Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 32846/07
DANIEL-P S.A.
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 20 martie 2012, în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 6 iulie 2007,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile în răspuns ale reclamantului,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Daniel-P S.A., este o societate comercială înregistrată în Cahul, Republica Moldova. Aceasta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl S. Cozma, avocat în Cahul. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Privatizarea societăţii comerciale reclamante
3. În 1997 Guvernul Republicii Moldova a prezentat Parlamentului Proiectul de lege cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998, pe care Parlamentul l-a adoptat în 1997. Anexa la Lege enumera proprietăţile de stat care urmau să fie privatizate; aceasta includea şi Zidarul-Cahul S.A. (“Z.”), o companie specializată în producerea materialelor de construcţie ecologice. Statul deţinea 97% din acţiunile Z. Legea prevedea că autoritatea responsabilă de organizarea privatizării proprietăţilor incluse în anexă este Departamentul Privatizării.
4. Departamentul a creat o Comisie de Licitaţie. Comisia de Licitaţia a licitat de opt ori acţiunile întreprinderii Z. care aparţineau statului, dar nimeni nu era interesat să le cumpere. Preţul de pornire la una dintre licitaţii pentru întregul lot era de 447 000 lei moldoveneşti (MDL).
5. Între lunile iulie şi septembrie 2004, Comisia de Licitaţie a licitat din nou acţiunile statului la întreprinderea Z. la un preţ de pornire de 1 235 468 MDL (aproximativ 84 700 de euro (EUR) la acea dată). Societatea comercială reclamantă a fost singurul cumpărător interesat şi a făcut o ofertă de cumpărare a acţiunilor la preţul lor de pornire fixat de autorităţi. Societatea comercială reclamantă a prezentat o listă a documentelor anexate la anunţul de intenţie de a participa la licitaţie. Printre documentele ataşate erau şi documentele financiare care reflectau performanţa societăţii comerciale reclamante în anul anterior depunerii cererii de privatizare. După negocieri suplimentare, societatea comercială reclamantă a căzut de acord să plătească 2 500 000 MDL pentru lot (aproximativ 171 500 EUR la acea dată).
6. La 8 octombrie 2004, societatea comercială reclamantă şi Departamentul au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a acţiunilor întreprinderii Z. Conform prevederilor contractului, societatea comercială reclamantă s-a obligat să menţină şi să continue să dezvolte profilul de producţie al întreprinderii Z, să menţină posturile celor 40 de persoane care lucrau la Z. şi să angajeze alte 2010 persoane, precum şi să reducă impactul ecologic al producţiei. Potrivit societăţii comerciale reclamante, ea s-a conformat în totalitate acestor angajamente.
7. În conformitate cu certificatul de privatizare eliberat de Departament la 21 ianuarie 2005, proprietatea întreprinderii Z. cumpărată de societatea comercială reclamantă cuprindea, inter alia, peste 30 de clădiri şi acces propriu la reţeaua de cale ferată.
2. Anularea privatizării
8. La o dată nespecificată din 2005, Agenţia Construcţiilor şi a Dezvoltării Teritoriale („Agenţia”), care era autoritatea centrală responsabilă de gestionarea întreprinderii Z. înainte de privatizare, a iniţiat proceduri în instanţa de judecată împotriva societăţii comerciale reclamante şi a Departamentului, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare a acţiunilor întreprinderii Z.
9. La 11 mai 2006, Curtea de Apel Economică a admis acţiunea Agenţiei şi a anulat vânzarea acţiunilor întreprinderii Z. Societatea comercială reclamantă a fost obligată să întoarcă statului 97% din acţiunile întreprinderii Z. în schimbul preţului plătit pentru aceste acţiuni. Instanţa de judecată a constatat că vânzarea nu a avut loc în conformitate cu legea. În special, autoritatea centrală responsabilă de gestionarea întreprinderii Z. (Agenţia), contrar legii, nu şi-a dat acordul pentru vânzare. În plus, Z. nu a fost corect evaluată, deoarece o clădire nefinisată care aparţinea acesteia nu a fost reflectată în evaluare. În cele din urmă, societatea comercială reclamantă nu a prezentat, contrar legii, documentele financiare privind activitatea economică în decursul anului precedent depunerii cerii de privatizare.
10. Societatea comercială reclamantă a contestat hotărârea judecătorească. Ea a argumentat, inter alia, că a prezentat toate documentele necesare şi le-a enumerat în anexa la anunţul de intenţie. Dacă nu ar fi prezentat documentele cerute de lege, Comisia de Licitaţie (care includea un reprezentat al Agenţiei, autoritate care se opunea vânzării) nu i-ar fi permis să participe la licitaţie. De asemenea, evaluarea detaliată a întreprinderii Z. a fost realizată în conformitate cu legislaţia relevantă. În plus, documentele financiare relevau faptul că Z. avea datorii mari şi că echipamentul scump a fost ilegal demontat câţiva ani înainte de privatizare. Preţul de pornire relativ mic s-a datorat absenţei interesului din partea potenţialilor cumpărători la cele opt încercări de a vinde Z. În cele din urmă, chiar dacă clădirea nefinisată ar fi fost inclusă în evaluare, aceasta nu ar fi dublat valoarea întreprinderii. Prin urmare, orice valoare adiţională pentru o asemenea clădire era inclusă în preţul final plătit pentru acţiuni, preţ care era mai mare de două ori faţă de preţul de pornire fixat de autorităţi.
11. Departamentul a atacat la rândul său hotărârea judecătorească. Acesta a argumentat, inter alia, că acordul Agenţiei nu era necesar pentru privatizarea întreprinderii Z.. Decizia de a include obiectul în lista de proprietăţi privatizate sau de o exclude din acea listă aparţinea exclusiv Guvernului. În plus, preţul de pornire la care au fost licitate acţiunile întreprinderii Z. a fost calculat în strictă conformitate cu decizia Guvernului în această materie. Luând în considerare cele opt încercări de a vinde acţiunile întreprinderii Z. şi că preţul de pornire a fost la un moment dat de 447 000 MDL, preţul final de 2 500 000 MDL cu care societatea comercială reclamantă a cumpărat acţiunile a este acceptabil şi real. În fine, clădirea nefinisată a fost reflectată în evaluare, în ciuda faptului că clădirea fusese de fapt transferată ilegal gratuit de către municipalitatea Cahul în proprietatea unei companii private. Deci, în orice caz, clădirea nu ar fi trebuit să fie inclusă în evaluare.
12. Prin decizia definitivă din 25 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea judecătorească a instanţei inferioare. Instanţa supremă a notat că Agenţia nu şi-a dat acordul la vânzarea acţiunilor întreprinderii Z., aşa cum prevede legea. Fără a da vreun răspuns motivat la poziţia Agenţiei, Departamentul a decis să continue cu vânzarea acţiunilor întreprinderii Z. În plus, clădirea nefinisată a întreprinderii Z. nu a fost reflectată în evaluarea proprietăţii, ducând la diminuarea preţului de vânzare. Nu există niciun document la dosar care să confirme afirmaţia societăţii comerciale reclamante că clădirea a fost de fapt reflectată în evaluare.
13. Hotărârea judecătorească din 11 mai 2006 (menţinută prin decizia judecătorească din 25 ianuarie 2007) a fost parţial executată la 30 iulie 2007 prin transferarea sumei de 2 500 000 MDL în contul bancar al societăţii comerciale reclamante. Potrivit Guvernului, fapt nedisputat de societatea comercială reclamantă, statul nu a mai recuperat acţiunile întreprinderii Z., care se aflau în posesia societăţii comerciale reclamante de la data cumpărării. Potrivit societăţii comerciale reclamante, ca urmare a acţiunilor autorităţilor de stat pentru executarea hotărârii judecătoreşti din 11 mai 2006, contul său bancar a fost îngheţat, iar alte proprietăţi au fost puse sub sechestru din ianuarie 2005, ceea ce a condus la întreruperea activităţii companiei.
3. Revizuirea
14. La 24 septembrie 2009, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de societatea comercială reclamantă. Instanţa a constat că societatea comercială reclamantă a mai depus de mai multe ori asemenea cereri, dar de data aceasta ea a invocat o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţie. Instanţa supremă a decis să aplice jurisprudenţa Curţii în cazurile ce vizează revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive cu scopul corectării erorilor judiciare. Ea a s-a bazat pe articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie şi a constatat că societatea comercială reclamantă s-a conformat în totalitate condiţiilor licitaţiei organizate de autorităţile statului în timpul privatizării întreprinderii Z. Celelalte erori care au fost identificate în procesul de privatizare nu pot fi atribuite societăţii comerciale reclamante. CSJ a anulat hotărârea judecătorească din 25 ianuarie 2007 şi a decis să reţină cauza spre reexaminarea în ordine de recurs.
15. La 15 octombrie 2009, Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul depus de societatea comercială reclamantă împotriva deciziei judecătoreşti din 11 mai 2006 şi a anulat-o. Ea a dispus ca părţile să fie aduse în situaţia existentă înainte de executarea deciziei din 11 mai 20006. Instanţa de judecată a constatat că nu există temeiuri legale pentru anularea vânzării acţiunilor societăţii comerciale reclamante, dreptul de proprietate al căreia au fost „grav încălcat”, şi că instanţa de judecată inferioară a admis o „eroare judiciară”. ea a respins, în baza prevederilor legale naţionale şi a articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie, toate pretenţiile împotriva societăţii comerciale reclamante.
B. Dreptul intern relevant
16. Părţile relevante ale Codului civil prevăd următoarele:
„Articolul 267. Termenul general de prescripţie extinctivă
(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.
...
Articolul 1398. Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale
(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.
(2) Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege.
...”
PLÂNGEREA
17. Societatea comercială reclamantă a formulat o plângere în temeiul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie în care a reclamat faptul că a fost abuziv deposedată de proprietatea sa în ciuda faptului că a respectat toate condiţiile privatizării stabilite de autorităţi.
ÎN DREPT
18. Guvernul a susţinut că drept urmare a adoptării hotărârii judecătoreşti din 24 septembrie 209 (a se vedea paragrafele 14 şi 15 de mai sus), societatea comercială reclamantă nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale prevăzute de Convenţie.
19. Societatea comercială reclamantă a susţinut că a suferit prejudicii de pe urma acţiunilor întreprinse de autorităţile de stat pentru executarea hotărârii judecătoreşti din 11 mai 2006 (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
20. Curtea reiterează faptul că, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, ea poate primit cereri de la orice persoană care pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor garantate în Convenţie şi în Protocoalele la aceasta comise de către Înaltele Părţi Contractante. Este, în primul rând, obligaţia autorităţilor naţionale să redreseze pretinsele încălcări ale Convenției (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia (no. 2), nr. 33509/04, § 54-60 şi 100, ECHR 2009 (extrase)). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul de „victimă”, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau tacit, încălcarea Convenţiei şi au acordat o redresare pentru aceasta (a se vedea Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 44, ECHR 1999-VI). Cât priveşte reparaţia care este corespunzătoare şi suficientă pentru a remedia la nivel naţional o încălcare a drepturilor prescrise în Convenţie, Curtea a considerat că aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, având în vedere, în special, caracterul încălcării respective a Convenţiei (a se vedea, ca autorităţi recente, Gäfgen v. Germany [GC], § 116 et seq., ECHR 2010, şi Sakhnovskiy v. Russia [GC], nr. 21272/03, §§ 76-84, 2 noiembrie 2010).
21. Întorcându-ne la circumstanţele prezentei cauze, Curtea notează că societatea comercială reclamantă a epuizat integral căile de recurs interne înainte de depunerea cererii sale la Curte. Prin urmare, ea nu trebuie să încerce să epuizeze ale recursuri accesibile la nivel naţional (a se vedea, de exemplu, Airey v. Ireland, 9 octombrie 1979, § 23, Series A nr. 32). Totuşi, ea a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiţie. Instanţa de judecată a admis integral cererea societăţii comerciale reclamante şi a casat decizia judecătorească definitivă adoptată în procedurile iniţiale (a se vedea paragrafele 14 şi 15). Instanţa de judecată a constatat expres încălcarea dreptului societăţii comerciale reclamante garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Această hotărâre judecătorească a fost adoptată înainte de comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât.
22. Pentru a determina dacă societatea comercială reclamantă a pierdut statutul de victimă, Curtea trebuie să verifice dacă prejudiciul cauzat acesteia prin încălcarea constatată a fost redresat. În primul rând, ea notează că societăţii comerciale reclamante i s-a oferit o redresare parţială sub forma restabilirii dreptului său de proprietate asupra proprietăţii disputate.
23. În ceea ce priveşte compensaţia pecuniară, din materialele dosarului reiese că Societatea comercială reclamantă nu a pretins compensaţii de la stat pentru prejudiciul cauzat în rezultatul procesului intentat împotriva ei. Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o hotărâre judecătorească bine întemeiată, bazată pe Convenţie, şi a constata în mod clar încălcarea drepturilor societăţii comerciale reclamante. Cu toate acestea, ea nu putea acorda compensaţii în lipsa unor probe, deoarece ar fi acţionat ultra petita. Potrivit legii (a se vedea paragraful 16 de mai sus) şi practicii (a se vedea paragrafele 14-15 de mai sus, în care Curtea Supremă de Justiţie a aplicat direct Convenția) interne, societatea comercială reclamantă a avut dreptul să pretindă compensaţii pentru hotărârile judecătoreşti emise de instanţele de judecată naţionale care au fost constate ca fiind eronate de Curtea Supremă de Justiţie. Deoarece termenul general de prescripţie extinctivă în Republica Moldova pentru solicitarea despăgubirilor este de trei ani, societatea comercială reclamantă încă poate, până la 24 septembrie 2012, depune o asemenea acţiune în despăgubire împotriva statului în instanţele de judecată naţionale (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
24. Curtea remarcă că ea a declarat şi anterior ca fiind inadmisibile plângerile în care încălcarea drepturilor Convenţiei au fost examinate şi confirmate de instanţele de judecată naţionale şi în care reclamantul nu a încercat să obţine compensaţii la nivel naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Mătăsaru and Saviţchi v. Moldova, nr. 38281/08, §§ 75-76, 2 noiembrie 2010, şi Bisir and Tulus v. Moldova, nr. 42973/05, §§ 36-37, 17 mai 2011). De asemenea, ea a constatat în cauzele precedente că hotărârile instanțelor judecătoreşti naţionale prin care nu au fost acordate compensaţii din cauze lipsei unei asemenea pretenţii sau în care au fost acordate doar parţial sumele pretinse cu titlu de compensaţie, proporţional cu probele depuse, pot fi acceptate ca oferind o reparaţie suficientă (a se vedea, de exemplu, Vladimir Kolobov v. Russia (dec.), nr. 26528/03, 28 iunie 2011). Curtea nu vede niciun motiv imperativ pentru a se detaşa de constatările sale în cauzele menţionate mai sus.
25. Având în vedere cele de mai sus, trebuie considerat că societatea comercială reclamantă a pierdut statutul de victimă în raport cu această cerere. Prin urmare, Curtea conchide că societatea comercială reclamantă nu mai este victima pretinsei încălcării şi că cererea trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 3 (a) şi § 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy