Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 32816/07
depusă de Gheorghe CIUBUC şi Alţii
împotriva Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia) statuînd la 10 ianuarie 2012 într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Ţinînd cont de cererea menţionată supra, depusă la 19 iulie 2007,
Ţinînd cont de observaţiile prezentate de Guvernul respondent şi de observaţiile prezentate de către reclamanţi,
Deliberînd, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamanţii, dl Gheorghe Ciubuc, Petru Ciubuc şi Victor Lipovoi, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, născuţi în 1958, 1953 şi respectiv 1946, şi locuiesc în Chişinău. Ei au fost reprezentaţi în faţa Curţii de dl F. Nagacevschi, care activează în cadrul organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
2. Circumstanţele cauzei prezentate de către părţi pot fi rezumate după cum urmează.
1. Cadrul general al cauzei
3. În anul 1942 A. Lipovoi, mama unuia dintre reclamanţi, a cumpărat o casă în Chişinău, inclusiv cu un teren aferent (2.5 hectare). La 19 iunie 1950 Statul Sovietic a naţionalizat majoritatea pămîntului, lăsînd 17.02 acri de teren aferent casei, pentru utilizare de către familie, care respectiv, a fost folosit de atunci. În cele din urmă, reclamanţii au devenit coproprietari ai casei, care la moment este înregistrată pe numele lor.
4. La 19 martie 1973 Guvernul a decis să creeze un parc dendrologic numit “Dendrarium” şi a alocat 69 hectare de pămînt în Chişinău în acest scop (“decizia din 1973”). Terenul a inclus, inter alia, 21 de case private care erau amplasate pe el. În conformitate cu decizia, locuitorilor acelor case urma să li se acorde spaţii locative alternative, iar casele urmau să fie demolate. Proprietarul parcului a fost obligat, de asemenea, să achite familiilor care locuiau în cele 21 de case, compensaţii pentru oricare pomi fructiferi şi pentru orice lucrări desfăşurate pe terenurile care urmau să fie expropriate.
5. Prin decizia din 14 noiembrie 1978 Guvernul a decis modificarea parcului Dendrarium într-o instituţie separată condusă de autoritatea locală din Chişinău. Autorităţile locale din Chişinău au fost obligate, de asemenea, să acorde locuitorilor caselor în cauză alte spaţii locative şi să demoleze casele acestora, situate pe teritoriul rezervat în 1979-1980. Guvernul, de asemenea, a decis să interzică orice lucrări de construcţie private pe teritoriului parcului Dendrarium şi să asigure respectarea strictă a regulilor de ocrotire a parcului. Cu toate acestea, reclamanţilor şi altor familii nu le-au fost acordate alte spaţii locative şi au rămas în casele lor.
6. La 23 mai 1990 Consiliul mun. Chişinău a decis să aloce Teatrului-parc de Stat al Culturii Naţionale 74.4 hectare de pămînt, inclusiv şi pămîntul pe care este situat casa reclamanţilor. De asemenea, s-a decis demolarea caselor de pe acel teren, inclusiv cea a reclamanţilor, şi urma să li se acorde spaţii locative alternative.
7. La 14 iulie 2000 Statul a devenit proprietar al parcului Dendrarium, care includea terenul pe care era situată casa reclamanţilor şi terenul aferent acesteia. La 8 iulie 2005 Consiliul mun. Chişinău a devenit proprietar al terenului respectiv. În conformitate cu informaţia Oficiului Cadastral Teritorial, terenul aferent casei reclamanţilor este înregistrat pe numele reclamanţilor. În conformitate cu un extras din Cadastru, eliberat reclamanţilor la 11 aprilie 2005, casa în cauză este situată pe 17,02 acri de pămînt şi este proprietatea reclamanţilor.
2. Procedurile referitoare la dreptul de proprietate al terenului
8. La 31 octombrie 2005 reclamanţii au solicitat Consiliului mun. Chişinău să le transfere terenul aferent casei cu titlu gratuit în proprietate (ca parte a procesului de privatizare). La 18 ianuarie 2006 Consiliul mun. Chişinău a respins cererea reclamanţilor.
9. La o dată nespecificată, reclamanţii au înaintat o cerere în instanţa de judecată, solicitînd dreptul de proprietate al terenului aferent casei lor, în conformitate cu art. 11 din Codul Funciar (a se vedea § 15 infra). Ei au menţionat, inter alia, că nu a fost adoptată o decizie specială cu privire la exproprierea terenului pe care familia lor îl deţine din 1942 şi că aceasta reprezenta o problemă continuă, examinarea căreia a fost extinsă considerabil de autorităţi, cauzînd reclamanţilor prejudiciu moral. Reclamanţii au solicitat instanţei de judecată să oblige Consiliul mun. Chişinău să înregistreze terenul aferent casei pe numele lor şi să le acorde compensaţii pentru prejudiciul moral suportat.
10. În referinţa sa scrisă prezentată instanţei de judecată, administraţia parcului Dendrarium a menţionat, inter alia, că reclamanţii nu aveau acces la casa lor şi pentru a ajunge la ea ei urmau să utilizeze proprietatea parcului.
11. La 23 octombrie 2006 Curtea de Apel Chişinău a admis cererea reclamanţilor. Ea a constatat, inter alia, că reclamanţii au utilizat şi au posedat terenul în litigiu fără întrerupere din 1942. Instanţa de judecată a constatat, de asemenea, că reclamanţii au devenit proprietarii terenului în litigiu înainte de crearea parcului Dendarium şi nu a fost adoptată nicio decizie cu privire la retragerea terenului din posesia reclamanţilor.
12. La 24 ianuarie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrea instanţei inferioare şi a adoptat o hotărîre nouă prin care a respins pretenţiile reclamanţilor ca nefondate. Instanţa de judecată a constatat că casa reclamanţilor a fost înregistrată ca proprietatea lor în Registrul Bunurilor Imobile. Cu toate acestea, terenul pe care se situa casa reclamanţilor a fost rezervat pentru crearea rezervaţiei naturale începînd cu anul 1973. În temeiul legislaţiei cu privire la rezervaţiile naturale (inclusiv articolul 7 din Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat, a se vedea § 15 infra) un asemenea teren se considera proprietate publică care nu putea fi privatizat, arendat sau utilizat în orice alt mod decît în scopuri de ocrotire şi administrare a rezervaţiei naturale. În temeiul deciziei 1973 locuitorii tuturor caselor situate în perimetrul parcului, inclusiv reclamanţii urmau să fie evacuaţi şi să li se acorde locuinţe alternative, iar casele lor să fie demolate. Astfel, cererea lor de a obţine în proprietate terenul aferent casei era contrară prevederilor legale.
13. La 6 iunie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamanţilor cu privire la redeschiderea procedurilor, care se întemeia pe faptul aflării că unii dintre vecinii reclamanţilor care erau în aceeaşi situaţie au obţinut în proprietate privată terenul aferent casei lor.
Instanţa de judecată a constatat, inter alia, că documentul prezentat de către reclamanţi ca temei pentru cererea lor, nu avea număr sau dată şi nu constituia un document veridic.
14. La 11 februarie 2008 Consiliul mun. Chişinău a informat reclamanţii că la momentul întocmirii acelei scrisori hotarele parcului Dendrarium nu au fost încă determinate şi că n-a fost eliberat careva titlu asupra terenului parcului. Reclamanţii au fost, de asemenea, informaţi că departamentul competent al Consiliului mun. Chişinău pregătea propuneri să reexamineze hotarele parcului Dendrarium, inclusiv şi posibilitatea excluderii lotului de teren aferent casei reclamanţilor din terenul rezervat şi crearea unui drum de acces la casa lor.
B. Drept intern pertinent
15. Partea relevantă a articolului 11 din Codul Funciar (în vigoare din 4 septembrie 2001) prevede:
“Articolul 11. Atribuirea sectoarelor de teren din intravilan pentru case, anexe gospodăreşti şi grădini
Autorităţile administraţiei publice locale atribuie cetăţenilor terenuri fără plată, eliberîndu-le titluri de proprietate:
trec în proprietatea cetăţenilor sectoarele de teren ocupate de case, anexe gospodăreşti şi grădini care li s-au atribuit în conformitate cu legislaţia;...
Articolul 56. Terenurile destinate ocrotirii naturii
Din terenurile destinate ocrotirii naturii fac parte...parcurilor dendrologice,...
Terenurile destinate ocrotirii naturii sînt prin exclusivitate proprietate a statului.
Pe terenurile destinate ocrotirii naturii este interzisă activitatea ce vine în contradicţie cu destinaţia lor specială. Ele sînt retrase din folosinţă, dacă această destinaţie nu corespunde regimului de protecţie, stabilit pentru aceste terenuri.”
Partea relevantă a articolului 7 din Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat (nr. 1538, în vigoare din 16 iulie 1998) prevede:
“Articolul 7.
...
2. Terenurile obiectelor şi complexelor din fondul ariilor protejate sînt destinate ocrotirii naturii, fac parte din proprietatea publică, nu pot fi privatizate şi nici arendate, au un regim de protecţie şi gospodărire conform legislaţiei în vigoare.”
PLÎNGERI
16. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie că Curtea Supremă de Justiţie nu a motivat suficient decizia sa.
Ei de asemenea s-au plîns, în temeiul aceluiaşi articol că prin hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
17. În continuare reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie, invocînd ingerinţa neproporţională în dreptul lor la proprietate urmare a incertitudinii continue cu privire la executarea deciziei de expropriere adoptată cu 34 de ani în urmă.
18. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 14 din Convenţie, ţinînd cont de faptul că altor persoane le-a fost permisă privatizarea terenului aferent caselor.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 LA CONVENŢIE CARE AU DUS LA ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE
19. Reclamanţii s-au plîns că perioada îndelungată în care decizia din 1973 n-a fost executată a cauzat incertitudine statutului legal al terenului aferent casei lor, încălcînd astfel articolului 6 § 1 din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie
Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenţie prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanţă...care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie prevede:
“ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptulu internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
20. Guvernul s-a referit la natura imperativă şi clară a legislaţiei care interzicea privatizarea terenului rezervat pentru ocrotirea naturii.
21. Curtea menţionează că prezenta cauză se referă numai la statutul legal al terenului aferent casei reclamanţilor şi nu la casă sau la dreptul de acces la ea, în privinţa cărora reclamanţii nu au iniţiat acţiuni în judecată. Mai mult, cererea nu se referă la contestarea legalităţii deciziei din 1973, nici la tentativa din partea reclamanţilor să obţină executarea integrală a deciziei respective prin solicitarea alocării unui spaţiu locativ alternativ.
22. Chiar dacă se admite că reclamanţii au avut o “proprietate” în sensul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie, articolul 56 al aceluiaşi Cod, la fel ca şi articolul 7 din Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat, expres prevede dreptul de proprietate al Statului asupra pămîntului de pe teritoriul rezervat pentru ocrotirea naturii (astfel ca parcurile dendrologice) şi exclude proprietatea privată asupra acestora (a se vedea § 15 supra).
23. Curtea consideră că, chiar dacă admite că a existat incertitudine al statutului legal al terenului respectiv pe parcursul perioadei iniţiale – îndelungate, o astfel de incertitudine a dispărut o dată cu intrarea în vigoare a Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat la 16 iulie 1998. Legea respectivă expres a interzis proprietatea privată asupra ariilor rezervate pentru ocrotirea naturii. Terenul aferent casei reclamanţilor a fost desemnat ca o astfel de arie începînd cu 1973. Astfel, urmare a intrării în vigoare a legii noi în 1998 reclamanţii nu mai pot pretinde că terenul respectiv avea un statut legal incert, chiar dacă în practică li s-a permis – la fel ca şi în prezent – să-l utilizeze.
24. Prin urmare, tentativa reclamanţilor de a obţine terenul în proprietate privată nu a avut nicio şansă de a reuşi în legătură cu prevederile imperative ale legii, pe care n-au putut s-o conteste.
25. Este evident că între 1973 şi 2001 trei decizii ale Guvernului şi două acte normative au fost adoptate, fiecare din ele stabilind statutul terenului respectiv, care a fost rezervat pentru proprietate exclusivă a Statului ca parte a ariei naturale ocrotite. Din această cauză, în lipsa oricăror remedii la nivel naţional, pretinsa violare a drepturilor reclamanţilor a început cel tîrziu la 4 septembrie 2001, cînd Codul Funciar a intrat în vigoare. Acesta a constituit un singur eveniment, fără a crea o situaţie continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Malhous v.Republicii Cehia (dec.) [MC], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII şi Kopecký v. Slovacia [MC], nr. 44912/98, § 35, CEDO 2004‑IX). Astfel, termenul limită de şase luni pentru depunerea cererii la Curte a început să curgă la acea dată. Cu toate acestea, reclamanţii au depus cererea lor la 19 iulie 2007, aproximativ 6 ani mai tîrziu.
26. Rezultă că această plîngere a fost depusă în afara termenului stabilit şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
Această constatare nu este afectată de iniţierea acţiunii civile de către reclamanţi, deoarece acţiunea nu a avut nicio şansă de a reuşi, ţinînd cont de prevederile imperative ale legii referitoare la interzicerea proprietăţii private asupra terenului situat în ariile naturale ocrotite.
27. Din aceleaşi motive, Curtea constată că plîngerea în temeiul articolului 6 § 1 referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice a fost, de asemenea, depusă în afara termenului limită de 6 luni, ţinînd cont de faptul că statutul legal al terenului a devenit cert cel puţin începînd cu 16 iulie 1998.
Rezultă că această plîngere a fost depusă în afara termenului stabilit şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
II. ALTE PRETINSE VIOLĂRI ALE DREPTURILOR RECLAMANŢILOR
28. Curtea a examinat restul plîngerilor reclamanţilor. Luînd în consideraţie toate materialele cauzei, Curtea constată că acestea nu relevă careva violări ale drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie. Reiese că acest capăt de cerere urmează să fie respins fiind vădit nefondat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.
Din aceste motive, Curtea în unanimitate
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy