Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererile nr. 10910/06
Tudor CIORAP
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 16 octombrie 2012 în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Egbert Myjer,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 3 ianuarie 2006,
Având în vedere decizia preşedintelui camerei de a-l desemna pe dl Ján Šikuta în calitate de judecător ad hoc (articolul 26 § 4 al Convenţiei şi articolul 29 § 1 al Regulamentului Curţii) ca urmare a demisiei dlui Mihai Poalelungi, judecător ales din partea Republicii Moldova (articolul 6 al Regulamentului Curţii),
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile în răspuns ale reclamantului,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, dl Tudor Ciorap, este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1965. El locuieşte la Chişinău.
A. Condamnarea reclamantului şi casarea ulterioară a sentinţei
2. La 29 decembrie 1999, Judecătoria Centru l-a condamnat pe reclamant pentru fraudă şi abuz de putere (articolele 122(2) şi 207 al Codului Penal („C.P.”) în vigoare la acea dată) la o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani. Instanţa de judecată l-a absolvit de pedeapsă în baza amnistiei aplicabile combatanţilor în conflictul militar din regiunea transnistreană din anul 1992.
3. La 20 iulie 2000, procurorul a solicitat instanţei de judecată să caseze decizia din 29 iulie 1999, deoarece amnistia nu este aplicabilă reclamantului. Procurorul a explicat că a descoperit cu puţin timp în urmă că dosarul nu conţine copia documentului depusă la dosar de către reclamant în 1999 care atestă că a participat în conflictul din 1992. În acelaşi timp, reclamantul nu figura pe lista niciunei organizaţii care ar fi putut elibera un asemenea document şi care au competenţa de a păstra lista celor cărora li s-au eliberat asemenea documente. Procurorul a menţionat că acestea sunt circumstanţe noi care nu au fost cunoscute instanţei de judecată la momentul adoptării hotărârii judecătoreşti.
4. La 23 martie 2001, Judecătoria Centru a reexaminat cauza şi l-a condamnat pe reclamant la 7 ani de închisoare în baza articolelor 122(2) şi 207 C.P.
5. La 29 mai 2001, Tribunalul Chişinău a casat în parte sentinţa primei instanţe şi a redus pedeapsa la 5 ani de închisoare. La 11 octombrie 2001, Curtea de Apel Chişinău a menţinut ultima hotărâre judecătorească.
6. În februarie 2004, în urma colectării probelor, Comisia de Stat de specialitate a confirmat participarea reclamantului în conflictul din 1992. Procuratura a solicitat casarea sentinţei din 23 martie 2001 şi a hotărârilor judecătoreşti ulterioare.
7. La 7 iulie 2004, Judecătoria Centru a constatat vinovăţia reclamantului în baza articolelor 122(2) şi 207 C.P. şi a aplicat legea privind amnistia, absolvindu-l de executarea pedepsei.
8. În conformitate cu documentele prezentate de Guvern, reclamantul a fost eliberat imediat după pronunţarea hotărârii judecătoreşti din 29 decembrie 1999 şi a fost rearestat la 23 octombrie 2000 sub bănuiala de a fi comis la 22 octombrie 2000 o altă infracţiune (extorcare).
B. Urmărirea penală împotriva reclamantului
9. La 23 octombrie 2000, reclamantul a fost reţinut sub bănuiala de a fi extorcat bani de la o persoană privată la 22 octombrie 2000. El a fost acuzat şi de fraudarea mai multor persoane în perioada martie-iunie 2000.
Judecătoria Hînceşti a eliberat la 25 octombrie 2000 un mandat de arestare preventivă care a fost reînnoit permanent până la 22 decembrie 2004 când a fost eliberat pentru a urma un tratament medical într-un spital civil. Deoarece s-a sustras ulterior de la urmărirea penală, el a fost reţinut din nou la 22 aprilie 2005. La 8 august 2005 Judecătoria Botanica l-a condamnat pentru fraudă.
10. La 29 aprilie 2005, Curtea de Apel Chişinău a menţinut în parte sentinţa de condamnare. La 29 martie 2006, Curtea Supremă de Justiţie l-a condamnat la 11 ani de închisoare.
C. Cererea de acordare a compensaţiilor pentru eroarea judiciară
11. La 3 mai 2005, reclamantul a depus o cererea de acordare a compensaţiilor pentru „condamnarea repetată” în anul 2001. La 1 iulie 2005, Judecătoria Rîşcani a pronunţat o hotărâre în favoarea lui, acordându-i 5000 MDL (330 EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru judecarea repetată în 2001 şi pentru cinci luni de detenţie ilegală (mai-octombrie 2000).
12. La 3 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârea primei instanţei şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care a respins toate pretenţiile reclamantului. Potrivit reclamantului, el nu a reuşit să depună recurs împotriva deciziei Curţii de Apel deoarece nu a putut respecta cerinţele formale, cum ar fi forma tipărită a cererii şi plata taxei de stat. Din documentele prezentate de părţi reiese că el a reuşit să înregistreze recursul şi că acesta a fost examinat.
13. La 14 martie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel pe motivul nerespectării procedurii şi a dispus reexaminarea cauzei.
14. La 29 iunie 2006, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea judecătorească din 1 iulie 2005 şi a respins argumentul reclamantului potrivit căruia suma acordată în calitate de despăgubiri era prea mică pentru a putea compensa prejudiciul cauzat prin detenţia ilegală care a durat aproape 4 ani.
15. La 7 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre. Instanţa de judecată a constatat că reclamantul a fost victima unei erori judiciare şi că libertatea personală este una dintre cele mai importante valori sociale. Instanţa inferioară a acordat reclamantului o sumă adecvată cu titlu de despăgubiri, având în vedere faptul că compensaţia nu trebuie să subaprecieze prejudiciul, dar nici să constituie o îmbogăţire fără justă cauză.
16. Potrivit reclamantului, la 17 iulie 2009 Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de revizuire depusă de Procuratura Generală cu scopul constatării faptului că reclamantul nu a fost deţinut în perioada mai-octombrie 2000. Reclamantului nu a prezentat vreo decizie în acest sens.
PLÂNGEREA
17. Reclamantul a invocat articolul 1 al Convenţiei, susţinând că statul nu i-a protejat drepturile.
18. De asemenea, el a reclamat „condamnarea repetată” în 2001, ceea ce a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, şi privarea ilegală de libertate contrară articolului 5 al Convenţiei. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul lui întemeiat pe articolului 5 § 5 al Convenţiei deoarece acesta nu era tipărit şi deoarece reclamantul nu a plătit taxa de stat, ceea ce, în opinia reclamantului, constituie o încălcare a articolului 5 § 4 şi 6 al Convenţiei. Deşi, ulterior, cererea lui a fost examinată, compensaţiile acordate au fost prea mici.
19. Reclamantul a invocat articolul 6 § 3 (b), (c) şi (d) al Convenţiei, susţinând că el a fost informat despre şedinţa de judecată care urma să aibă loc la Curtea de Apel la 3 noiembrie 2005 abia la 1 noiembrie 2005 şi nu a avut suficient timp şi condiţii pentru a se pregăti de şedinţă.
20. De asemenea, el a invocat articolele 8, 13, 14 şi 17 ale Convenţiei, precum şi articolul 3 al Protocolului nr.7 şi articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenţie, reclamând faptul că maşina şi biroul lui au fost percheziţionate ilegal, că a fost obligat să tipărească cererile ale şi să plătească taxele de stat, că i s-a acordat o sumă mică pentru compensarea prejudiciului cauzat prin „condamnare repetată pentru aceeaşi faptă”.
ÎN DREPT
A. Acuzaţia de detenţie ilegală în urma reexaminării cazului
21. Reclamantul a invocat articolul 5 al Convenţiei reclamând faptul că a fost deţinut ilegal în urma „condamnării sale repetate” în anul 2001. Deşi instanţele de judecată naţionale au recunoscut ilegalitatea acestei detenţii, el s-a plâns de suma prea mică a compensaţiilor, astfel având dreptul să invoce statutul de victimă al unei încălcări a drepturilor prevăzute în Convenţie. Articolul 5 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
...
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
22. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu a solicitat compensaţii pentru detenţia ilegală în urma reexaminării cazului, ci doar s-a limitat să insiste pe legătura cauzală dintre rejudecarea cazului şi detenţie. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul nu s-a aflat în detenţie în perioada mai-octombrie 2000 şi că instanţele de judecată naţionale au constatat în mod eronat contrariul (a se vedea paragrafele 14 şi 15 de mai sus).
23. Curtea notează că, potrivit probelor prezentate de Guvern şi declaraţiilor reclamantului (a se vedea paragraful 8 de mai sus), el a fost eliberat din detenţie imediat după pronunţarea hotărârii din 29 decembrie 1999 şi că s-a aflat în libertate (cu excepţia a două reţineri de scurtă durată în mai şi iunie 2000) până la reţinerea din data de 23 octombrie 2000 sub bănuiala de comitere la 22 octombrie 2000 a infracţiunilor de fraudă şi extorcare. Aceste infracţiuni sunt distincte de cea pentru care a fost condamnat în 1999, deoarece au fost comise după adoptarea hotărârii judecătoreşti din 29 decembrie 1999.
24. Începând cu 23 octombrie 2000 şi până la condamnarea lui finală la 29 octombrie 2006 (a se vedea paragraful 10 de mai sus, cu o întrerupere în timpul căreia a fost eliberat din închisoare, a se vedea paragraful 9 de mai sus) reclamantul s-a aflat în arest în baza mandatelor de arestare preventivă eliberate de instanţele de judecată care au examinat noile acuzaţii de comitere a infracţiunilor în anul 2000. În plus, chiar după ce hotărârea judecătorească din 7 iulie 2004, prin care reclamantul a fost amnistiat, a devenit definitivă la 22 iulie 2004, el a continuat să se afle în arest preventiv în cauza care viza acuzaţiile de comitere a infracţiunilor din anul 2000 (a se vedea paragrafele 7 şi 9 de mai sus). Reiese că plângerea reclamantului că a fost reţinut după rejudecarea cauzei la 23 martie 2001 (a se vedea paragraful 4 de mai sus) este contrazisă de probele aflate la dosar.
25. Curtea conchide că rejudecarea cauzei la 23 martie 2001 nu a avut drept rezultat detenţia ilegală, deoarece reclamantul deja se afla în arest preventiv în acea perioadă în contextul unei alte cauze.
26. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
B. Plângerea reclamantului privind „condamnarea sa repetată”
27. Reclamantul a susţinut că dosarul său penal a fost rejudecat neîntemeiat la 23 martie 2001, iar în urma reexaminării el a fost condamnat la executarea pedepsei de care fusese absolvit în cadrul procesului iniţial, ceea ce reprezintă o condamnare repetată pentru aceeaşi faptă. El a invocat articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
...”
28. Guvernul a susţinut că hotărârile judecătoreşti din 29 iunie şi 7 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 14 şi 15 de mai sus) îl privează pe reclamant de statutul de victimă al unei încălcări a drepturilor protejate de articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenţie.
29. Reclamantul a considerat că el poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor prevăzute de Convenţie având în vedere suma mică a compensaţiilor acordate (echivalentul a 330 EUR).
30. În primul rând, Curtea notează că al doilea paragraf al articolului 4 al Protocolului nr.7 prevede expres că reexaminarea unei cauze penale este posibilă doar în anumite circumstanţe excepţionale, în strictă conformitate cu legislaţia internă. Odată ce instanţele de judecată naţionale însele au constatat că reexaminarea cauzei a fost neîntemeiată, este clar că legislaţia naţională nu a fost respectată.
31. Mai rămâne o singură întrebare: dacă reclamantul poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale având în vedere hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele interne şi compensaţia acordată reclamantului, precum şi circumstanţele cauzei în ansamblu. Curtea ia act de condamnarea inechivocă de către instanţele naţionale a rejudecării cauzei, pe care au apreciat-o ca fiind o „eroare judiciară” (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
32. Instanţele de judecată naţionale au acordat compensaţii reclamantului. Deşi suma acestora este mică, ele trebuie apreciate în raport cu prejudiciul cauzat reclamantului. Curtea a constatat deja (a se vedea paragraful 25 de mai sus) că detenţia reclamantului nu a rezultat din rejudecarea cauzei penale. În plus, instanţele de judecată au rejudecat doar chestiunea care viza aplicabilitatea legii de amnistiere în raport cu reclamantul. Prin urmare, rejudecarea nu a vizat vinovăţia sau nevinovăţia lui, care a fost constatată prin hotărârea judecătorească din 29 decembrie1999 şi confirmată prin hotărârile judecătoreşti subsecvente. Prejudiciul cauzat reclamantului prin rejudecarea cauzei a fost minim deoarece în realitate el nu ar fi trebuie să execute pedeapsa într-o perioadă separată de detenţie.
33. În lumina celor de mai sus, se constată că reclamantul a pierdut statutul de victimă în raport cu prezenta plângere. Aşadar, Curtea conchide că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei.
C. Celelalte plângeri
34. În ceea ce priveşte celelalte plângeri formulate de reclamant, Curtea consideră că acestea sunt neîntemeiate şi notează că nu existe probe la dosar care ar sugera încălcarea prevederilor invocate de reclamant. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
În baza acestor temeiuri, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy