EUR-Lex -  62005CC0291 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 5 iulie 20071(1)

Cauza C‑291/05

Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie

împotriva

Rachel Nataly Geradina Eind

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Raad van State (Țările de Jos)]

„Libera circulație a persoanelor – Drept de ședere – Întoarcerea lucrătorului migrant în statul de origine – Dreptul fiicei lucrătorului migrant, resortisantă a unei țări terțe, de ședere în statul de origine al tatălui după întoarcerea acestuia în respectivul stat – Regulamentul (CE) nr. 1612/68, Directiva 90/364/CEE și articolul 18 CE“

I –    Introducere

1.        Prin Ordonanța din 13 iulie 2005, Raad van State (Țările de Jos) a adresat Curții, în temeiul articolului 234 CE, o serie de întrebări preliminare privind interpretarea legislației comunitare din domeniul liberei circulații a persoanelor și în special problema dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe care este membru al familiei unui resortisant al unui stat membru.

2.        Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu între Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie (ministrul olandez responsabil cu problemele referitoare la străini și cu integrarea), pe de o parte, și domnișoara Rachel Nataly Geradina Eind, cetățean surinamez și fiica unui resortisant olandez, pe de altă parte, având ca obiect legalitatea unei decizii prin care acesteia i s‑a refuzat eliberarea unui permis de ședere pe teritoriul Țărilor de Jos.

II – Cadrul juridic

3.        Legislația comunitară relevantă pentru examinarea întrebărilor preliminare formulate de Raad van State este cea aplicabilă înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului(2).

4.        Articolul 17 CE prevede următoarele:

„(1)      Se instituie cetățenia Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează.

(2)      Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în prezentul tratat.”

În temeiul articolului 18 alineatul (1) CE, „[o]rice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de [Tratatul CE] și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestuia”.

5.        Articolul 39 CE prevede următoarele:

„(1)      Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Comunității.

(2)      Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

(3)      Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:

(a)      de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

(b)      de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

(c)      de ședere într‑un stat membru pentru a desfășura o activitate salariată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

(d)      de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente de aplicare adoptate de Comisie.

(4) […]”.

6.        Articolul 1 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității(3) prevede următoarele în materie de acces la încadrarea în muncă:

„(1) Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv.

(2) Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă disponibile.”

7.        Articolul 10 alineatul (1) din același regulament(4) prevede următoarele în ceea ce privește familia lucrătorului:

„(1) Indiferent de cetățenie, următoarele persoane au dreptul să se stabilească împreună cu lucrătorii care sunt resortisanți ai unui stat membru și ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru:

(a)      soțul și descendenții sub vârsta de 21 de ani sau care se află în întreținere;

(b)      ascendenții lucrătorului și ai soțului și care se află în întreținerea lucrătorului.”

8.        Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind desființarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora(5) prevede, printre altele, cele ce urmează:

„Articolul 1

Statele membre, acționând conform dispozițiilor prezentei directive, desființează restricțiile de circulație și ședere pentru resortisanții acestor state și pentru membrii de familie ai acestora cărora li se aplică Regulamentul (CEE) nr. 1612/68.

[…]

Articolul 3

(1) Statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a persoanelor menționate la articolul 1 în baza simplei prezentări a unei cărți de identitate sau a unui pașaport valabil.

(2) Viza de intrare sau alte documente echivalente pot fi solicitate numai acelor membri de familie care nu sunt cetățenii niciunui stat membru. Statele membre acordă acestor persoane toate facilitățile în vederea obținerii vizelor necesare.

Articolul 4

(1) Statele membre acordă drept de ședere pe teritoriul lor persoanelor menționate la articolul 1 care pot prezenta documentele enumerate la alineatul (3).

[…]

(4) Pentru membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru se eliberează un document de ședere care trebuie să aibă aceeași valabilitate ca și documentul care i‑a fost eliberat lucrătorului în întreținerea căruia se află.” [traducere neoficială]

9.        Articolul 1 din Directiva 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere(6) prevede:

„(1)      Statele membre acordă drept de ședere resortisanților statelor membre care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor dispoziții de drept comunitar, precum și membrilor de familie ai acestora, astfel cum sunt definiți în alineatul (2), în condițiile în care aceștia dispun, pentru ei înșiși și pentru familia lor, de o asigurare medicală care acoperă în totalitate riscurile în statul membru gazdă și de resurse suficiente, astfel încât să nu devină, pe durata șederii lor, o povară pentru asistența socială a statului membru gazdă.

[…]

(2) Au dreptul să se instaleze într‑un alt stat membru împreună cu titularul dreptului de ședere, indiferent de cetățenia lor, următoarele persoane:

(a)      soțul și descendenții aflați în îngrijirea sa;

(b)      ascendenții titularului dreptului de ședere și ai soțului acestuia, care se află în îngrijirea sa.” [traducere neoficială]

III – Situația de fapt și întrebările preliminare

10.      În februarie 2000, domnul Runaldo Ruben Leonard Eind s‑a deplasat din Țările de Jos, țară al cărei resortisant este, în Regatul Unit, unde a exercitat o activitate salariată și unde, în luna decembrie a aceluiași an, i s‑a alăturat fiica R. N. G. Eind (născută la 29 aprilie 1989), care a sosit direct din Surinam și care este resortisantă a acestui stat.

11.      Prin scrisoarea din 4 iunie 2001, autoritățile britanice l‑au informat pe domnul Eind că, în temeiul Regulamentului nr. 1612/68, avea dreptul de ședere în Regatul Unit. Prin scrisoarea din aceeași zi, domnișoara Eind a fost informată că avea, la rândul său, dreptul de ședere în Regatul Unit în calitate de membru al familiei unui lucrător comunitar. Domnul Eind a primit un permis de ședere valabil de la 6 iunie 2001 la 6 iunie 2006.

12.      La 17 octombrie 2001, domnul Eind și fiica sa au intrat în Țările de Jos. La 9 noiembrie 2001, domnișoara Eind s‑a înscris la serviciul de poliție, unde a solicitat un permis de ședere pe durată determinată pentru a rămâne cu tatăl său în statul menționat.

13.      Prin Decizia din 2 ianuarie 2002, Staatssecretaris van Justitie (secretarul de stat pentru justiție) a respins cererea domnișoarei Eind, arătând că aceasta din urmă nu dispunea de o autorizație de ședere provizorie și adăugând că nu i se putea acorda un permis de ședere în temeiul calității sale de membru al familiei unui „resortisant comunitar”, respectiv, în sensul dreptului național, un resortisant al unui stat membru care, în temeiul Tratatului CE, are dreptul de intrare și de ședere într‑un alt stat membru. Referitor la acest ultim aspect, în decizie se arăta că domnul Eind nu mai putea fi considerat un „resortisant comunitar” în măsura în care, ulterior șederii sale într‑un alt stat membru și ulterior întoarcerii în Țările de Jos, nu a exercitat nicio activitate salariată reală și efectivă în acest din urmă stat și nu era un resortisant inactiv din punct de vedere economic în înțelesul legislației comunitare.

14.      Domnișoara Eind a introdus o reclamație împotriva deciziei anterior menționate. La 21 mai 2002, în fața comisiei administrative însărcinate cu examinarea cererii domnișoarei Eind, domnul Eind a declarat că, de la data întoarcerii sale în Țările de Jos, beneficia de un ajutor social și că, de la aceeași dată, din motive de boală, nici nu a exercitat o activitate salariată și nici nu a căutat vreun loc de muncă. Acesta a mai adăugat că, la 7 mai 2002, a participat la un interviu la Banenmarkt (Oficiul de muncă) în vederea reintegrării sale pe piața muncii și că aștepta un al doilea interviu.

15.      Reclamația înaintată de domnișoara Eind împotriva Deciziei din 2 ianuarie 2002 a fost respinsă prin Decizia Staatssecretaris van Justitie din 5 iulie 2002, în care se specifica, printre altele, că domnul Eind nu putea fi considerat inactiv din punct de vedere economic în sensul legislației comunitare întrucât nu dispunea în mod personal de resurse suficiente, ci beneficia de un ajutor social.

16.      Cu toate acestea, la 20 octombrie 2004, Rechtbank te’s‑Gravenhage (Tribunalul din Haga), făcând trimitere la Hotărârile Antonissen(7) și Singh(8) ale Curții, a anulat cea de a doua decizie și a trimis cauza la Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie pentru o nouă examinare a reclamației.

17.      Acesta din urmă a atacat hotărârea Rechtbank te’s‑Gravenhage la Raad van State (Consiliul de Stat al Țărilor de Jos), care, prin Ordonanța din 13 iulie 2005 (denumită în continuare „ordonanța de trimitere“), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)       a)     Dacă un cetățean al unei țări terțe este considerat de către un stat membru gazdă drept membru al familiei unui lucrător în înțelesul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 […], iar autorizația de ședere acordată de acel stat membru nu și‑a pierdut încă valabilitatea, acest lucru are drept consecință faptul că statul membru al cărui resortisant este lucrătorul nu poate refuza din acest motiv dreptul de intrare și de ședere acestui resortisant al unei țări terțe în cazul întoarcerii lucrătorului?

         b)     Dacă se dă un răspuns negativ la prima întrebare, aceasta înseamnă, prin urmare, că acel stat membru are dreptul să decidă în mod autonom dacă, la sosirea pe teritoriul său a acestui resortisant al unei țări terțe, sunt reunite condițiile de intrare și de ședere întemeiate pe dreptul național sau dacă statul membru trebuie mai întâi să aprecieze dacă resortisantul respectiv al țării terțe, ca membru al familiei acelui lucrător, beneficiază încă de drepturile care rezultă din dreptul comunitar?

2)       Răspunsul la cele două întrebări precedente ar fi diferit dacă acel resortisant al unei țări terțe nu ar dispune de dreptul de ședere în temeiul dreptului național în statul membru al cărui resortisant este lucrătorul înainte de a locui în statul membru gazdă?

3)       a)     Dacă statului membru al cărui resortisant este lucrătorul (persoana de referință) i se permite, la întoarcerea acestuia, să aprecieze dacă sunt încă îndeplinite condițiile dreptului comunitar referitoare la eliberarea unei autorizații de ședere ca membru de familie, un resortisant al unei țări terțe care este membru al familiei persoanei de referință care se întoarce din statul membru gazdă în statul al cărui resortisant este, pentru a căuta de lucru, beneficiază de dreptul de ședere în acel stat membru și, în caz afirmativ, pe ce durată?

         b)     Acest drept există și în cazul în care persoana de referință nu exercită nicio activitate reală și efectivă în acel stat membru și nu poate sau nu mai poate fi considerată persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, în cadrul Directivei 90/364 […], având în vedere împrejurarea că, în temeiul cetățeniei sale olandeze, persoana de referință beneficiază de alocații de ajutor social?

4)       Pentru a se răspunde la întrebările precedente, ce semnificație trebuie acordată împrejurării că resortisantul unei țări terțe este membru al familiei unui cetățean al Uniunii ce a folosit dreptul care îi este recunoscut în temeiul articolului 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și care se întoarce în statul membru al cărui resortisant este?”

IV – Analiză juridică

A –    Cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară

18.      Prima și a doua întrebare preliminară pornesc în mod explicit de la premisa că domnișoara Eind a obținut în Regatul Unit un permis de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68. În partea referitoare la situația de fapt, ordonanța de trimitere arată că, prin scrisoarea din 4 iunie 2001, i s‑a comunicat domnișoarei Eind că beneficia de dreptul de ședere în Regatul Unit în calitate de membru al familiei domnului Eind, „în același temei“ ca și pentru dreptul de ședere al acestuia, respectiv „în baza [R]egulamentului [nr. 1612]“(9).

19.      Prin intermediul primei întrebări preliminare litera a), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă deținerea unui astfel de permis, care este încă valabil, conferă titularei, resortisantă a unei țări terțe, un drept de intrare și de ședere în statul membru al cărui resortisant este tatăl și în care acesta s‑a întors (denumit în continuare „statul membru în cauză“) după ce a exercitat în statul membru care a eliberat permisul menționat (denumit în continuare „statul membru gazdă“) o activitate salariată.

20.      Prin intermediul primei întrebări preliminare litera b), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară litera a), la examinarea cererii de intrare și de ședere introduse de resortisanta țării terțe, autoritățile statului membru în cauză sunt obligate, înainte de a verifica dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de dreptul național pentru intrarea și șederea în statul respectiv, să aprecieze dacă aceasta, în calitate de membru al familiei resortisantului acestui stat care a făcut uz de libertatea de circulație a lucrătorilor, dobândește în temeiul dreptului comunitar un drept de intrare și de ședere în același stat.

21.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, Curtea este invitată să precizeze dacă, pentru a răspunde la cele două întrebări preliminare precedente, este relevantă împrejurarea că resortisanta țării terțe, înainte de șederea în statul membru gazdă, nu a beneficiat în statul membru în cauză de un drept de ședere întemeiat pe dreptul național.

22.      Obiectul întrebărilor menționate nu reiese foarte clar din modul de formulare a acestora. Astfel se explică caracterul extrem de eterogen al modului în care Comisia și guvernele care au prezentat observații Curții(10) au înțeles, au abordat și au soluționat aceste întrebări. Pentru a înțelege mai bine obiectul întrebărilor, este necesar să se sublinieze că, astfel cum rezultă din motivarea ordonanței de trimitere(11), acestea au fost adresate de instanța de trimitere în scopul de a putea lua poziție asupra unei teze susținute de ministrul reclamant întemeiate pe Hotărârea pronunțată de Curte în cauza Akrich(12).

23.      Subliniind că din hotărârea menționată reiese că resortisantul unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, trebuie să locuiască în mod legal într‑un stat membru pentru a putea invoca în calitate de membru de familie dreptul de intrare și de ședere într‑un alt stat membru(13), instanța de trimitere arată că, potrivit ministrului reclamant, întrucât domnișoara Eind nu a locuit în mod legal în Țările de Jos înainte de intrarea sa în Regatul Unit, nu putea să dobândească niciun drept de ședere în Regatul Unit în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68(14).

24.      Instanța menționată precizează că „[î]n opinia de mai sus, este evident că ministrul însuși nu este obligat să respecte decizia [autorităților britanice] conform căreia persoana străină trebuie considerată membru al familiei unui resortisant comunitar, în măsura în care, înainte de șederea în Regatul Unit, aceasta nu a beneficiat în Țările de Jos de un drept de ședere întemeiat pe dreptul național și, prin urmare, nu există nicio ședere legală în sensul Hotărârii Akrich”(15).

25.      Potrivit instanței de trimitere, teza ministrului reclamant ridică, așadar, „problema semnificației care trebuie atribuită împrejurării că [domnișoarei Eind] i s‑a eliberat un permis de ședere în Regatul Unit în temeiul articolului 10 din [Regulamentul nr. 1612/68]”(16) și presupune, în definitiv, că dreptul comunitar nu se opune ca statul membru în cauză să decidă în mod autonom dacă membrul familiei resortisantului său care a făcut uz de libertatea de circulație a lucrătorilor – membru al familiei care a beneficiat de șederea în statul membru gazdă în baza dreptului comunitar – poate să dobândească în temeiul dreptului comunitar un drept de intrare și de ședere și în primul stat(17).

26.      În esență, în ceea ce privește contestarea de către ministrul reclamant a valabilității din punctul de vedere al dreptului comunitar a permisului de ședere eliberat domnișoarei Eind în Regatul Unit, ca act întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă eliberarea permisului menționat și faptul că acesta este încă valabil obligă prin ele însele autoritățile olandeze să admită intrarea și șederea domnișoarei Eind pe teritoriul Țărilor de Jos la întoarcerea în țară a tatălui acesteia și aceasta chiar în ipoteza în care ar trebui să se rețină că, în lumina împrejurării menționate în a doua întrebare și a Hotărârii Akrich, un astfel de permis a fost eliberat fără să fie îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 10 sus-menționat.

27.      În această privință, trebuie arătat de la bun început că există îndoieli cu privire la realitatea premisei de la care pornește instanța de trimitere atunci când adresează întrebările preliminare analizate, respectiv că permisul de ședere eliberat domnișoarei Eind de autoritățile britanice ar fi fost întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul 1612/68.

28.      În observațiile scrise, guvernul Regatului Unit a arătat că domnișoara Eind a obținut în Regatul Unit un permis de ședere întemeiat nu pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, ci pe dreptul britanic, mai exact pe Immigration (European Economic Area) Regulations nr. 2000/2326 [regulamentul în materie de imigrație (Spațiul Economic European)], în calitate de membru al familiei unei persoane care îndeplinea condițiile de ședere în Regatul Unit. În aceleași observații scrise și chiar și la ședință, guvernul menționat a precizat că recunoașterea în favoarea domnișoarei Eind a unui drept de ședere în Regatul Unit a avut loc în temeiul unor dispoziții naționale care nu reflectau o obligație impusă de dreptul comunitar, ci o alegere politică discreționară a legiuitorului național(18). La ședință, reprezentantul guvernului Regatului Unit a arătat că scrisoarea din 4 iunie 2001 adresată domnișoarei Eind de către autoritățile britanice nu cuprinde nicio trimitere explicită la Regulamentul nr. 1612/68, ci mai degrabă face trimitere la legislația națională relevantă.

29.      În cazul în care aceste indicații, care diferă de ceea ce s‑a menționat în ordonanța de trimitere, ar trebui să fie confirmate, prima și cea de a doua întrebare preliminară ar rămâne fără obiect. Îi revine totuși instanței de trimitere sarcina de a efectua o verificare mai amănunţită cu privire la temeiul juridic în baza căruia autoritățile britanice i‑au acordat domnișoarei Eind permisul de ședere.

30.      În cadrul prezentei proceduri preliminare nu se poate decât menține afirmația de la care a pornit instanța de trimitere, și anume că permisul de ședere era întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68.

31.      Or, un asemenea permis obliga sau nu obliga autoritățile olandeze să îi permită domnișoarei Eind intrarea și șederea pe teritoriul Țărilor de Jos?

32.      În opinia noastră, răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ.

33.      Într‑adevăr, nu existența în sine a unui permis de ședere încă valabil, eliberat de un stat membru gazdă resortisantului unei țări terțe în calitatea acestuia de membru al familiei unui lucrător comunitar care s‑a deplasat pe teritoriul acestuia, este cea care asigură acestui resortisant, la întoarcerea lucrătorului menționat în statul membru al cărui resortisant este, dreptul de intrare și de ședere împreună cu acesta în cel din urmă stat.

34.      Cu alte cuvinte, la întoarcerea lucrătorului comunitar în statul al cărui resortisant este, autoritățile acestui stat nu sunt obligate să acorde un permis de ședere resortisantului țării terțe, membru al familiei acestui lucrător, numai pentru faptul că, în statul gazdă pe care ambii l‑au părăsit, resortisantul țării terțe a obținut un permis de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 și pentru că acest permis nu a expirat încă.

35.      Efectul permisului de ședere eliberat în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 este în mod evident limitat la teritoriul statului membru care îl eliberează. Articolul menționat privește dreptul pe care îl au anumiți membri de familie „să se stabilească împreună cu lucrătorii care sunt resortisanți ai unui stat membru și care ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru”. Acest drept derivă, în temeiul unui raport de rudenie, din dreptul lucrătorului comunitar de a se deplasa dintr‑un stat membru în altul pentru a avea „acces la o activitate salariată” și pentru „a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv” [articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1612/68](19). Caracterul teritorial al permisului de ședere eliberat în scopul reîntregirii familiale reflectă, așadar, caracterul teritorial al permisului de ședere eliberat în scopul de a avea acces la o activitate salariată(20).

36.      Prin urmare, permisul de ședere eliberat de un stat membru este valabil pentru teritoriul acestuia și nu pentru cel al întregii Comunități.

37.      Mai mult, astfel cum a subliniat Curtea, eliberarea unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant al unui stat membru, nu trebuie considerată un act constitutiv de drepturi, ci un act care are drept scop constatarea de către un stat membru a situației individuale a unui resortisant al unei țări terțe din punctul de vedere al dispozițiilor dreptului comunitar(21). Am adăuga că această constatare privește mai exact situația individuală a acestei persoane din punctul de vedere al dispozițiilor dreptului comunitar referitoare la șederea în statul membru care efectuează această constatare.

38.      Ni se pare, așadar, evident că statul membru al cărui resortisant este lucrătorul nu va fi obligat, la întoarcerea acestuia din statul gazdă, să recunoască membrului familiei lucrătorului care este resortisant al unei țări terțe dreptul de intrare și de ședere pe propriul teritoriu numai pentru faptul că statul gazdă a acordat respectivului membru al familiei un permis de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68(22). Pe de altă parte, nicio normă sau principiu al dreptului comunitar nu prevede că, odată recunoscut de către un stat membru, în temeiul articolului menționat, dreptul la reîntregire pe teritoriul acestuia între un lucrător resortisant al unui alt stat membru și un membru al familiei sale resortisant al unei țări terțe, același drept trebuie să fie recunoscut în continuare, independent de împrejurările concrete și numai ca efect al primei recunoașteri, de către oricare alt stat membru în care cele două persoane intenționează să se stabilească.

39.      Autoritățile statului membru al cărui resortisant este lucrătorul vor fi în schimb autorizate și chiar obligate să evalueze în mod autonom dacă membrul familiei lucrătorului dispune de un drept de intrare și de ședere pe teritoriul statului menționat, la întoarcerea lucrătorului pe acest teritoriu, în temeiul dreptului comunitar și în special al articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68(23).

40.      Aplicabilitatea directă a acestui regulament și principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului național presupun, în opinia noastră, că această apreciere trebuie în mod necesar să preceadă verificarea existenței condițiilor impuse de dreptul național, în afara domeniului de aplicare al dreptului comunitar, pentru recunoașterea unui drept de intrare și de ședere pe teritoriul statului în cauză. Considerăm că am răspuns astfel la prima întrebare litera b) adresată de instanța de trimitere în eventualitatea unei soluții negative la prima întrebare litera a).

41.      Împrejurarea, menționată în a doua întrebare, că resortisantul țării terțe, membru al familiei lucrătorului, nu a beneficiat, înainte de șederea în statul membru gazdă, de un drept de ședere întemeiat pe dreptul național în statul membru al cărui resortisant este lucrătorul nu poate, în mod evident, să aibă nicio relevanță în sens contrar concluziilor la care am ajuns la punctele 38-40 de mai sus. Împrejurarea menționată ar putea, cel mult, să prezinte relevanță ca element care exclude caracterul obligatoriu, în sensul avut în vedere în prima întrebare litera a), al permisului de ședere eliberat de statul gazdă membrului familiei lucrătorului în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68. Cu toate acestea, am exclus deja, în general și, prin urmare, independent de împrejurarea în cauză, faptul că un astfel de permis obligă el însuși statul membru al cărui resortisant este lucrătorul, la întoarcerea acestuia din statul gazdă, să recunoască acestui membru al familiei, resortisant al unei țări terțe, un drept de intrare și de ședere pe propriul teritoriu. Pentru a răspunde la prima întrebare literele a) și b) nu este, așadar, relevant că resortisantul țării terțe, membru al familiei lucrătorului, înainte de șederea în statul membru gazdă, nu a beneficiat de un drept de ședere întemeiat pe dreptul național în statul membru al cărui resortisant este lucrătorul.

42.      Acestea fiind spuse, natura unei astfel de împrejurări și observațiile care, în ordonanța de trimitere, precedă formularea primei și a celei de a doua întrebări, în special trimiterile la Hotărârea Akrich, fac necesare câteva considerații ulterioare pentru a înlătura îndoielile pe care instanța de trimitere ar putea să le aibă, dincolo de ceea ce reiese din modul de formulare a acestor întrebări, în ceea ce privește pertinența și aplicarea în cazul de față a principiilor care rezultă din hotărârea menționată.

43.      În Hotărârea Akrich(24), după ce a arătat că „Regulamentul nr. 1612/68 privește numai libera circulație în cadrul Comunității” și că „[a]cesta nu conține nicio prevedere referitoare la existența drepturilor unui resortisant al unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, privind accesul la teritoriul Comunității”, Curtea a considerat că „[p]entru a putea beneficia, într‑o situație precum cea din cauza principală, de drepturile prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, resortisantul unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, trebuie să locuiască în mod legal într‑un stat membru atunci când are loc deplasarea sa într‑un alt stat membru în care cetățeanul Uniunii emigrează sau a emigrat”.

44.      Întrucât deplasarea domnișoarei Eind în Regatul Unit a avut loc direct din țara terță a cărei resortisantă este, și nu dintr‑un alt stat membru al Comunității, s‑ar putea crede la prima vedere, în temeiul Hotărârii Akrich, că autoritățile britanice nu ar fi trebuit să îi elibereze acesteia un permis de ședere în baza articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68(25).

