©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 55153/12
Constantin Dor împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 25 august 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 16 august 2012,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Constantin Dor, este resortisant român, s-a născut în 1975 şi are domiciliul în Bucureşti.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
3. În data de 7 decembrie 2006, reclamantul a depus la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (denumit în continuare „OSIM”) un dosar pentru înregistrarea mărcii „CRUCIFIX” pentru produse şi servicii identificate sub clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor, cunoscută sub denumirea „Clasificarea de la Nisa”: asigurări, afaceri financiare, afaceri imobiliare (clasa 36); educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale (clasa 41); servicii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi servicii de cercetare şi de creaţie, referitoare la acestea; servicii de analiză şi cercetare industrială; crearea şi dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor de calculator, servicii juridice (clasa 42); servicii de siguranţă pentru protejarea bunurilor şi indivizilor; servicii personale şi sociale oferite de către terţi destinate să satisfacă nevoile indivizilor (clasa 45).
4. Marca pe care reclamantul dorea să o înregistreze era o combinaţie între un desen şi cuvântul „crucifix” într-o grafie specială. Desenul reprezenta o cruce stilizată cu elemente florale, plasată pe un piedestal sub care era scris textul „CRUCIFIX”. Crucea era înconjurată de o coroană în forma literei C, reprezentând frunze de laur stilizate.
5. Reclamantul a plătit valoarea redevenţelor la OSIM.
6. Într-o scrisoare din 21 mai 2007, adresată Ministerului Justiţiei, reclamantul şi-a exprimat intenţia de a înfiinţa o asociaţie denumită „Asociaţia pentru iniţiativă civilă, socială şi educaţională" şi a plătit valoarea redevenţelor pentru rezervarea şi protecţia acestei denumiri.
7. La 4 septembrie 2007, în baza art. 5 lit. i) din Legea nr. 84/1998, OSIM a emis un aviz negativ provizoriu cu privire la înregistrarea mărcii „CRUCIFIX”, pe motiv că aceasta era contrară ordinii publice şi bunelor moravuri. OSIM a considerat că simbolurile religioase pot fi folosite doar în legătură cu activităţile religioase şi doar de către persoane autorizate. Prin urmare, OSIM l-a invitat pe reclamant să îi comunice observaţiile sale.
8. Reclamantul a solicitat Bisericii Ortodoxe Române acordul pentru folosirea mărcii „CRUCIFIX”. Cererea i-a fost respinsă pe motiv că înregistrarea unei mărci care conţine un desen al unui obiect religios aduce atingere libertăţii cultelor şi dreptului acestora din urmă de a folosi simbolurile religioase.
9. Reclamantul a trimis la OSIM un memorandum pentru a indica faptul că este de acord cu reducerea claselor de înregistrare, cu condiţia ca marca să fie înregistrată, cel puţin, pentru servicii juridice.
10. La 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 5 lit. i) din Legea nr. 84/1998, OSIM a respins cererea de înregistrare a mărcii. OSIM a observat că marca în litigiu conţinea un desen profund simbolic şi religios, ceea ce era contrar art. 3 alin. (2) lit. b) din Directiva 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.
11. Reclamantul a depus o contestaţie la OSIM. Acesta a invocat o încălcare a libertăţii de exprimare şi a susţinut că desenul existent în marcă nu era imoral şi nu era contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. De asemenea, acesta a contestat aplicabilitatea directivei UE şi s-a considerat victima unei discriminări în măsura în care OSIM a acceptat înregistrarea altor mărci care conţineau elemente grafice similare.
12. La 3 iulie 2009, comisia de reexaminare a respins contestaţia. Comisia a considerat că termenul „crucifix” aparţinea patrimoniului cultural al Bisericii iar crucifixul era un obiect religios, asupra căruia cultele aveau drept exclusiv de producere şi valorificare în conformitate cu art. 1 al doilea paragraf din Legea nr. 103/1992.
13. Comisia a concluzionat că, fără acordul bisericii, crucifixul nu putea fi utilizat în afara cultului. Potrivit comisiei, întrucât biserica se bucură de un nivel foarte ridicat de încredere din partea populaţiei, folosirea mărcii „Crucifix” pentru servicii juridice ar putea induce în eroare publicul, făcându-l să creadă că aceste servicii sunt furnizate de biserică. Prin urmare, comisia a considerat că marca era de natură să inducă publicul în eroare, fapt interzis prin art. 5 lit. f) din Legea nr. 84/1998.
14. Comisia a considerat, de asemenea, că marca era contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, în sensul art. 5 lit. i) din Legea nr. 84/1998, întrucât înregistrarea ei încălca dispoziţiile legii privind producerea şi valorificarea obiectelor de cult.
15. Observând că Directiva comunitară 84/104/CE nu a fost încă transpusă în dreptul intern, comisia a admis argumentele reclamantului şi a respins aplicarea prezentei directive.
16. În final, comisia a reamintit că libertatea de exprimare nu se poate exercita împotriva ordinii publice şi a bunelor moravuri.
17. Reiterând argumentele prezentate comisiei de reexaminare, reclamantul a contestat decizia la Tribunalul Bucureşti.
18. Prin hotărârea din 8 iunie 2010, tribunalul a admis acţiunea şi a dispus înregistrarea mărcii.
19. Instanţa a considerat că obiectul litigiului îl constituia conformitatea mărcii cu ordinea publică. Pentru a răspunde la această întrebare, instanţa a examinat noţiunea de „ordine publică” şi a analizat caracteristicile mărcii în litigiu. După o analiză detaliată a definiţiilor lexicale şi juridice ale „ordinii publice”, instanţa a concluzionat că aceasta din urmă viza toate normele imperative de drept public şi drept privat care apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii şi asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi protecţia cetăţenilor.
20. Referitor la desenul mărcii în litigiu, tribunalul a considerat că acesta era o creaţie intelectuală care nu făcea parte din semnele oficiale a căror înregistrare era interzisă prin Convenţia de la Paris.
21. În ceea ce priveşte dreptul intern, tribunalul a considerat că niciun text nu interzicea înregistrarea mărcii şi că Legea nr. 103/1992 nu era aplicabilă în speţă deoarece această lege avea ca obiect doar producerea şi valorificarea obiectelor de cult. Instanţa a concluzionat că înregistrarea mărcii nu încălca niciuna dintre valorile sociale apărate de ordinea publică.
22. În ceea ce priveşte inducerea în eroare invocată de OSIM, tribunalul a considerat că marca în litigiu, asociată cu serviciile juridice pentru care a fost solicitată, nu era de natură să inducă publicul în eroare cu privire la natura, originea sau calitatea acestor servicii.
23. OSIM a declarat recurs. Oficiul a susţinut că prevederile Legii nr. 103/1992 făceau parte din ordinea publică şi că, în consecinţă, titularul mărcii ar putea induce în eroare publicul făcându-l să creadă în existenţa unei legături cu biserica.
24. Prin hotărârea definitivă din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul şi a respins acţiunea.
25. Examinând desenul aferent mărcii, curtea de apel a considerat că un consumator „mediu” percepe cu prioritate caracterul religios al acesteia şi ar putea aşadar să creadă în legătura dintre biserică şi titularul mărcii care furnizează servicii juridice. Având în vedere implicarea largă a instituţiilor religioase în activităţile de caritate şi de asistenţă în diverse domenii, curtea de apel a decis că nu era exclusă posibilitatea cultelor de a oferi, de asemenea, asistenţă juridică credincioşilor. Curtea de apel a concluzionat că titularul mărcii ar putea profita astfel de încrederea publicului în biserică.
26. Hotărând că marca avea aşadar un caracter care induce în eroare, interzis prin art. 5 lit. f) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a considerat că era inutilă examinarea conformităţii mărcii cu ordinea publică şi bunele moravuri.
27. În final, curtea de apel a considerat că refuzarea înregistrării mărcii nu a încălcat drepturile garantate prin art. 10 şi art. 14 din Convenţie. La acest ultim punct, instanţa a observat că exemplele invocate de reclamant nu au fost relevante deoarece respectivele mărci conţineau cuvinte compuse şi desene complexe, neavând astfel nicio legătură cu simbolurile religioase.
28. Unul dintre membrii completului de judecată a formulat o opinie separată şi a prezentat argumente pentru respingerea recursului. Acesta a considerat că cererea de înregistrare putea fi respinsă doar dacă era contrară dispoziţiilor art. 5 lit. i), respectiv contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Cu toate acestea, reamintind că ordinea publică are ca obiect funcţionarea aparatului de stat şi că România este un stat secular în care religia a fost separată de stat, judecătorul a considerat că simbolurile religioase nu făceau parte din ordinea publică.
B. Dreptul intern şi internaţional relevant
1. Dreptul intern
29. Partea relevantă din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în vigoare în perioada în litigiu, era formulată astfel:
Art. 5
„Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate: [...]
f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului; [...]
i) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
Art. 45
„Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă: [...]
c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată; [...]”
30. Legea nr. 84/1998 a fost modificată prin Legea nr. 66 din 31 martie 2010. Printre alte modificări, la art. 5 din Legea nr. 84/1998 s-a adăugat un nou motiv pentru refuzarea înregistrării unei mărci, respectiv acela că nu pot fi înregistrate mărcile care conţin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol religios.
31. Respectarea dreptului de consum se asigură în principal prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor. Conform Legii nr. 363/2007, înşelarea consumatorului cu privire la natura, originea, calităţile serviciilor sau furnizorului constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă ajungând până la circa 7 000 euro.
32. Partea relevantă din Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult este formulată astfel:
Art. 1
„Biserica Ortodoxă Română şi celelalte culte religioase au, în exclusivitate, dreptul de producere şi valorificare a obiectelor şi vesmintelor de cult, precum şi de tipărire a cărţilor de cult, a celor teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului.
Prin obiecte de cult, în sensul prezentei legi, se înţeleg vasele liturgice, icoanele metalice sau litografiate, crucile, crucifixele, mobilierul bisericesc, cruciuliţele şi medalioanele cu imagini religioase specifice cultului, obiectele de colportaj religios şi altele asemenea. [...]”
2. Dreptul internaţional
33. Conform Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), o marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Mărcile constituie drepturi de proprietate intelectuală protejate.
34. Partea relevantă din Convenţia de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale este formulată astfel:
Articolul 6 TER
Mărci: interdicţii privind emblemele de stat, semnele oficiale de control şi emblemele organizaţiilor interguvernamentale
„a) Ţările uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea şi să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, fără autorizaţia organelor competente, fie ca mărci de fabrică sau de comerţ, fie ca elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor şi altor embleme de stat ale ţărilor uniunii, a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de către ele, precum şi a oricăror imitaţii de blazoane.
b) Dispoziţiile de sub litera a) de mai sus se aplică de asemenea stemelor, drapelelor şi altor embleme, iniţialelor sau denumirilor organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale uniunii, cu excepţia stemelor, drapelelor şi altor embleme, iniţiale sau denumiri care au format deja obiectul unor acorduri internaţionale în vigoare, menite să asigure protecţia lor.”
35. Partea relevantă din Directiva 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci este formulată astfel:
Articolul 3 alineatul (2) litera (b)
„Fiecare stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, să poată fi declarată nulă când şi în măsura în care: [...]
(b) marca conţine un semn de o înaltă valoare simbolică şi, în special, un simbol religios;”
36. Această directivă a fost codificată prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008.
CAPETE DE CERERE
37. Invocând art. 9 şi art. 10 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de respingerea cererii sale de înregistrare a mărcii „CRUCIFIX”.
ÎN DREPT
38. Reclamantul susţine că alegerea denumirii şi a reprezentării grafice în cazul mărcii „CRUCIFIX” ţin de libertatea sa de gândire, de conştiinţă şi de religie şi că, prin neînregistrarea acesteia, autorităţile naţionale i-au încălcat libertatea de exprimare.
39. Curtea constată că prezenta cauză nu are ca obiect manifestarea libertăţii de gândire, de conştiinţă sau de religie a reclamantului, ci folosirea comercială a unei mărci. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că este necesar să examineze cererea exclusiv în raport cu art. 10 din Convenţie. Articolul este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. [...]
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Cu privire la existenţa unei ingerinţe în libertatea de exprimare a reclamantului
40. Curtea observă că respingerea cererii de înregistrare a mărcii „CRUCIFIX” a fost justificată de Curtea de Apel Bucureşti prin riscul de a induce publicul în eroare cu privire la natura, caracteristicile şi originea serviciilor furnizate publicului.
41. Curtea reaminteşte că publicitatea este, pentru cetăţean, o modalitate de a cunoaşte caracteristicile serviciilor şi produselor care i se oferă (Casado Coca împotriva Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994, seria A, nr. 285-A, p. 13, pct. 51).
42. În speţă, prin cererea de înregistrare a mărcii „CRUCIFIX”, reclamantul intenţiona să facă cunoscute publicului serviciile pe care dorea să le ofere sub această marcă, distingându-se de celelalte întreprinderi concurente. În acest context, marca în litigiu a fost un element important al strategiei sale de publicitate şi comercializare.
43. Reamintind că art. 10 din Convenţie garantează libertatea de exprimare „oricărei persoane”, indiferent de tipul de mesaj care este transmis (a se vedea Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, pct. 55, seria A nr. 173), chiar şi atunci când este vorba de publicitate comercială (Casado Coca, citată anterior, pct. 36-37) sau atunci când scopul urmărit este profitul (a se vedea Autronic AG împotriva Elveţiei, 22 mai 1990, pct. 47, seria A nr. 178), Curtea consideră, având în vedere caracterul publicitar al mărcii, că pretenţia reclamantului intră sub incidenţa protecţiei acordate de art. 10 § 1 din Convenţie.
44. Prin urmare, respingerea cererii se interpretează ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a reclamantului. O astfel de ingerinţă încalcă art. 10 dacă nu este „prevăzută de lege”, dacă nu urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 şi dacă nu este o „măsură necesară” într-o societate democratică pentru atingerea scopurilor.
B. Cu privire la chestiunea dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege
45. Curtea observă că, la respingerea cererii, OSIM s-a bazat pe dispoziţiile art. 5 lit. f) şi lit. i) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat la a examina conformitatea respingerii doar în raport cu art. 5 lit. f) din lege.
46. Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”, respectiv de art. 5 lit. f) din Legea nr. 84/1998.
C. Cu privire la chestiunea dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim
47. Curtea consideră că ingerinţa a urmărit un scop legitim, şi anume protejarea publicului împotriva practicilor comerciale incorecte şi respectarea dreptului consumatorilor. Rezultă că măsura în litigiu a urmărit scopurile legitime de „protejare a drepturilor altora” şi „prevenire a faptelor penale”, în sensul art. 10 § 2.
D. Cu privire la chestiunea dacă pretinsa ingerinţă a fost o măsură necesară într-o societate democratică
48. În hotărârea Marii Camere în cauza Mişcarea raëliană elveţiană împotriva Elveţiei (MC), nr. 16354/06, pct. 59-63, CEDO 2012 (fragmente), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa cu privire la restricţiile care pot fi aplicate unui discurs care este mai apropiat de un mesaj comercial decât de discursul politic.
49. În acest caz, autorităţile naţionale sunt, în principiu, prin contactul lor direct şi constant cu forţele vii din ţările lor, mai bine situate decât instanţa internaţională pentru a se pronunţa cu privire la „necesitatea” unei „restricţii” ori „sancţiuni” destinate să îndeplinească obiectivele legitime urmărite (Müller şi alţii împotriva Elveţiei, 24 mai 1988, pct. 35, seria A nr. 133).
50. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, dar este obligată să verifice, prin prisma cauzei în ansamblu, dacă deciziile pe care acestea le-au pronunţat în conformitate cu puterea lor de apreciere sunt compatibile cu dispoziţiile Convenţiei invocate [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 86, 7 februarie 2012].
51. Întinderea marjei de apreciere de care dispun statele contractante pentru a evalua necesitatea şi amploarea unei ingerinţe este mai mare atunci când reglementează libertatea de exprimare în domenii care pot ofensa convingerile personale intime ce ţin de morală sau, în special, de religie [Murphy împotriva Irlandei, nr. 44179/98, pct. 67, CEDO 2003-IX (fragmente)]. Statele dispun totodată de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea discursului comercial şi publicitar (markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann împotriva Germaniei, 20 noiembrie 1989, pct. 33, seria A nr. 165; şi Casado Coca, citată anterior, pct. 50).
52. Publicitatea poate face obiectul unor restricţii destinate, în special, să împiedice concurenţa neloială şi publicitatea falsă ori înşelătoare. În unele contexte, chiar şi publicarea unor mesaje publicitare obiective şi veridice poate suferi limitări destinate respectării drepturilor altora sau bazate pe particularităţile unei anumite activităţi comerciale ori profesii (Casado Coca, citată anterior, pct. 51).
53. În speţă, Curtea observă că reclamantul nu a demonstrat deloc existenţa unei legături între serviciile preponderent juridice pe care intenţiona să le ofere publicului sub marca în litigiu şi simbolul religios al crucifixului. În schimb, el s-a limitat la a afirma că o astfel de alegere ţine de libertatea sa de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi de libertatea sa de exprimare.
54. În aceste circumstanţe, Curtea nu vede niciun motiv pentru a considera că instanţele naţionale au depăşit marja lor de apreciere atunci când au constatat că exista riscul inducerii publicului în eroare şi au acordat precădere dreptului acestuia din urmă de a fi protejat împotriva unei eventuale publicităţi false faţă de dreptul la libertate de exprimare al reclamantului.
55. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat niciun element referitor la efectele respingerii cererii de înregistrare a mărcii asupra situaţiei sale personale ori financiare.
56. Având în vedere aceste elemente şi ţinând seama de ampla marjă de apreciere de care dispuneau autorităţile interne, Curtea consideră că ingerinţa în litigiu nu a fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
57. Rezultă că cererea trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 17 septembrie 2015.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
JOSEP CASADEVALLMarialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy