru întâlniri cu ei.”
La 26 iulie 2002, articolul 22 (3) a fost modificat, după cum urmează:
„Autorităţile administraţiei publice locale sînt obligate să acorde deputatului sprijinul necesar pentru organizarea lucrului cu alegătorii. În acest scop, ele asigură accesul în încăperi sau locuri publice, precum şi echipamentul şi informaţiile necesare, anunţă din timp alegătorii despre locul şi timpul întâlnirii cu deputatul.”
La 26 iulie 2002, a fost introdus un nou articol, articolul 22/1:
„Deputatul are dreptul să organizeze mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri paşnice în condiţiile Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.”
Articolul 23
„(1) Deputatul ca reprezentant al puterii legislative supreme este în drept să ceară la faţa locului încetarea încălcării legii...”
Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor
Articolul 5
„Întrunirile se pot desfăşura numai după ce au fost declarate de către organizatori la primăriile orăşeneşti (municipale), săteşti (comunale).”
Articolul 6
„(1) Întrunirile trebuie să se desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme, fiind asigurată protecţia participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor economice, fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică, integritatea corporală şi viaţa persoanelor, bunurile lor.”
La 26 iulie 2002, la acest articol a fost adăugată următoarea prevedere:
„(2) Se interzice implicarea elevilor de către cadrele didactice sau alte persoane încadrate în instituţiile şcolare în desfăşurarea întrunirilor neautorizate.”
Articolul 7
„Se sistează întrunirile la care se constată fapte sau acţiuni de:
a) contestare sau defăimare a statului şi poporului;
b) îndemn la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă;
c) incitare la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică;
d) atentare la regimul constituţional.”
Articolul 8
„(1) Întrunirile se pot desfăşura în pieţe, străzi, parcuri, scuaruri şi în alte locuri publice din municipii, oraşe, comune, sate, precum şi în localuri publice.
(2) Nu se admite desfăşurarea întrunirilor în localurile autorităţilor publice, autorităţilor administraţiei publice locale, procuraturii, instanţelor judecătoreşti, în unităţi economice cu regim special de securitate a muncii sau cu pază armată.
(3) Sînt interzise întrunirile:
a) la o distanţă mai mică de 50 de metri de sediul Parlamentului, reşedinţa Preşedintelui Republicii Moldova, de sediul Guvernului, Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie;
b) la o distanţă mai mică de 25 de metri de sediul organelor administraţiei publice centrale de specialitate, autorităţilor administraţiei publice locale, instanţelor judecătoreşti, procuraturii, poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare socială, unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale, unităţi economice cu instalaţii, utilaje sau maşini având un grad ridicat de pericol în exploatare, instituţii diplomatice.
(4) Accesul liber în sediul organelor şi instituţiilor enumerate la alin. (3) este garantat.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul organizatorilor întrunirilor, pot stabili pentru întruniri locuri sau localuri permanente, după caz.”
Articolul 9
„Timpul întrunirii este coordonat de organizatorul ei şi de primăria oraşului (municipiului), satului (comunei).”
Articolul 11
„(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai tîrziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărei model este expus în anexă, ce face parte integrantă din prezenta lege.
(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice:
a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;
b) data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie;
c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la el;
d) forma desfăşurării întrunirii;
e) numărul aproximativ de participanţi;
f) persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de ea;
g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.
(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.”
Articolul 12
„(2) Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în şedinţă ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a întrunirii şi ia decizia respectivă.”
Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice
Articolul 27
„...În cazul depistării în activitatea partidului sau altei organizaţii social-politice a unor încălcări ale normelor statutare şi legale, Ministerul Justiţiei va avertiza în scris conducerea acesteia, solicitându-i să înlăture, în termenul stabilit, aceste încălcări.”
Articolul 29
„Ministerul Justiţiei va suspenda activitatea partidului sau a altei organizaţii social-politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia sau prezenta lege sau nu au îndeplinit cerinţele expuse în avertisment.”
La 21 noiembrie 2003, acest aliniat a fost modificat după cum urmează:
„Ministerul Justiţiei va suspenda activitatea partidului sau a altei organizaţii social-politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia.
În acest caz Ministerul Justiţiei va informa în scris organele de conducere ale partidului respectiv indicând încălcările prevederilor legii şi stabilind termenul pentru înlăturarea lor.
În perioada campaniilor electorale activitatea partidelor şi altor organizaţii social-politice poate fi suspendată numai de către Curtea Supremă de Justiţie.
În timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă propagandă şi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţiuni legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri.
După înlăturarea contravenţiilor, partidul, altă organizaţie social-politică informează despre aceasta Ministerul Justiţiei, care în termen de 5 zile, autorizează reluarea activităţii partidului, altei organizaţii social-politice.
Activitatea partidului sau a altei organizaţii social-politice poate fi suspendată pe un termen de pînă la şase luni. În cazul în care nu se vor înlătura încălcările prevederii legii sau pe parcursul unui an, din ziua suspendării, se comit din nou încălcări ale legii, activitatea se suspendă pentru un an de zile.”
Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989
Articolul 15
„1. Statele părţi vor recunoaşte drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea de reuniune paşnică.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decît al acelor limitări care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.”
Legea privind drepturile copilului
Articolul 13
„(1) Copiii au dreptul să se asocieze în organizaţii obşteşti în conformitate cu legislaţia.
(2) Statul acordă ajutor material organizaţiilor obşteşti ale copiilor, pune la dispoziţia lor localuri, le acordă înlesniri fiscale.
(3) Se interzice implicarea copiilor în activitatea politică şi asocierea lor în partide politice.”
Legea învăţământului
Articolul 56
„Cadrele didactice sînt obligate:
...
g) să nu implice elevii în acţiuni de stradă (mitinguri, demonstraţii pichetări etc.).”
Codul cu privire la contravenţiile administrative
Articolul 174/1
„(2) Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizaţia ei, precum şi încălcarea condiţiilor (forma, locul, timpul) desfăşurării întrunirii, indicate în autorizaţie, - atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor (conducătorilor) întrunirii în mărime de la douăzeci şi cinci la cincizeci de salarii minime....
(4) Participarea activă la întrunirea desfăşurată în condiţiile alineatului 2 din prezentul articol atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la zece la cincisprezece salarii minime.”
La 26 iulie 2002, a fost introdusă următoarea prevedere în cod:
„(7) Antrenarea copiilor în întruniri, desfăşurate în condiţiile alineatului 2 din prezentul articol, atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la zece la douăzeci salarii minime.”
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că el nu a avut un proces echitabil şi că procedurile au fost nerezonabil de lungi.
2. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că el a fost sancţionat pentru exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare în timpul întâlnirilor.
3. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 11 al Convenţiei, că el a fost sancţionat pentru exercitarea dreptului său la libertatea de întrunire pentru a protesta împotriva politicii Guvernului. De asemenea, el declară că suspendarea temporară a constituit o încălcare a libertăţii sale de asociere.
4. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, că pe durata suspendării sale el a fost împiedicat să folosească bunurile şi conturile sale bancare.
ÎN DREPT
A. Obiecţia Guvernului
Guvernul a declarat că reclamantul nu s-a conformat deciziei Ministerului Justiţiei din 18 ianuarie 2002 şi chiar a continuat să desfăşoare demonstraţii ilegale. Decizia Ministerului Justiţiei nu a afectat în niciun fel situaţia reclamantului, deoarece conturile sale bancare nu au fost sechestrate şi el a continuat să deţină controlul asupra bunurilor sale. Prin urmare, suspendarea temporară nu a avut nicio consecinţă politică sau legală, iar reclamantul nu poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 al Convenţiei. Mai mult, decizia Ministerului Justiţiei din 8 februarie 2002, care a revocat suspendarea temporară, a redresat poziţia reclamantului înainte ca cererea să fie depusă la Curte. Prin urmare, chiar asumând că PPCD a fost victimă, el şi-a pierdut acest statut după 8 februarie 2002.
Reclamantul a susţinut că pentru calificarea PPCD ca victimă, nu este necesar ca membrii săi să fie arestaţi, iar conturile sale bancare şi bunurile sale să fie sechestrate. Potrivit reclamantului, suspendarea temporară a avut un alt scop, şi anume de a intimida şi descuraja membrii şi susţinătorii partidului de a-şi exprima liber ideile şi de a-şi exercita libertatea lor de întrunire. De asemenea, ea a avut scopul de a defăima partidul. Prin urmare, reclamantul consideră că el a avut calitatea de victimă între 18 ianuarie 2002 şi 8 februarie 2002.
În continuare, reclamantul a declarat că el niciodată nu şi-a pierdut acest statut, deoarece decizia Ministerului Justiţiei din 18 ianuarie 2002 nu a fost niciodată anulată. Decizia din 8 februarie 2002 nu a anulat-o pe aceasta, ci doar a permis PPCD să-şi reînceapă activitatea, fără a recunoaşte că a existat vreo încălcare a drepturilor sale garantate de Convenţie şi reiterând legalitatea deciziei din 18 ianuarie 2002. Mai mult, decizia din 8 februarie 2002 nu putea să aibă niciun efect, deoarece, conform articolului 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice, doar Curtea Supremă de Justiţie putea suspenda activitatea partidelor politice în timpul campaniei electorale, iar campania a început oficial la 5 februarie 2002.
Mai mult, reclamantul a declarat că pretenţiile sale în temeiul articolului 10 şi articolului 11 ale Convenţiei nu se limitează la decizia Ministerului Justiţiei din 18 ianuarie 2002, dar se referă, de asemenea, şi la procedurile judiciare ulterioare, care s-au sfârşit cu hotărârile Curţii de Apel şi ale Curţii Supreme de Justiţie din 7 martie 2002 şi, respectiv, din 17 mai 2002.
Reclamantul a conchis că, deoarece statul nu a recunoscut existenţa unei încălcări şi nici nu a oferit o redresare adecvată, PPCD a avut şi continuă să aibă statut de victimă.
Curtea reiterează că termenul „victimă” din articolul 34 se referă la persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în cauză, iar existenţa unei violări este posibilă chiar şi în absenţa unui prejudiciu, prejudiciul fiind relevant doar în contextul articolului 41 (a se vedea, inter alia, Walston v. Norway, nr. 37372/97, § 58, 3 iunie 2003; Eckle v. Germany, hotărâre din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, § 66; Adolf v. Austria, hotărâre din 26 martie 1982, Seria A nr. 49, § 37).
Este adevărat că conturile şi bunurile reclamantului nu au fost sechestrate. Totuşi, în perioada suspendării, exista riscul ca conturile şi bunurile partidului să fie sechestrate. Mai mult, nu poate să nu fie luat în consideraţie faptul că suspendarea a avut un „efect de descurajare” asupra libertăţii partidului de a-şi exercita libertatea de exprimare şi de a-şi atinge scopurile sale politice.
În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului că reclamantul, în orice caz, şi-a pierdut calitatea de victimă după ce suspendarea a fost revocată la 8 februarie 2002, Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut violarea, expres sau în substanţă, şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea, inter alia, Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 47, ECHR 2004-...; Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 44, ECHR 1999-VI). În această cauză, Curtea notează că autorităţile naţionale nu au recunoscut pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului garantate de Convenţie prin decizia Ministerului Justiţiei din 18 ianuarie 2002 şi nici nu au oferit o redresare pentru încălcarea respectivă. Dimpotrivă, în decizia sa din 8 februarie 2002, Ministerul Justiţiei a confirmat legalitatea acesteia, iar mai târziu, Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie au validat-o prin hotărârile lor din 7 martie 2002 şi, respectiv, 17 mai 2002.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate pretinde că este victimă a unei violări a articolului 10 al Convenţiei şi a articolului 11 al Convenţiei.
B. Pretinsa violare a articolelor 10 şi 11 ale Convenţiei
Reclamantul pretinde că suspendarea temporară a constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare garantat de articolul 10 al Convenţiei şi a dreptului său la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere garantat de articolul 11 al Convenţiei.
Prevederile invocate de reclamant sunt următoarele :
Articolul 10 al Convenţiei
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ...
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Articolul 11 al Convenţiei
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Guvernul a susţinut că articolul 11 nu este aplicabil în această cauză, deoarece adunările organizate de PPCD la 9, 10, 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002 nu au fost paşnice şi nu au fost autorizate în conformitate cu legea.
PPCD a încălcat prevederile articolelor 5 şi 6 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, ale articolelor 13 şi 15 ale Legii privind drepturile copilului şi ale articolului 56 al Legii învăţământului.
Adunările organizate de PPCD nu puteau fi considerate întâlniri cu alegătorii, deoarece la ele participau minori, iar, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, minorii nu pot vota şi, prin urmare, nu pot fi consideraţi alegători. Mai mult, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, implicarea minorilor în activităţi politice este considerată ilegală.
Măsura a fost, de asemenea, aplicată reclamantului şi pentru nerespectarea termenului la care trebuia să răspundă la avertizarea oficială a Ministerului Justiţiei din 14 ianuarie 2002.
Printr-o decizie a Consiliului municipal, reclamantul a fost autorizat să organizeze o adunare la 9 ianuarie 2002 în Scuarul Operei Naţionale, care este un loc public, deoarece este localizat la o distanţă de câteva sute de metri de Piaţa Marii Adunări Naţionale şi de sediile Guvernului, al Preşedinţiei şi al Parlamentului Republicii Moldova.
Totuşi, reclamantul nu a respectat decizia Consiliului municipal. Mai mult, reclamantul nu a contestat niciodată această decizie în instanţa de judecată.
Reclamantul nu s-a conformat niciodată măsurii aplicate şi şi-a continuat activitatea şi adunările sale interzise. Prin urmare, Guvernul nu a abuzat de marja sa de apreciere şi a impus partidului o sancţiune legitimă, care a fost proporţională cu scopul legitim urmărit.
Potrivit reclamantului, adunările PPCD au fost în întregime paşnice. Caracterul lor paşnic este confirmat şi de înregistrarea video transmisă de Guvern.
Reclamantul a declarat că a existat o ingerinţă în drepturile sale garantate de articolele 10 şi 11 ale Convenţiei.
Ingerinţa a fost bazată pe Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, pe Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, pe Legea învăţământului şi pe Legea privind drepturile copilului. Toate legile în cauză erau accesibile, deoarece ele au fost publicate în Monitorul Oficial. Totuşi, ele nu au corespuns cerinţei cu privire la „previzibilitate”.
Incertitudinea cu privire la aplicabilitatea Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, adunărilor organizate de PPCD este dovedită şi de faptul că Consiliul municipal nu a ştiut dacă ea era sau nu aplicabilă şi a cerut Ministerului Justiţiei să solicite Parlamentului interpretarea oficială. În aceste circumstanţe, legea nu poate fi considerată previzibilă.
În ceea ce priveşte articolul 15 al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ea prevede drepturile copiilor la libertatea de întrunire şi asociere.
Mai mult, articolele 12 şi 13 ale Convenţiei garantează dreptul copiilor la libertatea de exprimare. Trebuie, de asemenea, notat faptul că, fiind un tratat internaţional, doar Statele semnatare pot fi responsabile în temeiul prevederilor lor, şi nu partidele politice.
În ceea ce priveşte articolul 13 al Legii învăţământului, interpretarea dată de Guvern termenului de „activitate politică” este prea largă şi nu poate fi privită ca impunând obligaţia de a nu permite copiilor să ia parte la adunări la care sunt discutate chestiuni de interes vital pentru ei.
Mai mult, o interzicere totală a prezenţei minorilor la astfel de adunări ar fi nejustificată într-o societate democratică.
Argumentul Guvernului că adunările în cauză nu ar putea fi considerate întâlniri cu alegătorii deoarece au fost implicaţi minori nu este valid, deoarece minorii sunt potenţiali alegători. În orice caz, copii care au venit la întâlnirile PPCD îşi însoţeau părinţii, iar Guvernul trebuia să-i sancţioneze pe părinţii acestora, şi nu pe PPCD.
În ceea ce priveşte articolul 56 al Legii învăţământului, acesta este adresat doar învăţătorilor, partidele politice neputând fi responsabile în baza acestuia.
Potrivit reclamantului, ingerinţa nu a urmărit niciunul din scopurile legitime prevăzute de articolul 10 § 2 şi articolul 11 § 2 ale Convenţiei şi nu a fost necesară într-o societate democratică.
Liderul PPCD a răspuns avertizării oficiale a Ministerului Justiţiei în termenul prevăzut în avertizare. Contrar constatărilor Ministerului Justiţiei din decizia sa din 18 ianuarie 2002, limbajul folosit la adunările PPCD nu putea fi calificat ca incitare la violenţă publică şi ca un atentat la ordinea constituţională şi de drept. Nu a fost prezentat niciun argument cu privire la necesitatea de a aplica o sancţiune atât de gravă. Activitatea partidului a fost suspendată pentru treizeci de zile, perioadă în care a existat riscul ca conturile sale bancare şi toate bunurile sale să fie sechestrate. Partidul nu a avut dreptul să folosească ziarele sale şi să creeze agitaţie. Orice ziar care publica declaraţii făcute de partid putea fi închis la cererea Procurorului General în conformitate cu articolul 7 al Legii presei.
Argumentul că adunările PPCD au cauzat prejudicii materiale companiei de transport public din Chişinău prin blocarea drumurilor este nefundat, deoarece compania respectivă nu a pretins niciodată compensaţii de la PPCD.
În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că această parte a cererii ridică chestiuni importante de fapt şi de drept, care sunt de o astfel de complexitate, încât rezolvarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
C.Pretinsa violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie
În cererea sa iniţială, reclamantul a prezentat pretenţii în temeiul articolelor 6 § 1 şi 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie; totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitate el a informat Curtea că nu mai doreşte să-şi menţină acele pretenţii. Prin urmare, Curtea nu le va examina.
Din aceste motive, Curtea
Declară, cu majoritate de voturi, admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei, pretenţia reclamantului cu privire la articolul 10 al Convenţiei;
Declară, în unanimitate, admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei, pretenţia reclamantului cu privire la articolul 11 al Convenţiei;
Decide, în unanimitate, să nu examineze pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy