CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER
prezentate la 4 septembrie 20081(1)
Cauza C‑396/07
Mirja Juuri
împotriva
Fazer Amica Oy
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Korkein oikeus (Finlanda)]
„Transfer de întreprinderi – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Directiva 2001/23/CE – Articolul 3 alineatul (3) – Articolul 4 alineatul (2) – Aplicarea unei noi convenții colective – Fraudarea legii – Modificarea substanțială a condițiilor de muncă – Reziliere voluntară a contractului de muncă – Reziliere imputabilă angajatorului – Consecințe ale rezilierii asupra despăgubirii – Conținut minim al directivelor”
I – Introducere
1. Doamna Juuri a lucrat timp de nouă ani la restaurantul unei întreprinderi din sectorul metalurgic, în Finlanda. Când angajatorul acesteia a transferat respectivul serviciu alimentar unei alte întreprinderi, condițiile de muncă ale doamnei Juuri s‑au deteriorat. Dreptul comunitar propune o soluție pentru situația acestei lucrătoare, însă instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea normelor comunitare. Concret, Directiva 2001/23/CE(2) privind menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi atribuie răspunderea pentru o situație cum este cea în care se află doamna Juuri noului angajator al acesteia. Curtea trebuie să stabilească întinderea acestei răspunderi și efectele economice pe care le determină.
2. Directiva 2001/23 aparține cadrului dreptului social comunitar. Această ramură a dreptului comunitar acordă lucrătorilor garanția unor drepturi minime, statele membre având posibilitatea de a crește nivelul protecției. Ca urmare a complexității inerente reglementării piețelor naționale ale muncii, acest text a fost adoptat în urma unor compromisuri importante, astfel încât dispozițiile sale, deschise și ambigue, necesită în mod frecvent intervenția Curții pe calea trimiterilor preliminare.
3. În plus, dreptul social comunitar se definește prin structura sa fragmentară. Acesta este format din anumite norme care au ca scop soluționarea problemelor specifice care apar în cadrul raportului de muncă. Acest drept reprezintă, metaforic vorbind, un sector asemănător unui arhipelag(3), ale cărui insule nu sunt întotdeauna unite prin punți. În prezenta cauză, Curții i se solicită să abordeze anumite aspecte care reprezintă o astfel de insulă(4). Există, așadar, riscul de a constata valabilitatea directivei interpretate, dar nu și celorlalte directive cu care aceasta are legătură. Trebuie, prin urmare, să se dea dovadă de rigoare și să nu se neglijeze interdependența care există într‑un domeniu dispersat cum este cel social, care este totuși mai coerent decât ar putea părea la prima vedere.
II – Situația de fapt din acțiunea principală
4. La 5 aprilie 1994, doamna Juuri a fost angajată în cadrul societății Rautaruukki Oyj (denumită în continuare „cedenta”), la Hämeenlinna (Finlanda), desfășurându‑și activitatea la restaurantul întreprinderii. Începând cu 10 decembrie 1999, contractul de muncă al doamnei Juuri a devenit contract de muncă pe perioadă nedeterminată.
5. Deși sarcinile sale se limitau la cadrul restaurantului, doamnei Juuri îi era aplicabilă convenția colectivă din sectorul metalurgic, care expira la 31 ianuarie 2003 și care putea fi reînnoită tacit pentru un an, cu excepția denunțării la inițiativa uneia dintre părți cu două luni înainte de data expirării. Denunțarea nu a fost necesară, întrucât, la 12 decembrie 2002, a fost semnată o altă convenție pentru sectorul menționat, care intra în vigoare la 1 februarie 2003.
6. În aceeași zi, odată cu anularea convenției anterioare, cedenta a transferat gestionarea restaurantului către societatea Amica Ravintolat Oy (denumită în continuare „cesionara”). În urma acestui transfer, angajații cedentei au început să lucreze pentru cesionară, fiind însă supuși unei noi convenții colective, în speță cea aplicabilă sectorului serviciilor de cazare și de alimentație publică.
7. Doamna Juuri, opunându‑se aplicării convenției colective din sectorul serviciilor de cazare și de alimentație publică contractului său de muncă, consideră că îi este aplicabilă convenția din sectorul metalurgic. Potrivit salariatei, schimbarea statutului a avut ca efect diminuarea venitului său cu 300 de euro pe lună, precum și transferul către alte locuri de muncă. La rândul său, cesionara a admis că noua convenție a obligat‑o pe doamna Juuri la o serie de schimbări, între care executarea sarcinilor în alte locații, însă numai temporar, și o reducere cu 100 de euro a salariului lunar al acesteia ca urmare a reducerii proporționale a duratei zilnice de lucru.
8. Ca urmare a acestor modificări ale regimului convențional aplicabil contractului său de muncă, doamna Juuri a decis să rezilieze acest contract la 19 februarie 2003. Invocând legislația finlandeză a muncii, aceasta a solicitat cesionarei, printr‑o acțiune în justiție, o despăgubire aferentă concediului pentru perioada de preaviz, precum și o despăgubire echivalentă cu 14 salarii lunare pentru rezilierea nelegală a contractului său de muncă. La 11 februarie 2005, Helsingin käräjäoikeus (Judecătoria din Helsinki) a respins acțiunea formulată de doamna Juuri în primă instanță. Un an mai târziu, la 28 februarie 2006, Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki) a confirmat această hotărâre în apel, însă doamna Juuri a introdus recurs înaintea Korkein oikeus (Curtea Supremă), care a sesizat Curtea cu privire la interpretarea Directivei 2001/23.
III – Cadrul juridic
A – Reglementarea comunitară
9. Directiva 2001/23 prevede un ansamblu de condiții minime în vederea protejării drepturilor lucrătorilor în cazul transferurilor de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități. În cadrul litigiului dintre doamna Juuri și cesionară, articolele relevante din directiva menționată sunt articolul 3 alineatul (3) și articolul 4 alineatul (2), al căror cuprins este următorul:
„Articolul 3
[…]
(3) După transfer, cesionarul menține condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, în aceleași condiții aplicabile cedentului în cadrul acelui acord, până la data rezilierii sau a expirării convenției colective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții colective.
Statele membre pot limita perioada de menținere a condițiilor de muncă, sub rezerva ca această perioadă să nu fie mai mică de un an.
[…]
Articolul 4
[…]
(2) Dacă contractul de muncă sau raportul de muncă încetează pentru că transferul implică o modificare substanțială a condițiilor de muncă, în detrimentul lucrătorului, angajatorul este considerat răspunzător pentru încetarea contractului de muncă sau a raportului de muncă.”
B – Reglementarea națională
10. Potrivit deciziei de trimitere a Korkein oikeus, capitolul 6 din Legea privind contractul de muncă (Työsopimuslaki) prevede, la articolul 2, că „un contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată sau valabil pe perioadă nedeterminată încetează prin reziliere notificată celeilalte părți contractante”.
11. La capitolul 7 din aceeași lege, articolul 6, care transpune articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 în dreptul finlandez, prevede că, „[î]n cazul în care contractul de muncă este reziliat pentru că transferul de întreprindere implică o înrăutățire considerabilă a condițiilor de muncă ale lucrătorului, angajatorul este considerat răspunzător pentru încetarea raportului de muncă”.
12. La capitolul 8 din Työsopimuslaki, articolul 1 alineatul (2) permite lucrătorului să rezilieze contractul de muncă în cazul în care angajatorul încalcă obligațiile care îi revin și care au un impact major asupra raportului de muncă, chiar și în perioada corespunzătoare termenului de preaviz.
13. Potrivit articolului 5 din Legea privind convenția colectivă (Työehtosopimuslaki), în cazul în care angajatorul este parte la o convenție colectivă sau este obligat prin aceasta într‑un alt mod, succesorul său preia toate drepturile și obligațiile care îi reveneau angajatorului în temeiul acestei convenții. Astfel, cesionarul are obligația să respecte condițiile convenției colective obligatorii pentru cedent până la încetarea validității acesteia și, ulterior, să respecte convenția colectivă de care este ținut în sensul articolului 4 din Työehtosopimuslaki .
14. La capitolul 12 din Työehtosopimuslaki, articolul 2 prevede că salariatul are dreptul să obțină de la angajator o despăgubire în cazul unei încetări nejustificate a contractului de muncă, angajatorul fiind obligat la plata unei despăgubiri în cazul în care a reziliat acest contract cu încălcarea motivelor prevăzute de legea menționată și, de asemenea, la despăgubirea lucrătorului care a reziliat el însuși contractul menționat.
15. În același capitol 12 sunt prevăzute, chiar la articolul 2, limitele despăgubirii la care are dreptul lucrătorul, care variază între 3 și 24 de salarii lunare.
16. Lucrătorul nu are dreptul să primească o despăgubire în temeiul articolului 2 din capitolul 12 din Työsopimuslaki în cazul în care angajatorul a reziliat contractul de muncă pentru un motiv real și serios, însă, chiar și într‑un astfel de caz, lucrătorul poate pretinde să primească salariul și alte avantaje aferente perioadei de preaviz. Dacă se stabilește că angajatorul avea motive deosebit de serioase pentru a rezilia contractul de muncă cu efect imediat, salariatul nu poate primi nici salariul, nici celelalte avantaje aferente raportului de muncă.
17. Tot la capitolul 12 din Työsopimuslaki, articolul 1 constrânge angajatorul, în cazul în care acesta nu și‑a îndeplinit, intenționat sau din culpă, obligațiile care îi revin în temeiul contractului de muncă sau al acestei legi, să repare prejudiciul cauzat lucrătorului.
IV – Întrebările preliminare și procedura în fața Curții
18. Prin Ordonanța din 24 august 2007, Korkein oikeus, în urma recursului introdus de doamna Juuri împotriva cesionarei, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un angajat a reziliat el însuși contractul de muncă din cauza înrăutățirii considerabile a condițiilor de muncă în urma unui transfer al unei întreprinderi, un stat membru trebuie să garanteze, în ordinea sa juridică internă, dreptul lucrătorului la o despăgubire pecuniară din partea angajatorului său la fel ca în cazul în care contractul de muncă a fost reziliat în mod nelegal de angajator, luând în considerare faptul că angajatorul nu a respectat, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului, convenția colectivă care era obligatorie pentru cedent și care îi asigura lucrătorului condiții mai bune de muncă decât până la data expirării acesteia și că expirarea sa a determinat o înrăutățire a condițiilor de muncă?
2) Dacă răspunderea angajatorului în sensul Directivei 2001/23 nu este atât de extinsă precum este descrisă la prima întrebare, aceasta trebuie totuși pusă în aplicare, de exemplu, prin plata de către angajator a salariilor și a altor avantaje aferente perioadei de preaviz pe care angajatorul trebuie să o respecte?”
19. Guvernul finlandez și cel maghiar, precum și Comisia au depus observații în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.
20. În cadrul reuniunii generale din 29 aprilie 2008, Curtea a hotărât să adreseze guvernului finlandez două întrebări scrise, ale căror răspunsuri au fost primite la grefă la 23 mai 2008.
V – Reformularea întrebărilor preliminare
21. Cele două întrebări adresate de instanța de trimitere gravitează în jurul aceluiași fapt: modificarea regimului prevăzut de dreptul muncii după expirarea convenției colective din sectorul metalurgic. Acest punct de pornire nu este pe cât de necontestat ar putea părea, întrucât atât cele două guverne care au prezentat observații, cât și Comisia au abordat acest aspect în memoriile lor. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 se aplică în urma confirmării legalității modificării dispozițiilor aplicabile contractului de muncă. În cazul în care modificarea s‑ar dovedi nelegală, întrucât ar fi contrară articolului 3 alineatul (3) din aceeași directivă, efectele ar fi altele. Prin urmare, pentru a se stabili dacă s‑au săvârșit nelegalități, trebuie clarificată situația de fapt din cauza principală, întrucât expirarea convenției colective care era inițial aplicabilă doamnei Juuri a avut loc la aceeași dată cu transferul gestionării restaurantului cedentei. Această coincidență a declanșat în cadrul Curții îndoieli care au determinat adresarea mai multor întrebări către guvernul finlandez(5) și totodată ne conduce la reformularea întrebărilor adresate de Korkein oikeus(6).
22. Considerăm că este oportună, în această cauză, contopirea celor două întrebări ale instanței de trimitere, pentru a examina, în continuare, după analiza tuturor aspectelor care privesc succesiunea convențiilor colective, repercusiunile în materie de despăgubire ale articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23.
23. Prin urmare, propunem Curții să reformuleze cele două întrebări preliminare astfel:
1) Menținerea condițiilor de muncă stabilite printr‑o convenție colectivă până la data expirării acesteia din urmă este conformă cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 în cazul în care data transferului întreprinderii coincide cu data expirării menționate?
2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23/CE trebuie interpretat în sensul că un stat membru este obligat să garanteze, în ordinea sa juridică internă, dreptul lucrătorului la o despăgubire pecuniară din partea angajatorului său ori trebuie interpretat numai ca o clauză de atribuire a răspunderii?
VI – Prima întrebare preliminară
24. Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 a creat un instrument de protecție pentru lucrători, care oferă securitate juridică salariaților în cazul în care angajatorul efectuează un transfer. Dacă există o convenție colectivă anterioară acestui transfer, lucrătorii o pot invoca până la data expirării acesteia sau până la „intrarea în vigoare […] a unei alte convenții colective”. Statele membre pot limita durata acestei prerogative, cu condiția ca aceasta să nu fie mai mică de un an(7).
25. Directiva 2001/23 caută un echilibru între stabilitatea raportului de muncă și flexibilitatea acțiunii angajatorului. Drepturile lucrătorului se păstrează după transfer pe parcursul unei perioade impuse. În cazul în care drepturile în cauză nu mai sunt aplicabile, lucrătorul este îndreptățit să ia o decizie în acest sens, determinând aplicarea articolului 4 alineatul (2) din această directivă. Dispoziția acordă angajatorului dreptul de a rezilia contractul de muncă în cazul în care transferul a produs „o modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul lucrătorului”(8). În plus, jurisprudența a admis aceste modificări, în pofida caracterului imperativ al prevederilor Directivei 2001/23, în cazul în care acestea sunt autorizate de dreptul național în desfășurarea normală a raportului de muncă, indiferent dacă a avut loc sau nu a avut loc un transfer(9).
26. Articolul 3 alineatul (3) și articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 nu acționează precum compartimente etanșe(10). Faptul că legiuitorul comunitar acordă lucrătorului posibilitatea de a rezilia contractul de muncă este o consecință a deteriorării relației cu angajatorul, aceasta însăși fiind provocată de o modificare normativă. Pare evident că articolul 3 menționat permite, dacă este cazul, o modificare a regimului juridic, protejând în același timp drepturile anterioare ale lucrătorului. Tocmai datorită faptului că este prevăzută o astfel de modificare Directiva 2001/23 indică persoana care răspunde pentru rezilierea contractului de muncă: angajatorul(11). În acest mod, se compensează faptul că o normă care interzice modificarea condițiilor de muncă permite excepții. Întrucât răspunderea este atribuită cesionarului, lucrătorul își poate păstra drepturile, cel puțin din punct de vedere financiar(12).
27. În cadrul celei de a doua întrebări preliminare vor trebui examinate consecințele rezilierii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 din punctul de vedere al despăgubirii, însă, în acest stadiu, este necesară anticiparea unei părți a raționamentului pentru a susține următoarea idee.
28. Menținerea drepturilor lucrătorilor instituită la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 impune statelor membre o obligație pozitivă, care are consecințe concrete asupra angajatorilor. Dacă sunt întrunite condițiile impuse de această dispoziție, lucrătorul își păstrează condițiile de muncă după transfer, indefinit sau, în anumite limite, pe perioadă determinată(13). Încălcarea dispoziției menționate acordă însă lucrătorului dreptul de a solicita, inclusiv în justiție, statutul pe care dreptul muncii i‑l acorda înainte de transfer sau o compensație financiară echivalentă(14). Această din urmă situație este tratată în conformitate cu normele de fond și de formă ale dreptului național al muncii, fără însă a neglija semnificația Directivei 2001/23, care precizează care trebuie să fie finalitatea dispozițiilor naționale.
29. În acest context, este evident că dispoziția în cauză instituie, în mod indirect și prin impunerea unor condiții minime, un dublu regim de despăgubire la expirarea raportului care decurge din contractul de muncă. Într‑o primă ipoteză, lucrătorul reziliază contractul de muncă, însă după îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23. În a doua ipoteză, rezilierea contractului la inițiativa lucrătorului intervine ca urmare a încălcării dispoziției menționate anterior. Gravitatea celor două ipoteze diferă, deoarece, în al doilea caz, lucrătorul este lipsit de sprijin într‑o măsură mai mare, astfel încât dreptul național al muncii trebuie să sancționeze mai sever angajatorul. Această soluție s‑ar aplica și în cazul în care este săvârșită o fraudă, deși, în mod formal articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 este respectat, scenariu în prezența căruia ne‑am putea găsi în cauza de față, însă a cărui clarificare, ținând cont de caracterul preliminar al cauzei, este de competența instanței naționale.
30. Aprecierea eventualei fraudări a legii necesită elemente de fapt pe care Curtea nu le cunoaște întotdeauna(15). Jurisprudența(16) acordă totuși o atenție specială litigiilor în care una dintre părți are un comportament abuziv(17). Această atenție specială transpare de asemenea în cauzele privind dreptul social comunitar, mai concret la aplicarea Directivei 2001/23. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 iunie 1988, Bork International și alții(18), Curtea s‑a confruntat cu concedierea în totalitate a personalului unei întreprinderi, urmată imediat de transferul acesteia din urmă și de reangajarea unei mari părți a acestui personal, însă în condiții mai puțin favorabile. Potrivit unei metode obișnuite, Curtea a arătat că revine instanței naționale sarcina de a califica faptele și de a aplica apoi normele comunitare și a indicat criteriile care trebuie să ghideze hotărârea instanței de trimitere, care este obligată să evalueze „împrejurările obiective în care a intervenit concedierea și, în special, într‑un caz cum este cel în speță, faptul că aceasta a avut loc la o dată apropiată de cea a transferului și că lucrătorii în cauză au fost reangajați de cesionar”(19). În temeiul acestor motive, Curtea a pronunțat o hotărâre prin care a confirmat aplicarea Directivei 2001/23 într‑o situație precum cea din cauza respectivă(20).
31. Din Hotărârea Bork International și alții, citată anterior, reiese că instanței naționale îi este conferită o marjă largă de manevră de către Curte, pentru ca ulterior aceasta să îi fie retrasă. Întrucât sunt impuse criterii specifice și se confirmă calificarea normelor comunitare relevante pentru a soluționa cauza, analiza elementelor de fapt este redusă, iar instanței îi revine un rol ingrat. Nu aprobăm această manieră de a proceda a Curții. În cel mai bun caz, aceasta reprezintă o tehnică artificială care pune părțile la litigiu într‑o poziție contradictorie, manifestând o dorință insațiabilă de a se dobândi un rol de protagonist, dar și o concepție puțin respectuoasă cu privire la autonomia instituțională care trebuie recunoscută instanței naționale(21). În prezenta cauză, acest tip de discurs poate fi evitat, fără ca astfel să aibă de suferit nici autoritatea Curții, nici prerogativele de care dispune Korkein oikeus.
32. Admițând că revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă a existat fraudarea legii ca urmare a faptului că data transferului de întreprindere coincide cu cea a expirării convenției colective, guvernul finlandez a furnizat Curții elemente suplimentare interesante. S‑a constatat că a expirat în ziua transferului convenția colectivă la care erau inițial părți doamna Juuri și angajatorul acesteia. Nu a avut loc o înnoire tacită, întrucât, cu mai multe luni înainte, fusese semnată o nouă convenție colectivă pentru sectorul metalurgic, care a înlocuit în totalitate convenția precedentă. Perioada dintre ratificarea noii convenții și intrarea în vigoare a acesteia a fost foarte scurtă, de numai o lună și jumătate. Comportamentul cedentei în perioada care a precedat transferului, în principal atitudinea acesteia față de salariați și față de reprezentanții acestora, furnizează, de asemenea, indicații cu privire la modul în care s‑a desfășurat operațiunea. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă această succesiune de convenții, precum și termenul scurs între acestea și informațiile furnizate angajaților permit să se susțină că cedenta și cesionara au săvârșit o fraudare a legii și, prin urmare, o încălcare a normelor care interzic modificarea condițiilor de muncă în cazul transferului de întreprinderi.
33. Pentru a adopta soluția corectă din punct de vedere juridic, după ce a procedat la analiza faptelor, instanța de trimitere trebuie să țină cont de criteriile clare stabilite de Curte. Instanța comunitară nu trebuie să refuze colaborarea sa și, în acest sens, reiterăm argumentele detaliate la punctele 29-32 din prezentele concluzii: dacă, având în vedere elementele de fapt și de drept de care dispune, Korkein oikeus ar stabili că a existat o fraudare a legii, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 ar fi încălcat. Nerespectarea acestei dispoziții presupune o interpretare mai restrictivă a articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată. Într‑un astfel de caz, angajatorul ar fi săvârșit încălcarea în mod deliberat, fapt care ar justifica agravarea răspunderii sale.
34. În consecință și ca răspuns la prima întrebare preliminară, apreciem că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 se opune încetării condițiilor de muncă convenite printr‑o convenție colectivă în momentul în care această convenție expiră, în cazul în care data transferului întreprinderii coincide cu cea a expirării convenției menționate și în măsura în care cedentul și cesionarul au săvârșit o fraudare a legii. Revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă sincronizarea datei transferului menționat cu data expirării convenției amintite constituie un comportament fraudulos.
35. În continuare, trebuie precizate domeniul de aplicare și limitele acestei răspunderi, ceea ce presupune o exegeză a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23.
VII – A doua întrebare preliminară
36. Guvernele finlandez și maghiar, precum și Comisia sunt de acord asupra faptului că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 se limitează la repartizarea răspunderii ulterior modificării semnificative a raportului de muncă. Prin urmare, Directiva 2001/23 nu are în vedere un beneficiu concret în stabilirea statutului juridic al lucrătorului care a fost supus transferului. Această poziție se întemeiază pe ideea că directiva este un instrument de armonizare minimală, a cărui interpretare necesită o marjă largă de manevră pentru legiuitorul național(22). Cu toate că, în esență, împărtășim acest punct de vedere, apreciem că interpretarea dispoziției în cauză trebuie aprofundată. Faptul că a fost realizată de Comunitatea Europeană o armonizare minimă nu presupune înlăturarea a priori a oricărei forme de protecție economică în favoarea lucrătorului. Numai prin analiza detaliată a textului se poate ajunge la o explicație pertinentă, fapt pentru care diferitele elemente care compun norma în cauză trebuie examinate unul câte unul.
A – Modificarea substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul lucrătorului
37. Premisa care îndreptățește angajatul să rezilieze contractul și să impute această reziliere angajatorului se află în prima parte a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23, care impune ca transferul să „implic[e] o modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul lucrătorului”.
38. Instanța de trimitere este cel mai bine plasată pentru a stabili dacă a avut loc, în speță, o modificare semnificativă în detrimentul doamnei Juuri. Cu toate că dreptul finlandez prevede, fără nicio îndoială, măsuri pe baza cărora Korkein oikeus să se pronunțe într‑un sens sau în altul, jurisprudența Curții furnizează criterii în vederea stabilirii existenței sau a inexistenței unei modificări in peius(23). În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Merckx și Neuhuys(24), doi lucrători și‑au denunțat contractul, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23, atunci când angajatorul a refuzat să le garanteze salariul anterior, care era calculat în funcție de cifra de afaceri. Curtea a decis să califice faptele în mod direct, declarând că „modificarea nivelului remunerației acordate lucrătorului se înscrie printre modificările substanțiale ale condițiilor de muncă în sensul acestei dispoziții, chiar și în cazul în care remunerația depinde în special de cifra de afaceri realizată”(25).
39. Câțiva ani mai târziu, Hotărârea pronunțată în cauza Delahaye(26) a permis Curții să se pronunțe din nou asupra „modificărilor substanțiale” ale contractului de muncă, însă dintr‑o altă perspectivă decât cea adoptată în Hotărârea Merckx și Neuhuys, citată anterior. Într‑un litigiu dintre o angajată și noul angajator al acesteia cu privire la o scădere a salariului cu 37 %, Curtea nu a oferit instanței naționale un răspuns concret, limitându‑se să constate că „aplicarea normelor naționale care reglementează situația angajaților statului presupune reducerea remunerației lucrătorilor vizați de transfer. O astfel de reducere trebuie să fie considerată, atunci când este substanțială, o modificare importantă a condițiilor de muncă în detrimentul lucrătorului în cauză în sensul articolului 4 alineatul (2) din directivă”(27).
40. Curtea a reiterat cu mai multă fermitate, în Hotărârea Delahaye, citată anterior, spre deosebire de cele dispuse în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Merckx și Neuhuys, citată anterior, necesitatea ca modificarea să aibă un caracter „substanțial”, refuzând să califice situația de fapt din acțiunea principală. Cele două trimiteri preliminare au fost efectuate, cu toate acestea, într‑un context similar, caracterizat printr‑o scădere a salariului care determină lucrătorul să rezilieze unilateral contractul său de muncă. Pentru a stabili care este sensul expresiei „modificare substanțială” în accepțiunea Directivei 2001/23, trebuie să se adopte o interpretare subiectivă a acestei expresii în dimensiunea sa juridică și economică din punctul de vedere al lucrătorului. Dacă s‑ar opta pentru o interpretare obiectivă a expresiei menționate, luând în considerare factorii externi poziției individuale a angajatului, ar exista riscul să se ajungă la concluzii incompatibile cu finalitatea Directivei 2001/23. În cele două cauze analizate anterior, Curtea a indicat instanței naționale alte elemente, de asemenea relevante, care înclinau balanța în favoarea rezilierii unilaterale a contractului de muncă. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Delahaye, citată anterior, vechimea în muncă a reclamantei a fost menționată în hotărâre pentru a se ține cont de contextul global în care se găsea lucrătoarea(28). Deși Hotărârea Merckx și Neuhuys, citată anterior, nu făcea trimitere, la punctul 38, la alți factori relevanți, a pus în evidență faptul că poziția reclamanților nu era compromisă numai pe plan salarial, întrucât transferul întreprinderii antrenase și un transfer al locului de muncă(29).
41. Reiese, așadar, că, fără a recunoaște acest lucru în mod expres, Curtea a optat pentru o definiție subiectivă a expresiei „modificare substanțială”, evaluând împrejurările de fapt și de drept referitoare la lucrătorul care reziliază contractul de muncă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23. În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a califica aceste împrejurări pe baza criteriilor stabilite în Hotărârile citate anterior Merckx și Neuhuys, precum și Delahaye. Aplicând aceste criterii cazului doamnei Juuri, se constată că veniturile sale au fost diminuate proporțional cu orele de muncă. În plus, este posibil ca modificarea convenției colective să fi determinat alte modificări normative, care ar trebui incluse în acțiunea principală, întrucât ar constitui elemente suplimentare în vederea evaluării domeniului real de aplicare al modificărilor suferite. La acestea s‑ar adăuga transferul ocazional și sporadic al locului de muncă al doamnei Juuri. Instanța de trimitere este obligată să evalueze dacă, în contextul juridic și economic în care se află doamna Juuri, toți acești factori constituie o modificare substanțială a contractului său de muncă.
B – Imputarea răspunderii angajatorului: punctul de pornire sau capătul drumului?
42. Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23, în măsura în care se stabilește existența unei modificări substanțiale a raportului de muncă, „angajatorul este considerat răspunzător” pentru încetare. Reclamanta din acțiunea principală apreciază că acești termeni nu cuprind numai o normă de atribuire a răspunderii, ci și un mandat privind stabilirea valorii despăgubirii. În cadrul litigiului aflat la originea prezentei întrebări preliminare, Korkein oikeus ridică problema întinderii despăgubirii doamnei Juuri în cazul în care Directiva 2001/23 ar exceda simpla imputare a răspunderii, îndoielile acesteia oscilând între despăgubirea prevăzută în dreptul finlandez în cazul concedierii abuzive și cea aferentă perioadei de preaviz pe care angajatorul este obligat să o respecte.
43. Considerăm, asemenea guvernelor finlandez și maghiar, precum și Comisiei, că Directiva 2001/23 instituie în mod exclusiv o repartizare a răspunderii. Dacă legiuitorul comunitar ar fi dorit să stabilească repercusiunile financiare ale încetării contractului, ar fi exprimat în mod clar acest lucru. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 are ca obiect repartizarea răspunderii pentru încetare, și nu precizarea consecințelor juridice ale acesteia. Teza susținută se întemeiază pe o analiză gramaticală, dar și teleologică a Directivei 2001/23, precum și pe alte texte care realizează o armonizare a dreptului social comunitar(30).
1. Taking words seriously
44. Interpretarea filologică detaliată constituie rareori cel mai bun instrument la îndemâna juristului, însă reprezintă totuși primul pas pe drumul de parcurs. Dreptul comunitar, un ansamblu redactat într‑un larg ansamblu de limbi, toate oficiale, găsește argumente convingătoare în conținutul literal al dispozițiilor sale(31). Acest avantaj se transformă uneori într‑un inconvenient, sporind confuzia atunci când este vorba de stabilirea normelor aplicabile într‑un litigiu determinat(32). Prezenta cauză aparține acestei din urmă categorii, în care pluralitatea limbilor creează mai multă confuzie decât transparență. Este ceea ce reiese din analiza termenilor utilizați la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23.
45. Partea finală a dispoziției amintite menționează exact faptul că „angajatorul este considerat răspunzător” pentru încetarea contractului de muncă. Versiunea spaniolă, precum și versiunile franceză, cehă și germană fac referire la imputarea răspunderii(33). Alte traduceri ale aceleiași dispoziții instituie răspunderea antreprenorului, fără a evoca imputarea. Este cazul versiunilor italiană, portugheză, poloneză, bulgară sau engleză, în care, spre exemplu, încetarea „è considerata come dovuta alla responsabilità del datore di lavoro”(34). Prin urmare, unele versiuni pun accentul pe imputare, iar celelalte, pe răspundere(35). Într‑o interpretare largă, textele care se orientează către „răspundere” reflectă o voință a legiuitorului care depășește simpla imputare, pentru a susține o accepțiune autonomă a termenului, cu un conținut economic furnizat de dreptul comunitar, și nu de dreptul național.
46. Repetăm ceea ce am afirmat la începutul acestei secțiuni, constatând că interpretarea gramaticală determină, în unele cazuri, mai mult confuzie decât un consens clar. Conținutul literal al normelor scrise dobândește o formă aparte atunci când analiza acestuia conduce la o apreciere ușor perceptibilă, însă nu în cazuri precum cel în speță, în care cuvintele și traducerile acestora au consecințe pe cât de diverse, pe atât de contradictorii. Nu considerăm că nuanțele de redactare a anumitor versiuni au consecințe juridice notabile, astfel că această cale nu conduce decât la un teren nesigur.
47. Modul aparent arbitrar în care sunt utilizați termenii „imputare” și „răspundere” în diferitele versiuni oficiale ne conduce la opinia că soluția nu constă în modul de redactare, ci în finalitatea normei.
2. Taking goals seriously
48. Directiva 2001/23, precum alte texte normative de drept social comunitar, urmărește protecția lucrătorilor pe piața internă europeană. Este necesar să se analizeze dinamica protectoare a părții celei mai slabe a raportului de muncă în contextul său, și anume instituirea unui nivel armonizat de protecție în Comunitate, în care divergențele normative nu trebuie să împiedice libera circulație a factorilor de producție(36). Dispozițiile în domeniul social reprezintă, așadar, prin obiectivele lor, dar și prin natura și prin efectele lor, norme complexe. Nu din întâmplare s‑a recurs la Directiva 2001/23 în acest cadru sau chiar la directive care instituie de minimis, ale căror dispoziții oferă o marjă pentru o protecție sporită la nivel național(37).
49. Atitudinea protectoare se reflectă în considerentele Directivei 2001/23, care a fost adoptată „pentru protecția lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute”(38). În acest scop, legiuitorul comunitar a decis să elimine diferențele care existau încă între statele membre „în privința măsurii în care sunt protejați lucrătorii”(39). Curtea și avocații săi generali au interpretat Directiva 2001/23, subliniind importanța aspectelor sociale ale acesteia. Avocatul general Cosmas, la punctul 15 din Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 1995, Spano și alții(40), recunoaște că „este vorba de o legislație care are în mod clar un obiectiv social”, afirmație care a găsit ecou în jurisprudența Curții(41).
50. Acest obiectiv social este însă însoțit de alte inițiative. Directiva 2001/23, precum și cea care i‑a precedat, Directiva 77/187, au căutat în mod evident un echilibru între protecția lucrătorilor și promovarea flexibilității organizării întreprinderilor(42). În acest scop, dispozițiile comunitare au încercat să atenueze rigiditatea unor norme naționale a căror aplicare conducea nu numai la complicarea restructurării în anumite sectoare, ci și la crearea unor obstacole în calea liberei circulații și a concurenței loiale pe piața internă. Concilierea intereselor reiese cu claritate dacă se compară redactarea originală a Comisiei(43) cu cea care a fost reținută de Consiliu. Modul de redactare definitiv demonstrează o preocupare intensă pentru concilierea protecției lucrătorilor cu promovarea măsurilor de reorganizare a întreprinderii, fapt care reiese cu claritate din dispozițiile în discuție în prezenta cauză. Am arătat, în cuprinsul punctelor 25-29 din prezentele concluzii, că drepturile lucrătorului pot subzista, după transfer, pe perioadă determinată sau nedeterminată. Directiva 2001/23 acordă cesionarului o marjă largă de acțiune în ceea ce privește modificarea condițiilor de muncă ale personalului său, însă compensează această flexibilitate printr‑un ansamblu de măsuri în favoarea lucrătorului, în special posibilitatea rezilierii unilaterale. Acest rezultat completează concilierea intereselor celor două părți, întrucât Directiva 2001/23 adaugă că angajatorul este considerat răspunzător pentru reziliere în cazul în care, ca urmare a transferului, situația lucrătorului la locul de muncă se înrăutățește. Însăși Comisia a confirmat, în proiectul de directivă, încă din 1974, că articolul 4 se limitează, ca urmare a acestei ponderări, la a repartiza răspunderea, lăsând sistemelor juridice naționale sarcina de a o delimita(44).
51. Punctul de echilibru între protecția lucrătorului și flexibilitatea acordată întreprinderii se atinge încredințându‑se dreptului național sarcina stabilirii regimului de despăgubire. Directiva 2001/23, normă de minimis, care permite ca dispozițiile sale să fie consolidate în cadrul național, formulează o soluție rezonabilă. Pe de o parte, directiva oferă lucrătorului certitudinea că deteriorarea condițiilor sale de muncă va fi reparată de cesionar. Pe de altă parte, aceasta lasă dreptului național sarcina detalierii condițiilor economice ale despăgubirii. Având în vedere finalitatea Directivei 2001/23, suntem convinși că articolul 4 alineatul (2) impune o imputare, și nu o definire detaliată a răspunderii angajatorului.
3. Taking directives seriously
52. Există și alte motive în favoarea unei interpretări restrictive a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23, de natură sistematică. Dreptul social comunitar în ansamblul său arată care a fost intenția instituțiilor în cazul adoptării Directivei 2001/23, întrucât, atunci când au dorit să stabilească condițiile regimului de despăgubire la care ar avea dreptul reclamanta din acțiunea principală, au făcut acest lucru în mod expres. Trebuie să se concluzioneze, în consecință, per a contrario, că articolul 4 alineatul (2) menționat se limitează la a atribui angajatorului răspunderea, însă nu o definește.
53. Directiva 2006/54/CE privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă(45), ale cărei dispoziții reformează ansamblul normelor antidiscriminatorii comunitare, obligă statele membre, la articolul 18, să prevadă mecanisme compensatorii pentru victimele discriminării. În principiu, această directivă favorizează introducerea măsurilor „necesare pentru a se asigura că prejudiciul […] este efectiv reparat sau despăgubit […], într‑o manieră care să descurajeze o astfel de discriminare și proporțional”. Această dispoziție încorporează în ordinile juridice naționale un element al cărui domeniu de aplicare comunitar este evident, în special în materia dreptului muncii și a dreptului la despăgubiri(46). Tot astfel, Directiva 2006/54 nu numai că atribuie angajatorului răspunderea, dar și interzice, pe deasupra, orice plafon maximal, pentru a proteja drepturile victimelor discriminării(47). Toate acestea diferă net de abordarea de la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23.
54. Directiva 2004/113/CE de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii(48) propune o soluție similară, întrucât articolul 8 din aceasta prevede, în termeni asemănători celor utilizați de Directiva 2006/54, că statele membre trebuie să adopte „măsurile necesare pentru a asigura ca prejudiciul suferit de o persoană lezată ca urmare a unei discriminări […] să fie realmente și efectiv reparat sau despăgubit, în funcție de modalitățile pe care le stabilesc în mod disuasiv și proporțional în raport cu prejudiciul suferit”. Această normă impune dreptului național nu doar o obligație pozitivă, ci și una negativă, întrucât precizează, în continuare, că „[o] astfel de reparație sau despăgubire nu este în mod aprioric limitată de un plafon maxim”.
55. Celelalte dispoziții care vizează armonizarea dreptului social nu abordează obligația de reparare a prejudiciului inerentă încălcării obligațiilor de către angajator. Directiva 2001/23 este explicită, însă nu atât de clară precum Directivele 2004/113 și 2006/54, ceea ce ne conduce la opinia că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 realizează un echilibru just, instituind un criteriu de atribuire a răspunderii, însă nu un regim autonom aplicabil acestei răspunderi. Este necesar doar să adăugăm, pentru a completa precizările de la punctele 25-29 din prezentele concluzii, că, astfel cum am afirmat anterior, articolele 3 și 4 din Directiva 2001/23 acționează în cadrul unui raport de complementaritate, ceea ce justifică, în opinia noastră, un grad de suplețe în interpretarea acestora atunci când este necesară aplicarea lor.
4. Excepția de la regula generală a imputării răspunderii: un element de nuanță
56. Am susținut că rezilierea unui contract de muncă întemeiată pe respectarea articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 nu dă dreptul la același tratament precum încetarea care rezultă dintr‑o încălcare a dispoziției menționate. Există o diferență în comportamentul angajatorului care ar solicita, în funcție de împrejurări, o interpretare nuanțată a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23. Această consecință rezultă din jurisprudența Curții, care impune instanțelor naționale un nivel al protecției procedurale și materiale conform cu principiile eficienței și echivalenței, inclusiv în sectoarele care fac obiectul unei armonizări minime(49). Astfel, în cazul în care articolul 3 din Directiva 2001/23 a fost respectat de cesionar la efectuarea transferului, însă contractul de muncă încetează în temeiul articolului 4 alineatul (2) din această directivă, răspunderea rămâne subordonată normelor generale ale dreptului național al muncii. În caz contrar, considerăm că articolul 4 alineatul (2) menționat, cu toate că nu definește un regim special de despăgubire, impune statului membru un tratament individualizat, inclusiv în dreptul intern.
57. Curtea nu ar trebui să indice Korkein oikeus regimul de reparare a prejudiciului cel mai potrivit pentru a se pronunța cu privire la cererile doamnei Juuri, însă ar trebui să îi furnizeze acestei instanțe orientări și să îi arate că Directiva 2001/23 instituie două niveluri de răspundere. Dreptul comunitar nu ia în considerare rezultatul economic concret, ci faptul că se produc efecte juridice identice în situații complet diferite(50). Revine instanței naționale sarcina de a defini soluția cea mai adecvată în privința răspunderii, prin utilizarea unui criteriu modulator întemeiat pe articolul 3 din Directiva 2001/23 coroborat cu articolul 4 alineatul (2) din aceeași directivă.
58. Pentru a sintetiza, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat ca o dispoziție de atribuire a răspunderii. Dreptul comunitar impune totuși nuanțarea acestei răspunderi în funcție de respectarea articolului 3 din Directiva 2001/23. În acest scop, instanța națională aplică criteriile care atenuează sau agravează răspunderea prevăzute în dreptul său intern.
VIII – Concluzie
59. În conformitate cu explicațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Korkein oikeus în sensul că:
„1) Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități se opune încetării condițiilor de muncă convenite printr‑o convenție colectivă în momentul în care această convenție expiră, în cazul în care data transferului întreprinderii coincide cu cea a expirării convenției menționate și în măsura în care cedentul și cesionarul au săvârșit o fraudare a legii. Revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă sincronizarea datei transferului menționat cu data expirării convenției amintite constituie un comportament fraudulos.
2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat exclusiv ca o dispoziție de atribuire a răspunderii. Dreptul comunitar impune totuși nuanțarea acestei răspunderi în funcție de respectarea articolului 3 din Directiva 2001/23. În acest scop, instanța națională aplică criteriile care atenuează sau agravează răspunderea prevăzute în dreptul său intern.”
1 – Limba originală: spaniola.
2 – Directiva Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20). Această directivă codifică Directiva 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, de unități sau de părți de întreprinderi sau unități (JO L 61, p. 26), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 (JO L 201, p. 88), denumită în continuare „Directiva 77/187”.
3 – Preluãm expresia utilizatã de M. Rodríguez‑Piñero Royo care, în articolul său „Transmisión de empresas y derecho europeo” (La transmisión de empresas en Europa, Cacucci Editore, Bari, 1999, p. 1), susține că, în pofida importanței sale, dreptul social comunitar realizează o intervenție în mod cert limitată, în măsura în care nu tratează decât anumite aspecte ale acestei reglementări, cele rămase nefiind deloc armonizate. Acest lucru determină așa‑numita „structură insulară” sau „în arhipelag” a dreptului comunitar al muncii, în care numai anumite părți din legislația națională sunt luate în considerare; dimpotrivă, dreptul intern al muncii este mai „continental” și acoperă toate aspectele raportului de muncă.
4 – Acest lucru ne amintește de sfaturile lui Don Quijote către Sancho Panza, exprimate cu puțin timp înainte ca acesta să preia guvernarea insulei Barataria. Conștient de faptul că învățămintele sale nu au decât forța propriilor argumente, Don Quijote încheie cu aceste cuvinte: „Să afle‑n cugetul tău mai multă milă lacrimile calicului; dar nu să te aplece a le da și mai multă dreptate decât temeiurilor învederate ale bogatului. Încearcă să descoperi adevărul, ascuns atât după făgăduințele și darurile bogatului, cât și după vaietele și rugămințile calicului. Dacă vrei să ții o cale cu adevărat dreaptă, nu descărca asupra vinovatului tot ce‑i mai aspru‑n pravile, fiindcă judecătorul neîndurat nu‑și câștigă o faimă mai mare decât cel blând […]” (Cervantes, M. de, Iscusitul hidalgoDon Quijote de la Mancha, capitolul XXXVI, traducere și note de Edgar Papu, Editura Tineretului, București, 1957, p. 481).
5 – Întrebările scrise adresate guvernului finlandez se refereau exclusiv la regimul intrării în vigoare și al expirării convenției colective din sectorul metalurgic.
6 – Reformularea este o practică bine ancorată în jurisprudența Curții de Justiție începând de la cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 decembrie 1965, Schwarze (16/65, Rec., p. 1081). A se vedea, mai recent, Hotărârea din 7 martie 1996, Merckx și Neuhuys (C‑171/94 și C‑172/94, Rec., p. I‑1253, punctul 28), Hotărârea din 22 aprilie 1997, Sutton (C‑66/95, Rec., p. I‑2163, punctul 35), Hotărârea din 17 iulie 1997, Krüger (C‑334/95, Rec., p. I‑4517, punctul 22), Hotărârea din 18 decembrie 1997, Tabouillot (C‑284/96, Rec., p. I‑7471, punctele 20 și 21), Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Frères (C‑88/99, Rec., p. I‑10465, punctul 18), Hotãrârea din 20 mai 2003, Ravil (C‑469/00, Rec., p. I‑5053, punctul 27), Hotãrârea din 4 mai 2006, Haug (C‑286/05, Rec., p. I‑4121, punctul 17), și Hotărârea din 4 octombrie 2007, Rampion și Godard (C‑429/05, Rep., p. I‑8017, punctul 27). Într‑un articol publicat în 1998, „La cooperación entre el Tribunal de Justicia y los jueces nacionales. Límites del procedimiento prejudicial” (Scritti in onore di G. F. Mancini, Milano, 1998, p. 481 și 482), am salutat acest procedeu al Curții. A se vedea de asemenea, în această privință, Adinolfi, A., L’accertamento in via pregiudiziale della validità di atti comunitari, Milano, 1997, p. 129-137, precum și Jimeno Bulnes, M., La cuestión prejudicial del artículo 177 CEE, Barcelona, 1996, p. 365 și 366. Putem găsi, în binecunoscuta lucrare a lui Rasmussen, H., On Law and Policy in the European Court of Justice, Dordrecht, 1986, p. 481 și 482, o critică deosebit de fermă a procedeului reformulării.
7 – Articolul 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 2001/23.
8 – Geneza Directivei 2001/23 și modificările sale demonstrează că acest consens politic atins evidențiază caracterul flexibil al dispozițiilor acesteia. A se vedea în acest sens Hardy, S., și Painter, R., „Revising the Acquired Rights Directive”, Industrial Law Journal, vol. 25, nr. 2, 1996.
9 – Reiterând jurisprudența stabilită în Hotărârea din 10 februarie 1988, Foreninger af Arbejdsledere i Danmark (324/86, Rec., p. 739), Curtea a confirmat că „[…] o astfel de modificare nu este exclusă numai ca urmare a faptului că întreprinderea a făcut între timp obiectul unui transfer și că, prin urmare, acordul a fost încheiat cu noul angajator. Într‑adevăr, întrucât cesionarul se subrogă cedentului în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 77/187 în drepturile și obligațiile care decurg din raportul de muncă, acest raport poate fi modificat în privința cesionarului în aceleași limite în care ar fi putut fi modificat în privința cedentului, constatând că transferul de întreprinderi nu poate constitui în sine motivul acestei modificări în nicio ipoteză” (Hotărârea din 12 noiembrie 1992, Watson Rask și Christensen, C‑209/91, Rec., p. I‑5755, punctul 28).
10 – Aceasta este opinia exprimată de Barnard, C., EC Employment Law, ed. a 3‑a, Oxford University Press, Oxford, 2006, p. 663 și 664.
11 – A se vedea, cu privire la flexibilitatea condițiilor de muncă, Arrigo, G., Il diritto del lavoro dell’Unione europea, volumul II, Guiffrè, Milano, 2001, p. 97-103.
12 – Această flexibilitate ridică totuși probleme de interpretare, astfel cum subliniază Barnard, C., op. cit., p. 657 și 658.
13 – Caracterul imperativ al drepturilor recunoscute de Directiva 2001/23 a fost confirmat în mai multe rânduri de Curte. Aceasta a precizat, pentru prima oară, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Foreningen af Arbejdsledere i Danmark, citată anterior, „că lucrătorii în cauză nu au posibilitatea de a renunța la drepturile care le sunt conferite prin Directiva 77/187 și că o diminuare a acestor drepturi nu este admisă, chiar și cu consimțământul acestora. Această interpretare nu este afectată de împrejurarea că, precum este cazul în speță, lucrătorul, drept compensație pentru dezavantajele rezultate ca urmare a modificării raportului său de muncă, obține noi avantaje, astfel încât, în ansamblu, nu este pus într‑o situație mai puțin favorabilă decât cea în care se afla anterior”. Curtea a confirmat această jurisprudență în Hotărârea din 25 iulie 1991, D’Urso și alții (C‑362/89, Rec., p. I‑4105, punctul 9), în Hotărârea Watson Rask și Christensen, citată anterior (punctul 28), în Hotărârea din 14 noiembrie 1996, Rotsart de Hertaing (C‑305/94, Rec., p. I‑5927, punctul 18), în Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Martin și alții (C‑4/01, Rec., p. I‑12859, punctele 42 și 43), precum și în Hotărârea din 9 martie 2006, Werhof (C‑499/04, Rec., p. I‑2397, punctul 26).
14 – Efectele juridice ale neîndeplinirii obligațiilor sunt reglementate de dreptul național, astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea din 11 iulie 1985, Foreningen af Arbejdsledere i Danmark (105/84, Rec., p. 2639, punctele 26-28), în Hotărârea din 5 mai 1988, Berg și Busschers (144/87 și 145/87, Rec., p. 2559), în Hotărârea din 16 decembrie 1992, Katsikas și alții (C‑132/91, C‑138/91 și C‑139/91, Rec., p. I‑6577, punctul 21), și în Hotãrârea din 12 noiembrie 1998, Europièces (C‑399/96, Rec., p. I‑6965, punctul 37).
15 – „Fraudarea legii” se produce atunci când „actele adoptate sub acoperirea unei norme urmăresc un rezultat interzis de sistemul juridic […], fără a împiedica aplicarea normală a dispoziției a cărei eludare s‑a intenționat”. Astfel, Codul civil spaniol definește această noțiune la articolul 6 alineatul (4) în mod analog Codului civil italian, care, la articolul 1344, restrânge totuși această noțiune la domeniul contractual: „si reputa altresì illecita la causa quando il contratto costituisce il mezzo per eludere l’applicazione di una norma imperativa” („cauza este de asemenea ilicită atunci când contractul constituie mijlocul de sustragere de la aplicarea unei norme imperative”). Fără a menționa fraudarea legii, Codul civil ceh utilizează, la articolul 39, termeni asemănători: „Neplatný je právní úkon, který svým obsahem nebo účelem odporuje zákonu nebo jej obchází anebo se příčí dobrým mravům” („este nul orice act juridic al cărui conținut sau scop este incompatibil cu legea, o eludează sau aduce atingere bunelor moravuri”). În dreptul francez, „fraudarea legii” s‑a construit mai mult pe cale jurisprudențială decât legislativă, însă articolul 336 din Codul civil face aluzie în mod explicit la această noțiune. În ordinile juridice naționale există o anumită confuzie conceptuală între „fraudarea legii” și „abuzul de drept”, precum și cu alte noțiuni juridice, cum ar fi „buna‑credință”. Astfel cum recunoaște Miquel González în articolul său „Comentario al artículo 7” (Comentario del Código Civil, Ministerio de Justicia, Madrid, 1993, p. 45), „diferențele între cele două noțiuni nu sunt clare. Doctrina nu a reușit să le delimiteze pe atât de bine pe cât a încercat. Nici jurisprudența nu a ajuns la un rezultat satisfăcător […]”. Considerăm că aprofundarea divergențelor dintre toate aceste noțiuni nu este indispensabilă, întrucât Curtea nu a procedat la acest lucru.
16 – Curtea a încredințat instanțelor naționale examinarea elementelor de fapt în cazurile în care a fost invocată fraudarea legii (a se vedea mai concret Hotărârea din 3 decembrie 1974, Van Binsbergen, 33/74, Rec., p. 1299, punctul 13, Hotărârea din 7 februarie 1979, Knoors, 115/78, Rec., p. 399, Hotărârea din 4 decembrie 1986, Comisia/Germania, 205/84, Rec., p. 3755, punctul 22, Hotărârea din 7 iulie 1992, Singh, C‑370/90, Rec., p. I‑4265, punctul 24, Hotărârea din 3 februarie 1993, Veronica Omroep Organisatie, C‑148/91, Rec., p. I‑487, punctul 12, și Hotărârea din 5 octombrie 1994, TV10, C‑23/93, Rec., p. I‑4795, punctul 21). Avocatul general Tesauro descrie starea actuală a jurisprudenței în cuprinsul punctelor 24 și 25 din Concluziile prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 12 mai 1998, Kefalas și alții (C‑367/96, Rec., p. I‑2843): „Orice ordine juridică ce aspiră la un minimum de completețe trebuie să conțină măsuri […] de autoprotecție pentru a evita ca drepturile pe care le conferă să fie exercitate în mod abuziv, excesiv sau deformat. O astfel de cerință nu este deloc străină dreptului comunitar [și nici] Curții”, potrivit căreia „facilitățile create de tratat nu pot avea ca efect să permită persoanelor care beneficiază de acestea să se sustragă în mod abuziv autorității legislațiilor naționale și să interzică statelor membre să adopte măsurile necesare pentru a împiedica astfel de abuzuri”. Această idee este dezvoltată în cuprinsul punctelor 80 și 81 din Concluziile prezentate de avocatul general Poiares Maduro în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 21 februarie 2006, Halifax și alții (C‑255/02, Rec., p. I‑1609).
17 – Nu considerăm că este oportun să polemizăm aici asupra problemei dacă fraudarea legii (sau abuzul de drept) este un principiu general al dreptului comunitar. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 2 aprilie 1998, EMU Tabac și alții (C‑296/95, Rec., p. I‑1605), la punctul 89 din Concluziile prezentate, am invitat Curtea să „aplice principiul general de drept care interzice orice fraudare a legii”, însă această chestiune necesită, chiar și în prezent, o analiză mai detaliată. Cu toate că Hotărârea Halifax și alții, citată anterior, pare a fi confirmat această tendință, dezbaterea rămâne deschisă. A se vedea în această privință De la Feria, R., „Prohibition of abuse of (Community) Law: the creation of a new general principle of EC Law through tax”, CMLRev, 2008, p. 45.
18 – 101/87, Rec., p. 3057.
19 – Idem.
20 – Curtea a arătat că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat „în sensul că această directivă se aplică în situațiile în care, în urma rezilierii sau a rezoluțiunii unui contract de locațiune, proprietarul întreprinderii preia întreprinderea pentru a o vinde ulterior unui terț care continuă exploatarea acesteia, oprită odată cu încetarea contractului de locațiune, la puțin timp ulterior și cu puțin peste jumătate din personalul care era angajat în întreprindere de către locatarul anterior, în măsura în care întreprinderea respectivă își păstrează identitatea”.
21 – Ne‑am precizat poziția cu privire la limitele răspunsului preliminar și la respectarea autonomiei instituționale a instanței de trimitere la punctul 35 din Concluziile prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 17 iunie 2004, Recheio – Cash & Carry (C‑30/02, Rec., p. I‑6051).
22 – Hotărârea din 10 februarie 1988, Foreningen af Arbejdsledere i Danmark, citată anterior (punctul 16), și Hotărârile citate anterior Watson Rask și Christensen (punctul 27) și Martin și alții (punctul 41). A se vedea, cu privire la marja de apreciere a statelor membre în sectoarele în care s‑a realizat o armonizare minimală și la limitele acesteia, Curtin, D., „Emerging Institutional Parameters and Organised Difference in the European Union”, De Witte, B., Hanf, D., și Vos, E. (ed.), The Many Faces of Differentiation in EU Law, Intersentia, Anvers, 2001, p. 348-354, și Marciali, S., La flexibilité du droit de l’Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 2007, p. 61-65.
23 – Această jurisprudență este analizată, la modul general, de Barnard, C., op. cit., p. 656-664.
24 – Citată anterior.
25 – Ibidem (punctul 38).
26 – Hotărârea din 11 noiembrie 2004 (C‑425/02, Rec., p. I‑10823).
27 – Ibidem (punctul 33).
28 – Ibidem (punctul 34).
29 – Hotărârea Merckx și Neuhuys, citată anterior (punctul 9).
30 – Metodologie care, spre deosebire de ceea ce susține Dworkin, R., Taking Rights Seriously, Harvard University Press, Cambridge, 1977, nu conduce la unicul răspuns corect, ci la soluția cea mai pertinentă.
31 – Curtea a recunoscut acest fapt în Hotărârea din 23 martie 2000, Met‑Trans și Sagpol (C‑310/98 și C‑406/98, Rec., p. I‑1797, punctul 32): „Oricare ar fi motivele care ar putea fi invocate […], Curtea nu este competentă să se substituie legiuitorului comunitar și să interpreteze o dispoziție împotriva conținutului expres al acesteia”. În anumite cazuri, o simplă virgulă se dovedește a fi hotărâtoare, cum a fost cazul în Hotărârea din 17 septembrie 1997, Dega (C‑83/96, Rec., p. I‑5001, punctele 13 și 14).
32 – În Hotărârea Bulmer c. Bollinger a Court of appeal „England and Wales” din 22 mai 1974, mai cunoscută sub denumirea „șampanie franțuzească”, Lord Denning a subliniat importanța relativă a componentei gramaticale în dreptul comunitar: „Seeing these differences, what are the English courts to do when they are faced with a problem of interpretation? They must follow the European pattern. No longer must they examine the words in meticulous detail. No longer must they argue about the precise grammatical sense. They must look to the purpose or intent. […]
They must not confine themselves to the English text. They must consider, if need be, all the authentic texts […]. They must divine the spirit of the treaty and gain inspiration from it. If they find a gap, they must fill it as best they can. They must do what the framers of the instrument would have done if they had thought about it. So we must do the same. Those are the principles, as I understand it, on which the European Court acts.”
33 – În versiunea spaniolă, „la rescisión del contrato de trabajo o de la relación laboral se considerará imputable al empresario”, în versiunea franceză, „la résiliation du contrat de travail ou de la relation de travail est considérée comme intervenue du fait de l’employeur”, în versiunea cehă, „je zaměstnavatel považován za osobu, z jejíž strany byly pracovní smlouva nebo pracovní poměr ukončeny” și, în versiunea germană, „dass die Beendigung des Arbeitsvertrags oder Arbeitsverhältnisses durch den Arbeitgeber erfolgt ist”.
34 – În versiunea portugheză, „a rescisão do contrato ou da relação de trabalho considera‑se como sendo da responsabilidade da entidade patronal”, în versiunea poloneză, „pracodawcę uważa się za odpowiedzialnego za rozwiązanie umowy o pracę lub stosunku pracy”, în versiunea bulgară, „работодателят се счита за отговорен за прекратяването на трудовия договор или трудовото правоотношение” și, în versiunea engleză, „the employer shall be regarded as having been responsible for termination of the contract of employment or of the employment relationship”.
35 – Versiunea slovacă se situează pe o poziție intermediară, prin faptul că include atât imputarea, cât și răspunderea: „zodpovednosť za skončenie pracovnej zmluvy alebo pracovnoprávneho vzťahu sa bude pripisovať zamestnávateľovi”.
36 – A se vedea, cu privire la căutarea unui punct de echilibru între protecția lucrătorului și promovarea activității economice, Ball, C. A., „The Making of a transnational capitalist society: The European Court of Justice, social policy and individual rights under the European Community’s legal order”, Harvard International Law Journal, nr. 37, 1996, p. 307 și următoarele. Curtea s‑a dovedit a fi, de asemenea, foarte sensibilă la acest amestec de interese, interpretând normele de dreptul social comunitar, astfel cum subliniază O’Leary, S., Employment Law and the European Court of Justice. Judicial Structures, Policies and Processes, Hart Publishing, Oxford, Portland, Oregon, 2002, p. 119-128.
37 – Utilizarea directivei s‑a intensificat în acest sector, însă caracterul delicat al oricărei intervenții în materie a favorizat recurgerea frecventă la instrumentele de „soft law”, astfel cum arată Kenner, J., „EC Labour Law: The Softly, Softly Approach”, IJCLLIR, nr. 14, 1995, Goetschy, J., „The European Employment Strategy: Genesis and Development”, EJIR, nr. 5, 1999, Santana, M., „La Internalización de la Estrategia Europea de Empleo en España”, REDE, nr. 21, 2007, și Zeitlin, J., și Trubek, D. (ed.), Governing Work and Welfare in a New Economy, Oxford University Press, Oxford, 2003. Prezența largă a „soft law” are implicații juridice, dar și instituționale, astfel cum subliniază Senden, L., Soft law in European Community Law, Hart Publishers, Oxford, 2004, Alonso García, R., „El soft law comunitario”, Revista de Administración Pública, nr. 154, 2001, Sarmiento, D., El soft law administrativo, Thomson‑Civitas, Pamplona, 2008, Cini, M., „The Soft law Approach: Commission Rule‑Making in the EU’s State Aid Regime”, Journal of European Public Policy, nr. 8, 2001, Hillgenberg, H., „A Fresh Look at Soft law”, European Journal of International Law, nr. 10, 1999, și Klabbers, J., „The Undesirability of Soft Law”, Nordic Journal of International Law, nr. 36, 1998.
38 – Considerentul (3).
39 – Considerentul (4).
40 – C‑472/93, Rec., p. I‑4321.
41 – Hotãrârea din 17 decembrie 1987, Ny Mølle Kro (287/86, Rec., p. 5465, punctul 12), Hotãrârea din 10 februarie 1988, Foreningen af Arbejdsledere i Danmark, citatã anterior (punctul 9) și Hotărârea din 5 mai 1988, Berg și Busschers (144/87 și 145/87, Rec., p. 2559, punctul 13).
42 – Potrivit celor afirmate de O’Leary, S., op. cit. (p. 242 și 243), „[t]he purpose of the Directive was to ensure that the rights of employees, in the event of a change of employer, were safeguarded. However, the Preamble also made clear that one of the principal reasons for the introduction of a minimum level of employment protection at EC level was the fear that disparities in employment protection legislation between Member States might have a deleterious effect on the transfers and mergers which it was the common market’s aim to bring about as a result of greater economic integration. Thus, the Directive reflected the dual economic and social aims that characterised much of the Community’s Social Action Programme. Like Article 141 EC […], Directive 77/187 [în prezent Directiva 2001/23] reflected both the Community’s attempts to ameliorate ‘the unacceptable by‑products of growth’ and its intention to eliminate distortions of competition”.
43 – COM(74) 351 final din 29 mai 1974.
44 – În expunerea de motive a proiectului său, Comisia a precizat că, „if the worker does not wish to continue the employment relationship with the transferee because a merger or takeover has led to some essential change in his terms of employment, it seems only fair, as provided for in article 3, that the worker should be treated as if his dismissal was due to the action of his employer. The legal consequences involved, such as severance payment, compensation, etc., should again be prescribed by the laws, regulations and administrative provisions of the Member States” (p. 8, sublinierea noastră).
45 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 (JO L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262).
46 – Această dispoziție sistematizează articolul 1 alineatul (5) din Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 (JO L 269, p. 15, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 143) prin care se modifică articolul 2 alineatul (6) din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă. Trebuie subliniat că, în redactarea finală, această dispoziție este și mai protectoare față de victimele discriminării. În propunerea Comisiei, nu exista nicio referire la caracterul efectiv, descurajant și proporțional al despăgubirii, aceasta excludea doar limitarea valorii despăgubirii și garanta dobânzi de întârziere. Cu toate acestea, în expunerea de motive a propunerii sale, intenția Comisiei de a preciza conținutul răspunderii pare clară: „în ceea ce privește dreptul unei victime a discriminării la o despăgubire care poate garanta o protecție jurisdicțională reală și eficace, având un efect real de descurajare asupra angajatorului și care trebuie să fie în orice caz suficientă în raport cu prejudiciul suferit” [COM(2000) 334 final, punctul 45].
47 – Dispoziție care transpune în formă legislativă jurisprudența Curții, mai concret Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann (14/83, Rec., p. 1891, punctul 23), Hotărârea Harz (79/83, Rec., p. 1921, punctul 26), Hotărârea din 2 august 1993, Marshall (C‑271/91, Rec., p. I‑4367, punctul 34), și Hotărârea din 22 aprilie 1997, Draehmpaehl (C‑180/95, Rec., p. I‑2195, punctul 40). Cu privire la această tehnică de despăgubire în materie de egalitate, a se vedea McCrudden, C., „The Effectiveness of European Equality Law: National Mechanisms for Enforcing Gender Equality Law in the Light of European Requirements”, Hepple, B., și Szyszczak, E., Discrimination: Limits of Law, Mansell, Londra, 1992.
48 – Directiva Consiliului din 13 decembrie 2004 (JO L 373, p. 37, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 135).
49 – De la pronunțarea Hotărârii din 15 mai 1986, Johnston (222/84, Rec., p. 1651, punctele 18-21), dreptul comunitar integrează o obligație de protecție procedurală la nivel național, în numele dreptului fundamental la un control jurisdicțional efectiv.
50 – Hotărârea din 14 februarie 1995, Schumacker (C‑279/93, Rec., p. I‑225, punctul 30), Hotărârea din 17 iulie 1997, National Farmers’ Union și alții (C‑354/95, Rec., p. I‑4559, punctul 61), și Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello (C‑148/02, Rec., p. I‑11613, punctul 31).
Full & Egal Universal Law Academy