45.      Din această perspectivă, prima întrebare litera a) referitoare la caracterul obligatoriu pentru autoritățile olandeze al acestui permis de ședere ar putea fi interpretată de asemenea ca având drept scop să se stabilească dacă autoritățile olandeze trebuie în mod necesar, dat fiind permisul în cauză, să considere că, la momentul în care domnișoara Eind a cerut permisiunea de a locui în Țările de Jos, aceasta îndeplinea condiția prevăzută în Hotărârea Akrich referitoare la șederea anterioară legală într‑un stat membru al Comunității sau dacă, dimpotrivă, în pofida permisului menționat, acestea sunt autorizate să considere ca neîndeplinită respectiva condiție, ținând seama de faptul că, întrucât domnișoara Eind, înainte de a i se alătura tatălui său în Regatul Unit, nu a beneficiat de un drept de ședere întemeiat pe dreptul național nici în Țările de Jos, nici în vreun alt stat membru al Comunității, nu erau îndeplinite condițiile de eliberare a acestui permis.

46.      Or, în recenta Hotărâre Jia(26), Curtea a precizat domeniul de aplicare al Hotărârii Akrich, despre care avocatul general Geelhoed(27) subliniase că se află în contradicție, cel puțin în aparență, cu alte hotărâri atât anterioare, cât și ulterioare în care Curtea a declarat că dreptul resortisanților unei țări terțe, căsătoriți cu un resortisant al unui stat membru, de a intra pe teritoriul unui stat membru și de a locui acolo decurge numai din legăturile de familie(28). În Hotărârea Jia, Curtea a exclus posibilitatea ca respectiva condiție privind șederea anterioară legală menționată în Hotărârea Akrich să aibă o valoare generală(29). Într‑adevăr, aceasta a precizat că „dreptul comunitar, având în vedere Hotărârea Akrich, citată anterior, nu impune statelor membre să subordoneze acordarea dreptului de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant comunitar care a făcut uz de libertatea de circulație, condiției ca, în prealabil, acest membru al familiei să fi locuit în mod legal într‑un alt stat membru”(30). Curtea a considerat astfel că o asemenea condiție este strâns legată de starea de fapt specială care caracteriza litigiul care a stat la originea Hotărârii Akrich(31) și că aceasta nu poate fi transpusă la un caz în care „nu i se impută respectivului membru de familie faptul de a locui în mod ilegal într‑un stat membru, nici acela de a urmări să se sustragă în mod abuziv efectelor unei reglementări naționale în materie de imigrație”(32).

47.      Revenind la situația care face obiectul prezentei proceduri preliminare, în care niciun comportament abuziv nu este prezumat de instanța de trimitere în sarcina persoanelor interesate, trebuie să se admită că, având în vedere că domnișoara Eind nu locuia ilegal într‑un stat membru înainte de a se alătura tatălui său în Regatul Unit, principiile care rezultă din Hotărârea Akrich nu interziceau autorităților britanice să îi elibereze acesteia un permis de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68(33).

48.      În același mod, întrucât domnișoara Eind, înainte de a intra împreună cu tatăl său în Țările de Jos, locuia în Regatul Unit pe baza unui permis de ședere eliberat în mod valabil de autoritățile britanice și, prin urmare, nu locuia ilegal într-un stat membru, principiile menționate anterior nu interziceau autorităților olandeze să îi recunoască acesteia un drept de intrare și de ședere în Țările de Jos în temeiul dreptului comunitar(34).

49.      Cu atât mai mult, faptul că, înainte de șederea în Regatul Unit, domnișoara Eind nu beneficiase de un drept de ședere în Țările de Jos, întemeiat fie pe dreptul comunitar, fie pe dreptul național, nu poate constitui un motiv valabil pentru a i se refuza un permis de ședere în Țările de Jos întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 sau eventual pe alte dispoziții relevante ale dreptului comunitar.

50.      În consecință, sugerăm Curții să răspundă la prima și la a doua întrebare preliminară adresate de instanța de trimitere după cum urmează:

„1)       a)     Faptul că un resortisant al unei țări terțe a fost considerat de un stat membru gazdă drept membru al familiei unui lucrător, în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, și că, din acest motiv, a primit un permis de ședere din partea acestui stat, în temeiul articolului menționat, nu obligă în sine, chiar dacă acest permis este încă valabil, statul membru al cărui resortisant este lucrătorul să recunoască respectivului resortisant al unei țări terțe, la întoarcerea în țară a lucrătorului, dreptul de intrare și de ședere pe teritoriul său.

         b)     Statul membru al cărui resortisant este lucrătorul este obligat să analizeze dacă resortisantul țării terțe, membru al familiei lucrătorului, beneficiază, la întoarcerea în țară a acestuia din urmă, de un drept de intrare și de ședere pe teritoriul statului respectiv în temeiul dreptului comunitar, înainte de a verifica dacă un astfel de drept poate sau nu poate să îi fie recunoscut acestui resortisant în temeiul dreptului național în afara domeniului de aplicare al dreptului comunitar.

2)       Pentru a se răspunde la prima întrebare literele a) și b) nu este relevantă împrejurarea că acest resortisant al țării terțe, înainte de șederea în statul membru gazdă, nu a beneficiat de un drept de ședere în temeiul dreptului național în statul membru al cărui resortisant este lucrătorul. Această împrejurare nu se opune eliberării de către acest din urmă stat resortisantului țării terțe a unui permis de ședere întemeiat pe dreptul comunitar.”

B –    Cu privire la a treia și la a patra întrebare preliminară

1.      Considerații introductive

51.      Cea de a treia și cea de a patra întrebare preliminară adresate de instanța de trimitere sunt formulate în cazul în care ar trebui – astfel cum, în opinia noastră, trebuie într-adevăr – să se rețină că autoritățile statului membru al cărui resortisant este lucrătorul ar avea dreptul să aprecieze dacă resortisantul țării terțe, membru al familiei lucrătorului, dispune, la întoarcerea în țară a acestuia din urmă, de un drept de ședere pe teritoriul statului menționat în temeiul dreptului comunitar. Aceste întrebări au ca scop să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea în beneficiul unui subiect care se află în situația domnișoarei Eind a unui asemenea drept.

52.      Prin intermediul celei de a treia întrebări litera a), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă acest drept trebuie să fie recunoscut – iar în caz afirmativ, până când – în cazul în care se poate reține că lucrătorul s‑a întors în statul membru al cărui resortisant este pentru a căuta un loc de muncă pe teritoriul acestuia.

53.      Prin intermediul celei de a treia întrebări litera b), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul respectiv poate să existe, în temeiul articolului 1 din Directiva 90/364 și în pofida faptului că lucrătorul beneficiază de un ajutor social în statul membru în cauză în virtutea cetățeniei sale, chiar și în cazul în care lucrătorul, după întoarcerea sa în țară, nu a reușit să își găsească un loc de muncă și nu mai poate fi considerat ca fiind în căutarea unui astfel de loc de muncă.

54.      Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în scopul recunoașterii dreptului menționat anterior, prezintă relevanță faptul că este vorba despre un membru al familiei unui cetățean al Uniunii care a făcut uz de dreptul de circulație și de ședere prevăzut la articolul 18 CE și care se întoarce în statul membru al cărui resortisant este.

55.      Înainte de a aborda fondul acestor întrebări, observăm că dreptul de ședere conferit de dreptul comunitar membrilor familiei unui subiect care face uz de libertatea de circulație a persoanelor are drept scop îndepărtarea obstacolului pe care l-ar reprezenta pentru exercitarea acestei libertăți de către subiectul menționat imposibilitatea membrilor familiei sale de a-l însoți sau de a i se alătura în statul membru gazdă și atingerea adusă vieții de familie care ar decurge din aceasta. Același drept are drept scop, în mod pozitiv, să îi permită persoanei respective o mai bună integrare în statul membru gazdă, favorizând astfel exercitarea libertății menționate.

56.      În acest sens, al cincilea considerent al Regulamentului nr. 1612/68 arată că „exercitarea nestingherită și demnă a dreptului la libera circulație necesită [...] și înlăturarea obstacolelor în ceea ce privește mobilitatea lucrătorilor, în special în ceea ce privește dreptul lucrătorilor de a a-și întregi familia și condițiile de integrare a familiei în țara gazdă”(35). Curtea însăși a avut ocazia să observe că „obiectivul Regulamentului nr. 1612/68, respectiv libera circulație a lucrătorilor, impune, pentru ca aceasta să fie asigurată cu respectarea libertății și demnității, condiții optime de integrare a familiei lucrătorului comunitar în statul membru gazdă”(36). La rândul său, al cincilea considerent al Directivei 90/364 arată că „dreptul de ședere nu poate fi exercitat în mod real decât dacă acesta se acordă și membrilor familiei”.

57.      Dreptul la reîntregirea familiei garantat de dreptul comunitar în cadrul punerii în aplicare a dispozițiilor Tratatului CE privind libera circulație a persoanelor în interiorul Comunității are, așadar, ca obiectiv garantarea exercitării efective a acestei libertăți(37) și presupune existența unei situații în care se poate afirma că această libertate a fost exercitată.

2.      Cu privire la a treia întrebare litera a): dreptul de ședere al membrului familiei în temeiul normelor privind libera circulație a lucrătorilor

58.      Referindu-se la întoarcerea în țară a unui „lucrător” și la căutarea unui „loc de muncă” de către acesta, a treia întrebare litera a) privește posibilitatea recunoașterii în beneficiul resortisantului țării terțe, membru al familiei lucrătorului care se întoarce în statul său de origine, a unui drept de ședere pe teritoriul acestui stat (denumit de asemenea în continuare „drept la reîntregirea familiei”) în temeiul reglementării comunitare privind libera circulație a lucrătorilor.

59.      În cadrul acestei reglementări se situează articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 care prevede și reglementează dreptul la reîntregirea familiei. În consecință, trebuie în primul rând să ne întrebăm dacă, în cazul de față, sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui articol, deși este cert că domnul Eind nu s‑a întors în Țările de Jos pentru a răspunde unei oferte de muncă efective și nu a exercitat nicio activitate salariată în statul menționat în perioada cuprinsă între data întoarcerii sale (17 octombrie 2001) și data deciziei de respingere a reclamației introduse de fiica sa împotriva refuzului de eliberare a permisului de ședere solicitat de aceasta (5 iulie 2002), dar putem totuși reține, astfel cum se arată în ordonanța de trimitere, că acesta „s‑a întors în statul membru al cărui resortisant este pentru a căuta un loc de muncă pe teritoriul acestuia”(38).

a)      Condiții de aplicare a articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68

60.      Existența unui drept la reîntregirea familiei în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 presupune, astfel cum în mod întemeiat a arătat Comisia în observațiile scrise, în afara unui raport de rudenie stabilit cu un resortisant comunitar, ca acesta din urmă să poată fi calificat drept lucrător salariat în sensul articolului 39 CE și al articolului 1 din același regulament.

61.      În consecință, pentru a admite în favoarea domnișoarei Eind, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, un drept de ședere în Țările de Jos împreună cu tatăl său, la întoarcerea acestuia din Regatul Unit, trebuie să i se poată recunoaște domnului Eind, odată întors în țară, calitatea de lucrător salariat în sensul articolului 39 CE și al articolului 1 din același regulament, care are dreptul de ședere în Țările de Jos în acest temei.

62.      Înainte de toate, trebuie să ne întrebăm dacă împrejurarea că domnul Eind este resortisant al Țărilor de Jos se opune recunoașterii acestei calități în favoarea sa. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea aplicabilității dispozițiilor menționate în situația unui lucrător care se întoarce și care intenționează să locuiască în statul membru al cărui resortisant este.

63.      Într‑adevăr, articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68, astfel cum este formulat, privește dreptul oricărui resortisant al unui stat membru de a avea acces la o activitate salariată și de a o exercita „pe teritoriul altui stat membru”(39) (drept care presupune, în mod evident, pe acela de a locui în statul respectiv), ceea ce ar putea face să se creadă că articolul menționat nu conferă un drept similar cu privire la teritoriul statului membru al cărui resortisant este persoana interesată.

64.      În mod asemănător, textul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 ar putea face să se creadă că acest articol conferă anumitor membri ai familiei lucrătorului un drept de ședere într‑un stat membru diferit de cel al cărui resortisant este lucrătorul.

65.      În continuare, din altă perspectivă, chiar textul respectivelor articole 1 și 10 din regulamentul menționat anterior ar lăsa să se înțeleagă că dreptul de ședere într‑un stat membru prevăzut de aceste articole aparține persoanei interesate și membrilor familiei sale cu condiția ca acesta să fie „angajat” în statul respectiv.

66.      Analiza jurisprudenței Curții demonstrează însă că domeniul de aplicare al acestor articole depășește cu mult ceea ce ar reieși din textul acestora.

i)      Pot fi invocate articolele 1 și 10 din Regulamentul nr. 1612/68 în scopul revendicării unui drept de ședere în statul membru al cărui resortisant este persoana interesată?

67.      În opinia noastră, dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68 pot fi invocate de persoana interesată, cu condiția ca aceasta să fie un „lucrător” în sensul regulamentului menționat, chiar și în fața statului membru al cărui resortisant este aceasta, în scopul de a asigura, pentru sine și pentru membrii familiei sale, dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat în condiții cel puțin echivalente cu cele care le sunt asigurate de dreptul comunitar pe teritoriul unui alt stat membru(40).

68.      În primul rând, niciuna dintre dispozițiile cuprinse în articolul 39 CE – în lumina cărora trebuie interpretate dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68, adoptate, în conformitate cu articolul 49 din Tratatul CEE (devenit articolul 40 CE), în scopul de a aduce anumite precizări acestor dispoziții(41) – nu limitează domeniul de aplicare al libertății de circulație a lucrătorilor la teritoriul statelor membre al căror resortisant nu este lucrătorul(42).

69.      În al doilea rând, potrivit jurisprudenței Curții, dacă normele tratatului care reglementează libera circulație a persoanelor și măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora nu pot fi aplicate unor activități care nu prezintă niciun punct de legătură cu niciuna dintre situațiile reglementate de dreptul comunitar și în care totalitatea elementelor se limitează la interiorul unui singur stat membru, este totuși adevărat că dispozițiile în cauză se aplică oricărui resortisant comunitar, independent de locul de origine și de cetățenia acestuia, care a făcut uz de dreptul la libera circulație a lucrătorilor și care a exercitat o activitate într‑un alt stat membru. Curtea a considerat astfel că articolul 39 CE și articolul 7 din Regulamentul nr. 1612/68(43) pot fi invocate de un lucrător chiar și împotriva statului membru al cărui resortisant este, cu condiția să fi avut reședința și să fi desfășurat o activitate salariată într‑un alt stat membru(44).

70.      În special, cu toate că, în principiu, resortisantul unui stat membru intră și locuiește pe teritoriul acestui stat în temeiul drepturilor inerente cetățeniei sale și nu în temeiul celor care îi sunt conferite de dreptul comunitar, aceasta nu împiedică faptul că, în cazul în care respectivul resortisant s‑a deplasat pe teritoriul unui alt stat membru pentru a exercita acolo o activitate salariată, în sensul articolului 39 CE, și se întoarce pentru a se stabili, în scopul de a exercita o activitate salariată sau independentă, pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este, dreptul de intrare și de ședere în acest din urmă stat îi este de asemenea asigurat de articolul 39 CE, respectiv de articolul 43 CE. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Singh, „un resortisant al unui stat membru ar putea fi descurajat să își părăsească țara de origine pentru a exercita o activitate salariată sau independentă, în sensul Tratatului CEE, pe teritoriul unui alt stat membru dacă, la întoarcerea în statul membru a cărui cetățenie o deține în scopul exercitării unei activități salariate sau independente, nu ar putea beneficia de facilități privind intrarea și șederea cel puțin echivalente cu cele de care poate dispune, în temeiul Tratatului CEE sau al dreptului derivat, pe teritoriul unui alt stat membru”(45).

71.      În special aceste considerații au determinat Curtea să concluzioneze, în aceeași Hotărâre Singh, că soțul unui resortisant comunitar care a făcut uz de dreptul de circulație și de dreptul de stabilire conferite de articolele 48 și 52 din Tratatul CEE (devenite articolele 39 CE și 43 CE) „trebuie să dispună, în cazul în care soțul [sau soția] sa se întoarce în țara de origine, cel puțin de aceleași drepturi de intrare și de ședere precum cele pe care i le‑ar recunoaște dreptul comunitar dacă soțul sau soția sa ar alege să intre și să locuiască într‑un alt stat membru”(46).

72.      În consecință, faptul că domnul Eind este resortisant al Țărilor de Jos și că poate astfel invoca un drept de ședere în acest stat în temeiul dreptului național nu face prin el însuși din întoarcerea în țară a acestuia o situație pur internă care nu este supusă ca atare aplicării reglementării comunitare. În schimb, în scopul unei eventuale aplicări în speță a articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, trebuie să se verifice dacă această întoarcere în țară constituie sau nu constituie, la rândul său, o măsură de exercitare a libertății de circulație a lucrătorilor garantate de articolul 39 CE și de regulamentul menționat anterior.

ii)    Pot fi invocate articolele 1 și 10 din Regulamentul nr. 1612/68 chiar dacă persoana interesată nu este angajată în statul membru în care este revendicat dreptul de ședere?

73.      Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea „lucrător” în sensul articolului 39 CE și al Regulamentului nr. 1612/68 are o semnificație comunitară și nu trebuie interpretată restrictiv. Trebuie considerată ca fiind „lucrător” orice persoană care exercită activități reale și efective, cu excepția activităților care sunt atât de reduse încât apar ca fiind pur marginale și accesorii. Potrivit acestei jurisprudențe, caracteristica raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație(47).

74.      Pe de altă parte, noțiunea menționată cuprinde nu numai persoanele care se deplasează într‑un alt stat membru pentru a accepta o ofertă reală de încadrare în muncă, ci și pe cele care o fac în scopul de a căuta un loc de muncă(48).

75.      Astfel cum amintește în mod oportun chiar instanța de trimitere(49), în Hotărârea Antonissen, Curtea a considerat într‑adevăr că „articolul 48 alineatul (3) [din Tratatul CE, devenit articolul 39 alineatul (3) CE] trebuie interpretat în sensul că acesta prevede în mod nelimitativ anumite drepturi de care beneficiază resortisanții statelor membre în cadrul liberei circulații a lucrătorilor” și că „această libertate presupune de asemenea dreptul resortisanților statelor membre de a circula liber pe teritoriul celorlalte state membre și de a locui acolo în scopul de a căuta un loc de muncă”. Curtea a subliniat că „[a]ceastă interpretare a tratatului corespunde de altfel celei a legiuitorului comunitar, după cum arată dispozițiile adoptate pentru punerea în aplicare a principiului liberei circulații, în special articolele 1 și 5 din Regulamentul [nr. 1612/68], dispoziții care presupun dreptul resortisanților comunitari de a se deplasa pentru a căuta un loc de muncă într‑un alt stat membru și, în consecință, dreptul de ședere în acest stat”(50).

76.      Așadar, dacă resortisantul comunitar poate invoca articolul 39 CE și articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68 pentru a revendica dreptul de a se deplasa și de a locui într-un alt stat membru, inclusiv în cel al cărui resortisant este, pentru a‑și căuta un loc de muncă, rămâne de verificat dacă membrii familiei sale, care intră în categoriile prevăzute la articolul 10 din același regulament, pot invoca această ultimă dispoziție în scopul de a revendica dreptul de ședere împreună cu acesta în statul membru gazdă.

77.      În această privință, guvernul danez s‑a exprimat în sens negativ în observațiile scrise. Acest guvern susține că resortisantul comunitar care se deplasează într-un alt stat membru sau se întoarce în propriul stat de origine pentru a găsi acolo un loc de muncă exercită astfel libertatea de circulație a lucrătorilor, însă nu poate invoca articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 pentru membrii familiei sale. Acesta observă că articolul menționat este inserat în titlul II al părții întâi a acestui regulament și că, astfel cum a precizat Curtea în Hotărârea Collins(51), în cadrul titlului menționat, termenul „lucrător” desemnează numai o persoană ocupată în mod efectiv.

78.      Este adevărat că, în Hotărârea Collins, Curtea a arătat că „noțiunea «lucrător» nu este folosită în mod uniform în Regulamentul nr. 1612/68” și că „[d]acă în titlul II din partea întâi a regulamentului menționat acest termen privește numai persoanele care au avut deja acces la piața muncii, în alte părți ale aceluiași regulament, noțiunea «lucrător» trebuie înțeleasă într-o accepțiune mai largă”(52). De altfel, titlul II în cauză se referă la „Desfășurarea activității salariate […]”, iar punerea în aplicare a normelor corespunzătoare ar părea să presupună, așadar, că „Accesul la o activitate salariată”, care constituie în schimb obiectul reglementării cuprinse în titlul I precedent, s‑a produs deja(53).

79.      Cu toate acestea, în opinia noastră, această remarcă a Curții trebuie situată în contextul său și nuanțată.

80.      Pe de o parte, aceasta se inserează în cadrul unui raționament destinat, în esență, să excludă ca resortisantul unui stat membru care se deplasează pentru a căuta un loc de muncă într‑un alt stat membru să aibă dreptul de a beneficia, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68, de aceleași avantaje sociale și fiscale precum lucrătorii naționali (în cauza respectivă era vorba despre o indemnizație pentru persoane aflate în căutarea unui loc de muncă). Hotărârea Collins nu privește sub nicio formă dreptul membrilor familiei de a însoți sau de a se alătura în statul membru gazdă resortisantului comunitar care caută acolo un loc de muncă.

81.      Pe de altă parte, remarcăm faptul că articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1612/68, cuprins de asemenea în titlul II menționat anterior, consacră nulitatea absolută, în cazul în care sunt prevăzute sau autorizate condiții discriminatorii pentru lucrătorii resortisanți ai altor state membre, clauze ale contractelor colective sau individuale sau ale altor reglementări colective privind, printre altele, „accesul la o activitate salariată”. Aceasta demonstrează că, în realitate, domeniul accesului la o activitate salariată nu este cu totul străin titlului II și că distincția în ceea ce privește respectivul obiect al titlului I și al titlului II nu este atât de rigidă cum ar putea părea la prima vedere.

82.      Curtea a arătat deja că articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 trebuie interpretat „în funcție de sistemul și de finalitatea acestui regulament”(54). Acesta din urmă se situează în cadrul diverselor reglementări destinate să faciliteze realizarea obiectivelor prevăzute la articolul 39 CE și, prin urmare, trebuie să îi permită lucrătorului, printre altele, să se deplaseze liber pe teritoriul celorlalte state membre și să locuiască acolo pentru a desfășura o activitate sau pentru a căuta un loc de muncă. Potrivit Curții, „[d]in ansamblul acestor dispoziții rezultă că, în scopul de a facilita circulația membrilor familiilor lucrătorilor, Consiliul a luat în considerare, pe de o parte, importanța pe care o are din punct de vedere uman, pentru lucrător, reîntregirea familiei sale și, pe de altă parte, importanța pe care o are, din orice punct de vedere, integrarea lucrătorului și a familiei sale în statul membru gazdă, fără nicio diferență de tratament față de cetățenii acestuia”(55). Curtea a mai arătat că, ținând seama de contextul și de finalitatea urmărite de acesta, articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 nu poate fi interpretat în mod restrictiv(56).

83.      Mai general, Curtea a amintit că reiese din regulamentele și din directivele Consiliului privind libera circulație în cadrul Comunității a lucrătorilor salariați și independenți în special că legiuitorul comunitar a recunoscut importanța asigurării protecției vieții de familie a resortisanților statelor membre în scopul de a elimina obstacolele în calea exercitării libertăților fundamentale prevăzute de tratat(57).

84.      Or, trebuie recunoscut faptul că imposibilitatea membrilor familiei unei persoane care exercită dreptul de a se deplasa și de a locui într‑un alt stat membru pentru a căuta un loc de muncă, de a însoți sau de a se alătura rudei lor apropiate pe teritoriul acestui stat riscă să compromită efectul util al acestui drept. Nu este dificil să se imagineze situații în care, în lipsa unei recunoașteri a dreptului membrilor de familie de a însoți sau de a se alătura persoanei interesate în statul gazdă, libertatea de circulație în scopul de a căuta un loc de muncă nu ar fi exercitată în concret (de exemplu, un resortisant care crește singur un copil de vârstă fragedă). Trebuie să se aibă în vedere că șederea într‑un alt stat membru în scopul căutării unui loc de muncă poate să se prelungească în mod legal pe o perioadă care nu este de neglijat (a se vedea în acest sens punctele 109-115 de mai jos).

85.      Mai mult, trebuie să se aibă în vedere necesitatea de a se lua în considerare, la interpretarea dispozițiilor unui regulament comunitar, recomandările în ceea ce privește respectarea principiilor generale ale dreptului comunitar și, în special, a drepturilor fundamentale(58). Ceea ce este relevant în cazul de față este dreptul la respectarea vieții de familie, protejat atât în temeiul articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), cât și, în prezența unor copii minori, în temeiul Convenției privind drepturile copilului, adoptată la New York la 20 noiembrie 1989.

86.      Pe de o parte, Curtea a afirmat deja în mod expres că dreptul la respectarea vieții de familie în temeiul articolului 8 din CEDO face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit unei jurisprudențe constante, reafirmată de altfel în preambulul Actului Unic European și în articolul 6 alineatul (2) UE, sunt protejate în ordinea juridică comunitară(59) și a observat că, deși CEDO nu garantează unui străin niciun drept de intrare sau de ședere pe teritoriul unei anumite țări, excluderea unei persoane din țara în care trăiesc rudele sale poate reprezenta o ingerință în dreptul la respectarea vieții de familie astfel cum este protejat de articolul 8 alineatul (1) din CEDO(60).

87.      Curtea a mai subliniat necesitatea de a interpreta Regulamentul nr. 1612/68 în lumina cerinței respectării vieții de familie menționate la articolul 8 din CEDO(61).

88.      Pe de altă parte, în Hotărârea Parlamentul European/Consiliul, Curtea a recunoscut că fiecare dintre statele membre este ținut de Convenția privind drepturile copilului și că aceasta figurează printre instrumentele internaționale privind protecția drepturilor fundamentale de care Curtea ține seama la aplicarea principiilor generale ale dreptului comunitar(62). În această privință, Curtea a constatat că respectiva convenție „recunoaște de asemenea principiul respectării vieții de familie” și că „aceasta se întemeiază pe recunoașterea, exprimată în al șaselea considerent, că, pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, acesta trebuie să crească în mediul familial”(63).

89.      Articolul 9 alineatul (1) din convenția menționată prevede în acest sens că statele părți se asigură că minorul nu este separat de părinții săi împotriva voinței acestora. Din această obligație rezultă, potrivit articolului 10 alineatul (1), că orice solicitare făcută de un minor sau de părinții săi în vederea intrării sau ieșirii dintr‑un stat parte în scopul reîntregirii familiei trebuie analizată de către statele părți într‑un spirit pozitiv, cu umanism și diligență(64).

90.      Ansamblul elementelor de interpretare menționate mai sus ne conduce la concluzia că, în pofida formulării sale (și anume faptul că se referă la membri ai familiei „lucrătorului resortisant al unui stat membru angajat pe teritoriul altui stat membru”(65)) și a inserării sale in titlul II al părții întâi din Regulamentul nr. 1612/68, articolul 10 din acest regulament constituie temeiul juridic al unui drept la reîntregirea familiei în statul membru gazdă nu numai în cazul resortisantului comunitar care s‑a deplasat pe teritoriul acestuia pentru a accepta o ofertă reală de încadrare în muncă, ci și în cazul resortisantului comunitar care s‑a deplasat pe teritoriul acestuia pentru a căuta un loc de muncă.

91.      În subsidiar, în ipoteza în care ar trebui să se rețină că interpretarea extensivă a articolului 10 menționat anterior nu poate face posibilă afirmarea existenței dreptului la reîntregirea familiei chiar și în al doilea caz, considerăm că această afirmare ar fi posibilă printr‑o aplicare prin analogie a aceleiași dispoziții, a cărei rațiune de a fi este perfect compatibilă cu o extindere la cazul căutării unui loc de muncă a soluției prevăzute de dispoziția însăși pentru situația exercitării unei activități salariate.

92.      Cu titlu accesoriu, arătăm că dreptul în discuție ar putea în orice caz să se deducă, în temeiul principiului efectului util, din aceleași dispoziții – și anume articolul 39 CE și articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68 – care conferă resortisanților comunitari dreptul de a se deplasa și de a locui într‑un stat membru în scopul de a căuta un loc de muncă(66). Jurisprudența Curții în domeniul liberei circulații a persoanelor oferă exemple similare de drepturi de ședere recunoscute membrilor familiei, în lipsa unei dispoziții specifice care ar constitui temeiul juridic al acestora, în baza principiului efectului util al drepturilor de ședere atribuite rudei acestora(67).

93.      Din considerațiile care precedă rezultă că, la prima parte a celei de a treia întrebări litera a), s‑ar putea desigur răspunde că un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui lucrător care se întoarce din statul membru gazdă în cel al cărui resortisant este, pentru a căuta un loc de muncă, beneficiază de dreptul de ședere în acest din urmă stat.

94.      Înainte de a examina partea a doua a celei de a treia întrebări litera a), care urmărește să precizeze perioada în care subzistă un astfel de drept, apreciem totuși că este necesară clarificarea unui aspect foarte important care nu a fost luat în considerare de către instanța de trimitere la formularea întrebărilor preliminare(68).

iii) Dreptul la reîntregirea familiei în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 există chiar și în cazul în care întoarcerea în țară a lucrătorului nu are loc în scopul de a exercita o activitate salariată sau de a căuta un loc de muncă?

95.      Astfel cum s‑a susținut, în esență, de către Comisie, resortisantul unui stat membru care a făcut uz de libertatea de circulație a lucrătorilor prevăzută la articolul 39 CE și la articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68 în scopul de a exercita o activitate salariată într‑un alt stat membru dobândește, în temeiul acelorași dispoziții, dreptul de intrare și de ședere în primul stat chiar și în cazul în care nu are intenția sau nu este în măsură să exercite o activitate salariată sau să caute un loc de muncă pe teritoriul acestuia(69).

96.      Este adevărat că dreptul de intrare al resortisantului unui stat membru, împreună cu soțul său, în statul membru al cărui resortisant este, după ce a exercitat pe teritoriul altui stat membru o activitate salariată, a fost recunoscut de Curte, în Hotărârea Singh, citată anterior, în temeiul articolului 52 din Tratatul CEE (devenit articolul 43 CE) și în considerarea faptului că respectivul resortisant se întorcea pentru a se stabili în propriul stat pentru a exercita o activitate independentă.

97.      Totuși, aceasta nu înseamnă că, prin hotărârea menționată, Curtea a condiționat existența, în dreptul comunitar, a dreptului pe care îl are o persoană de a se întoarce și de a locui în statul membru al cărui resortisant este, după ce a exercitat o activitate salariată într‑un alt stat membru, de exercitarea, la întoarcerea în primul stat, a unei activități economice, fie salariate, fie autonome.

98.      În observațiile scrise, Comisia a amintit în mod întemeiat că, potrivit jurisprudenței Curții, dacă, în cadrul articolului 39 CE și al Regulamentului nr. 1612/68, trebuie considerată drept lucrător persoana care îndeplinește, într‑o anumită perioadă, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație și dacă, odată încheiat raportul de muncă, persoana interesată pierde, în principiu, calitatea de lucrător, această calitate poate totuși să producă anumite efecte după încetarea raportului de muncă(70). Drepturile de care beneficiază lucrătorul comunitar și membrii familiei sale în temeiul Regulamentului nr. 1612/68, ca și calitatea însăși de lucrător migrant pot subzista, în anumite împrejurări, chiar și după încetarea raportului de muncă(71).

99.      Or, printre aceste drepturi se numără, în opinia noastră, și dreptul lucrătorului migrant de a se întoarce și de a locui în statul membru al cărui resortisant este, odată încetat raportul de muncă în statul membru gazdă.

100. Este adevărat că un astfel de drept este, în general, recunoscut de dreptul național în măsura în care este inerent statutului de cetățean, de asemenea în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Protocolul nr. 4 care completează CEDO, semnat la Strasbourg la 16 septembrie 1963, care stabilește că „[n]imeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este”.

101. Cu toate acestea, trebuie să se admită că dreptul menționat este conferit și de dreptul comunitar, în măsura în care este necesar pentru asigurarea efectului util al dispozițiilor care asigură libertatea de circulație a lucrătorilor. Într‑adevăr, este evident că resortisantul unui stat membru ar putea fi descurajat în ideea sa de a părăsi țara de origine în scopul exercitării unei activități salariate pe teritoriul unui alt stat membru dacă nu ar avea certitudinea că se poate întoarce într‑o zi în statul membru al cărui resortisant este, chiar și independent de exercitarea unei activități economice sau de căutarea unui loc de muncă în acest din urmă stat.

102. Întoarcerea unui lucrător comunitar din statul membru gazdă în statul său de origine, chiar dacă nu în scopul căutării unui loc de muncă sau al exercitării unei activități salariate în acest din urmă stat, reprezintă, așadar, o situație care, departe de a fi pur internă, este reglementată și garantată de dreptul comunitar, mai exact de articolul 39 CE și de articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68.

103. În consecință, prin analogie cu ceea ce am remarcat la punctele 76-90 de mai sus, cu condiția existenței relației de rudenie impuse de articolul 10 din același regulament, în opinia noastră, membrii familiei acestui lucrător pot de asemenea să invoce, în temeiul acestui articol și indiferent de faptul că lucrătorul reia o activitate salariată sau caută ori nu caută un loc de muncă în statul al cărui resortisant este, un drept de ședere pe teritoriul acestui stat atunci când lucrătorul menționat revine acolo după ce a exercitat o activitate salariată în statul gazdă. Este evident, în special, că dreptul comunitar al lucrătorului de a se întoarce în statul său de origine nu ar fi efectiv dacă acesta ar putea fi descurajat să îl exercite de obstacole aflate în acest stat în calea șederii membrilor apropiați ai familiei sale.

104. Nu se poate susține, în sens contrar celui urmat de noi, astfel cum au făcut guvernele olandez și danez în observațiile scrise, că perspectiva de a nu putea avea, la momentul întoarcerii în statul de origine, o viață comună de familie ale cărei baze au fost eventual puse în statul gazdă nu este de natură să descurajeze resortisantul comunitar să se deplaseze în statul gazdă în scopul de a exercita o activitate salariată. Guvernul olandez a subliniat în special faptul că domnul Eind nu putea fi descurajat să exercite libertatea menționată, prin deplasarea în Regatul Unit, de imposibilitatea fiicei sale de a locui cu el după întoarcerea în țară, în măsura în care, încă din momentul acestei deplasări, domnișoara Eind nu avea dreptul de ședere în Țările de Jos.

105. Apreciem că efectul descurajator menționat mai sus se exercită prin simpla perspectivă, pentru resortisantul unui stat membru care dorește să accepte o ofertă de muncă într‑un alt stat membru, de a nu putea avea, la întoarcerea în statul său de origine, o viață comună(72) cu rudele sale apropiate, ale cărei baze pot fi eventual puse – prin căsătorie, prin filiație sau, precum în cazul de față, prin reîntregirea familiei – în statul gazdă.

106. Să luăm în considerare cazul unui lucrător comunitar care s‑a deplasat într‑un alt stat membru pentru a exercita o activitate salariată, s‑a căsătorit acolo cu un resortisant al unei țări terțe care avea reședința legală în statul respectiv și a avut un fiu cu acesta, căruia nici statul de origine al lucrătorului, nici statul gazdă nu i‑au acordat cetățenia. I s‑ar putea obiecta în mod serios acestui lucrător că, la întoarcerea sa în țară, nu are dreptul de a fi însoțit de soțul și de fiul său, resortisanți ai unor țări terțe, deoarece, la momentul în care a luat decizia de a se deplasa în statul gazdă, nu avea astfel de legături și, prin urmare, nu putea fi descurajat să se deplaseze în acel stat de imposibilitatea unei reîntregiri ulterioare a familiei în statul de origine?

b)      Concluzie privind aplicarea articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 într‑un caz precum cel de față

107. Apreciem, așadar, că trebuie să se considere, ca răspuns la a treia întrebare preliminară litera a), că resortisantul unei țări terțe, care este membru al familiei unui resortisant al unui stat membru care se întoarce în acest stat după ce a exercitat o activitate salariată într‑un alt stat membru, beneficiază, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, de dreptul de ședere în primul stat împreună cu membrul familiei sale, indiferent de faptul că acesta din urmă exercită acolo o activitate salariată sau caută un loc de muncă.

108. Astfel cum a observat Comisia, acest drept aparține titularului său fără alte limite temporale în afară de cele care rezultă din condițiile prevăzute la literele (a) și (b) ale articolului 10 citat anterior. Întrucât este vorba, precum în cauza de față, de un descendent al lucrătorului, dreptul îi aparține până când acesta împlinește vârsta de 21 de ani și, după acea dată, atât timp cât descendentul rămâne în întreținerea lucrătorului.

c)      Durata dreptului de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 care revine membrilor familiei unei persoane în căutarea unui loc de muncă

109. În eventualitatea în care Curtea nu ar intenționa să reia soluția pe care am descris‑o la punctul 107 de mai sus, dar ar recunoaște cel puțin că resortisantul unei țări terțe, care este membrul familiei unui resortisant al unui stat membru care se întoarce în țară din statul membru gazdă în scopul de a căuta un loc de muncă, beneficiază de un drept de ședere în primul stat în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, ar mai rămâne să se stabilească, pentru a se completa răspunsul la a treia întrebare preliminară litera a), perioada în care acest drept există.

110. Curtea a avut ocazia să observe că articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 și articolele 1 și 4 din Directiva 68/360/CEE „prevăd că statele membre recunosc soțului și copiilor lucrătorului un drept de ședere echivalent cu cel recunoscut lucrătorului însuși”(73). În special articolul 4 alineatul (4) din această directivă stabilește că membrul familiei care nu deține cetățenia unui stat membru are dreptul de a i se elibera un titlu de ședere care să aibă aceeași valabilitate cu a celui eliberat lucrătorului de care depinde. Rezultă că legislația comunitară atribuie membrilor familiilor lucrătorilor comunitari migranți un drept de ședere „care are aceeași întindere ca dreptul de ședere al acestora din urmă”(74).

111. Prin urmare, trebuie să se verifice care sunt limitele temporale ale dreptului de ședere conferit de articolul 39 CE și de articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68 în scopul căutării unui loc de muncă.

112. Acest aspect a fost deja examinat în jurisprudența Curții. Începând cu Hotărârea Antonissen, Curtea a observat că „efectul util al articolului 48 [din Tratatul CEE, devenit articolul 39 CE] este asigurat în măsura în care legislația comunitară sau, în lipsa acesteia, legislația unui stat membru acordă persoanelor interesate un termen rezonabil care să le permită să ia cunoștință, pe teritoriul statului membru vizat, de ofertele de încadrare în muncă corespunzătoare calificărilor lor profesionale și, dacă este cazul, să ia măsurile necesare pentru a fi angajați”(75).

113. În lipsa unei dispoziții comunitare prin care să se stabilească un termen pentru șederea resortisanților comunitari aflați în căutarea unui loc de muncă, statele membre au, așadar, dreptul de a stabili un termen rezonabil în acest scop(76). Curtea a arătat deja că un termen de șase luni nu pare, în principiu, insuficient, și a precizat că, „dacă, după expirarea termenului în cauză, persoana interesată dovedește că se află în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată, aceasta nu poate totuși să fie obligată să părăsească teritoriul statului membru gazdă”(77). Astfel, o reglementare națională care ar obliga resortisanții comunitari care se află în căutarea unui loc de muncă să părăsească în mod automat teritoriul național după expirarea termenului stabilit ar fi contrară dreptului comunitar(78).

114. Prin urmare, perioada în care poate fi exercitat dreptul resortisantului comunitar de ședere într‑un stat membru în scopul de a căuta un loc de muncă este, în lipsa unei dispoziții comunitare care să îl stabilească, cel stabilit de fiecare stat membru cu respectarea cerințelor impuse în acest scop de dreptul comunitar. Așadar, trebuie să fie vorba despre un termen rezonabil, a cărui expirare nu poate fi în niciun caz opusă resortisantului comunitar care dovedește că se află în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajat.

115. Atât timp cât acest resortisant beneficiază de dreptul de ședere într‑un stat membru în scopul de a căuta un loc de muncă, membrii familiei sale care intră în categoriile enumerate la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 vor putea invoca, la rândul lor, în temeiul acestui articol, un drept de ședere în același stat.

116. Or, reglementarea olandeză, astfel cum reiese din ordonanța de trimitere(79), este în perfectă conformitate cu cerințele impuse de jurisprudența Curții, în măsura în care prevede că durata titlului de ședere eliberat străinului aflat în căutarea unui loc de muncă este de șase luni (termen pe care Curtea îl consideră, în principiu, rezonabil) și că această durată este prelungită de fiecare dată cu trei luni în cazul în care străinul demonstrează că se află în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale să găsească un loc de muncă.

d)      Răspuns sugerat pentru a treia întrebare litera a)

117. În consecință, sugerăm Curții să răspundă la a treia întrebare litera a) după cum urmează:

„Un resortisant al unei țări terțe, care este membru al familiei unui resortisant al unui stat membru care se întoarce în acest stat după ce a exercitat o activitate salariată într‑un alt stat membru, beneficiază, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 și în cazul în care legătura familială impusă există, de dreptul de ședere în primul stat împreună cu membrul familiei sale, indiferent de faptul că acesta din urmă exercită acolo o activitate salariată sau caută un loc de muncă. Acest drept aparține titularului său fără alte limite temporale în afară de cele care rezultă din condițiile prevăzute la literele (a) și (b) ale articolului 10 citat anterior.”

3.      Cu privire la a treia întrebare litera b) și la a patra întrebare: dreptul de intrare și de ședere al membrului familiei în temeiul articolului 18 CE și al Directivei 90/364

118. Răspunsul pe care îl sugerăm pentru a treia întrebare preliminară litera a) – din care ar decurge recunoașterea în cauza de față a dreptului domnișoarei Eind de ședere împreună cu tatăl său în Țările de Jos în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 – ar face superfluă analiza celei de a treia întrebări litera b) și a celei de a patra întrebări. Așadar, numai din motive care țin de exhaustivitate și doar pe scurt vom proceda în continuare la această analiză.

119. Începând cu articolul 18 CE, considerăm că, luat individual, acesta nu poate să constituie temeiul juridic al unui drept al domnișoarei Eind de ședere împreună cu tatăl său în Țările de Jos. Într‑adevăr, suntem de părere că observația făcută în doctrină, potrivit căreia „un paradox al cetățeniei europene privind libera circulație a persoanelor este acela de a anunța mult fără a permite altceva decât ceea ce există deja”(80), este valabilă cel puțin în ceea ce privește condițiile de recunoaștere a unui drept de ședere într‑un stat membru.

120. Chiar dacă facem abstracție de faptul că domnișoara Eind nu este cetățean al Uniunii și chiar dacă ne limităm la a considera înainte de toate situația domnului Eind, care, în schimb, este cetățean al Uniunii, considerăm că trebuie deja să se excludă posibilitatea de a se recunoaște în favoarea acestuia, exclusiv în temeiul articolului 18 alineatul (1) CE, dreptul de ședere pe teritoriul Țărilor de Jos.

121. Alineatul (1) al acestui articol recunoaște într‑adevăr că „[o]rice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre”, dar „sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de [Tratatul CE] și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestuia”. În opinia noastră, aceasta presupune în mod clar că dreptul menționat există numai dacă sunt întrunite aceste „condiții” și că întinderea acestuia este definită de asemenea de aceste „limitări”.

122. Jurisprudența Curții pare să excludă, în esență, posibilitatea de a se recunoaște în favoarea unui cetățean al Uniunii, exclusiv în temeiul articolului 18 alineatul (1) CE, dreptul de ședere pe teritoriul oricărui stat membru.

123. Desigur, există în jurisprudență afirmații de o anumită ambiguitate, care pot crea o oarecare confuzie, precum afirmația potrivit căreia „dreptul de ședere pe teritoriul statelor membre prevăzut la articolul 18 alineatul (1) CE […] este recunoscut în mod direct oricărui cetățean al Uniunii printr‑o dispoziție clară și precisă a Tratatului CE”, astfel încât ar fi posibil să se invoce articolul 18 alineatul (1) CE „exclusiv în temeiul calității de resortisant al unui stat membru și, prin urmare, de cetățean al Uniunii”(81). În doctrină, a fost dezbătută, în această privință, recunoașterea de către Curte, pe baza sugestiilor exprimate în acest sens de avocații generali(82), a efectului direct al acestei dispoziții. În Hotărârea Baumbast și R, Curtea a subliniat în special că „aplicarea limitărilor și a condițiilor acceptate la articolul 18 alineatul (1) CE în scopul exercitării dreptului de ședere poate face obiectul unui control jurisdicțional”, astfel încât „eventualele limitări și condiții ale acestui drept nu împiedică acordarea, prin intermediul dispozițiilor articolului 18 alineatul (1) CE, a unor drepturi particularilor, pe care aceștia pot să le invoce în justiție și pe care instanțele naționale trebuie să le apere(83).

124. Cu toate acestea, reiese în mod clar din jurisprudența Curții, și chiar din cea menționată la punctul precedent, că dreptul cetățeanului Uniunii de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, prevăzut la articolul 18 alineatul (1) CE, nu este necondiționat, ci este recunoscut numai în condițiile prevăzute de Tratatul CE și de dispozițiile adoptate pentru aplicarea acestuia(84), astfel încât „revine cetățenilor Uniunii sarcina de a face dovada că îndeplinesc condițiile stabilite în această privință de dispozițiile comunitare relevante(85).

125. În opinia noastră, ar fi de preferat să se vorbească, în aceste condiții, nu de efectul direct al articolului 18 alineatul (1) CE ca atare, ci de cel al acestei dispoziții coroborate cu fiecare dintre celelalte dispoziții ale Tratatului CE sau ale dreptului derivat prin care se stabilesc condițiile de existență a dreptului respectiv, care nu poate fi, așadar, considerat, în stadiul actual al dreptului comunitar, ca fiind atribuit exclusiv în temeiul cetățeniei europene.

126. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Comisia/Belgia(86) cu referire la cadrul normativ anterior intrării în vigoare a Directivei 2004/38, „[c]ondițiile de eliberare a titlului de ședere sunt reglementate, în ceea ce privește lucrătorii salariați, prin Directiva 68/360, în ceea ce privește lucrătorii independenți, prin Directiva 73/148, în ceea ce privește studenții, prin Directiva 93/96, în ceea ce privește lucrătorii salariați și independenți care și‑au încetat activitatea profesională, prin Directiva 90/365, și, în ceea ce privește resortisanții comunitari care nu beneficiază de dreptul de ședere în temeiul altor dispoziții comunitare, prin Directiva 90/364”.

127. În scopul soluționării litigiului din acțiunea principală, trebuie să se țină seama, în afară de reglementarea privind lucrătorii salariați examinată deja în cadrul analizei celei de a treia întrebări preliminare litera a), de dispozițiile Directivei 90/364, la care se referă în mod special a treia întrebare preliminară litera b).

128. Dreptul de ședere pe care fiecare stat membru trebuie să îl acorde pe teritoriul său resortisanților unui alt stat membru în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) primul paragraf din această directivă presupune că resortisanții menționați dispun, pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, de o asigurare medicală care acoperă toate riscurile în statul membru gazdă și de resurse suficiente pentru a evita ca aceștia să devină, pe durata șederii, o povară pentru asistența socială a acestui stat(87).

129. Aceste condiții, citite în lumina celui de al patrulea considerent al aceleiași directive, potrivit căruia beneficiarii dreptului de ședere nu trebuie să devină o povară pentru finanțele publice ale statului membru gazdă, sunt inspirate din ideea că exercitarea dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii poate fi subordonată intereselor legitime ale statelor membre(88).

130. În cazul de față, articolul 1 din Directiva 90/364 a fost luat în considerare de către instanța de trimitere ca temei juridic posibil pentru recunoașterea în favoarea domnișoarei Eind, în calitate de „descendent în întreținerea” titularului dreptului de ședere în sensul alineatului (2) al articolului menționat anterior, a unui drept de ședere în Țările de Jos derivat din acela pe care tatăl său l‑ar dobândi, în mod ipotetic, în temeiul aceluiași articol.

131. În consecință, pentru ca aceasta să se poată prevala de dispozițiile menționate, trebuie să se demonstreze, în special, că domnul Eind poate invoca un drept de ședere în Țările de Jos nu numai în temeiul dreptului olandez și al cetățeniei sale, ci și în temeiul articolului 1 alineatul (1) din directiva în cauză.

132. În această privință, constatăm mai întâi că Directiva 90/364 nu pare a fi concepută pentru a atribui resortisanților comunitari drepturi față de statul membru a cărui cetățenie o dețin. Din al treilea considerent al directivei reiese că aceasta este destinată să armonizeze „dispozițiile naționale privind dreptul de ședere al resortisanților statelor membre într‑un alt stat membru decât cel propriu”. Așadar, aceasta urmărește, în esență, să favorizeze mobilitatea resortisanților comunitari spre statele membre a căror cetățenie nu o dețin. Aceasta se explică prin faptul că dreptul de ședere în statul membru al cărui resortisant este persoana interesată este recunoscut, astfel cu am amintit deja (a se vedea punctul 100 de mai sus), în mod general de ordinile juridice naționale, în conformitate și cu obligațiile de drept internațional.

133. Cu toate acestea, în lumina obiectivului pe care directiva, adoptată în temeiul articolului 235 CE, îl urmărește – acela, prevăzut la articolul 3 litera (c) din Tratatul CE și reamintit chiar în primul considerent al directivei, de a elimina barierele privind libera circulație a persoanelor între statele membre – și ținând seama de cerința respectării principiului general al egalității, considerăm posibilă o interpretare extensivă a dispozițiilor directivei care să o facă aplicabilă și persoanelor – cu reședința într‑un alt stat membru decât cel ai căror resortisanți sunt, fie pentru că s‑au născut pe teritoriul acestuia, fie pentru că s‑au deplasat acolo – care intenționează să se deplaseze în statul membru ai căror resortisanți sunt, însă nu pot să invoce în acest scop dreptul național sau alte dispoziții ale dreptului comunitar.

134. În cadrul unei astfel de interpretări extensive, trebuie să se verifice dacă domnul Eind și, în consecință, fiica acestuia îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de un drept de ședere în Țările de Jos în temeiul Directivei 90/364.

135. Existența dreptului de ședere prevăzut la articolul 1 alineatul (1) din această directivă impune, în special, condiția de a dispune de „resurse suficiente, care să […] împiedice [persoanele interesate] să devină, pe durata șederii lor, o povară pentru asistența socială a statului membru gazdă”. Faptul de a dispune de resurse suficiente, drept condiție necesară pentru a da naștere dreptului de ședere în discuție, trebuie, în mod logic, să existe anterior exercitării aceluiași drept. Cu alte cuvinte, în momentul în care solicită să poată locui în statul membru gazdă, persoana interesată trebuie să demonstreze că nu are nevoie de sprijinul economic al acestui stat pentru subzistență. În esență, șederea nu trebuie să devină o povară excesivă pentru finanțele statului în care persoana dorește să locuiască (a se vedea al patrulea considerent al directivei).

136. Astfel cum Curtea a avut ocazia să constate, potrivit însuși modului de formulare a acestei dispoziții, „este suficient ca resortisanții statelor membre «să dispună» de resursele necesare, fără ca această dispoziție să cuprindă cea mai mică cerință cu privire la proveniența acestora”(89). În consecință, chiar și un ajutor social poate reprezenta, în abstract, o sursă de „resurse suficiente” în sensul articolului 1 din Directiva 90/364.

137. Într‑adevăr, resortisantul comunitar care primește din partea unui stat membru un ajutor social care ar putea fi „exportat” în cazul unei deplasări într‑un alt stat membru, deoarece este exonerat de condițiile privind reședința, ar putea, fără îndoială, să invoce acest ajutor față de acesta din urmă, în scopul vizat la articolul 1 alineatul (1) din directiva în cauză, pentru a demonstra că nu trebuie să conteze pe asistența socială a acestui stat gazdă.

138. Aceeași posibilitate ar trebui recunoscută acestui resortisant față de propriul său stat care îi plătește ajutorul și în care ar dori să se deplaseze sau să revină. Într‑adevăr, dacă dreptul de a primi acest ajutor nu presupune șederea resortisantului în statul menționat, o astfel de ședere nu ar determina sarcini suplimentare pentru asistența socială a statului în cauză, care ar fi totuși obligată să plătească ajutorul, chiar dacă resortisantul său nu ar locui pe teritoriul său.

139. În opinia noastră, condițiile de atribuire a ajutorului social sunt, așadar, decisive. În cazul de față, Curtea nu dispune de informații suficient de precise privind condițiile de atribuire a ajutorului plătit de autoritățile olandeze domnului Eind. Desigur, ordonanța de trimitere, pe lângă faptul că arată că domnul Eind beneficiază de ajutorul respectiv de la data întoarcerii sale în Țările de Jos (90), arată că acesta „beneficiază în virtutea cetățeniei olandeze de dreptul la un ajutor social”(91). Cu toate acestea, dat fiind că este posibil ca instanța de trimitere să nu fi avut în vedere importanța condițiilor de atribuire a ajutorului în scopul care ne interesează, nu este exclus ca domnul Eind să fi obținut acest ajutor și în considerarea reședinței sale în Țările de Jos.

140. Dacă ar rezulta că acest ajutor al statului olandez ar reveni domnului Eind în virtutea cetățeniei sale olandeze și indiferent de faptul că locuiește în Țările de Jos, acesta ar putea să invoce respectivul ajutor pentru a se prevala de un drept de ședere în acest stat în temeiul Directivei 90/364, și împreună cu el fiica sa. În sens contrar, aceștia nu ar putea să o facă dacă ajutorul respectiv ar fi acordat domnului Eind în calitatea sa de resortisant cu reședința în Țările de Jos, și anume dacă aceasta ar presupune șederea sa în statul respectiv.

141. Prin urmare, în cazul în care Curtea nu ar considera superfluă examinarea acestora, la a treia întrebare preliminară litera b) și la a patra întrebare preliminară ar trebui să se răspundă după cum urmează:

„3)       b)     În scopul aplicării articolului 1 din Directiva 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere, în principiu, nu este exclusă luarea în considerare, atunci când se verifică existența unor «resurse suficiente» în sensul acestui articol, a unui ajutor social plătit de un stat membru. În cazul în care este vorba despre un ajutor plătit unuia dintre resortisanții săi de statul față de care se revendică, în temeiul aceluiași articol, un drept de ședere, acest ajutor nu poate fi luat în considerare în cadrul menționat mai sus dacă acordarea sa presupune reședința beneficiarului pe teritoriul statului menționat.

4)       Articolul 18 alineatul (1) CE nu atribuie cetățeanului Uniunii un drept de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre în afara condițiilor prevăzute de celelalte dispoziții ale Tratatului CE, precum și de dispozițiile adoptate pentru aplicarea acestuia. Împrejurarea că resortisantul țării terțe este un membru al familiei unei persoane care beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii nu modifică răspunsul care trebuie dat la întrebările preliminare precedente.”

V –    Concluzie

142. În lumina celor arătate mai sus, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de Raad van State:

„1)       a)     Faptul că un resortisant al unei țări terțe a fost considerat de un stat membru gazdă drept membru al familiei unui lucrător, în sensul articolului 10 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, și că, din acest motiv, a primit un permis de ședere din partea acestui stat, în temeiul articolului menționat, nu obligă în sine, chiar dacă acest permis este încă valabil, statul membru al cărui resortisant este lucrătorul să recunoască respectivului resortisant al unei țări terțe, la întoarcerea în țară a lucrătorului, dreptul de intrare și de ședere pe teritoriul său.

         b)     Statul membru al cărui resortisant este lucrătorul este obligat să analizeze dacă resortisantul țării terțe, membru al familiei lucrătorului, beneficiază, la întoarcerea în țară a acestuia din urmă, de un drept de intrare și de ședere pe teritoriul statului respectiv în temeiul dreptului comunitar, înainte de a verifica dacă un astfel de drept poate sau nu poate să îi fie recunoscut acestui resortisant în temeiul dreptului național în afara domeniului de aplicare al dreptului comunitar.

2)       Pentru a se răspunde la prima întrebare literele a) și b) nu este relevantă împrejurarea că acest resortisant al țării terțe, înainte de șederea în statul membru gazdă, nu a beneficiat de un drept de ședere în temeiul dreptului național în statul membru al cărui resortisant este lucrătorul. Această împrejurare nu se opune eliberării de către acest din urmă stat resortisantului țării terțe a unui permis de ședere întemeiat pe dreptul comunitar.

3)       a)     Un resortisant al unei țări terțe, care este membru al familiei unui resortisant al unui stat membru care se întoarce în acest stat după ce a exercitat o activitate salariată într-un alt stat membru, beneficiază, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 și în cazul în care legătura familială impusă există, de dreptul de ședere în primul stat împreună cu membrul familiei sale, indiferent de faptul că acesta din urmă exercită acolo o activitate salariată sau caută un loc de muncă. Acest drept aparține titularului său fără alte limite temporale în afară de cele care rezultă din condițiile prevăzute la literele (a) și (b) ale articolului 10 citat anterior.

         b)     În scopul aplicării articolului 1 din Directiva 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere, în principiu, nu este exclusă luarea în considerare, atunci când se verifică existența unor «resurse suficiente» în sensul acestui articol, a unui ajutor social plătit de un stat membru. În cazul în care este vorba despre un ajutor plătit unuia dintre resortisanții săi de statul față de care se revendică, în temeiul aceluiași articol, un drept de ședere, acest ajutor nu poate fi luat în considerare în cadrul menționat mai sus dacă acordarea sa presupune reședința beneficiarului pe teritoriul statului menționat.

4)       Articolul 18 alineatul (1) CE nu atribuie cetățeanului Uniunii un drept de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre în afara condițiilor prevăzute de celelalte dispoziții ale Tratatului CE, precum și de dispozițiile adoptate pentru aplicarea acestuia. Împrejurarea că resortisantul țării terțe este un membru al familiei unei persoane care beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii nu modifică răspunsul care trebuie dat la întrebările preliminare precedente.”

1 – Limba originală: italiana.

2 – Directiva din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56).

3 – JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11.

4 – Articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, precum și articolul 11 au fost abrogate de la 30 aprilie 2006 prin Directiva 2004/38/CE.

5 – JO L 257, p. 13. Această directivă a fost abrogată de la 30 aprilie 2006 prin Directiva 2004/38.

6 – JO L 180, p. 26. Această directivă a fost de asemenea abrogată de la 30 aprilie 2006 prin Directiva 2004/38.

7 – Hotărârea din 26 februarie 1991 (C‑292/89, Rec., p. I‑745).

8 – Hotărârea din 7 iulie 1992 (C‑370/90, Rec., p. I‑4265).

9 – Ordonanţa de trimitere, punctul 2.4.

10 – Este vorba despre guvernele Regatului Unit, ceh, danez, olandez și german, care au prezentat observaţii scrise, și de guvernul elen, care a intervenit numai în cursul ședinţei.

11 – A se vedea punctele 2.7-2.9 din această ordonanţă.

12 – Hotărârea din 23 septembrie 2003 (C‑109/01, Rec., p. I‑9607).

13 – Ordonanţa de trimitere, punctul 2.9.2.

14 – Ordonanţa de trimitere, punctul 2.7.

15 – Ordonanţa de trimitere, punctul 2.9.3. 

16 – Ibidem.

17 – Ibidem.

18 – Guvernul Regatului Unit a motivat această precizare arătând că, astfel cum reiese din Hotărârea Akrich, citată anterior, resortisantul unei ţări terţe care este membru al familiei unui lucrător comunitar dobândește, în temeiul articolului 39 CE și al articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, un drept de ședere cu acesta din urmă în statul membru gazdă numai dacă locuiește deja în mod legal într‑un alt stat membru al Comunităţii înainte de a se transfera în primul stat.

19 – Sublinierea noastră.

20 – Respectiva limitare teritorială a permisului de ședere se deduce, direct sau indirect, și din alte dispoziţii comunitare. De exemplu, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 68/360 impune statelor membre să recunoască resortisanţilor lor și membrilor familiilor acestora cărora li se aplică Regulamentul nr. 1612/68, care pot prezenta documentele solicitate, „dreptul de ședere pe teritoriul acestora”. Articolul 11 din Regulamentul nr. 1612/68 prevede dreptul soţului și al copiilor resortisantului unui stat membru care exercită pe teritoriul unui stat membru o activitate salariată sau independentă de „a avea acces la orice activitate salariată pe întreg teritoriul acestui stat” (sublinierea noastră). În Hotărârea din 30 martie 2006, Mattern și Cikotic (C‑10/05, Rec., p. I‑3145, punctul 24), Curtea a arătat că, astfel cum rezultă deja din cuprinsul articolului 11 menţionat, dreptul unui resortisant al unei țări terţe, soţ al unui resortisant comunitar, de a avea acces la piaţa muncii poate fi invocat numai în statul membru în care acest resortisant comunitar desfășoară o activitate salariată sau independentă.

21 – Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Spania (C‑157/03, Rec., p. I‑2911, punctul 28).

22 – În acest sens s‑au exprimat, în observaţiile scrise, guvernele ceh și german.

23 – Aceasta presupune că autorităţile menţionate vor putea verifica, de exemplu, realitatea raportului de rudenie necesar.

24 – Citată anterior, punctele 49 și 50.

25 – Dacă se admite, bineînţeles, că permisul de ședere în cauză a fost într‑adevăr eliberat în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 (a se vedea punctele 27-29 de mai sus).

26 – Hotărârea din 9 ianuarie 2007 (C‑1/05, Rec., p. I‑1).

27 – Concluzii prezentate la 27 aprilie 2006 în cauza Jia, citată anterior, punctul 28.

28 – Hotărârea din 25 iulie 2002, MRAX (C‑459/99, Rec., p. I‑6591, punctul 59), și Hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 28.

29 – Comisia și guvernul ceh au susținut la rândul lor, în observațiile scrise prezentate în cadrul prezentei proceduri preliminare înainte de pronunțarea Hotărârii Jia, că respectiva condiție a șederii anterioare legale nu este de aplicare generală și nu este relevantă în cazul de față. În ședință, reprezentantul domnișoarei Eind s‑a exprimat în același sens; în schimb, guvernele elen și german s-au exprimat în sens contrar.

30 – Hotărârea Jia, citată anterior, punctul 33.

31 – Astfel cum a amintit chiar instanța de trimitere la punctul 2.9.1 din ordonanța de trimitere, acest litigiu privea o situație în care soțul marocan al unui resortisant britanic locuia ilegal în Regatul Unit și fusese expulzat în Irlanda, unde s-a alăturat soțului care trăia și locuia acolo, înainte de întoarcerea celor doi împreună în Regatul Unit, unde soțul menționat a acceptat o ofertă de muncă.

32 – Hotărârea Jia, citată anterior, punctul 31.

33 – În sens contrar celor arătate de noi s-a pronunțat în mod expres guvernul german în observațiile sale scrise depuse în cadrul prezentei proceduri, anterioare totuși pronunțării Hotărârii Jia, citată anterior.

34 – Pe de altă parte, chiar dacă am dori să considerăm că, în mod contrar celor precizate de Curte în Hotărârea Jia, condiția șederii anterioare legale într-un stat membru menționată în Hotărârea Akrich este de aplicare generală – cu consecința că autoritățile britanice nu ar fi trebuit să îi elibereze domnișoarei Eind un permis de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 –, apreciem că șederea acesteia în Regatul Unit nu ar putea fi calificată drept ilegală, fiind totuși autorizată în mod expres de autoritățile britanice, chiar și în lipsa condițiilor.

35 – Sublinierea noastră. În mod similar, considerentul (5) al Directivei 2004/38 arată în prezent că „[p]entru a se putea exercita în condiții obiective de libertate și demnitate, dreptul tuturor cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre ar trebui să fie acordat și membrilor familiilor acestora, indiferent de cetățenie” (sublinierea noastră).

36 – Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Di Leo (C‑308/89, Rec., p. I‑4185, punctul 13), și Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast și R (C‑413/99, Rec., p. I‑7091, punctul 50).

37 – Directiva 2004/38 însăși menține această concepție funcțională a dreptului cetățeanului Uniunii la reîntregirea familiei – astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (1), potrivit căruia „[p]rezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură” – astfel încât reîntregirea familiei cetățenilor Uniunii care nu își exercită dreptul la libera circulație continuă să fie reglementată de dreptul național. A se vedea în acest sens Urbano De Sousa, C., „Le droit des membres de la famille du citoyen de l’Union européenne de circuler et de séjourner sur le territoire des États membres, dans la directive 2004/38/CE”, în Carlier, J. Y., și Guild, E. (coordonator), L’avenir de la libre circulation des personnes dans l’UE, Bruylant, Bruxelles, 2006, p. 103, în special p. 124 și 125. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Stix-Hackl prezentate la 13 septembrie 2001 în cauza MRAX, citată anterior, punctul 30.

38 – Ordonanţa de trimitere, punctul 2.10.2.

39 – Sublinierea noastră.

40 – Guvernul ceh și Comisia au, în esenţă, aceeași părere.

41 – A se vedea Hotărârea din 18 mai 1989, Comisia/Germania (249/86, Rec., p. 1263, punctul 8).

42 – Articolul 39 alineatul (1) CE asigură „libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii”. Articolul 39 alineatul (3) se referă, la litera (b), la dreptul „de a circula liber pe teritoriul statelor membre”, la litera (c), la dreptul „de şedere într‑un stat membru” și, la litera (d), la dreptul „de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat” (sublinierea noastră).

43 – Articolul 7 din Regulamentul nr. 1612/68 consacră dreptul lucrătorului resortisant al unui stat membru la egalitatea de tratament faţă de lucrătorii naţionali pe teritoriul altor state membre în ceea ce privește condiţiile de angajare și de muncă.

44 – Hotărârea din 26 ianuarie 1999, Terhoeve (C‑18/95, Rec., p. I‑345, punctele 26-29 și jurisprudenţa citată).

45 – Hotărârea Singh, citată anterior, punctul 19.

46 – Ibidem, punctul 23.

47 – Hotărârea din 23 martie 2004, Collins (C‑138/02, Rec., p. I‑2703, punctul 26 și jurisprudenţa citată).

48 – A se vedea în acest sens, în mod expres, Hotărârea din 12 mai 1998, Martínez Sala (C‑85/96, Rec., p. I‑2691, punctul 32), potrivit căreia, în cadrul articolului 39 CE și al Regulamentului nr. 1612/68, „o persoană care se află în căutarea reală a unui loc de muncă trebuie să fie de asemenea calificată drept lucrător”.

49 – Ordonanţa de trimitere, punctul 2.10.1.

50 – Hotărârea Antonissen, citată anterior, punctele 13 și 14 (sublinierea noastră). A se vedea de asemenea Hotărârea din 26 mai 1993, Tsiotras (C‑171/91, Rec., p. I‑2925, punctul 8), Hotărârea din 20 februarie 1997, Comisia/Belgia (C‑344/95, Rec., p. I‑1035, punctul 15), și Hotărârea Collins, citată anterior, punctul 36.

51 – Citată anterior, punctul 32.

52 – Ibidem.

53 – A se vedea Concluziile avocatului general Darmon prezentate la 8 noiembrie 1990 în cauza soluționată prin Hotărârea Antonissen, citată anterior (punctul 7).

54 – Hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 11.

55 – Ibidem.

56 – Hotărârea din 13 februarie 1985, Diatta (267/83, Rec., p. 567, punctul 17).

57 – Hotărârea din 11 iulie 2002, Carpenter (C‑60/00, Rec., p. I‑6279, punctul 38), Hotărârea MRAX, citată anterior, punctul 53, și Hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 26.

58 – Ex multis, Hotãrârea din 16 iulie 1992, Asociación Española de Banca Privada și alţii (C‑67/91, Rec., p. I‑4785, punctul 30).

59 – Hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 10, Hotărârea Carpenter, citată anterior, punctul 41, Hotărârea Akrich, citată anterior, punctul 58, și Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul (C‑540/03, Rec., p. I‑5769, punctul 52). Dreptul la respectarea vieţii de familie este menţionat de asemenea la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1, denumită în continuare „carta”).

60 – Hotărârile citate anterior Carpenter, punctul 42, Akrich, punctul 59, și Parlamentul European/Consiliul, punctul 53.

61 – Hotărârile citate anterior Comisia/Germania, punctul 10, și Baumbast și R, punctul 72.

62 – Hotărârea Parlamentul European/Consiliul, citată anterior, punctul 37.

63 – Ibidem, punctul 57.

64 – Ibidem. La rândul său, carta consacră, la articolul 24 alineatul (2), obligaţia autorităţilor publice și a instituţiilor private de a considera primordial, în toate actele privind copiii, interesul superior al copilului și, la articolul 24 alineatul (3), dreptul oricărui copil de a avea cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi.

65 – Sublinierea noastră.

66 – Aplicarea prin analogie a articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 ne pare mai adecvată decât simpla recurgere la principiul efectului util al articolului 39 CE și al articolului 1 din Regulamentul nr. 1612/68, având în vedere caracterul specific al primei dispoziţii și faptul că aceasta delimitează în mod clar cercul membrilor familiei cărora le atribuie un drept de ședere în statul membru gazdă.

67 – În Hotărârea din 19 octombrie 2004, Zhu și Chen (C‑200/02, Rec., p. I‑9925, punctele 45 și 46), Curtea a dedus dreptul de ședere în Regatul Unit al doamnei Chen, resortisantă chineză și mamă a unei resortisante irlandeze, Catherine, nu dintr‑o dispoziţie specifică a dreptului comunitar referitoare la reîntregirea familiei, ci în temeiul principiului efectului util al dispoziţiilor [articolul 18 CE și articolul 1 alineatul (1) din Directiva 90/364] care confereau fiicei un drept de ședere în acest stat membru. Un raţionament similar a fost efectuat de Curte în Hotărârea Baumbast și R., citată anterior, punctele 73-75, în care aceasta a dedus, în temeiul principiului efectului util, din dreptul de ședere al fiului, în sensul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68, în statul membru gazdă în scopul de a urma cursuri de învăţământ general, dreptul părintelui care îl întreţine în mod efectiv, oricare ar fi cetăţenia acestuia, de a locui cu copilul său, indiferent de faptul că, între timp, căsătoria părinţilor a fost desfiinţată sau că părintele cetăţean al Uniunii Europene nu mai este lucrător migrant în statul membru gazdă.

68 – În această privinţă, amintim că îi revine Curții să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului comunitar care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale (Hotărârea din 7 septembrie 2004, Trojani (C‑456/02, Rec., p. I‑7573, punctul 38 și jurisprudenţa citată).

69 – În schimb, guvernele ceh, german și al Regatului Unit s‑au exprimat în sens contrar.

70 – Hotărârea Martínez Sala, citată anterior, punctul 32 și jurisprudenţa citată.

71 – Hotărârea Baumbast și R, citată anterior, punctul 70 și jurisprudenţa citată, precum și Hotărârea din 24 septembrie 1998, Comisia/Franţa (C‑35/97, Rec., p. I‑5325, punctul 41).

72 – Utilizăm expresia „viaţă comună” în sens larg, care nu presupune în mod necesar coabitarea în aceeași locuinţă. Într‑adevăr, Curtea a precizat că „membrii familiei unui lucrător migrant, în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68, nu trebuie să locuiască în mod necesar în permanenţă cu acesta pentru a fi titulari ai unui drept de ședere în temeiul acestei dispoziţii” (Hotărârea Diatta, citată anterior, punctul 22).

73 – Hotărârea Singh, citată anterior, punctul 18 (sublinierea noastră).

74 – Hotărârea din 11 aprilie 2000, Kaba (C‑356/98, Rec., p. I‑2623, punctul 23).

75 – Hotărârea Antonissen, citată anterior, punctul 16. În același sens, Hotărârile citate anterior Tsiotras, punctul 13, și Comisia/Belgia, punctul 16.

76 – Hotărârile citate anterior Comisia/Belgia, punctul 17, și Collins, punctul 37.

77 – Hotărârea Antonissen, citată anterior, punctul 21. A se vedea de asemenea Hotărârile citate anterior Tsiotras, punctul 13, Comisia/Belgia, punctul 17, și Collins, punctul 37.

78 – Hotărârea Comisia/Belgia, citată anterior, punctul 18.

79 – Punctul 2.3.1.

80 – Rodière, P., „Libre circulation des personnes et citoyenneté européenne dans la jurisprudence de la Cour de justice”, în Revue trimestrielle de droit européen, 2006, vol. 42 (1), p. 163, în special p. 164.

81 – Hotărârile citate anterior Baumbast și R, punctul 84, Trojani, punctul 31, și Zhu și Chen, punctul 26.

82 – A se vedea Concluziile avocatului general La Pergola prezentate la 1 iulie 1997 în cauza Martínez Sala, citată anterior, și Concluziile avocatului general Cosmas prezentate la 16 martie 1999 în cauza Wijsenbeek (Hotărârea din 21 septembrie 1999, C‑378/97, Rec., p. I‑6207).

83 – Hotărârea Baumbast și R, citată anterior, punctul 86.

84 – Hotărârea Kaba, citată anterior, punctul 30, Hotărârea Baumbast și R, citată anterior, punctul 85, Hotărârea din 6 martie 2003, Kaba (C‑466/00, Rec., p. I‑2219, punctul 46), Hotărârea Trojani, citată anterior, punctul 32, și Hotărârea Zhu și Chen, citată anterior, punctul 26.

85 – Hotărârea din 23 martie 2006, Comisia/Belgia (C‑408/03, Rec., p. I‑2647, punctul 64).

86 – Ibidem, punctul 65.

87 – Ibidem, punctul 36.

88 – Ibidem, punctul 37.

89 – Hotărârea Zhu și Chen, citată anterior, punctul 30, și Hotărârea din 23 martie 2006, Comisia/Belgia, citată anterior, punctul 40.

90 – Punctul 2.4.

91 – Punctul 2.10.4.

Full & Egal Universal Law Academy