EUR-Lex -  62005CC0385 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 12 septembrie 20061(1)

Cauza C‑385/05

Confédération générale du travail (CGT),

Confédération française démocratique du travail (CFDT),

Confédération française de l’encadrement (CGC),

Confédération française des travailleurs chrétiens (CFTC),

Confédération générale du travail − Force ouvrière (CGT‑FO)

împotriva

Premier ministre,

Ministre de l’Emploi, de la Cohésion sociale et du Logement

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Conseil d’État (Franța)]

„Politică socială – Directivele 98/59/CE și 2002/14/CE – Concedieri colective – Informarea și consultarea lucrătorilor – Calcularea pragurilor lucrătorilor încadrați – Excluderea lucrătorilor aparținând unei anumite categorii de vârstă”

I –    Introducere

1.        Poate o reglementare națională de punere în aplicare a anumitor prevederi de dreptul muncii să excludă de la calcularea efectivelor întreprinderilor anumite categorii de lucrători, contrar dispozițiilor Directivei 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană(2) și ale Directivei 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective(3)?

2.        Acesta este, în esență, obiectul celor două întrebări adresate Curții de către Conseil d’État (Franța), ca urmare a unor acțiuni în anulare introduse de cinci sindicate franceze împotriva Ordonanței nr. 2005‑892 din 2 august 2005 privind modificarea regulilor de calculare a efectivelor întreprinderilor (denumită în continuare „Ordonanța nr. 2005‑892”)(4). Dorim să subliniem încă de la început că prezenta cauză oferă Curții ocazia de a interpreta pentru prima dată Directiva 2002/14, denumită uneori și directiva „Vilvoorde”(5).

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul comunitar

1.      Directiva 98/59

3.        Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 98/59 prevede că, în sensul acesteia:

„(a)      «concedieri colective» reprezintă concedierile efectuate de un angajator dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, în cazul în care, conform opțiunii statelor membre, numărul concedierilor este:

      

i)      fie, pentru o perioadă de 30 de zile:

–        de cel puțin 10 în unitățile care încadrează în mod normal mai mult de 20 și mai puțin de 100 de lucrători;

–        de cel puțin 10 % din numărul lucrătorilor în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 100, dar nu mai mult de 300 de lucrători;

–        de cel puțin 30 în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 300 de lucrători;

(ii)      fie, într‑o perioadă de 90 de zile, de cel puțin 20, indiferent de numărul lucrătorilor angajați în mod normal în unitățile respective;

(b)      «reprezentanții lucrătorilor» reprezintă reprezentanții lucrătorilor prevăzuți de legislațiile sau practicile statelor membre.

În scopul calculării numărului de concedieri prevăzut la litera (a) primul paragraf, încetarea contractului de muncă care se produce la inițiativa angajatorului dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, este asimilată concedierilor, cu condiția existenței a cel puțin cinci concedieri.”

4.        Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 98/59 prevede că „în cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, acesta inițiază în timp util consultări cu reprezentanții lucrătorilor pentru a ajunge la un acord”.

5.        În plus, potrivit articolului 3 din Directiva 98/59, angajatorul trebuie să notifice în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată. O copie a acestei notificări trebuie să fie comunicată reprezentanților lucrătorilor, care pot transmite astfel autorității publice competente eventualele observații.

2.      Directiva 2002/14

6.        Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2002/14 prevede că aceasta „are ca obiectiv instituirea unui cadru general de stabilire a cerințelor minime ale dreptului la informare și consultare a lucrătorilor în întreprinderile și unitățile din Comunitate”. [traducere neoficială]

7.        Articolul 2 litera (d) din Directiva 2002/14 prevede că „prin «salariat» se înțelege orice persoană care, în statul membru în cauză, este protejată ca lucrător în cadrul legislației naționale privind ocuparea forței de muncă și în conformitate cu practicile naționale”. [traducere neoficială]

8.        Articolul 3 din Directiva 2002/14 prevede:

„1.      Prezenta directivă se aplică, în conformitate cu opțiunea făcută de statele membre:

a)      întreprinderilor care încadrează cel puțin 50 de lucrători într‑un stat membru sau

b)      unităților care încadrează cel puțin 20 de lucrători într‑un stat membru.

Statele membre stabilesc metoda de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați.

[…]” [traducere neoficială]

9.        În această privință, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al directivei, cadrul general pe care îl instituie aceasta are ca scop în special „a evita orice constrângeri administrative, financiare sau juridice care ar împiedica crearea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii” și că, în acest sens, „domeniul de aplicare a prezentei directive trebuie restrâns, în conformitate cu opțiunea făcută de statele membre, la întreprinderile cu cel puțin 50 de lucrători sau unitățile care utilizează cel puțin 20 de lucrători”. [traducere neoficială]

10.      Articolul 4 din Directiva 2002/14 prevede că, în conformitate cu principiile enunțate la articolul 1 și fără a aduce atingere dispozițiilor și/sau practicilor în vigoare mai favorabile lucrătorilor, statele membre stabilesc modalitățile de exercitare a dreptului la informare și consultare la nivelul corespunzător.

11.      Articolul 9 alineatul (1) din aceeași directivă prevede că aceasta nu aduce atingere procedurilor specifice de informare și consultare prevăzute la articolul 2 din Directiva 98/59.

12.      În sfârșit, articolul 11 din Directiva 2002/14 prevede:

„(1)      Statele membre adoptă dispozițiile legale, de reglementare și administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive până la 23 martie 2005 sau se asigură că, cel târziu la această dată, partenerii sociali stabilesc dispozițiile necesare prin acord, statele membre fiind obligate să adopte orice dispoziție necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor impuse de prezenta directivă. Statele membre informează de îndată Comisia în acest sens.

[…]” [traducere neoficială]

B –    Legislația națională

13.      În temeiul articolului L. 421‑1 din Codul muncii francez (code du travail), în unitățile care încadrează cel puțin unsprezece lucrători, existența delegaților personalului este obligatorie.

14.      În plus, în temeiul articolelor L. 321‑1-L. 321‑17 din Codul muncii francez, dacă o întreprindere încadrează mai mult de zece lucrători, aceștia trebuie să fie consultați în cadrul procedurilor de concediere din motive economice.

15.      Înainte de adoptarea Ordonanței nr. 2005‑892, articolul L. 620‑10 din Codul muncii era formulat astfel:

„În vederea punerii în aplicare a prezentului cod, efectivele întreprinderii sunt calculate potrivit următoarelor dispoziții:

Salariații titulari ai unui contract pe perioadă nedeterminată cu normă întreagă și lucrătorii la domiciliu sunt luați în considerare în totalitate în efectivul întreprinderii.

Salariații titulari ai unui contract pe perioadă determinată, salariații titulari ai unui contract de muncă intermitent, lucrătorii detașați, inclusiv lucrătorii temporari, sunt luați în considerare în efectivul întreprinderii proporțional cu durata prezenței lor în cursul ultimelor douăsprezece luni. Cu toate acestea, salariații titulari ai unui contract pe perioadă determinată, salariații titulari ai unui contract de muncă temporară sau salariații detașați sunt excluși de la calcularea efectivelor atunci când înlocuiesc un salariat absent sau al cărui contract de muncă este suspendat.

Salariații încadrați cu contract de muncă cu timp parțial, indiferent de natura contractului lor de muncă, sunt luați în considerare prin împărțirea sumei totale a orarelor înscrise în contractele lor de muncă la timpul legal sau la timpul convențional de muncă.” [traducere neoficială]

16.      Prin articolul 1 din Ordonanța nr. 2005‑892, a fost introdus un nou paragraf în articolul L. 620‑10 din Codul muncii francez. Acest paragraf prevede:

„Salariatul angajat după data de 22 iunie 2005 și având mai puțin de douăzeci și șase de ani nu este luat în considerare, până la împlinirea vârstei de douăzeci și șase de ani, la calcularea efectivului personalului întreprinderii de care aparține, indiferent de natura contractului încheiat cu întreprinderea. Această prevedere nu poate avea ca efect desființarea unei instituții reprezentative a personalului sau a mandatului unui reprezentant al personalului. Dispozițiile prezentului paragraf sunt aplicabile până la 31 decembrie 2007.” [traducere neoficială]

III – Acțiunea principală și întrebările preliminare

17.      În vederea remedierii situației ocupării forței de muncă în Franța, primul‑ministru a prezentat Parlamentului, în declarația sa privind politica generală din 8 iunie 2005, un plan de urgență pentru ocuparea forței de muncă. Pentru ca aceste măsuri să poată intra în vigoare începând cu 1 septembrie 2005, guvernul a solicitat abilitarea pentru a legifera prin ordonanță.

18.      Astfel, prin articolul 1 din Legea nr. 2005‑846 din 26 iulie 2005, guvernul a fost autorizat să adopte prin ordonanță orice măsură privind în special „modificarea regulilor de calculare a efectivelor utilizate, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor referitoare la dreptul muncii sau a obligațiilor financiare impuse de alte reglementări, cu scopul de a favoriza, începând cu data de 22 iunie 2005, angajarea de către întreprinderi a salariaților în vârstă de mai puțin de 26 de ani”.

19.      La 2 august 2005, guvernul a adoptat Ordonanța nr. 2005‑892, prin articolul 1 din aceasta inserându‑se un paragraf suplimentar în articolul L. 620‑10 din Codul muncii francez, paragraf reprodus la punctul 16 de mai sus.

20.      Confédération générale du travail (CGT), Confédération française démocratique du travail (CFDT), Confédération française de l’encadrement (CGC), Confédération française des travailleurs chrétiens (CFTC) și Confédération générale du travail – Force ouvrière (CGT‑FO) au introdus acțiuni în anularea articolului 1 al Ordonanței nr. 2005‑892.

21.      În susținerea acestor acțiuni introduse la Conseil d’État, reclamantele au invocat în special un motiv întemeiat pe faptul că modificarea regulilor de calculare a efectivelor, astfel cum este prevăzută de Ordonanța nr. 2005‑892, ar fi contrară obiectivelor Directivelor 98/59 și 2002/14.

22.      Instanța de trimitere subliniază că, deși dispoziția atacată din Ordonanța nr. 2005‑892 nu are în mod direct ca efect excluderea aplicării normelor naționale de transpunere a Directivelor 98/58 și 2002/14 în ordinea juridică franceză, nu este mai puțin adevărat că, în ceea ce privește unitățile care încadrează mai mult de 20 de lucrători, dintre care mai puțin de 11 salariați sunt în vârstă de 26 de ani sau mai mult, aplicarea dispoziției în litigiu poate avea drept consecință scutirea angajatorului de anumite obligații care rezultă din cele două directive.

23.      Cu toate acestea, considerând că anumite îndoieli persistă în ceea ce privește interpretarea celor două directive, Conseil d’État a decis să suspende judecata și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1.      Având în vedere obiectivul Directivei 2002/14 […] care este, potrivit [alineatului] (1) al articolului 1, acela de a institui un cadru general de stabilire a cerințelor minime ale dreptului la informare și consultare a lucrătorilor în întreprinderile și unitățile din Comunitate, faptul că directiva încredințează statelor membre sarcina stabilirii metodei de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați trebuie interpretat în sensul că li se permite acestor state să ia în considerare în mod diferit anumite categorii de lucrători în vederea aplicării acestor praguri?

2.      În ce măsură Directiva [98/59] poate fi interpretată în sensul că autorizează un mecanism juridic având drept efect ca anumite unități care încadrează în mod obișnuit mai mult de douăzeci de lucrători să fie scutite, chiar dacă numai temporar, de obligația de a crea o structură de reprezentare a lucrătorilor în temeiul unor reguli de calculare a efectivelor care exclud luarea în considerare a anumitor categorii de salariați în vederea aplicării dispozițiilor privind organizarea acestei reprezentări?”

IV – Procedura în fața Curții

24.      Prin decizia de trimitere, instanța națională a solicitat Curții, în temeiul articolului 104a alineatul (1) din Regulamentul de procedură, soluționarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

25.      Președintele Curții a respins această cerere prin ordonanța din 21 noiembrie 2005.

26.      Reclamantele din acțiunea principală, guvernul francez și Comisia Comunităților Europene au prezentat Curții observații scrise, în conformitate cu articolul 20 din Statut. De asemenea, pledoariile acestor părți au fost ascultate în ședința din 7 iunie 2006.

V –    Analiza întrebărilor preliminare

A –    Cu privire la prima întrebare preliminară

1.      Observații prealabile

27.      Mai întâi, pentru a delimita corect problema semnalată de instanța de trimitere, trebuie subliniat, pe de o parte, că, astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat, Ordonanța nr. 2005‑892 nu stabilește nicio discriminare între salariați, indiferent dacă aceștia au mai mult sau mai puțin de douăzeci și șase de ani. Într‑adevăr, este evident că lucrătorii în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani nu pierd drepturile individuale dobândite în calitatea lor de lucrători, care este recunoscută de dreptul național.

28.      Cu toate acestea, și deși Ordonanța nr. 2005‑892 prevede că nu poate determina desființarea instituțiilor reprezentative ale lucrătorilor sau a unui mandat de reprezentant al personalului preexistente, drepturile susceptibile de a fi afectate de dispoziția în litigiu sunt acelea pe care le are colectivul de lucrători dintr‑o întreprindere sau dintr‑o unitate în temeiul Directivei 2002/14 în ceea ce privește informarea și consultarea care îi sunt datorate de către angajator. Într‑adevăr, astfel cum se va detalia în continuare, ansamblul lucrătorilor dintr‑o unitate sau dintr‑o întreprindere, iar nu numai cei în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani, este susceptibil de a fi eventual privat, în anumite împrejurări, de drepturile care decurg din Directiva 2002/14 prin punerea în aplicare a Ordonanței nr. 2005‑892.

29.      Apoi, considerăm utilă o precizare de ordin semantic în legătură cu întrebarea adresată de instanța de trimitere. Aceasta din urmă solicită Curții clarificări cu privire la o reglementare precum cea în discuție în acțiunea principală, care ar dispune „luarea în considerare în mod diferit a anumitor categorii de lucrători” în vederea aplicării pragurilor prevăzute de Directiva 2002/14. Or, această calificare nu ni se pare în întregime corectă. Ordonanța nr. 2005‑892 nu se interpretează, după părerea noastră, în sensul că ar dispune luarea în considerare în mod diferit a aceleiași categorii de persoane, și anume a lucrătorilor în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani. Într‑adevăr, din momentul în care lucrătorii vizați de Ordonanța nr. 2005‑892 împlinesc vârsta de douăzeci și șase de ani și sunt, așadar, luați în considerare la calcularea efectivului întreprinderii pentru a verifica dacă pragurile au fost depășite, aceștia nu mai aparțin, prin definiție, categoriei persoanelor în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani. Prin urmare, nu este vorba de luarea în considerare în mod „diferit” a categoriei lucrătorilor de mai puțin de douăzeci și șase de ani, ci mai degrabă de excluderea acestei categorii, pe perioada aplicării Ordonanței nr. 2005‑892, de la calcularea lucrătorilor care compun efectivul unei întreprinderi pentru a verifica dacă pragul fixat de legislația națională în aplicarea Directivei 2002/14 a fost depășit.

30.      De altfel, se observă că, atât în observațiile scrise, cât și în ședință, guvernul francez a menționat cu mai multe ocazii caracterul exclusiv al Ordonanței nr. 2005‑892 și faptul că a doua întrebare adresată de instanța de trimitere califică acest act ca o reglementare care stabilește „reguli de calculare a efectivului care exclud luarea în considerare” a categoriei lucrătorilor în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani.

31.      În consecință, propunem Curții să reformuleze prima întrebare adresată de instanța de trimitere, astfel încât aceasta să se refere la problema de a afla dacă, având în vedere scopul Directivei 2002/14, articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din aceasta trebuie să fie interpretat în sensul că prerogativa recunoscută statelor membre de a „stabil[i] metoda de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați” include și capacitatea de a exclude, inclusiv în mod temporar, o întreagă categorie de lucrători (în speță, aceia în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani).

32.      În această privință, trebuie semnalat că reclamantele din acțiunea principală – care au prezentat observații comune Curții – și Comisia propun să se răspundă negativ la această întrebare.

33.      Guvernul francez, dimpotrivă, consideră că articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14 îl autorizează să excludă în mod temporar o întreagă categorie de lucrători în măsura în care această excludere este justificată de obiective de interes general și necesară, precum și proporțională cu respectivele obiective urmărite. Guvernul francez consideră că aceste condiții ar fi în mod vădit îndeplinite în speță, întrucât:

–        obiectivul urmărit de Ordonanța nr. 2005‑892, și anume lupta împotriva șomajului tinerilor, este compatibil cu obiectivul enunțat de cel de al nouăsprezecelea considerent al Directivei 2002/14, precum și cu încercarea de a atinge un nivel ridicat al ocupării forței de muncă în Comunitate;

–        măsura, fiind de aplicare limitată în timp, este proporțională în raport cu obiectivul urmărit;

–        impactul dispoziției în litigiu se limitează numai la întreprinderile care încadrează cel mult douăzeci de lucrători, dintre care mai puțin de unsprezece sunt în vârstă de mai mult de douăzeci și șase de ani;

–        aplicarea dispoziției în litigiu nu ar putea avea drept consecință desființarea unei instituții reprezentative a personalului sau a unui mandat de reprezentant al personalului preexistente.

34.      În lumina acestor observații și precizări preliminare, considerăm, în ceea ce ne privește, că răspunsul care trebuie să fie dat la prima întrebare adresată de instanța de trimitere poate fi găsit prin determinarea domeniului de aplicare a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2002/14, care, la al doilea paragraf, încredințează statelor membre sarcina de a stabili „metoda de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați”. Această analiză va fi dezvoltată în continuare.

2.      Cu privire la domeniul de aplicare a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2002/14

35.      Trebuie amintit faptul că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14, entitățile prevăzute de aceasta în legătură cu care statele membre trebuie să introducă modalități de informare și consultare a lucrătorilor sunt, la alegere, fie întreprinderile care încadrează într‑un stat membru cel puțin 50 de lucrători, fie unitățile care încadrează cel puțin 20 de lucrători. Odată făcută această alegere, directiva respectivă permite statelor membre să mențină sau să adopte dispoziții de drept național mai favorabile lucrătorilor.

36.      În această privință, amintim de asemenea că, astfel cum rezultă din dispozițiile Codului muncii francez citate anterior, Republica Franceză a ales cea de a doua alternativă a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14, coborând, în același timp, pragul începând de la care se impune obligația de informare și consultare a lucrătorilor la unitățile care încadrează cel puțin unsprezece lucrători.

37.      Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14, în măsura în care se referă la praguri de „lucrători”, trebuie, în opinia noastră, să fie interpretat în coroborare cu articolul 2 litera (d) din această directivă, care precizează ceea ce trebuie înțeles prin termenul „salariat” în sensul directivei respective. Potrivit acestei dispoziții, este vorba despre „orice persoană care, în statul membru în cauză, este protejată ca lucrător în cadrul legislației naționale privind ocuparea forței de muncă și în conformitate cu practicile naționale”.

38.      Or, în sensul Directivei 2002/14, din momentul în care o persoană corespunde definiției prevăzute la articolul 2 litera (d), cu alte cuvinte din momentul în care este protejată în calitate de salariat în cadrul național, această persoană trebuie în mod obligatoriu să fie luată în considerare la calcularea lucrătorilor, în vederea aplicării pragurilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14. În consecință, această persoană trebuie, ca urmare chiar a calității sale de salariat, în sensul directivei, să fie inclusă în calculul lucrătorilor care compun efectivul unității sau întreprinderii în cauză în vederea aplicării pragurilor prevăzute de acest act.

39.      În litigiul din acțiunea principală, este evident că lucrătorii vizați de articolul 1 din Ordonanța nr. 2005‑892 sunt protejați, ca atare, de legislația franceză a muncii. În consecință, din interpretarea articolului 3 alineatul (1) primul paragraf coroborat cu articolul 2 litera (d) din Directiva 2002/14 rezultă că lucrătorii vizați de articolul 1 din ordonanța respectivă ar trebui să fie luați în considerare între lucrătorii încadrați de unitățile situate în Franța în vederea aplicării pragului relevant de lucrători prevăzut de Directiva 2002/14.

40.      Dorim să subliniem că Directiva 2002/14 nu acordă statelor membre nicio posibilitate de derogare de la aceste dispoziții, cu excepția aceleia prevăzute la articolul 3 alineatul (3) referitoare la echipajele vaselor maritime, care nu este relevantă în litigiul din acțiunea principală.

41.      Acestea fiind spuse, trebuie totuși să se verifice dacă, astfel cum susține guvernul francez, al doilea paragraf al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2002/14 conferă statelor membre posibilitatea, precum aceea prevăzută de legislația în cauză în acțiunea principală, de a exclude o întreagă categorie de lucrători de la calcularea efectivelor unităților în vederea aplicării pragului relevant de lucrători prevăzut de directiva menționată.

42.      Al doilea paragraf al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2002/14 atribuie statelor membre sarcina de a stabili „metoda de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați”.

43.      În această privință, dorim să subliniem că această dispoziție transferă statelor membre numai sarcina stabilirii „metodei de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați”, iar nu prerogativa definirii acestei sintagme.

44.      Într‑adevăr, avem convingerea că Directiva 2002/14 nu a intenționat să lase statelor membre prerogativa definirii acestei sintagme. Trebuie amintit că secvența de frază citată la punctul precedent face parte din articolul care definește „domeniul de aplicare” a directivei respective, care nu poate fi lăsat la discreția dreptului statelor membre. Exigențele aplicării uniforme a dreptului comunitar trebuie, așadar, să determine interpretarea autonomă și uniformă a textului acestei dispoziții în întreaga Comunitate, interpretare care trebuie să fie realizată luând în considerare contextul dispoziției și obiectivul urmărit de reglementarea în cauză(6).

45.      În general, trebuie să se admită că domeniul de aplicare a sintagmei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14 nu pare foarte clar. De altfel, caracterul puțin explicit al sintagmei prevăzute de această dispoziție se află la originea primei întrebări puse de instanța de trimitere.

46.      Într‑adevăr, de vreme ce, referindu‑se la „metoda de calculare a pragurilor”, această dispoziție pare să se raporteze doar la ceea ce am putea numi „reguli de prag”, adică modalitățile de calculare a perioadei de referință luate în considerare pentru depășirea pragurilor (spre exemplu, un anumit moment, o perioadă de activitate de mai multe luni sau de mai mulți ani sau o medie pe mai multe luni sau pe mai mulți ani de activitate), am putea sugera de asemenea, precum reclamantele din acțiunea principală și Comisia, că această sintagmă vizează și metoda de calculare a efectivului unității (adică regulile referitoare la modalitățile de numărare a lucrătorilor care au încheiat cu unitatea diferite tipuri de contracte de muncă, precum, în special, contractele de muncă cu timp parțial sau pe perioadă determinată), întrucât pragul se exprimă în raport cu un număr dat de lucrători. În precizările ce urmează, aceste din urmă reguli sunt denumite, pentru ușurința limbajului, „reguli de ajustare”.

47.      Examinarea tuturor versiunilor lingvistice ale articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14 nu aduce mai multe clarificări în ceea ce privește domeniul exact de aplicare a expresiei conținute de această dispoziție, deoarece marea majoritate a acestor versiuni se referă la „praguri” de lucrători încadrați(7), în timp ce unele dintre acestea vizează „numărul” de lucrători încadrați(8). Mai mult, întrucât din lucrările pregătitoare ale directivei nu transpare în mod clar intenția autorilor cu privire la domeniul de aplicare a expresiei în cauză(9), acestea nu pot furniza indicații utile suplimentare cu privire la interpretarea care trebuie să fie dată aceastei sintagme(10).

48.      Cu toate acestea, apreciem că domeniul de aplicare a articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14 poate fi dedus din obiectivul logic care a condus la inserarea acestuia.

49.      În această privință, trebuie să se pornească de la următoarea constatare: pragurile alternative prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14 nu pot fi aplicate în mod concret decât dacă sunt prevăzute „reguli de prag” și „reguli de ajustare”. Într‑adevăr, fără adoptarea acestui tip de reguli, unitățile și întreprinderile vizate de directivă se află în imposibilitatea de a determina când și dacă depășesc pragurile de lucrători prevăzute chiar de această directivă.

50.      În fața acestei constatări, legiuitorul comunitar dispunea de trei opțiuni.

51.      Prima opțiune ar fi fost aceea de stabilire a „regulilor de prag” și a „regulilor de ajustare” printr‑o dispoziție chiar a Directivei 2002/14. Dreptul social comunitar oferă, de altfel, o ilustrare cel puțin parțială a unei directive în acest sens(11).

52.      Cea de a doua opțiune ar fi putut consta în a nu se prevedea nicio dispoziție în textul Directivei 2002/14, tăcerea acesteia însemnând că statele membre ar fi păstrat implicit, în temeiul competenței reziduale a acestora, dreptul de a adopta aceste două tipuri de reguli, pentru a putea garanta aplicarea concretă a dispozițiilor directivei. Astfel cum vom arăta în cadrul răspunsului care sugerăm să fie dat la cea de a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, acesta este cazul Directivei 98/59.

53.      Soluția reținută de Directiva 2002/14 corespunde celei de a treia opțiuni oferite legiuitorului comunitar: neconsiderând posibilă sau pratică stabilirea unor „reguli de prag” și a unor „reguli de ajustare” chiar prin directivă, acesta a conferit explicit statelor membre sarcina de a adopta aceste măsuri(12).

54.      Indiferent de alegerea efectuată de Directiva 2002/14, este foarte clar că obiectivul logic care conduce la necesitatea de a adopta „reguli de prag” și „reguli de ajustare” este acela de a asigura, într-un mod simplu, dar esențial, aplicarea concretă a pragurilor prevăzute de directivă și, în consecință, de a asigura aplicarea acesteia din urmă.

55.      Or, a recunoaște statelor membre competența de a stabili modalitățile de aplicare a unui prag de lucrători nu înseamnă a le autoriza, astfel cum sugerează de fapt guvernul francez, să determine care lucrători pot fi incluși în „baza” de calcul a pragului de lucrători, excluzând din această bază de calcul o întreagă categorie a acestora.

56.      În opinia noastră, rezultă că articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14 nu poate fi interpretat în sensul că permite unui stat membru să excludă aplicarea chiar a dispozițiilor acestei directive, sustrăgând o întreagă categorie de lucrători de la calcularea lucrătorilor încadrați în unitățile care intră în domeniul de aplicare a acestei directive în vederea aplicării pragului de douăzeci de lucrători prevăzut de aceasta.

57.      Această apreciere este valabilă a fortiori atunci când, astfel cum este cazul reglementării în cauză în acțiunea principală, criteriul în temeiul căruia respectivii lucrători sunt excluși de la acest calcul se bazează pe un element total străin de dimensiunea reală a unității în cauză.

58.      Desigur, nu este vorba despre admiterea faptului că un stat membru ar fi îndreptățit să excludă anumiți lucrători, în sensul Directivei 2002/14 – și protejați, așadar, ca atare, în temeiul dreptului național –, de la calcularea efectivului unei unități în temeiul unui criteriu care ar fi legat de timpul de muncă petrecut în această unitate. Într‑adevăr, inclusiv în această ipoteză, rămâne aplicabil principiul conform căruia orice lucrător, în sensul Directivei 2002/14, trebuie luat în considerare la calcularea lucrătorilor încadrați, în vederea aplicării directivei.

59.      Cu toate acestea, referirea la dimensiunea reală a unității urmărește explicarea motivului pentru care o „regulă de ajustare” a lucrătorilor, în special în funcție de timpul de lucru petrecut în unitatea în cauză, poate fi considerată ca fiind inclusă în domeniul de aplicare a articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14. Într‑adevăr, în absența unei astfel de reguli de ajustare, orice lucrător, indiferent de timpul petrecut în unitate, ar trebui să fie luat în calcul ca un element pentru a verifica dacă pragul de douăzeci de lucrători prevăzut de directivă a fost depășit. Or, o astfel de situație poate avea drept consecință ca unități având o dimensiune reală inferioară pragului prevăzut de directivă să fie totuși obligate să introducă modalitățile de informare și consultare a lucrătorilor prevăzute de aceasta. Fără a aduce atingere posibilității de alegere oferite statelor membre de a adopta măsuri mai favorabile lucrătorilor, dreptul acordat statelor membre de a adopta „reguli de ajustare” face parte din obiectivul, amintit de al nouăsprezecelea considerent al Directivei 2002/14, conform căruia pragurile prevăzute de acest act au fost fixate în scopul de a evita orice constrângeri asupra dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Problema este, așadar, aceea de a recunoaște în mod explicit, în cadrul interpretării propuse mai sus a celui de al doilea paragraf al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2002/14, faptul că statele membre rămân competente în ceea ce privește adoptarea „regulilor de ajustare” a lucrătorilor, în funcție de dimensiunea reală a unității (sau a întreprinderii). De asemenea, dorim să subliniem că această interpretare a dispoziției în cauză ar permite examinarea caracterului eventual disproporționat al unei „reguli de ajustare” a lucrătorilor adoptată de un stat membru(13).

60.      Dincolo de această scurtă digresiune, nu este mai puțin adevărat că o reglementare precum cea în cauză în acțiunea principală, care nu se încadrează nici în categoria „regulilor de prag”, nici în cea a „regulilor de ajustare” și care nu urmărește să permită aplicarea concretă a pragului relevant de lucrători prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14, nu intră în domeniul de aplicare a celui de al doilea paragraf al acestui articol din directivă și se dovedește contrar acesteia din urmă.

61.      Această concluzie nu poate fi pusă la îndoială de cele două argumente principale prezentate de guvernul francez, potrivit cărora, pe de o parte, obiectivul urmărit de legiuitorul francez, de încurajare a întreprinderilor mici și mijlocii, prin reducerea sarcinilor care revin acestora, să angajeze un număr mai mare de persoane în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani, ar fi compatibil cu obiectivul Directivei 2002/14 și, pe de altă parte, situațiile concrete în care aplicarea articolului 1 din Ordonanța nr. 2005‑892 ar putea să priveze lucrătorii de drepturile conferite de directivă ar fi rare.

62.      În ceea ce privește primul argument și în măsura în care obiectivul invocat de guvernul francez se raportează, în esență, la lupta împotriva șomajului persoanelor în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani, deși este adevărat că Directiva 2002/14 nu se opune acestui obiectiv lăudabil, nu este mai puțin adevărat că statul membru este în continuare obligat să respecte în totalitate dispozițiile acestui act.

63.      În măsura în care obiectivul invocat de guvernul francez se raportează mai degrabă la reducerea sarcinilor care revin întreprinderilor mici și mijlocii, trebuie subliniat că, prin fixarea pragurilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2002/14, aceasta deja urmărește obiectivul invocat de guvernul francez: al nouăsprezecelea considerent al Directivei 2002/14 îl amintește în mod clar atunci când precizează cadrul general instituit de directivă, care are în special „scopul […] de a evita orice constrângeri administrative, financiare sau juridice care ar împiedica crearea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii” și că, pentru aceasta, „domeniul de aplicare a prezentei directive trebuie restrâns, în conformitate cu opțiunea făcută de statele membre, la întreprinderile cu cel puțin 50 de lucrători sau unitățile care utilizează cel puțin 20 de lucrători”. Mai mult, trebuie arătat că Ordonanța nr. 2005‑892 nu se aplică numai întreprinderilor mici și mijlocii, ci tuturor unităților situate pe teritoriul francez. În plus, faptul că, în Franța, astfel cum a susținut guvernul francez în cadrul ședinței, numeroase sarcini impuse întreprinderilor, precum plata unor cotizații patronale mai ridicate sau adoptarea unor regulamente interioare, sunt subordonate depășirii pragurilor efectivelor, intră în exclusivitate în domeniul de aplicare a dispozițiilor de drept național și, în orice caz, nu pot exonera acest stat membru de obligația de a respecta pe deplin prevederile Directivei 2002/14.

64.      În ceea ce privește cel de al doilea argument, apreciem mai întâi că interpretarea obiectivă a unei reguli de drept se adaptează cu greu unui raționament bazat pe probabilități, precum cel propus de guvernul francez.

65.      Apoi, trebuie amintit că, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2002/14, statele membre trebuie să adopte „orice dispoziție necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor impuse de prezenta directivă”. Or, chiar dacă presupunem, astfel cum susține guvernul francez, că aplicarea Ordonanței nr. 2005‑892 nu se îndepărtează de exigențele minime de informare și consultare a lucrătorilor, prevăzute de directiva respectivă, decât în situații bine stabilite(14), nu este mai puțin adevărat că statul francez, prin excluderea categoriei lucrătorilor în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani de la calcularea efectivelor unităților, nu mai este în totalitate în măsură, chiar dacă numai temporar, să garanteze că toate unitățile situate pe teritoriu francez și care intră în domeniul de aplicare a Directivei 2002/14 sunt în măsură să permită informarea și consultarea lucrătorilor pe care îi încadrează.

66.      În sfârșit, dacă ar fi reținută interpretarea guvernului francez, statele membre ar putea, mâine, spre exemplu, să dorească excluderea de la calcularea efectivului unei întreprinderi diverse categorii de lucrători, precum lucrătorii cu timp parțial, cei în vârstă de mai mult de cincizeci de ani sau lucrătorii care prezintă un anumit tip de handicap. Este evident că o eventuală excludere cumulativă a unor categorii întregi de lucrători de către statele membre ar reduce în mod considerabil, în cele din urmă, situațiile în care întreprinderile și unitățile care intră în domeniul de aplicare a Directivei 2002/14 ar trebui să faciliteze exercitarea drepturilor de informare și consultare a lucrătorilor prevăzuți de această directivă și ar aduce atingere aplicării uniforme a dispozițiilor acestui text în Comunitate.

67.      Având în vedere considerentele de mai sus, propunem să se răspundă negativ la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, respectiv că, având în vedere finalitatea Directivei 2002/14, faptul de a conferi statelor membre prerogativa stabilirii metodei de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați, în temeiul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din această directivă, nu poate fi interpretat în sensul că acesta permite statelor membre să procedeze la excluderea temporară a anumitor categorii de lucrători în vederea aplicării acestor praguri.

B –    Cu privire la a doua întrebare preliminară

68.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să precizeze dacă și în ce măsură Directiva 98/59 autorizează adoptarea unei măsuri naționale care are drept efect ca anumite unități care încadrează în mod obișnuit mai mult de douăzeci de lucrători să fie scutite, chiar dacă numai temporar, de obligația de a crea o structură de reprezentare a lucrătorilor în temeiul unor reguli de calculare a efectivelor care exclud luarea în considerare a anumitor categorii de salariați în vederea aplicării dispozițiilor privind organizarea acestei reprezentări.

69.      Directiva 98/59 reproduce Directiva 75/129/CEE a Consiliului din 17 februarie 1975 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective(15), astfel cum a fost modificată.

70.      Directiva 98/59 are ca obiectiv esențial să garanteze lucrătorilor din cadrul Comunității, prin intermediul unor reguli comune de instituire a unor proceduri reglementate de consultare și de concediere colectivă, ca reprezentanții lucrătorilor(16) să fie informați și consultați în timp util de către angajatorul care intenționează să procedeze la o concediere colectivă. Domeniul de aplicare ratione personae a acestei obligații a angajatorului este limitat totuși la unitățile care corespund pragurilor stabilite de Directiva 98/59(17). Aceste praguri au în vedere, pe de o parte, efectivele unităților, și anume ale unităților cu mai puțin de douăzeci de lucrători, și, pe de altă parte, numărul de lucrători vizați de concedierea colectivă în cadrul acestor unități, potrivit articolului 1 din Directiva 98/59. Deși, contrar celor sugerate de instanța de trimitere, directiva respectivă nu impune, cel puțin în mod direct și formal, crearea unei structuri de reprezentare a lucrătorilor, aceasta implică totuși, ca o condiție prealabilă informării și consultării reprezentanților lucrătorilor în cadrul concedierilor colective, ca statele membre să adopte măsurile necesare pentru a asigura desemnarea acestor reprezentanți.

71.      Reiese din observațiile părților cu privire la prezenta cauză că Ordonanța nr. 2005‑892 nu afectează calcularea numărului de lucrători a căror concediere se are în vedere. Astfel cum am semnalat deja, această ordonanță precizează de asemenea că nu poate determina desființarea instituțiilor reprezentative ale lucrătorilor sau a unui mandat de reprezentant al personalului preexistente.

72.      Astfel cum am subliniat deja în cadrul observațiilor cu privire la prima întrebare adresată de Conseil d’État, Ordonanța nr. 2005‑892 afectează totuși calculul lucrătorilor unității prin faptul că exclude temporar de la acest calcul lucrătorii în vârstă de mai puțin de douăzeci și șase de ani.

73.      Deși, în Franța, potrivit articolului L. 321‑1 și următoarelor din Codul muncii, consultarea lucrătorilor în cazul aplicării unei proceduri de concediere din motive economice trebuie instituită atunci când întreprinderea încadrează mai mult de zece lucrători(18), nu este mai puțin adevărat că rezultatul pe care îl poate determina Ordonanța nr. 2005‑892 ar putea fi privarea lucrătorilor de drepturile conferite de Directiva 98/59 în cazul în care unitatea respectivă încadrează mai mult de douăzeci de lucrători – și depășește, așadar, pragul de douăzeci de lucrători prevăzut de directiva respectivă, indiferent de vârsta acestora –, dar are mai puțin de unsprezece lucrători în vârstă de peste douăzeci și șase de ani, în temeiul regulilor prevăzute de Codul muncii francez și de articolul 1 al Ordonanței nr. 2005‑892.

74.      Într‑adevăr, în această situație, unitatea în cauză fiind scutită de obligația de a organiza desemnarea unor reprezentanți ai personalului, nu ar exista niciun reprezentant al lucrătorilor care să fie informat și consultat anterior concedierii colective preconizate, contrar protecției acordate lucrătorilor de Directiva 98/59.

75.      Se observă că Directiva 98/59, spre deosebire de Directiva 2002/14, nu definește noțiunea de lucrător și nu conține o dispoziție similară articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14.

76.      În observațiile scrise și în ședință, părțile au dezbătut problema dacă dispozițiile Directivei 2002/14, care, reamintim, stabilește un cadru general de informare și consultare a lucrătorilor, sunt sau nu de natură a clarifica dispozițiile Directivei 98/59 sau chiar de a acoperi eventualele lacune, în special în ceea ce privește definirea noțiunii de lucrător și eventuala aplicare, prin analogie, a articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14.

77.      Reclamantele din acțiunea principală și guvernul francez au sugerat un răspuns afirmativ la această problemă.

78.      În cadrul ședinței, Comisia s‑a opus ferm extinderii propuse de către celelalte părți în prezenta cauză. Comisia a subliniat în special că cele două directive în discuție au temeiuri juridice diferite, Directiva 98/59, care se întemeiază pe fostul articol 100 din Tratatul CE (devenit articolul 94 CE), lăsând o marjă de apreciere mult mai mică statelor membre decât dispozițiile Directivei 2002/14, care are ca temei juridic articolul 137 alineatul (2) CE. Comisia a arătat totodată că motive de natură cronologică și referitoare la autonomia domeniului de aplicare a fiecăreia dintre aceste directive, astfel cum este ilustrată de articolul 9 din Directiva 2002/14, se opun de asemenea abordării sugerate de celelalte părți în prezenta cauză.

79.      Deși argumentul întemeiat pe articolul 9 din Directiva 2002/14 nu este deosebit de convingător, având în vedere că această dispoziție nu vizează decât relațiile pe care le are Directiva 2002/14 cu articolul 2 din Directiva 98/59, iar nu cu celelalte dispoziții ale acesteia din urmă, nu suntem, în schimb, insensibili la celelalte obiecții formulate de Comisie, chiar și numai pentru că este puțin hazardat să se dorească interpretarea, în mod automat, a dispozițiilor unui act în lumina altui act, care a fost adoptat la aproape patru ani după primul.

80.      O ilustrare a dificultății și a caracterului periculos al demersului propus de reclamantele din acțiunea principală și de guvernul francez rezidă în compararea noțiunilor de „unitate”, ambele utilizate de Directivele 98/59 și 2002/14. În absența unei definiții a acestei noțiuni în cuprinsul Directivei 98/59, Curtea a declarat, în hotărârea Rockfon, citată anterior, că termenul „unitate”, în sensul acestei directive, nu poate fi definit prin referire la legislațiile statelor membre și trebuie să fie interpretat ca desemnând, în funcție de împrejurări, unitatea căreia îi sunt afectați lucrătorii vizați de concediere pentru a‑și îndeplini îndatoririle, indiferent dacă unitatea în cauză dispune de o conducere care poate efectua în mod independent concedieri colective(19). În schimb, se observă că Directiva 2002/14, precizând la articolul 2 litera (b) că termenul „unitate” înseamnă „o unitate de exploatare definită în conformitate cu legislația și practicile naționale […] în care se desfășoară o activitate economică în mod continuu cu resurse umane și materiale”, a optat pentru un înțeles diferit al acestei noțiuni, făcând trimitere în mod expres la legislația și practicile statelor membre.

81.      Desigur, acest exemplu nu înseamnă că ar fi imposibil, în cadrul Directivei 98/59, să se definească noțiunea de „lucrător” în mod identic cu definiția reținută în Directiva 2002/14. În plus, în ceea ce privește pragul de douăzeci de lucrători, prevăzut de Directiva 98/59, statele membre au fost nevoite, în pofida tăcerii acestui text, să introducă „reguli de prag” și „reguli de ajustare”, după modelul celor la care se referă articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14, în scopul asigurării aplicării efective a Directivei 98/59.

82.      Cu toate acestea, noțiunile prevăzute de Directiva 2002/14 nu se pot extinde la Directiva 98/59, mai ales în absența unor elemente clare care să indice că aceasta a fost intenția exprimată de autorii Directivei 2002/14.

83.      În plus, credem că, dintr‑un punct de vedere mai pragmatic, Curtea poate foarte bine să dea instanței de trimitere un răspuns util fără a trebui să se pronunțe asupra dezbaterii părților cu privire la relațiile dintre Directiva 2002/14 și Directiva 98/59.

84.      Într‑adevăr, chiar dacă s‑ar considera că ar fi posibilă extinderea la Directiva 98/59 a noțiunii de „lucrător” și a sintagmei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/14, astfel cum am propus să fie interpretate mai sus, această extindere nu ar schimba cu nimic răspunsul care trebuie dat celei de a doua întrebări adresate de instanța de trimitere.

85.      Atât în acest caz, cât și în cazul refuzului de a interpreta Directiva 98/59 în lumina Directivei 2002/14, o reglementare precum cea din acțiunea principală este, în opinia noastră, contrară Directivei 98/59. Într‑adevăr, sustrăgând o întreagă categorie de lucrători de la calcularea pragului de douăzeci de lucrători, o reglementare precum cea din acțiunea principală ar permite anumitor unități să se sustragă de la obligația impusă de Directiva 98/59 de respectare a procedurilor de protejare a lucrătorilor. O astfel de reglementare ar fi, așadar, susceptibilă de a priva anumite grupuri de lucrători de dreptul de a fi informați și ascultați, care le revine de regulă în temeiul acestui act(20), deși Directiva 98/59 nu admite nicio excepție în temeiul căreia statele membre să poată aduce atingere obligației de informare și consultare a reprezentanților lucrătorilor pe care o garantează(21).

VI – Concluzie

86.      În lumina considerentelor care precedă, propunem Curții să se pronunțe asupra întrebărilor preliminare adresate de Conseil d’État în prezenta cauză după cum urmează:

„1)      Având în vedere finalitatea Directivei 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană, faptul de a conferi statelor membre prerogativa stabilirii metodei de calculare a pragurilor lucrătorilor încadrați, în temeiul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din această directivă, nu poate fi interpretat în sensul că acesta permite statelor membre să procedeze la excluderea temporară a anumitor categorii de lucrători în vederea aplicării acestor praguri.

2)      Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective trebuie interpretată în sensul că se opune unei măsuri naționale având drept efect ca anumite unități care încadrează în mod obișnuit mai mult de douăzeci de lucrători să fie scutite, chiar dacă numai temporar, de obligația de a asigura reprezentarea lucrătorilor în temeiul unor reguli de calculare a efectivelor care exclud luarea în considerare a anumitor categorii de lucrători în vederea aplicării dispozițiilor privind organizarea acestei reprezentări.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – JO L 80, p. 29.

3 – JO L 225, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 95.

4 – JORF din 3 august 2005, p. 12687.

5 – Prin referire la acest oraș din suburbia bruxeleză, pe teritoriul căruia a fost închisă, în iulie 1997, uzina de asamblare de automobile a întreprinderii Renault. Această închidere a provocat un val de reacții fără precedent în Europa și a fost, printre altele, la originea, începând din 1998, a adoptării de către Comisie a propunerii de directivă de stabilire a unui cadru general de informare şi consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană (JO 1999, C 2, p. 3).

6 – A se vedea în acest sens hotărârea din 27 ianuarie 2005, Junk (C‑188/03, Rec., p. I‑885, punctul 29 și jurisprudența citată).

7 – Este cazul versiunilor germană („Schwelle”), engleză („threshold”), daneză („taesklerne”), greacă („ορίων”), italiană („soglie”), letonă („sliekšņi”), malteză („tal‑limiti”), poloneză („progu”), portugheză („limiares”), slovacă („limitu”), slovenă („praga”) și suedeză („tröskel”).

8

 – Precum, spre exemplu, versiunile spaniolă („número”), finlandeză („määrä”) și olandeză („aantal”).

9 – Se știe că expresia prevăzută de articolul 3 alineatul (1) paragraful al doilea din Directiva 2002/14 a apărut în propunerea modificată a Comisiei din 23 mai 2001 [COM (2001) 296 final] ca urmare a amendamentelor propuse de Parlamentul European, fără să fie dată totuși vreo explicație cu privire la terminologia utilizată.

10 – A se vedea în acest sens hotărârea din 1 iunie 1961, Simon/Curtea de Justiție (15/60, Rec., p. 223), și hotărârea din 31 martie 1998, Franța și alţii/Comisia (C‑68/94 și C‑30/95, Rec., p. I‑1375, punctul 167).

11 – Este vorba despre articolul 2 alineatul (2) din Directiva 94/45/CE a Consiliului din 22 septembrie 1994 privind instituirea unui comitet european de întreprindere sau a unei proceduri de informare şi consultare a lucrătorilor în întreprinderile şi grupurile de întreprinderi de dimensiune comunitară (JO L 254, p. 64, Ediție specială, 05/vol. 03, p. 107), care precizează că pragurile efectivelor prevăzute de respectiva directivă sunt fixate în funcție de numărul mediu de lucrători, inclusiv lucrătorii cu timp parțial, încadrați în muncă în ultimii doi ani, calculat în conformitate cu legislația și/sau practica națională.

12 – Dreptul comunitar oferă și un alt exemplu în acest sens, acela al Directivei 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UCIPE şi CEIP (JO L 170, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 05, p. 129), a cărei dispoziție relevantă este, fără îndoială, formulată într-un mod mai explicit. Clauza 7 din acordul‑cadru prevede, într‑adevăr, că lucrătorii pe durată determinată trebuie luaţi în considerare în calcularea pragurilor (în special a celor prevăzute în legislația comunitară) și conferă statelor membre sarcina de a defini modalitățile de aplicare a acestui calcul. Se constată că, în fața Conseil d’État, reclamantele din acțiunea principală nu au invocat această directivă în susținerea acțiunii formulate împotriva Ordonanței nr. 2005‑892, în măsura în care aceasta din urmă se aplică lucrătorilor pe durată determinată de mai puțin de douăzeci și șase de ani.

13 – Pentru a ilustra această observație, avem în vedere o regulă națională care, în cadrul calculării efectivului unei unități, ar dispune, spre exemplu, că douăzeci de lucrători cu jumătate de normă echivalează, în vederea aplicării pragului de douăzeci de lucrători prevăzut de directivă, cu un singur lucrător cu normă întreagă. O astfel de regulă ar fi, după părerea noastră, în mod clar disproporționată.

14 – Și anume, în situațiile în care unitățile în cauză ar încadra un număr de lucrători care, indiferent de vârstă, ar fi egal sau superior pragului de douăzeci de lucrători prevăzut de directivă, dând astfel naștere, în mod normal, drepturilor conferite de acest text, dar care, în același timp, ar încadra mai puțin de unsprezece salariați cu vârste mai mari de douăzeci și șase de ani (nedepășind pragul, conform interpretării Codului muncii francez, coroborat cu articolul 1 din Ordonanța nr. 2005‑892).

15 – JO L 48, p. 29. Primul considerent al Directivei 98/59 arată că „din motive de claritate şi raţionalitate, este necesară codificarea Directivei 75/129/CEE […]”.

16 – Articolul 1 litera (b) din Directiva 98/59 definește „reprezentanţii lucrătorilor” ca fiind „reprezentanţii lucrătorilor prevăzuți de legislațiile sau practicile statelor membre”.

17 – Se observă că directiva respectivă nu definește ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „unitate” în vederea aplicării acestui act, nici nu definește noțiunea de „angajator” și nu indică momentul în care survine „concedierea”, aceste noțiuni făcând totuși obiectul unor clarificări din partea Curții, respectiv, în hotărârea din 7 decembrie 2005, Rockfon (C‑449/93, Rec., p. I‑4291), în hotărârea din 16 octombrie 2003, Comisia/Italia (C‑32/02, Rec., p. I‑12063), și în hotărârea din 27 ianuarie 2005, Junk, citată anterior.

18 – În hotărârea din 8 iunie 1982, Comisia/Italia (91/81, p. 2133, punctul 11), Curtea a constatat că dispozițiile Directivei 75/129 „trebuie să servească la stabilirea unui corp comun de reglementări, aplicabil în toate statele membre, lăsând, în același timp, statelor membre posibilitatea de a aplica sau de a introduce dispoziții mai favorabile lucrătorilor”. O astfel de posibilitate rezultă în prezent din articolul 5 din Directiva 98/59.

19 – Hotărârea din 7 decembrie 1995, Rockfon, citată anterior (punctele 25 și 32). Mai precis, hotărârea privește Directiva 75/129, codificată prin Directiva 98/59.

20 – A se vedea în acest sens hotărârea Rokfon, citată anterior (punctul 30).

21 – A se vedea în acest sens, cu privire la Directiva 75/129, concluziile avocatului general Van Gerven prezentate în cauza Comisia/Regatul Unit (hotărârea din 8 iunie 1994, C‑382/92, Rec., p. I‑2435, punctul 10).

Full & Egal Universal Law Academy