Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE PARŢIALĂ
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 1579/02
depusă de Eugenia DUCA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 14 februarie 2006 şi 11 aprilie 2006, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlM. Pellonpää,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 14 ianuarie 2002,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna Eugenia Duca, este un cetăţean al Republicii Moldova născut în anul 1953 şi care locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Nagacevschi şi dl V. Constantinov, care au acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Contextul cauzei
În perioada la care se referă cererea, dna Duca era directorul unei întreprinderi private. În anul 1998, doi angajaţi ai companiei au intentat o acţiune la Judecătoria sectorului Rîşcani, municipiul Chişinău, prin care au solicitat recunoaşterea faptului că ei sunt fondatori ai companiei. În anul 2000, Curtea Supremă de Justiţie, printr-o decizie irevocabilă, a respins acţiunea lor.
În anul 1999, reclamanţii din procesul sus-menţionat au depus o plângere penală împotriva reclamantului, învinuindu-l de comiterea sustragerii în proporţii deosebit de mari şi de fals în acte publice. La 11 august 1999, Inspectoratul de poliţie al municipiului Chişinău a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului în cazul învinuirii sus-menţionate. La 10 iulie 2001, cauza a fost transmisă Judecătoriei sectorului Ciocana, unde, la 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. La 12 decembrie 2002, Tribunalul Chişinău a casat în parte hotărârea primei instanţe. Procesul s-a terminat la 18 februarie 2003 cu adoptarea de către Curtea de Apel a unei decizii irevocabile prin care reclamantul a fost achitat. În cadrul acestui proces, reclamantul s-a aflat de două ori în detenţie: prima dată, sub arest preventiv, între 21 decembrie 2001 şi 24 aprilie 2002 şi a doua oară, după ce a fost condamnat, între 1 noiembrie 2002 şi 12 decembrie 2002.
2. Condiţiile de detenţie a reclamantului în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne
Reclamantul s-a plâns de condiţiile de detenţie ce se referă la două perioade de detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne, şi anume între 21 decembrie 2001 şi 27 februarie 2002, şi între 1 noiembrie 2002 şi 12 decembrie 2002.
(a) Declaraţiile reclamantului
Reclamantul a declarat că celula sa era suprapopulată. De obicei, paisprezece persoane erau deţinute în ea. Celula era umedă şi în ea nu pătrundea aer proaspăt. Din cauza umidităţii, hainele deţinuţilor erau umede. În locul de detenţie exista un sistem de ventilare; însă, pentru a economisi bani, acesta funcţiona doar două ore pe zi. Fereastra era acoperită cu jaluzele metalice, care împiedicau pătrunderea luminii naturale. Lumina artificială era permanent aprinsă.
În loc de veceu, era o găleată care nu era separată de restul celulei. Deţinuţii agăţau o cuvertură; însă gardienii obişnuiau să o scoată pentru a-i umili. În locul paturilor, erau laiţe de lemn, fără saltele, perne, cuverturi sau lenjerie de pat. Deţinuţilor li se refuza dreptul de a face exerciţii în aer liber. Nu exista nicio modalitate de menţinere a igienei în celulă din cauza că apa era livrată doar cinci-zece minute pe zi. Celula era infestată cu paraziţi.
Hrana servită deţinuţilor era necomestibilă; statul cheltuia 3.5 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 0.23 euro (EUR) în acea perioadă) pentru hrana zilnică a unui deţinut. În special, hrana zilnică includea o cană de apă fierbinte şi o felie de pâine dimineaţa, un terci semi-lichid aproape rece la amiază şi o cană de apă fierbinte seara. Potrivit avocaţilor reclamantului, reclamantul s-a plâns autorităţilor locului de detenţie de condiţiile sale de detenţie. Ca rezultat, la 22 februarie 2002, el a fost plasat în detenţie solitară pentru opt ore. În acea celulă, podeaua era acoperită cu păr uman (deţinuţii erau tunşi acolo), excremente şi insecte.
Potrivit reclamantului, închisoarea nu acorda asistenţa medicală corespunzătoare deţinuţilor. Un asistent medical cu o pregătire medicală elementară era prezent în închisoare doar patru ore pe zi, în cazuri de urgenţă fiind chemată ambulanţa.
(b)Declaraţiile Guvernului
Referindu-se la prima perioadă de detenţie, Guvernul a declarat că reclamantul a fost deţinut împreună cu alţi patru deţinuţi într-o celulă cu o suprafaţă de 5.2 m2. Din cauza lipsei unui spaţiu pentru exerciţii în închisoare, deţinuţii nu beneficiau de plimbări zilnice. Condiţiile sanitare, hrana şi posibilităţile de recreare erau satisfăcătoare şi corespundeau cerinţelor legii în vigoare.
Referindu-se la cea de-a doua perioadă de detenţie, Guvernul a declarat că reclamantul a fost deţinut împreună cu alţi trei-patru deţinuţi în celula nr. 2, care are o suprafaţă de 12.9 m2.
Sistemul de ventilare era într-o stare bună în toate celulele închisorii. Celula avea o fereastră şi, prin urmare, avea acces la lumina naturală. În celulă era o chiuvetă cu apă curgătoare. Hrana era satisfăcătoare, deşi, din cauza lipsei de bani, deţinuţilor nu li se servea carne şi peşte. Din acest motiv, ei aveau dreptul să primească hrană de la familiile lor.
În ceea ce priveşte posibilităţile de recreare, reclamantul putea să joace şah sau domino şi să citească reviste şi cărţi. El avea posibilitate să primească colete de la rude şi să aibă întrevederi cu ele, precum şi să se plimbe. Lui i s-a permis să se roage şi să folosească literatură şi obiecte religioase.
În închisoare era personal medical care acorda asistenţă medicală de bază. În cazuri de urgenţă, era chemată ambulanţa. Ambulanţa a fost chemată pentru reclamant o singură dată.
Potrivit Guvernului, în vara anului 2002, el a alocat MDL 108,500 (aproximativ EUR 8,000 în septembrie 2002) pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie în închisoare, inclusiv pentru construirea pereţilor care să separe veceurile de restul fiecărei celule.
3.Pretinsa ingerinţă în corespondenţa reclamantului
Reclamantul s-a plâns că, în perioada primei sale detenţii, autorităţile închisorii au cenzurat constant corespondenţa lui cu avocaţii săi.
4. Procedurile interne ale reclamantului împotriva Guvernului
În urma achitării sale la 18 februarie 2003, reclamantul a intentat o acţiune civilă împotriva Guvernului în conformitate cu Legea nr. 1545 (a se vedea „Dreptul intern pertinent”), solicitând despăgubiri în mărime de EUR 461,800 pentru acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti.
În cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru o încercare ilicită de a-l interoga în calitate de martor, punerea sa sub învinuire de patru ori, o pătrundere ilegală în apartamentul său şi percheziţia acestuia, aplicarea ilegală a obligaţiei de nepărăsire a oraşului timp de 778 de zile, detenţie ilegală în spital timp de patru zile şi detenţie ilegală în două izolatoare de detenţie provizorie timp de 169 de zile. El nu a solicitat despăgubiri pentru condiţiile de detenţie sau pentru ingerinţă în dreptul său la corespondenţă în timpul detenţiei.
La 1 septembrie 2004, Judecătoria Rîşcani a decis în favoarea reclamantului şi a declarat inter alia că:
„La 11 august 1999, împotriva reclamantului a fost pornită urmărirea penală....
...
[descrierea procedurilor]
...
La 18 februarie 2003, Curtea de Apel l-a achitat pe reclamant pe motivul că nu a fost comisă nici o infracţiune. Astfel, reclamantul a fost pus ilegal sub învinuire de patru ori. El s-a aflat sub obligaţia de a nu părăsi oraşul, fiind astfel limitat în libertatea sa de circulaţie timp de 778 de zile. El a fost deţinut ilegal în închisoare timp de 169 de zile şi 7 ore, din care 111 zile s-a aflat în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne.
Este evident faptul că, în timp ce a fost învinuit ilegal pentru comiterea unei infracţiuni, reclamantul şi familia sa au îndurat suferinţe psihice.
Mai mult, avocatul reclamantului a declarat că reclamantul a fost deţinut în condiţii inumane în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne, fapt care a fost confirmat în raportul CPT din anul 2001.
Nu există îndoială că aceste circumstanţe au intensificat suferinţele sale morale.”
Instanţa judecătorească a acordat reclamantului suma totală de MDL 150,000 (echivalentul a EUR 10,289 la acea dată).
Atât reclamantul, cât şi Guvernul au contestat această hotărâre cu apel.
Reclamantul a susţinut că suma acordată era prea mică şi nu acoperea prejudiciul moral real suferit de el. De asemenea, el a declarat că instanţa nu i-a acordat despăgubiri pentru pătrunderea ilegală şi percheziţia apartamentului său, precum şi pentru detenţie ilegală într-un spital timp de patru zile. Reclamantul nu a menţionat condiţiile de detenţie şi pretinsa ingerinţă în corespondenţa sa în timpul detenţiei sale.
Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat probe în sprijinul declaraţiilor sale precum că el a îndurat suferinţe morale. El a fost deţinut o perioadă relativ scurtă şi a fost achitat în baza unor probe noi pe care el le-a prezentat. Mai mult, despăgubirea ar fi trebuit să fie plătită din banii acumulaţi din impozite.
La 12 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins cererile de apel, constatând că reclamantul a fost pus de patru ori ilegal sub învinuire, că libertatea sa de circulaţie a fost limitată timp de 778 de zile şi că el a fost deţinut ilegal în închisoare timp de 169 de zile. Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a aplicat corect prevederile articolului 1 al Legii nr. 1545. Ea nu a menţionat nimic despre condiţiile de detenţie sau pretinsa ingerinţă în corespondenţa reclamantului în timpul detenţiei.
Guvernul a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie. El a susţinut inter alia că suma acordată reclamantului a fost exagerată, din cauza că contribuabilii erau cei ce trebuiau să o plătească, şi nu persoanele direct responsabile de cauzarea suferinţei reclamantului.
La 1 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a declarat inadmisibilă cererea de recurs a Guvernului, constatând că prima şi a doua instanţă au aplicat corect prevederile Legii nr. 1545. Ea a reiterat că dna Duca a fost urmărită penal ilegal şi că acest fapt a fost demonstrat prin decizia de achitare pronunţată de Curtea de Apel la 18 februarie 2003.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova sunt următoarele:
Articolul 30
„1. Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.”
Prevederile relevante ale Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, în vigoare la acea dată, erau următoarele:
Articolul 73 § 2
„Corespondenţa condamnaţilor, expediată sau primită ... este supusă controlului sau cenzurii.”
Prevederile relevante ale Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, cu modificările din 7 noiembrie 2002, sunt următoarele:
Articolul 73 § 2
„Corespondenţa condamnaţilor ... este supusă controlului sau cenzurii, cu excepţia corespondenţei cu ... avocaţii lor şi cu organele naţionale şi internaţionale ... care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi urmează să fie expediată sau transmisă destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunere sau primire.”
Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 „privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti”, sunt următoarele:
Articolul 1
„(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau
juridice;
c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă corecţională, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi din instanţele judecătoreşti.”
Articolul 4
„Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare;
b) clasării dosarului penal, dată fiind absenţa faptului infracţiunii, a elementelor infracţiunii în acţiunile săvîrşite sau a probelor doveditoare că persoana fizică a participat la comiterea unei infracţiuni;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ sau a muncii corecţionale în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova;”
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că condiţiile sale de detenţie, între 21 decembrie 2001 şi 27 februarie 2002 şi între 1 noiembrie 2002 şi 12 decembrie 2002, au constituit tratament inuman şi degradant.
2. Dde asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, că deciziile privind deţinerea sa în arest erau nejustificate şi nu s-au bazat pe motive relevante şi suficiente.
3. În continuare, el s-a plâns că judecătorul care a dispus arestarea sa şi doi judecători ai Tribunalului Chişinău care au examinat recursurile împotriva încheierii sus-menţionate nu erau judecători „împuterniciţi prin lege”, în sensul articolului 5 § 3 al Convenţiei.
4. El s-a plâns că, contrar dreptului său prevăzut de articolul 6 § 2 al Convenţiei de a fi prezumat nevinovat până vinovăţia sa va fi legal stabilită, Judecătoria sectorului Ciocana din municipiul Chişinău, în încheierea sa din 21 decembrie 2001, a declarat că el încerca să se eschiveze de la condamnare pentru infracţiunile de care era învinuit, declaraţie, care, potrivit lui, putea fi interpretată ca stabilire a vinovăţiei penale.
5. În ultimul rând, el s-a plâns, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, de ingerinţa autorităţilor închisorii în dreptul său la respectarea corespondenţei sale cu avocaţii săi.
ÎN DREPT
A. Pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 5 şi articolului 6 al Convenţiei
În cererea sa iniţială, reclamantul a formulat pretenţii în temeiul articolelor 5 § 3 şi 6 § 2 ale Convenţiei; totuşi, în observaţiile sale din 5 iunie 2005 el a informat Curtea că nu mai dorea să menţină aceste pretenţii. Prin urmare, Curtea nu le va examina.
B. Obiecţia Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne
În observaţiile sale din septembrie 2002, Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. În special, el nu s-a adresat instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la condiţiile sale de detenţie. De asemenea, el a putut să se plângă administraţiei închisorii.
Reclamantul a declarat că Guvernul nu a indicat prevederea legală pe care el ar fi putut să se bazeze sau instanţa judecătorească competentă la care el s-ar fi putut adresa. De asemenea, Guvernul nu a prezentat exemple de cauze similare care ar fi fost soluţionate de către instanţele judecătoreşti naţionale.
Curtea notează că obiecţia Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne invocată în prezenta cauză nu diferă de cea invocată în cauza Ostrovar v. Moldova (dec.), nr. 35207/03, din 22 martie 2005. Deoarece în ultima cauză Curtea a decis că remediile propuse de către Guvern erau inefective, pe motivul că nu puteau asigura redresarea şi repararea prejudiciului, obiecţia Guvernului în prezenta cauză urmează a fi, de asemenea, respinsă.
C. Obiecţia Guvernului cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
În observaţiile sale din mai 2005, Guvernul a declarat că reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă pe motiv că, prin decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 1 decembrie 2004, el a fost despăgubit pentru pretinsele încălcări ale drepturilor sale prevăzute în articolele 3, 5 şi 8 ale Convenţiei.
Reclamantul a declarat că el putea să solicite despăgubiri doar după achitarea sa, şi că acest drept se referea doar la unele din pretenţiile sale formulate în temeiul articolului 5 al Convenţiei, dar nu şi la cele formulate în temeiul articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. În lumina celor de mai sus, reclamantul şi-a exprimat dorinţa să-şi retragă pretenţiile formulate în temeiul articolului 5, deoarece acestea au fost remediate la nivel naţional. De asemenea, el şi-a exprimat dorinţa să-şi retragă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei.
Curtea reaminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea Amuur v. France, hotărâre din 25 iunie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-III, p. 846, § 36; Dalban v. România, hotărâre din 28 septembrie 1999, Reports 1999-VI, § 44).
Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au aplicat prevederile Legii nr. 1545, în conformitate cu care, în termeni generali, orice persoană achitată de o infracţiune, sau în privinţa căreia a fost încetată urmărirea penală, poate solicita compensaţii pentru urmărirea penală eronată. Legea nr. 1545 stabileşte un standard care este mai înalt decât cel cerut de Convenţie. În baza prevederilor sale, este posibil de solicitat repararea prejudiciului chiar în absenţa unei violări a articolului 5 sau a încălcării oricărui alt drept garantat de Convenţie. Dreptul la compensare apare prin simplul fapt că în cadrul procedurilor penale eronate în privinţa persoanei este comisă una din acţiunile enumerate în articolul 1 al Legii.
Articolul 1 al Legii conţine o listă exhaustivă de acţiuni ale organelor de urmărire penală la comiterea cărora apare dreptul la compensare. Detenţia în condiţii inumane ori degradante, sau ingerinţa în dreptul la respectarea corespondenţei nu sunt menţionate expres în acea listă, deşi alineatul 1 al articolului 1 acordă un drept la „repararea prejudiciului moral şi material cauzat în urma” inter alia detenţiei ilegale – o formulare care pare să fie suficient de largă pentru a include prejudiciul cauzat de condiţii de detenţie inumane. Totuşi, Curtea nu găseşte necesar să se pronunţe asupra acestei chestiuni din legislaţia naţională, deoarece, în circumstanţele prezentei cauze, prima instanţă, în hotărârea sa din 1 septembrie 2004, s-a referit în mod expres la condiţiile de detenţie în care a fost deţinut reclamantul şi, la stabilirea mărimii prejudiciului cauzat, a luat în consideraţie faptul că aceste condiţii au intensificat suferinţa sa morală. Mai mult, suma acordată poate fi considerată suficientă pentru a acoperi atât detenţia ilegală, cât şi condiţiile inumane de detenţie. În astfel de circumstanţe, Curtea acceptă faptul că în prezenta cauză reclamantul a primit compensaţii cu privire la pretenţia sa formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că este „victimă” a unei violări a articolului 3.
Aceasta nu este însă cazul în privinţa pretenţiei reclamantului formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei, în privinţa căreia ea continuă să fie „victimă”.D. Pretinsa violare a articolului 8 al Convenţiei
Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că a existat o ingerinţă a autorităţilor închisorii, în prima perioadă de detenţie, în dreptul său la respectarea corespondenţei cu avocaţii săi, datorită calităţii legii.
Articolul 8 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea ... corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Guvernul nu a contestat faptele pretinse de reclamant şi a declarat că măsurile aplicate de către autorităţi faţă de corespondenţa reclamantului erau în conformitate cu reglementările naţionale aplicabile. El a susţinut că ingerinţa pretinsă a fost „prevăzută de lege” şi proporţională cu natura abaterii pentru care reclamantul a fost condamnat. De asemenea, el a declarat că controlul corespondenţei persoanelor deţinute nu era în sine incompatibil cu Convenţia. Printr-o scrisoare din 24 noiembrie 2002, Guvernul a informat Curtea că, la 7 noiembrie 2002, Parlamentul Republicii Moldova a modificat Codul de executare a sancţiunilor de drept penal în scopul unei mai mari armonizări a acestuia cu cerinţele articolului 8 al Convenţiei.
În răspuns, reclamantul a declarat că, deşi cenzurarea era efectuată în conformitate cu legislaţia naţională, acea legislaţie nu specifica cu claritate şi precizie limitele discreţiei acordate autorităţilor publice.
În lumina declaraţiilor părţilor, Curtea consideră că această pretenţie ridică chestiuni importante de fapt şi de drept prin prisma Convenţiei, determinarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei, pretenţia reclamantului cu privire la dreptul său la corespondenţă cu avocaţii săi.
Declară inadmisibil restul cererii.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy