EUR-Lex -  62004CC0156 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

L. A. GEELHOED

prezentate la 14 septembrie 20061(1)

Cauza C‑156/04

Comisia Comunităților Europene

împotriva

Republicii Elene

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Încălcarea articolului 90 CE și a Directivei 83/182/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxă în interiorul Comunității pentru anumite mijloace de transport importate temporar dintr‑un stat membru în altul – Utilizarea temporară pe teritoriul elen a unui mijloc de transport înmatriculat într‑un alt stat membru – Aplicarea dispozițiilor vamale în vigoare mijloacelor de transport originare din țări terțe”

I –    Introducere

1.        În prezenta cauză, Comisia Comunității Europene solicită Curții să constate că Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 90 CE și în temeiul articolului 1 din Directiva 83/182/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxă în interiorul Comunității pentru anumite mijloace de transport importate temporar dintr‑un stat membru în altul(2) (denumită în continuare „Directiva 83/1982” sau „directiva”). Comisia solicită Curții de Justiție a Comunităților Europene să decidă că Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 90 CE și în temeiul articolului 1 din Directiva 83/182 prin faptul că practica administrativă elenă referitoare la importul anumitor mijloace de transport încalcă aceste dispoziții. În practică și în prezentul caz este vorba despre importul temporar de autovehicule.

2.        Această cauză se bazează pe o serie de plângeri pe care le‑au primit Comisia și Parlamentul European cu privire la modul în care autoritățile elene constată abaterile și aplică sancțiunile în cazul încălcării dispozițiilor cu privire la importul temporar de autovehicule.

3.        Pe de altă parte, acesta nu este primul caz în care practica administrativă elenă cu privire la importul temporar de autovehicule este examinată de către Curte(3). Încă din 1991, Comisia a inițiat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor care a condus la constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către Republica Elenă. În această privință, una dintre temele care se repetă este în special proporționalitatea regimului de sancțiuni utilizat de autoritățile elene în cazul încălcării dispozițiilor(4).

II – Cadrul juridic

A –    Articolul 90 CE

4.        Articolul 90 prevede:

„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”

B –    Directiva 83/182

5.        Directiva 83/182 a fost adoptată pentru a elimina obstacolele în calea liberei circulații a rezidenților comunitari care rezultă din dispozițiile fiscale aplicate importului temporar al anumitor mijloace de transport pentru uz personal sau pentru uz profesional, între care autovehiculele. În temeiul acestei directive, autovehiculele pentru uz personal pot face, în anumite condiții, obiectul unui import temporar într‑un alt stat membru. Într‑un astfel de caz, statele membre acordă o scutire de impozitul pe cifra de afaceri, de accize și de impozitele prevăzute în anexa la directivă(5).

6.        Scutirea de taxe este acordată dacă sunt îndeplinite trei condiții. În primul rând, particularul care a importat acest mijloc de transport trebuie să aibă domiciliul stabil într‑un stat membru, altul decât cel în care s‑a făcut importul. În al doilea rând, aceste mijloace de transport trebuie să fie folosite pentru uz personal, adică să nu fie utilizate în scopul exercitării unei activități remunerate sau lucrative. În al treilea rând, mijloacele de transport nu pot fi nici înstrăinate, nici închiriate în statul membru în care au fost importate temporar și nici împrumutate unui rezident al acestui stat(6).

7.        Pentru a beneficia de scutirea de taxe, un particular trebuie să poată face dovada domiciliului său stabil. În general, cartea de identitate sau orice alt document justificativ este suficient în acest scop. În cazul în care autoritățile competente ale statului în care s‑a făcut importul au îndoieli privind valabilitatea unei declarații privind domiciliul stabil, acestea pot solicita orice alte informații sau dovezi suplimentare(7).

8.        Dispozițiile relevante ale directivei sunt menționate mai jos.

9.        Articolul 1 din directivă prevede:

„(1) Statele membre scutesc, în condițiile prevăzute în cele ce urmează, importurile temporare dintr‑un stat membru în altul de autovehicule, inclusiv remorcile lor, de caravane, bărci pentru agrement, avioane personale, biciclete, triciclete și cai de călărie de:

–        impozitul pe cifra de afaceri, accize și de orice alte impozite pe consum;

–        impozitele menționate în anexa la prezenta directivă.

[…]”

10.      Articolul 3 din directivă are următorul cuprins:

„Importul temporar al unor mijloace de transport pentru uz personal”

„Dacă se importă temporar un vehicul personal, o caravană, o barcă pentru agrement, un avion personal, o bicicletă sau o tricicletă, articolul importat este scutit de taxele menționate la articolul 1 pentru o perioadă, continuă sau nu, de cel mult șase luni din 12, oricare ar fi acestea, cu condiția ca:

(a)      persoana care importă aceste bunuri:

(aa ) să aibă domiciliul stabil într‑un stat membru altul decât cel în care s‑a făcut importul;

(bb ) să folosească mijloacele de transport în cauză pentru uz personal;

(b )      mijloacele de transport menționate nu sunt donate sau închiriate în statul membru în care s‑a făcut importul temporar sau împrumutate unui rezident al statului respectiv. […].”

11.      Articolul 7 din Directiva 83/182 prevede:

„(1) În sensul prezentei directive, «domiciliu stabil» înseamnă locul unde o persoană locuiește de obicei, cel puțin 185 de zile în fiecare an calendaristic, din cauza relațiilor sale personale sau profesionale sau, în cazul persoanelor care nu au relații profesionale, ci doar personale, în cazul cărora se pot demonstra legături strânse între respectiva persoană și locul în care locuiește.

Totuși, domiciliul stabil al unei persoane ale cărei relații profesionale se află într‑un alt loc decât cel al relațiilor sale personale și care, drept urmare, locuiește pe rând în mai multe locuri situate în două sau mai multe state membre, se consideră a fi locul unde acea persoană are legături personale, cu condiția ca acea persoană să se întoarcă acolo în mod regulat. Această ultimă condiție nu trebuie îndeplinită dacă persoana trăiește într‑un stat membru pentru a îndeplini o însărcinare pe o perioadă limitată. Frecventarea unei universități sau a unei școli nu implică transferul domiciliului stabil.

(2) Persoanele dovedesc locul domiciliului stabil prin orice mijloace corespunzătoare, cum ar fi cartea de identitate sau orice alt document valabil.

(3) Dacă autoritățile statului membru în care s‑a făcut importul au îndoieli privind valabilitatea unei declarații privind domiciliul efectuate conform alineatului (2) sau în scopul unor controale specifice, acestea pot solicita informații sau dovezi suplimentare.”

12.      Articolul 9 din directivă conține anumite norme speciale. Una dintre aceste norme, care se regăsește la alineatul (1), prevede:

„Statele membre pot menține sau introduce prevederi mai liberale decât cele prevăzute în prezenta directivă. În mod special, la solicitarea importatorului, acestea pot permite importul temporar pentru o perioadă mai lungă decât cele menționate în articolele 3 și 4. În acest caz, statele membre pot percepe taxele prevăzute în anexă pentru perioadele care le depășesc pe cele menționate în prezenta directivă. De asemenea, statele membre pot permite vehiculelor personale menționate în articolul 3 litera (b) a doua teză să fie reînchiriate unui rezident al statului membru în care s‑a făcut importul în vederea reexportării. […]”

13.      Articolul 10 din directivă conține dispozițiile finale ale acesteia. Alineatul (2) prevede:

„Dacă aplicarea practică a prezentei directive creează dificultăți, autoritățile competente ale statelor membre în cauză adoptă de comun acord deciziile necesare, în special în temeiul convențiilor și al directivelor comunitare privind acordurile reciproce.”

C –    Legislația națională aplicabilă

14.      Articolul 137 din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001, intitulat „Încălcări și sancțiuni”, este alcătuit din 3 părți „A – Vehicule comunitare”, „B – Vehicule din țări terțe” și „C – Vehicule comunitare și vehicule din țări terțe”. Părțile A și C au următorul cuprins:

„A      Vehicule comunitare

1.      Deținerea sau utilizarea de vehicule comunitare de către persoane stabilite în Grecia, fără ca vreuna dintre formalitățile prevăzute la articolele 129 și 130 din prezentul cod să fie respectată, constituie o infracțiune vamală simplă în sensul articolului 142 alineatul 1 din prezentul cod. În aceste cazuri se aplică o amendă stabilită în funcție de nivelul sarcinilor fiscale aplicabile vehiculului.

2.      Dispozițiile alineatului precedent sunt de asemenea aplicabile atunci când sosirea vehiculului a fost declarată, însă debitorul sarcinilor fiscale nu se prezintă la autoritatea vamală într‑un termen de trei luni de la data la care taxa de înmatriculare devine exigibilă pentru a regulariza situația vehiculului.

3.      Dispozițiile alineatului A1 nu sunt aplicabile atunci când, înainte de constatarea infracțiunii menționate mai sus de către autoritățile competente, persoanele respective se prezintă din proprie inițiativă la autoritățile vamale pentru a îndeplini formalitățile prevăzute în fiecare caz în parte. În aceste cazuri sunt aplicate amenzile prevăzute la alineatul A4 al prezentului articol. Dacă cel interesat nu depune documentele care atestă data sosirii vehiculului pe teritoriul național, în locul amenzii prevăzute la alineatul A4 din prezentul articol i se aplică o amendă de 1500 de euro.

4.      Faptele descrise mai jos constituie infracțiuni vamale simple și se pedepsesc, după caz, cu următoarele amenzi:

a)     Pentru neprezentarea declarației prevăzute la articolul 129 alineatele 1 și 2, o amendă de 300 de euro pentru fiecare vehicul.

b)      Pentru folosirea vehiculului după expirarea termenului prevăzut la articolul 129 alineatul 3, o amendă de 1500 de euro, care se reduce la o cincime dacă proprietarul vehiculului beneficiază de o scutire definitivă în temeiul articolului 132.

c)      Pentru nerespectarea condițiilor prevăzute la articolul 136 alineatul 2, o amendă de 150 de euro.

d)      Pentru depunerea tardivă a declarației speciale prevăzute la articolul 130 alineatul 2 din prezentul cod, pentru reexpedierea, exportul, abandonarea, distrugerea sau imobilizarea tardivă a vehiculului, o amendă pe zi de întârziere, stabilită astfel:

Vehicule personale și de tip Jeep:

–        până la 1 600 cm3, 30 de euro;

–        de la 1 601 cm3 la 2000 cm3, 30 de euro;

–        de la 2001 cm3, 60 de euro;

–        camioane, indiferent de capacitatea cilindrică, 20 de euro.

–        motociclete, indiferent de capacitatea cilindrică, 10 euro.

e)      Pentru nerespectarea condiției prevăzute la articolul 136 alineatul 4 din prezentul cod sau pentru depășirea termenului stabilit pentru rămânerea ori pentru folosirea vehiculului pentru care a fost acordată autorizația de circulație potrivit articolului 139 alineatele 1 și 2 din prezentul cod, se aplică, pe fiecare zi ulterioară expirării autorizației temporare de circulație, după caz, amenda prevăzută la alineatul A4 litera d) din prezentul articol.

f)      Pentru plata cu întârziere a taxei de înmatriculare în legătură cu declarația specială prevăzută la articolul 130 alineatul 2 din prezentul cod, declarație care a fost depusă tardiv ori în termen, se aplică o amendă pe fiecare zi de întârziere, stabilită potrivit literei d) de mai sus. Această amendă nu este aplicabilă atunci când plata cu întârziere a taxei de înmatriculare nu este imputabilă destinatarului vehiculului.

g)      Atunci când vehiculul care circulă pe teritoriul național conform articolului 130 alineatul 2 din prezentul cod este condus de o altă persoană nebeneficiară, se aplică o amendă de 700 de euro, dacă beneficiarul se afla pe teritoriul național la momentul comiterii infracțiunii. Utilizarea vehiculului menționat de către o altă persoană nebeneficiară determină retragerea regimului prevăzut la articolul 133 alineatul 2 din prezentul cod dacă, la momentul comiterii infracțiunii, beneficiarul nu se află pe teritoriul național și persoanei nebeneficiare îi sunt aplicabile dispozițiile alineatului A1 din prezentul articol. Toate amenzile prevăzute la alineatul A4 din prezentul articol nu pot depăși valoarea sarcinilor fiscale aplicabile vehiculului.”

5.      Sarcina probei, în fața autorităților vamale, privind îndeplinirea condițiilor pentru acordarea avantajelor prevăzute la articolele 132 și 133 din prezentul cod revine celor interesați.

B.      Vehicule din țări terțe

[…]

C.      Vehicule comunitare și din țări terțe

1.      Pe lângă aplicarea amenzilor prevăzute la alineatele precedente A1, A4, B4 și B5, vehiculele fac de asemenea obiectul unei confiscări conservatorii temporare dispuse prin actul autorității vamale care a constatat infracțiunea. Punerea lor la dispoziție intervine după plata amenzilor datorate și a altor eventuale sarcini fiscale. Dacă vehiculul nu este ridicat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a actului de aplicare a amenzii, acesta devine de drept proprietatea statului și amenzile aplicate se sting în întregime.

2.      În cazul utilizării vehiculelor menționate la articolul 125 alineatul 1 înainte de plata taxei de înmatriculare datorate, autoritatea vamală competentă aplică proprietarilor sau deținătorilor acestor vehicule o amendă reprezentând de cinci ori valoarea taxei de circulație.

3.      Dispozițiile articolului 142 și următoarelor din prezentul cod cu privire la infracțiunile vamale și la contrabandă se aplică de asemenea în caz de declarație falsă sau de falsificare a documentelor justificative depuse care indică anul primei puneri în circulație a vehiculelor sau tehnologia antipoluantă a acestora, în scopul neperceperii ori al reducerii taxei de înmatriculare.

4.      Infracțiunile prevăzute la articolul 155 alineatul 2 literele g) și h) din prezentul cod sunt aplicabile mutatis mutandis taxei de înmatriculare și sunt sancționate conform dispozițiilor cu privire la contrabandă din acest cod.

5.      Dispozițiile prezentului articol sunt de asemenea aplicabile infracțiunilor constatate înainte de publicarea acestui cod în Jurnalul Oficial al Republici Elene și care sunt pendinte în fața instanțelor penale și de contencios administrativ sau a altor autorități competente, în măsura în care cei interesați cer, în termen de șase luni de la primirea unei solicitări din partea autorităților respective, să fie supuși acestor dispoziții, renunță la căile de atac și achită amenzile sau taxele majorate prevăzute de dispozițiile prezentului articol.

6.      Orice măsură suplimentară de control în interiorul țării considerată necesară pentru asigurarea bunei aplicări a dispozițiilor părții a patra din prezentul cod poate fi adoptată prin ordin al ministrului finanțelor.”

III – Procedura precontencioasă

15.      Comisia a fost sesizată cu o serie de plângeri referitoare la măsurile pe care autoritățile elene le‑au adoptat în legătură cu importul temporar de autovehicule din alte state membre. Aceste plângeri se referă în special la:

–        sechestrarea vehiculelor de către serviciile Ministerului Finanțelor, urmată de confiscarea de către fisc;

–        amenzile mari pentru încălcări în legătură cu utilizarea vehiculului importat temporar, însoțite de cerința plății imediate a taxelor care sunt impuse în mod normal în cazul importului definitiv;

–        declanșarea unor procese penale, capătul de acuzare fiind infracțiunea de contrabandă, care este pedepsită cu mulți ani de închisoare;

–        menținerea prezumției că cetățenia persoanelor determină locul de domiciliu al acestora; autoritățile elene impun persoanelor având cetățenia elenă o sarcină a probei disproporționată atunci când acestea vor să dovedească faptul că sunt rezidente în alt stat membru.

16.      Ca urmare a plângerilor menționate mai sus, Comisia a adresat Republicii Elene, la 17 mai 1999, o scrisoare de punere în întârziere, făcându‑i cunoscut că nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 90 CE și în temeiul Directivei 83/182. Autoritățile elene au răspuns prin scrisoarea din 1 septembrie 1999.

17.      Considerând că Republica Elenă nu a luat suficiente măsuri pentru a pune capăt încălcării, Comisia i‑a adresat un aviz motivat la 29 noiembrie 2000. Prin scrisoarea din 21 februarie 2001, guvernul elen a clarificat evoluția cadrului legislativ național și practica administrativă.

18.      După examinarea acestui răspuns și ținând cont de legislația elenă în materie, astfel cum a fost modificată după expirarea termenului stabilit în avizul motivat, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune, în care menține numai motivele descrise în avizul motivat.

19.      Comisia și guvernul elen au fost ascultate în ședința din 22 iunie 2006.

IV – Observații preliminare

20.      Prezenta acțiune a Comisiei se înscrie într‑o serie de plângeri pe care Comisia și Parlamentul European le‑au primit în legătură cu neregularități comise în Grecia. În timpul ședinței, Comisia a subliniat că în opinia sa este vorba în acest caz despre o practică mai generală, și nu despre cazuri izolate. Prin urmare, Comisia nu solicită Curții să decidă cu privire la cazuri individuale, ci cu privire la problemele care încă se pun în practica administrativă elenă în legătură cu aplicarea legislației vamale naționale.

21.      Guvernul elen se opune acestei abordări a Comisiei. Potrivit acestuia, existența unei practici administrative contrare directivei nu ar putea fi stabilită pe baza unei serii de plângeri adresate Comisiei de către particulari. În plus, guvernul elen consideră că exemplele reținute de Comisie nu sunt reprezentative.

22.      Pin prezentarea acțiunii în acest mod, Comisia încearcă să obțină constatarea faptului că practica administrativă din Grecia nu este, în mod general și structural, conformă cu rezultatul urmărit de directivă. În acest scop, Comisia pare a solicita Curții să pronunțe o hotărâre prin analogie cu hotărârea Comisia/Irlanda(8), referitoare la respectarea directivei cu privire la deșeuri.

23.      Pentru a obține o hotărâre în sensul solicitat de Comisie trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior. Potrivit Curții, trebuie să se stabilească faptul că autoritățile unui stat membru au dezvoltat o practică repetată și persistentă care este contrară dispozițiilor unei directive(9). În primul rând, trebuie să existe o practică mai generalizată sau o formă de neîndeplinire a obligațiilor susceptibilă de a se repeta. Apoi, neîndeplinirea obligațiilor trebuie să fi durat o perioadă mai lungă după ce o anumită obligație comunitară a intrat în vigoare. În sfârșit, neîndeplinirea obligațiilor trebuie să fi avut efecte negative asupra realizării obiectivelor urmărite de măsura comunitară în cauză(10). Cazurile prezentate de Comisie trebuie să ofere o bază suficientă pentru a constata că este vorba despre o neîndeplinirea a obligațiilor cu caracter structural.

24.      În aprecierea faptelor și a circumstanțelor prezentate de Comisie, prin care aceasta încearcă să dovedească existența unei anumite practici administrative, trebuie să se țină seama de faptul că această acțiune a Comisiei nu este un caz unic. După cum s‑a arătat la punctul 3, Curții i s‑a cerut deja de mai multe ori să se pronunțe cu privire la practici administrative comparabile. Din hotărârile pronunțate în materie rezultă că reglementarea elenă și practica de punere în aplicare a acesteia nu sunt lipsite de probleme din punctul de vedere al dreptului comunitar relevant.

25.      Acțiunea Comisiei conține, în esență, cele patru motive rezumate mai jos, care vor fi examinate în ordinea în care sunt prezentate:

–        problemele referitoare la determinarea domiciliului stabil;

–        sancțiunile disproporționate aplicate în cazurile de încălcare a reglementărilor;

–        perceperea sistematică a taxei stabilite pentru importul definitiv de vehicule în cazul unui al doilea furt al vehiculului importat temporar;

–        problemele referitoare la aplicarea Directivei 83/182.

V –    Analiză 

A –    Proba domiciliului stabil

26.      Comisia pretinde că practica administrativă elenă este contrară articolului 7 alineatul (2) din Directiva 83/182 și prezumției de nevinovăție, în măsura în care, cu privire la domiciliul stabil, este impusă o sarcină a probei mai dificilă. Autoritățile elene i‑au considerat în mod sistematic pe resortisanții eleni proprietari de vehicule înmatriculate într‑un alt stat membru ca fiind rezidenți eleni care au domiciliul stabil în Grecia. Astfel, în special pentru resortisanții eleni care locuiau în alt stat membru a fost extrem de dificil să dovedească faptul că domiciliul lor stabil nu este în Grecia. Pe lângă aceasta, Comisia a primit diferite plângeri de la particulari care nu erau cetățeni eleni și care au avut de asemenea dificultăți în dovedirea domiciliului lor stabil. De exemplu, atestările autorităților altor state membre nu au fost acceptate ca dovadă a domiciliului stabil.

27.      Guvernul elen contestă faptul că autoritățile competente ar impune o sarcină a probei mai dificilă decât cea care este permisă de Directiva 83/182. De altfel, sarcina probei nu ar fi inversată în practică și nu s‑ar aduce atingere prezumției de nevinovăție. Potrivit Guvernului, autoritățile elene ar utiliza în mod legitim posibilitățile oferite de articolul 7 alineatul (3) din directivă în ceea ce privește sarcina probei. În caz de îndoială – de exemplu, în ipoteza cetățenilor eleni care întrețin legături strânse cu Grecia –, autoritățile competente pot să solicite informații sau dovezi suplimentare în temeiul dispoziției menționate.

28.      Din economia articolului 7 din directivă rezultă că autoritățile naționale trebuie să se mulțumească, în principiu, cu documentele menționate la alineatul (2) al acestei dispoziții. Numai în cazurile în care există o îndoială rezonabilă, bazată pe fapte obiective, autoritățile naționale pot solicita alte probe. Cu alte cuvinte, nu este posibil ca autoritățile naționale să prezume faptul că elementele de probă prezentate conform alineatului (2) sunt insuficiente. Într‑adevăr, articolul 7 din directivă se bazează pe principiul că declarațiile făcute de autoritățile unui alt stat membru trebuie să se bucure de încredere. În caz contrar, circulația persoanelor, a serviciilor și a mărfurilor între statele membre ar fi restricționată în mod serios. Prin urmare, se impune ca posibilitatea prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 83/182 să fie folosită numai în condiții stricte, și anume în cazul existenței unei îndoieli rezonabile care se bazează pe fapte obiective.

29.      Faptele și circumstanțele avansate de Comisie permit să se constate că în practica administrativă elenă sarcina probei mai dificilă prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 83/182 este, fără îndoială, pusă în aplicare în mod mai mult sau mai puțin sistematic în legătură cu resortisanții eleni. În afară de aceasta, documentele eliberate de autoritățile competente ale altor state membre ca dovadă a domiciliul stabil sunt refuzate. În aceste circumstanțe, cazurile prezentate de Comisie sunt ilustrative.

30.      De exemplu, cazul domnului Louloudakis și cazul domnului Modinos. În timpul unui control, vehiculele lor au fost puse sub sechestru ca marfă de contrabandă, pentru că serviciul competent a considerat că aceștia aveau domiciliul stabil în Grecia. În urma acestui fapt, aceștia au fost obligația la plata unei amenzi, care în cazul domnului Modinos s‑a ridicat la 147 000 euro. În ambele cazuri, dovezile din care rezulta că aceștia au domiciliul stabil în afara Greciei au fost total ignorate. Domnul Louloudakis a prezentat între altele probe din Italia care conțineau informații cu privire la domiciliul și locul său de muncă și ale membrilor familiei sale. Aceste dovezi nu au fost luate în considerare de către autoritățile elene. De asemenea, domnul Modinos, care s‑a născut în Cipru, avea cetățenia britanică și locuia, la momentul faptelor în litigiu, în Germania, nu a putut convinge autoritățile elene de faptul că domiciliul său nu se afla în Grecia.

31.      Printre altele, plângerea domnului Louloudakis și cea a domnului Modinos dovedesc o practică potrivit căreia autoritățile elene pleacă de la prezumția că cetățenia unei persoane sau a unui membru al familiei sale determină locul său de domiciliu. Autoritățile elene impun astfel o sarcină a probei disproporționată.

32.      În consecință, motivul Comisiei este întemeiat.

B –    Regimul sancțiunilor

33.      Comisia susține că sancțiunile aplicate în cazul încălcărilor referitoare la regimul importului temporar prevăzut de directivă sunt disproporționate. Din plângerile primite rezultă că amenzile aplicate pot să se ridice până la zeci de mii de euro. Acesta este motivul pentru care întinderea sancțiunilor este considerată de către Comisie disproporționată în raport cu gravitatea încălcării, și anume o încălcare în domeniul importului temporar de autovehicule.

34.      Comisia afirmă pe de altă parte că vehiculele în cauză au fost puse sub sechestru până la plata amenzilor. Această situație ar putea dura mai mulți ani dacă o procedură este pendinte în fața instanțelor penale sau de contencios administrativ ori în fața autorității vamale sau a altor autorități competente. Comisia consideră că această situație este inacceptabilă și contrară dreptului fundamental la proprietate.

35.      Comisia critică în continuare faptul că la aplicarea sancțiunilor nu s‑a ținut seama de buna‑credință a contravenientului.

36.      În sfârșit, Comisia contestă articolul 137 partea C alineatul 5 din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001, care prevede că, în cazul încălcărilor constatate înainte de publicarea Legii 2960/2001 și care sunt pendinte în fața instanțelor penale și de contencios administrativ sau a altor autorități competente, se pot aplica sancțiuni mai ușoare în măsura în care cei interesați renunță la căile de atac. Comisia susține ca aceasta încalcă principiul protecției jurisdicționale efective.

37.      Guvernul elen invocă împotriva criticilor Comisiei faptul că, în lipsa unei armonizări comunitare în acest domeniu, statele membre sunt abilitate să stabilească cuantumul amenzilor. Dacă un regulament comunitar nu prevede sancțiuni specifice pentru o încălcare determinată, atunci statele membre sunt libere în alegerea sancțiunilor.

38.      Pe lângă aceasta, guvernul elen consideră că sancțiunile nu sunt contrare principiului proporționalității. Sancțiunile severe ar fi necesare în lupta contra fraudei. Potrivit acestuia, în Grecia taxa de înmatriculare este foarte mare în raport cu alte state membre, fapt pentru care există riscul ca vehiculele să fie importate pe baza directivei în scopul de a evita taxele și alte sarcini fiscale datorate. Prin urmare, amenzile severe ar fi justificate pentru a preveni practicile frauduloase.

39.      În stadiul actual al dreptului comunitar, statele membre sunt competente să adopte reglementări adecvate privind sancțiunile și încălcările în materia importului și, în special, pentru a împiedica eludarea plății impozitului. În exercitarea acestei competențe, statele membre sunt însă obligate să respecte dreptul comunitar și principiile generale ale acestuia(11). Curtea a expus deja în numeroase hotărâri condițiile pe care trebuie să le îndeplinească măsurile administrative sau penale pentru a nu constitui un obstacol în calea libertăților consacrate în Tratatul CE(12).

40.      În opinia noastră, jurisprudența Curții trebuie înțeleasă după cum urmează. În special în ceea ce privește dispozițiile de natură pur administrativă – de exemplu, în materie de înscriere și de termene – care în mod involuntar nu au fost respectate, sancțiunea aplicată trebuie să fie proporțională cu lipsa de gravitate a acestei încălcări. Numai atunci când aceste dispoziții au fost, în mod evident, încălcate deliberat, cu intenția manifestă de a eluda legislația fiscală națională, sunt posibile sancțiuni mai grave.

41.      Din această jurisprudență rezultă de asemenea că regimul sancțiunilor trebuie să fie transparent. Aceasta înseamnă că un cumul al sancțiunilor, care luate izolat sunt considerate relativ ușoare, nu poate avea drept rezultat ca sancțiunea aplicată în final să fie disproporționată în raport cu gravitatea încălcării.

42.      În sfârșit, din jurisprudența Curții rezultă că sancționarea încălcărilor mai ușoare constatate trebuie să se realizeze cu o asemenea rapiditate, încât justițiabilul să se găsească din nou, într‑un termen rezonabil, într‑o situație legală care îi oferă garanții suficiente cu privire la drepturile care îi revin potrivit dreptului comunitar.

43.      Trebuie să se examineze dacă, astfel cum afirmă Comisia, sancțiunile aplicate de autoritățile elene sunt atât de disproporționate în raport cu gravitatea încălcărilor, încât pun în pericol reglementarea referitoare la importul temporar de mijloace de transport.

44.      Regimul sancțiunilor prevede în special:

–        o amendă forfetară(13);

–        o amendă în funcție de capacitatea cilindrică a vehiculului(14);

–        o taxă majorată, care poate ajunge până la de cinci ori taxa de circulație aplicabilă acestor vehicule(15).

45.      Pe lângă aplicarea acestor amenzi, vehiculele fac obiectul unei confiscări conservatorii temporare de către autoritatea vamală care a constatat încălcarea. Punerea lor la dispoziție intervine după plata amenzii datorate și a altor eventuale sarcini fiscale(16).

46.      Modul în care este reglementat regimul sancțiunilor nu permite, în sine, să se considere că este vorba despre un obstacol în calea libertăților consacrate de tratat. Cu toate acestea, plângerile prezentate de Comisie arată că dispozițiile menționate sunt utilizate în practică într‑un asemenea mod încât aplicarea lor este disproporționată. Proprietarii de mașini au cu dificultate posibilitatea de a-și dovedi nevinovăția și buna‑credință. În caz de îndoială, ei sunt direct supuși diferitelor măsuri cum este sechestrul mașinilor lor. Pe lângă aceasta, amenzile datorate în final sunt exorbitante pentru că, în practică, se aplică un cumul al sancțiunilor. În sfârșit, există o incertitudine de lungă durată cu privire la derularea procedurii, iar mașinile, odată ce au fost sechestrate, sunt restituite într‑un ritm foarte lent(17). Un astfel de cumul al sancțiunilor pune probleme în special în cazurile în care este vorba despre simple încălcări administrative.

47.      În afară de aceasta, numeroasele plângeri cu privire la sancțiunile disproporționate indică faptul că în practica elenă nu se ține cont, la aplicarea sancțiunilor administrative, de buna‑credință a persoanei care face uz de libera circulație. Potrivit Curții, trebuie însă să se ia în considerare buna‑credință a contravenientului la stabilirea sancțiunii efectiv aplicate acestuia, atunci când determinarea regimului aplicabil a ridicat dificultăți(18).

48.      În sfârșit, trebuie examinat dacă articolul 137 partea C alineatul 5 din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001, îndeplinește exigențele pe care dreptul comunitar le impune în cadrul unei protecții jurisdicționale efective.

49.      Principiul protecției jurisdicționale efective este un principiu general al dreptului comunitar(19). Acest principiu conține, pe de o parte, cerința potrivit căreia protecția jurisdicțională trebuie să fie garantată de o instanță independentă, imparțială și creată prin lege și care, în plus, dezbate în mod public într‑un proces transparent și, pe de altă parte, obligă instanțele judecătorești naționale să contribuie la garantarea acestei protecții jurisdicționale.

50.      Articolul 137 partea C alineatul 5 din Codul vamal nu îndeplinește criteriul controlului judecătoresc, deoarece justițiabilii nu mai dispun de căi de atac. Această dispoziție prevede că, pentru încălcările constatate înainte de publicarea Legii nr. 2960/2001 și care sunt pendinte în fața instanțelor penale și de contencios administrativ sau a altor autorități competente, poate fi aplicat un regim de sancțiuni mai ușor în măsura în care reclamantul renunță la căile de atac. Această dispoziție îl pune pe justițiabil în fața dilemei potrivit căreia fie se supune regimului de sancțiuni prevăzut în această privință și care era disproporționat, fie renunță la căile de atac și, prin urmare, renunță la o protecție jurisdicțională efectivă. Oricare ar fi alegerea sa, în cele două cazuri, aplicarea legislației elene în materie duce la o încălcare a dreptului comunitar.

51.      În consecință, și acest motiv al Comisiei este întemeiat.

C –    Perceperea sistematică a taxei stabilite pentru importul definitiv de vehicule în cazul unui al doilea furt al vehiculului importat temporar

52.      Comisia reproșează Republicii Elene că persoanele care sunt victime ale unui al doilea furt al unui vehicul importat temporar sunt obligate să plătească taxa de înmatriculare ca și cum vehiculul ar fi fost importat definitiv. Aceasta consideră că această practică este contrară articolului 90 CE. Ar trebui examinate de la caz la caz circumstanțele în care vehiculul a fost furat. Astfel, o eventuală impozitare ar putea fi mai bine adaptată la situația reală.

53.      În memoriul său în apărare, guvernul elen expune faptul că o astfel de măsură nu este aplicată numai produselor importate, ci tuturor produselor care fac obiectul unui regim suspensiv. În cazul furtului unui vehicul – importat sau neimportat – pentru care taxa a fost achitată și care este înmatriculat în Grecia, niciun impozit nu este cerut întrucât acesta a fost deja achitat. În cazul produselor pentru care nu au fost încă achitate taxele și care au fost furate pe teritoriul elen nu este prevăzută nicio scutire de impozit.

54.      Guvernul elen adaugă că Directiva 83/182 nu prevede nicio scutire definitivă în caz de furt. Este motivul pentru care autoritățile elene ar putea să ceară achitarea taxei de înmatriculare deja de la primul furt, și totuși nu fac acest lucru decât în cazul unui al doilea furt. Nu ar fi deci în niciun caz vorba despre un tratament defavorabil al resortisanților comunitari, ci de o măsură preventivă împotriva fraudei fiscale.

55.      Dispoziția în litigiu este în acest caz articolul 12 alineatul 1 din hotărârea ministerială D. 247/1988, care este redactat după cum urmează:

„Beneficiarul care declară furtul vehiculului care i‑a fost livrat în temeiul regimului de admitere temporară nu este ținut, în conformitate cu dispozițiile prezentei hotărâri sau cu dispozițiile la care face trimitere articolul 18 din prezenta hotărâre, să plătească drepturile vamale sau alte taxe aplicabile vehiculului furat, iar sancțiunile prevăzute în Decretul‑lege nr. 356/74 nu îi sunt aplicabile, cu condiția ca beneficiarul să nu participe în viitor la o utilizare ilegală a vehiculului în Grecia și în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

[…]

d)      beneficiarul nu a declarat în trecut furtul unui alt vehicul personal care i‑a fost livrat în temeiul regimului de admitere temporară.”

56.      După cum rezultă din observațiile părților, contextul articolului 12 alineatul 1 din hotărârea ministerială D. 247/1988 este următorul: în cazul declarării unui al doilea furt al unui autovehicul se prezumă că este vorba despre o fraudă. Se presupune că, într‑un astfel de caz, plata taxei de înmatriculare și a altor taxe este eludată în mod intenționat. Din această prezumție rezultă că taxele vamale și alte taxe trebuie să fie plătite pentru vehiculul personal furat.

57.      Măsuri naționale rezonabile adoptate pentru a împiedica frauda fiscală sunt, în sine, justificate. Totuși, aceste măsuri nu pot fi elaborate astfel încât să constituie un obstacol în calea persoanelor care, cu bună‑credință, fac uz de dreptul lor la libera circulație. Pentru un justițiabil, absența posibilității de a-și dovedi buna‑credință constituie un obstacol. O persoană al cărei vehicul a fost furat o dată în Grecia – se poate presupune că în Grecia furtul de mașini nu este un fenomen mai puțin frecvent decât în celelalte state membre – nu se va mai întoarce atât de ușor pe teritoriul elen cu un vehicul înmatriculat în altă parte în Comunitatea Europeană, deoarece, în cazul unui nou furt, nu numai că pierde mașina, dar în plus trebuie să plătească totalitatea taxelor vamale și a altor taxe către autoritățile elene. Din absența oricărei posibilități de disculpare rezultă un obstacol în calea liberei circulații.

58.      În consecință, motivul Comisiei este întemeiat.

D –    Autoritățile elene nu aplică Directiva 83/182

59.      Comisia reproșează guvernului elen că aplică, în cazul vehiculelor înmatriculate în alte state membre, dispozițiile referitoare la admiterea temporară a vehiculelor provenite din țări terțe, în locul dispozițiilor Directivei 83/1822. În sprijinul acestui motiv Comisia face referire la articolul 133 alineatul 2 din Codul fiscal elen.

60.      Guvernul elen respinge argumentul Comisiei. Acesta adaugă că regimul favorabil de care beneficiază vehiculele comunitare a fost extins la vehiculele provenite din țări terțe. Prin urmare, în ambele cazuri se aplică regimul Directivei 83/182 în situația importului temporar de vehicule.

61.      În primul rând, trebuie avut în vedere articolul 133 alineatul 2 din Codul fiscal elen care prevede următoarele:

„Vehiculele comunitare pot rămâne temporar pe teritoriul național fără să fie cerută plata taxei de înmatriculare și a taxei pe valoarea adăugată […]. Pentru acordarea acestei scutiri temporare de la plata taxei de înmatriculare și a taxei pe valoarea adăugată […], termenele și condițiile prevăzute de dispozițiile regimului vamal al admiterii temporare sunt aplicabile mutatis mutandis, cu condiția ca vehiculele provenite din țări terțe și care sunt importate temporar pe teritoriul național să fie reexportate.”

62.      În principiu, din această dispoziție nu rezultă că autoritățile elene aplică dispozițiile referitoare la importul temporar al vehiculelor provenite din țări terțe în locul dispozițiilor Directivei 83/182. În consecință, articolul 133 alineatul 2 din Codul fiscal elen nu constituie în sine o încălcare a Directivei 83/182. Totuși, dacă aplicarea și menținerea regimului elen sunt mai restrictive decât ceea ce prevede Directiva 83/182 – și încălcările constatate mai sus o demonstrează cu claritate –, atunci asimilarea dispozițiilor referitoare la importul temporar de vehicule provenite din țări terțe celor prevăzute în Directiva 83/182 constituie o încălcare.

63.      Prin urmare, acest motiv este de asemenea întemeiat.

VI – Concluzie

64.      În consecință, propunem Curții:

1)      să declare întemeiate motivele Comisiei cu privire la:

–        determinarea domiciliului stabil în sensul articolului 7 din Directiva 83/182/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxă în interiorul Comunității pentru anumite mijloace de transport importate temporar dintr‑un stat membru în altul;

–        aplicarea regimului elen al sancțiunilor în cazul încălcării dispozițiilor cu privire la importul temporar de autovehicule;

–        încălcarea principiului protecției jurisdicționale efective;

–        perceperea sistematică a taxei stabilite pentru importul definitiv de vehicule în cazul unui al doilea furt al vehiculului importat temporar;

–        aplicarea Directivei 83/182;

2)      să oblige Republica Elenă la plata cheltuielilor de judecată.

1 – Limba originală: olandeza.

2 – JO L 105, p. 59, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 66.

3 – A se vedea în special hotărârea din 2 august 1993, Comisia/Grecia (C‑9/92, Rec., p. I-4467), hotărârea din 29 mai 1997, Klattner (C‑389/95, Rec., p. I‑2719), și hotărârea din 12 iulie 2001, Louloudakis (C‑262/99, Rec., p. I‑5547).

4 – A se vedea în special hotărârea Louloudakis, citată anterior.

5 – Articolul 1 din Directiva 83/182.

6 – Articolul 3 din Directiva 83/182.

7 – Articolul 7 din Directiva 83/182.

8 – Hotărârea din 26 aprilie 2005 (C‑494/01, Rec., p. I‑3331).

9 – Ibidem, punctul 47.

10 – A se vedea de asemenea concluziile pe care le‑am prezentat la 23 septembrie 2004 în cauza Comisia/Irlanda, citată anterior (punctele 43-48).

11 – A se vedea hotărârea Louloudakis, citată la nota de subsol 3 (punctul 67 și jurisprudența citată).

12 – A se vedea în special hotărârea din 11 noiembrie 1981, Casati (203/80, Rec., p. 2595, punctul 27), hotărârea din 31 ianuarie 1984, Luisi și Carbone (286/82 și 26/83, Rec., p. 377), hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, Rec., p. 2965), și hotărârea din 16 decembrie 1992, Comisia/Grecia (C‑210/91, Rec., p. I‑6735, punctul 20).

13 – A se vedea, de exemplu, articolul 137 A alineatul 4 litera b) din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001.

14 – A se vedea, de exemplu, articolul 137 A alineatul 4 litera d) din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001.

15 – A se vedea, de exemplu, articolul 137 C alineatul 2 din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001.

16 – A se vedea articolul 137 C alineatul 1 din Codul vamal, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 2960/2001.

17 – A se vedea, de exemplu, cazul domnului Louloudakis, care, după mai mult de opt ani, nu și‑a recuperat încă mașina.

18 – A se vedea hotărârea Louloudakis, citată la nota de subsol 8 (punctul 76).

19 – Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston (222/84, Rec., p. 1651, punctele 18 și 19).

Full & Egal Universal Law Academy