©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 57664/08
George Dumitrean împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 6 octombrie 2015 într-o cameră compusă din Luis López Guerra, preşedinte, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, Mârtiòš Mits, Armen Harutyunyan, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 19 noiembrie 2008,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul George Dumitrean, este resortisant român, s-a născut în 1959 şi locuieşte în Baia Mare.
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
4. După ce s-a pensionat în 2004, la 1 februarie 2007, reclamantul a fost reangajat pe baza unui contract individual de muncă pe durată determinată de un an de către fostul său angajator, Compania Naţională a Metalelor Preţioase şi Neferoase REMIN (denumită în continuare „compania”). Compania, cu capital majoritar de stat, a cărei activitate era în curs de încetare a activității printr-o decizie ministerială şi care renunţase în mod progresiv la un număr considerabil de angajaţi, a trebuit să reangajeze aproximativ 700 de persoane – printre care şi reclamantul – .pentru a asigura conservarea utilajelor şi întreţinerea minelor.
5. La 20 iulie 2007, reclamantul, care lucra la exploataţia minieră din Răzoare, a fost ales vicepreşedintele Uniunii Sindicatelor Miniere Maramureş (denumită în continuare „Uniunea sindicatelor”), pentru un mandat de patru ani. Acesta era recunoscut pentru activitatea sindicală continuă, în contextul reorganizării companiei.
6. Prin hotărârea din 23 august 2007, Tribunalul Maramureş a admis cererea de modificare a compunerii organelor de conducere a sindicatului şi a dispus înscrierea lor în registrul special păstrat în această privinţă la grefă.
7. La 15 octombrie 2007, reclamantul a fost concediat fără preaviz în cadrul unei reduceri considerabile de personal. Decizia concedierii i-a fost comunicată la 16 octombrie 2007 împreună cu o notă de lichidare.
8. La 18 octombrie 2007, reclamantul a sesizat Tribunalul Maramureş pentru a contesta concedierea, considerând că aceasta contravine Codului muncii, şi pentru a solicita reangajarea. Acesta a susţinut, printre altele, că în absenţa unui preaviz, concedierea sa a fost ilegală.
9. Prin hotărârea din 5 februarie 2008, instanţa a respins această contestaţie pe motiv că, de fapt, Ministerul Economiei şi Finanţelor decisese încetarea activităţii companiei, închiderea minelor şi concedierea personalului.
10. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii în faţa Curţii de Apel Cluj. Acesta a invocat dispoziţiile art. 60 C. muncii, care interzice concedierea reprezentanţilor sindicali aleşi pe durata exercitării funcţiilor lor eligibile.
11. La 16 mai 2008, reclamantul a fost revocat din funcţia de vicepreşedinte al Uniunii sindicatelor.
12. Prin decizia definitivă din 27 mai 2008, curtea de apel a respins recursul reclamantului. Curtea a considerat că respectiva concediere a fost legală pe motiv că, în contextul reducerii progresive a personalului din cauza închiderii minelor, la 15 octombrie 2007, se procedase la reducerea efectivelor de angajaţi – numărul angajaţilor a scăzut la acea dată, de la 619 la 498–, începând cu concedierea persoanelor care, la fel ca reclamantul, se pensionaseră deja şi ale căror venituri din pensii erau cumulate cu salariile. În consecinţă, curtea de apel a apreciat că funcţia eligibilă a reclamantului în cadrul Uniunii Sindicatelor nu putea să împiedice concedierea. De asemenea, curtea de apel a hotărât că decizia concedierii nu este ilegală în absenţa preavizului.
B. Dreptul şi practica interne relevante
13. Art. 60 C. muncii aflat în vigoare la data concedierii reclamantului era în speţă redactat după cum urmează în părţile sale relevante:
„(1) Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă:
(...)
h) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, [cu excepţia situaţiei în care] concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite [de către] acel salariat;
(...)
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii.”
14. Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale la data faptelor, permitea cumularea veniturilor din pensie cu veniturile realizate din salarii încasate pentru activităţi profesionale (art. 94). Ulterior, Legea nr. 329/2009 a limitat această posibilitate pentru anumite categorii de angajaţi [a se vedea dreptul şi practica interne relevante descrise în decizia Panfile împotriva României (dec.), nr. 13902/11, pct. 9-12, 20 martie 2012].
CAPETE DE CERERE
15. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de concediere, survenită în opinia sa, prin încălcarea interdicţiei legale de concediere a lucrătorilor care exercită funcţii eligibile într-un sindicat. Acesta se plânge şi de refuzul, în opinia sa arbitrar şi nejustificat, al curţii de apel de a da curs protecţiei acordate în condiţiile legii.
ÎN DREPT
16. Reclamantul pretinde că respectiva concediere a adus atingere dreptului său la libertatea de asociere în sindicate şi se plânge de rezultatul procedurii privind contestaţia concedierii sale. În acest sens, invocă art. 6 din Convenţie.
17. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, Curtea a comunicat aceste capete de cerere Guvernului, în sensul art. 11 din Convenţie. Această dispoziţie este redactată după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restricţii legitime să fie impuse în exercitarea acestor drepturi de către membrii forţelor armate, poliţiei sau administraţiei de stat.”
A. Argumentele părților
18. Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a cererii, considerând că art. 11 din Convenţie nu este aplicabil în speţă. În fapt, conform Guvernului, dacă reclamantul s-a plâns de concedierea pretins ilegală, considerând că funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Sindicatelor ar trebui să îl protejeze de o posibilă concediere, acesta nu s-a plâns în niciun moment de imposibilitatea de a se înscrie într-un sindicat sau de a se exprima în cadrul unui sindicat sau de existenţa unor tensiuni cu angajatorul său care ar fi fost cauzate de funcţia avută în cadrul sindicatului.
19. Guvernul consideră că scopul interdicţiei de concediere a angajaţilor care exercită funcţii eligibile într-un sindicat, prevăzută la art. 60 C. muncii, era de a evita exercitarea oricăror presiuni asupra liderilor de sindicat, pentru a menţine eficienţa activităţii de protejare a drepturilor membrilor de sindicat. Or, conform Guvernului, în speţă nu reiese că respectiva concediere în litigiu ar fi fost legată, chiar şi parţial, de afilierea reclamantului la Uniunea sindicatelor sau de funcţia exercitată de persoana în cauză în cadrul biroului executiv al sindicatului respectiv. În orice caz, reclamantul nu ar fi prezentat un astfel de capăt de cerere în faţa instanţelor naţionale cu ocazia litigiului privind legalitatea concedierii sale.
20. Guvernul arată că respectiva concediere a fost cauzată de desfiinţarea postului reclamantului, în contextul încetării activităţilor companiei, despre care toţi angajaţii fuseseră deja informaţi. În plus, acesta precizează că reclamantului nu i s-a imputat nicio faptă personală şi că, faţă de alţi angajaţi, acesta a fost concediat cu prioritate ca urmare a pensionării anterioare.
21. În această privinţă, Guvernul precizează că, în conformitate cu dispoziţiile relevante în speţă din Codul muncii, în special art. 60 alin. (2), reprezentanţii de sindicat nu mai beneficiau de protecţie legală în caz de concediere intervenită în urma reorganizării sau a falimentului angajatorului.
22. De altfel, referitor la data concedierii în litigiu, Guvernul arată că aceasta a avut loc cu patru luni înainte de încetarea contractului de muncă al reclamantului. Acesta consideră că, în cazul în care această măsură nu ar fi fost luată, având în vedere durata determinată a contractului, nu era exclus ca relaţiile de muncă ale reclamantului să se încheie în orice caz la 31 ianuarie 2008 prin neprelungirea contractului menţionat.
23. În plus, Guvernul reaminteşte că reclamantul fusese ales la 20 iulie 2007 pentru un mandat de patru ani în calitate de vicepreşedinte al biroului executiv al Uniunii sindicatelor şi consideră că acesta ar fi putut să îşi încheie mandatul eligibil chiar şi după concediere.
24. În cele din urmă, Guvernul consideră că nu se poate deduce că protecţia legală acordată reprezentanţilor sindicali obligă compania să prelungească contractul de muncă al reclamantului în funcţie de durata mandatului acestuia din urmă în cadrul sindicatului. Într-adevăr, conform Guvernului, dacă s-ar accepta această idee, argumentaţia reclamantului privind funcţia sa în sindicat ar dovedi existenţa unui abuz în serviciu pe care persoana în cauză l-ar folosi pentru a se proteja de o posibilă concediere – ceea ce nu ar avea legătură cu activitatea sindicală pentru care se acordă protecţie legală.
25. În replică, reclamantul declară că respectiva concediere, pe care o consideră contrară garanţiilor instituite de legea în beneficiul muncitorilor care ocupă funcţii eligibile într-un sindicat, a adus atingere libertăţii de asociere la un sindicat. Prin urmare, acesta consideră că art. 11 din Convenţie este aplicabil în speţă.
26. Reclamantul susţine că prin respingerea contestaţiei sale într-un mod pe care acesta îl consideră arbitrar – adică, în opinia sa, prin încălcarea dreptului naţional, care acorda protecţie împotriva concedierii salariaţilor care ocupă funcţii eligibile într-un sindicat –, instanţele naţionale au adus atingere obligaţiilor care decurg pentru acestea din art. 11 din Convenţie.
27 În plus, acesta consideră că limitările privind interdicţia de concediere a reprezentanţilor sindicali prevăzute la art. 60 alin. (1) C. muncii nu se aplicau în speţă, pe motiv că respectiva companie nu se afla în reorganizare judiciară, în faliment sau în lichidare. Dimpotrivă, acesta adaugă că, la începutul lunii septembrie 2013, perioadă în care şi-a prezentat observaţiile, 147 de angajaţi încă lucrau în companie, în ciuda încetării activităţii miniere evocată de Guvern . De altfel, acesta arată că după concediere nu mai putea să îşi exercite funcţia eligibilă în cadrul sindicatului.
28. La acuzaţia de abuz de drept, formulată de Guvern, pe care o califică drept ofensatoare, reclamantul răspunde că, pe lângă calitatea de reprezentant sindical obţinută în 2007, înainte de pensionare, el a fost învestit de patru ori în funcţii eligibile, de fiecare dată pentru o perioadă de patru ani. Acesta arată că, în exercitarea funcţiilor respective, a apărat în mod responsabil şi serios drepturile minerilor şi că aceştia nu l-ar fi reales dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat.
B. Motivarea Curții
29. Curtea reaminteşte că art. 11 § 1 din Convenţie prezintă libertatea sindicală ca pe o formă sau un aspect particular al libertăţii de asociere; această dispoziţie nu le asigură membrilor de sindicat un tratament precis din partea statului (Sindicatul naţional al poliţiei belgiene împotriva Belgiei, 27 octombrie 1975, seria A, nr. 19, pct. 38 şi Akat împotriva Turciei, nr. 45050/98 , pct. 38, 20 septembrie 2005).30. Curtea reaminteşte şi că, într-o cauză rezultată dintr-o cerere individuală, trebuie să se limiteze pe cât posibil, fără a omite contextul general, la examinarea problemelor ridicate de cazul concret cu care a fost sesizată (Bulða şi alţii împotriva Turciei, nr. 43974/98, pct. 70, 20 septembrie 2005).
31. În speţă, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe asupra excepţiei de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern, din moment ce, în orice caz, această parte a cererii este inadmisibilă din următoarele motive:
32. Curtea observă în speţă că reclamantul a sesizat instanţele naţionale cu o contestaţie privind decizia de concediere, printre altele, în temeiul art. 60 alin. (1) lit. h C. muncii, care limita posibilităţile de concediere a angajaţilor care ocupă o funcţie eligibilă într-un organism sindical. În măsura în care reclamantul critică temeiul din dreptul intern al măsurii contestate, Curtea reaminteşte că interpretarea şi aplicarea dreptului intern le revin, în primul rând, autorităţilor naţionale, în special în privinţa elucidării aspectelor îndoielnice [Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 60, CEDO 1999‑III]. Astfel, fiind sesizate să verifice condiţiile de concediere ale reclamantului, jurisdicţiile naţionale au considerat că respectiva concediere se baza exclusiv pe dificultăţile financiare ale companiei pârâte şi că făcea parte dintr-o acţiune mai amplă, în cursul căreia compania a renunţat la un număr important de angajaţi, începând cu cei care, la fel ca reclamantul, se pensionaseră şi ale căror venituri din pensii erau cumulate cu veniturile din salarii.
33. Curtea nu dispune de elemente care să o oblige să se îndepărteze de concluziile instanţelor naționale, pe care nu le consideră arbitrare sau nerezonabile [a se vedea, în contextul art. 6 din Convenţie, Bochan împotriva Ucrainei, (nr. 2) (MC), nr. 22251/08, pct. 61, CEDO 2015]. În primul rând, aceasta constată că reclamantul nu a susţinut niciodată în faţa instanţelor naţionale că a fost concediat din cauza afilierii la un sindicat, a funcţiei sale eligibile în cadrul sindicatului sau a activităţii sale sindicale. De altfel, niciun element din dosar nu arată că instanţelor naţionale au apreciat în mod arbitrar probele [Ersöz şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 12570/02, 1 aprilie 2008].
34. Conform elementelor supuse aprecierii sale, Curtea constată că reclamantul nu îşi susţine suficient şi în mod convingător argumentul conform căruia decizia incriminată a adus atingere în mod substanţial dreptului la libertatea de asociere la un sindicat, după cum este prevăzut la art. 11 din Convenţie. În plus, Curtea nu este convinsă că reclamantul a fost împiedicat să desfăşoare activităţi sindicale după concediere. De altfel, Curtea arată că persoana în cauză a continuat să îşi exercite funcţia eligibilă după data concedierii, şi anume până la 16 mai 2008.
35. Având în vedere consideraţiile precedente şi în lumina circumstanţelor prezentei cauze, Curtea constată că reclamantul nu a demonstrat că decizia de concediere luată împotriva sa constituie o ingerinţă şi că dreptul de a desfăşura activităţi sindicale a fost încălcat în esenţă (a se vedea, mutatis mutandis, Bulða şi alţii, citată anterior, pct. 73 şi 75, Akat, citată anterior, pct. 42 şi 44 şi a contrario, Turan împotriva Turciei, nr. 20868/02, pct. 30-32, 14 noiembrie 2006).
Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 octombrie 2015.
Luis López Guerra Stephen Phillips
PREŞEDINTE Grefier
Full & Egal Universal Law Academy