Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
Cererile nr. 33607/04, 22907/04 şi 21376/04
depuse de Nina CIOBANU şi Alţii
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 22 aprilie 2008, în cadrul unei camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Stanislav Pavlovschi,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererile sus-menţionate depuse la 23 august 2004, 1 iunie 2004, 14 mai 2004 şi 10 mai 2004,
Având în vedere decizia de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei şi de a examina admisibilitatea cererii concomitent cu fondul acesteia,
Având în vedere declaraţiile Guvernului pârât prin care s-a solicitat Curţii scoaterea cererilor de pe rolul Curţii şi răspunsurile reclamanţilor la aceste declaraţii,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamanţii, dna Nina Ciobanu, dna Nina Tarutin şi dna Galina Cosencov, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova care s-au născut în anul 1949, 1946 şi, respectiv, 1943. Dna Nina Ciobanu şi dna Nina Tarutin au fost reprezentate în faţa Curţii de către dl Andrei Balan şi, respectiv, dl Anatolii Tarutin. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către dna Lilia Grimalschi, şef al Direcţiei agent guvernamental.
A. Circumstanţele cauzei
În anul 1994, fiecare reclamant a încheiat câte un contract cu ASITO (o companie de asigurări din Republica Moldova) potrivit căruia, ei au plătit prime de asigurare în schimbul unei pensii viagere lunare care varia între 100 lei moldoveneşti (MDL) şi MDL 200 (echivalentul între 24 dolari SUA (USD) şi USD 48 în acea perioadă).
La date diferite în anul 1999, ASITO a încetat să plătească pensiile, în unele cazuri, sau a refuzat să înceapă plata lor, în alte cazuri, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei şi a solicitat rezilierea contractelor.
La date diferite în anul 2001, reclamanţii au intentat acţiuni judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanţelor la pensiile lor şi obligarea companiei să se conformeze contractelor din anul 1994.
Între 2001 şi 2002, reclamanţii au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care instanţele judecătoreşti naţionale au obligat ASITO să le plătească acestora restanţele la pensii şi să reia executarea contractelor. Instanţele judecătoreşti au constatat că contractele erau valide şi au respins cererile ASITO privind rezilierea contractelor sau exonerarea companiei de executarea lor pe motiv de force majeure, care, în viziunea ASITO, a constat în criza economică, inflaţia şi schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei.
La 14 decembrie 2001, în cadrul unor alte proceduri similare, Procurorul General a depus la Curtea Supremă de Justiţie un „demers în interesul legii”. Potrivit Procurorului General, demersul a avut drept scop clarificarea controversei în privinţa contractelor şi stabilirea unei practici uniforme pentru toate instanţele de judecată.
La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, el a constatat că ASITO putea invoca criza economică, inflaţia şi schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, el a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, deşi această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate şi nici părţile din acele procese.
Ulterior, ASITO a intentat acţiuni judiciare civile împotriva reclamanţilor, solicitând rezilierea contractelor încheiate în anul 1994. ASITO a invocat argumentele menţionate în hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002.
Între septembrie şi decembrie 2003, ASITO a obţinut hotărâri judecătoreşti irevocabile favorabile ei împotriva fiecărui reclamant.
La 25 octombrie 2004, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de un grup de pensionari ai companiei ASITO împotriva hotărârii sale din 11 martie 2002. Curtea Supremă a casat hotărârea sa anterioară, constatând inter alia că ASITO nu putea invoca criza economică, inflaţia şi schimbarea ratei de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei drept temei pentru neexecutarea contractelor de pensie viageră.
B. Dreptul intern relevant
Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Macovei and Others v. Moldova, nr. 19253/03, 17667/03, 31960/03, 19263/03, 17695/03 şi 31761/03, §§ 16-18, 25 aprilie 2006.
PRETENŢII
Toţi reclamanţii s-au plâns, în substanţă, de violarea principiului securităţii raporturilor juridice garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei. Ei au susţinut că validitatea contractelor lor de pensie viageră a fost confirmată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea lor; totuşi acestea au fost lipsite de efect ca urmare a hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002 şi a hotărârilor judecătoreşti ulterioare din septembrie şi decembrie 2003 pronunţate în favoarea companiei ASITO.
Dna Tarutin s-a mai plâns de inechitatea procesului judiciar, din cauza unei pretinse înţelegeri secrete dintre ASITO şi Guvern. Ea a declarat că ASITO avea o înţelegere cu Guvernul că-şi va retrage de la Curte cererea (nr. 40663/98, declarată admisibilă la acea dată) în schimbul asistenţei Guvernului în problema companiei cu pensionarii.
Reclamanţii au susţinut că dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (şi anume dreptul lor la pensie), a fost încălcat de către stat, în special prin hotărârile instanţelor judecătoreşti care au reziliat contractele lor de pensie viageră.
În continuare, dna Tarutin a susţinut că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei, deoarece ea nu a avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor sale.
ÎN DREPT
Articolul 37 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
(b) litigiul a fost rezolvat; ...”
Articolul 43 § 1 a1 Regulamentului Curţii, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„La orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide scoaterea unei cauze de pe rol în condiţiile art. 37 al Convenţiei.”
La 20 noiembrie 2006, Guvernul a prezentat declaraţii unilaterale (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey (obiecţia preliminară) [GC], nr. 26307/95, ECHR 2003‑VI) şi a informat Curtea că era gata să recunoască că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Guvernul a propus să acorde dnei Ciobanu, dnei Tarutin şi dnei Cosencov echivalentul în MDL a 500 euro (EUR), EUR 700 şi, respectiv, EUR 850 cu titlu de prejudiciu material. Guvernul a propus să acorde fiecărui reclamant echivalentul în lei moldoveneşti a EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral. De asemenea, el a propus să acorde dnei Ciobanu şi dnei Cosencov compensaţii pentru costurile şi cheltuielile lor rezonabile şi dovedite care au fost angajate în faţa Curţii, în timp ce pentru dna Tarutin el a propus să-i acorde EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Guvernul s-a angajat să plătească sumele de mai sus acordate cu titlu de prejudiciu material şi moral în decurs de trei luni de la data notificării de către Curte despre decizia sa de scoatere a cererilor de pe rol. Sumele care acoperă costurile şi cheltuielile urmau a fi plătite la prezentarea probelor relevante. Guvernul a invitat Curtea să scoată cererile de pe rol în temeiul articolului 37 al Convenţiei.
La 15, 19 şi 23 februarie 2007, reclamanţii au informat Curtea că sunt de acord cu propunerile Guvernului.
Având în vedere faptul că reclamanţii nu se opun cererii Guvernului privind scoaterea cererii de pe rol şi sunt de acord cu condiţiile declaraţiilor Guvernului, Curtea consideră că chestiunea abordată în aceste cereri a fost rezolvată (articolul 37 § 1 (b) al Convenţiei). Ea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale nu cere continuarea examinării cererilor (articolul 37 § 1 in fine al Convenţiei). Prin urmare, articolul 29 § 3 al Convenţiei nu mai este aplicabil acestor cauze şi cererile urmează a fi scoase de pe rol.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să scoată cererile de pe rolul său.
Lawrence EarlyNicolas BratzaGrefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy