15.8.2008
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 209/10
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 iunie 2008 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de Cassation — Franța) — Commune de Mesquer/Total France SA, Total International Ltd
(Cauza C-188/07) (1)
(Directiva 75/442/CEE - Gestionarea deșeurilor - Noțiunea de deșeuri - Principiul „poluatorul plătește’ - Deținător - Deținători precedenți - Producătorul produsului din care provin deșeurile - Hidrocarburi și păcură grea - Naufragiu - Convenția internațională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi - Fondul internațional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi)
(2008/C 209/14)
Limba de procedură: franceza
Instanța de trimitere
Cour de Cassation
Părțile din acțiunea principală
Reclamantă: Commune de Mesquer
Pârâte: Total France SA, Total International Ltd
Obiectul
Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare — Cour de cassation — Interpretarea articolului 1 din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32), a rubricii Q4 din anexa I, precum și a articolului 1 literele (b) și (c) și a articolului 15 din Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile (JO L 114, p. 9, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 45) — Noțiunea de deșeu — Includerea hidrocarburilor și a păcurii grele, ca atare sau în amestec cu apă și nisip? — Răspunderea producătorului și/sau deținătorului deșeului în cazul transportului efectuat de un terț
Dispozitivul
1)
O substanță precum cea din acțiunea principală, mai exact păcură grea comercializată drept combustibil, nu constituie un deșeu în sensul Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996, dat fiind că este valorificată sau comercializată în condiții avantajoase din punct de vedere economic și că ar putea fi folosită în mod efectiv drept combustibil fără a necesita efectuarea oricărei operațiuni de transformare prealabilă.
2)
Hidrocarburi deversate accidental în mare ca urmare a unui naufragiu, amestecate cu apă, precum și cu sedimente, care au plutit în derivă de a lungul țărmului unui stat membru, fiind în final purtate de curent pe suprafața acestuia, constituie deșeuri în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, dat fiind că nu ar mai putea fi valorificate sau comercializate fără efectuarea oricărei operațiuni de transformare prealabilă.
3)
În vederea aplicării articolului 15 din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, la deversarea accidentală de hidrocarburi în mare aflată la originea unei contaminări a țărmului unui stat membru:
—
instanța națională poate considera vânzătorul acestor hidrocarburi, care este în același timp navlositor al navei care asigura transportul acestora, ca fiind producătorul deșeurilor amintite, în sensul articolului 1 litera (b) din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, și, astfel, în vederea aplicării articolului 15 a doua liniuță prima teză din această directivă, ca „deținător precedent”, dacă, în lumina elementelor pe care numai aceasta este competentă să le aprecieze, instanța ajunge la concluzia că acest vânzător navlositor a contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de acest naufragiu, în special dacă acesta a omis să ia măsurile de prevenire a unui astfel de incident, precum cele privind alegerea navei;
—
dacă se dovedește că, în ceea ce privește costurile legate de eliminarea deșeurilor rezultate prin deversarea accidentală de hidrocarburi în mare, acestea nu sunt acoperite de către Fondul internațional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi sau că nu pot fi acoperite de acesta întrucât s ar depăși nivelul maxim al despăgubirilor prevăzut pentru accidentul în cauză și că, în aplicarea limitărilor și/sau a exonerărilor legale de răspundere, dreptul intern al unui stat membru, inclusiv cel rezultat din convențiile internaționale, înlătură posibilitatea ca aceste costuri să fie suportate de către armatorul navei și/sau de către navlositorul acesteia, în condițiile în care aceste persoane trebuie considerate a fi „deținători” în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, dreptul național în cauză va trebui să cuprindă dispoziții prin care, pentru a se asigura o transpunere conformă a articolului 15 din directivă, să se consacre posibilitatea ca respectivele costuri să fie suportate de către producătorul produsului din care provin deșeurile astfel răspândite. Totuși, potrivit principiului „poluatorul plătește”, un astfel de producător nu poate fi obligat să suporte costurile respective decât atunci când, prin activitatea sa, a contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de naufragiul navei.
(1) JO C 129, 9.6.2007.
Full & Egal Universal Law Academy