EUR-Lex -  62007CC0478 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER

prezentate la 5 februarie 20091(1)

Cauza C‑478/07

Budějovický Budvar National Corporation

împotriva

Rudolf Ammersin GmbH

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Handelsgericht Wien (Austria)]

„Indicații geografice și denumiri de origine – Interpretarea Hotărârii Curții de Justiție din 18 noiembrie 2003, Budějovický Budvar (C‑216/01) – Caracterul exclusiv al Regulamentului (CE) nr. 510/2006”

I –    Introducere

1.        În cursul ultimei sute de ani, fabrica de bere americană Anheuser‑Busch Inc. și fabrica de bere cehă Budějovický Budvar s‑au confruntat în cadrul unei serii nesfârșite de proceduri judiciare în vederea obținerii dreptului de utilizare exclusivă a denumirilor Budweiser și Bud.

2.        Acțiunea principală se desfășoară în prezent în Austria, în fața Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial Viena), care, în anul 2001, adresase Curții o întrebare preliminară în cadrul aceluiași litigiu, întrebare la care Curtea a răspuns prin Hotărârea din 18 noiembrie 2003, denumită în continuare „Hotărârea Bud I”(2).

3.        După ce a efectuat un lung periplu, trecând pe la instanțele judiciare superioare, cauza a revenit – fără să fi fost soluționată – la instanța vieneză, care a hotărât să adreseze noi întrebări preliminare înainte de a se pronunța.

4.        Prin intermediul primei întrebări adresate, a cărei formulare este relativ complexă, aceasta solicită interpretarea anumitor pasaje din Hotărârea Bud I, în special în ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o indicație geografică simplă pentru a fi compatibilă cu articolul 28 CE.

5.        A doua și a treia întrebare se referă, în esență, la polemica privind caracterul exclusiv al Regulamentului (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare(3). Handelsgericht Wien, care, în mod surprinzător, pornește de la ipoteza unei indicații geografice calificate, ridică problema validității unei protecții naționale acordate acestui tip de denumiri sau a unei protecții bilaterale extinse, prin intermediul unui tratat, la un alt stat membru, din perspectiva a două împrejurări distincte: pe de o parte, lipsa unei cereri de înregistrare comunitară a denumirii și, pe de altă parte, neincluderea în tratatul de aderare a unui stat membru a indicației geografice calificate în cauză, spre deosebire de situația altor indicații folosite pentru această băutură.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul internațional

6.        Articolul 1 alineatul (2) din Aranjamentul de la Lisabona privind protecția denumirilor de origine și înregistrarea internațională a acestora(4) prevede că părțile la acordul menționat(5) se angajează să protejeze, pe teritoriile lor, denumirile de origine ale produselor din alte țări ale „Uniunii speciale”, recunoscute cu acest titlu în țara de origine și înregistrate la Biroul internațional prevăzut de Convenția pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (denumită în continuare „OMPI”).

7.        Articolul 2 alineatul (1) din Aranjamentul de la Lisabona definește „denumirea de origine” drept „denumirea geografică a unei țări, a unei regiuni sau a unei localități, utilizată pentru a desemna un produs originar din acel loc și a cărui calitate sau ale cărui caracteristici sunt în mod exclusiv sau esențial datorate unui anumit mediu geografic, cu factorii săi naturali și umani inerenți”. Denumirea de origine „Bud” a fost înregistrată la OMPI la 10 martie 1975 cu numărul 598 pentru bere, în aplicarea Aranjamentului de la Lisabona.

B –    Convenția bilaterală

8.        La 11 iunie 1976, a fost încheiat între Republica Austria și Republica Socialistă Cehoslovacă un tratat privind protecția indicațiilor de proveniență, a denumirilor de origine și a altor denumiri ce indică proveniența produselor agricole și industriale (denumit în continuare „convenția bilaterală”)(6).

9.        Potrivit articolului 2 din convenția bilaterală, în sensul acesteia, sunt folosiți termenii „indicații geografice”, „denumiri de origine” și alte denumiri care indică proveniența pentru toate indicațiile care se raportează direct sau indirect la proveniența unui produs.

10.      Potrivit articolului 3 alineatul (1) din convenția bilaterală, „denumirile cehoslovace enumerate în acordul prevăzut la articolul 6 sunt rezervate în Republica Austria exclusiv pentru produsele cehoslovace”. Articolul 5 alineatul (1) partea B punctul 2 menționează berea printre categoriile de produse cehe care beneficiază de protecția instituită prin această convenție, iar anexa B la acordul menționat, la care face referire articolul 6 din convenție, include denumirea Bud printre denumirile cehoslovace pentru produse agricole și industriale (subrubrica „bere”).

11.      Prin intermediul Legii constituționale nr. 4/1993 din 15 decembrie 1992, Republica Cehă a confirmat că își va asuma drepturile și obligațiile ce reveneau, în temeiul dreptului internațional, Republicii Socialiste Cehoslovace la data la care aceasta din urmă a încetat să mai existe.

C –    Reglementarea comunitară

1.      Regulamentul nr. 510/2006

12.      Acest nou regulament privind indicațiile geografice și denumirile de origine reia, în esență, dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 2081/92(7), pe care le abrogă și le înlocuiește.

13.      Acesta enunță, în considerentul (6), că „este necesar să se prevadă o abordare comunitară privind denumirile de origine și indicațiile geografice” pentru a asigura condiții de concurență egală între beneficiarii acestor indicații, precum și o credibilitate sporită a produselor în cauză în rândul consumatorilor.

14.      Articolul 2 descrie ce se înțelege prin „denumire de origine” și prin „indicație geografică” în sensul regulamentului. Potrivit alineatului (1):

(a)      „[D]enumirea de origine” reprezintă „numele unei regiuni, al unui loc specific sau, în cazuri excepționale, al unei țări, utilizat pentru descrierea unui produs agricol sau alimentar:

–      originar din această regiune, loc specific sau țară;

–      a cărui calitate sau caracteristici sunt în mod esențial sau exclusiv datorate unui anumit mediu geografic cu factorii săi naturali și umani;

–      a cărui producție, prelucrare și preparare au loc în aria geografică delimitată”.

(b)      „[Indicația] geografică” se limitează la „numele unei regiuni, unui loc specific sau, în cazuri excepționale, al unei țări, utilizat pentru descrierea unui produs agricol sau alimentar:

–      originar din această regiune, loc specific sau țară;

–      care posedă o calitate specifică, reputație sau alte caracteristici care pot fi atribuite zonei geografice respective;

–      a cărui producție, prelucrare și preparare au loc în aria geografică delimitată.”

15.      Pentru ca o expresie să poată fi utilizată ca denumire de origine sau ca indicație geografică, nu este indispensabil ca aceasta să reprezinte un toponim, întrucât articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 510/2006 prevede că se încadrează în această categorie și „denumirile [geografice sau negeografice] tradiționale” care desemnează un produs agricol sau alimentar ce îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1).

16.      Articolele 5-7 din Regulamentul nr. 510/2006 stabilesc „procedura normală” de înregistrare a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice, procedură care cuprinde două etape succesive, prima desfășurându‑se în fața guvernului național și a doua în fața Comisiei.

17.      Potrivit articolului 5 din Regulamentul nr. 510/2006, cererile de înregistrare se adresează statului membru în cauză, care transmite documentația Comisiei Comunităților Europene în cazul în care sunt îndeplinite cerințele prevăzute de regulament.

18.      Articolul 5 alineatul (6) din regulamentul menționat conferă statelor membre posibilitatea de a acorda denumirii, la nivel național, o protecție tranzitorie, în conformitate cu regulamentul. Această protecție tranzitorie începe să își producă efectele la data depunerii cererii la Comisie și încetează începând cu data la care este adoptată o decizie referitoare la înscrierea în registrul comunitar. Consecințele protecției naționale tranzitorii „intră în responsabilitatea exclusivă a statului membru respectiv” în cazul în care denumirea nu se înregistrează.

2.      Regulamentul (CE) nr. 918/2004

19.      În anul 2004, aderarea la Uniunea Europeană a 10 noi state membre a făcut necesară adoptarea anumitor măsuri tranzitorii în domeniul denumirilor de origine și al indicațiilor geografice.

20.      Acest obiectiv este urmărit de Regulamentul (CE) nr. 918/2004(8), al cărui articol 1 permite Republicii Cehe, Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare, Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii Slovenia și Republicii Slovace să mențină protecția națională a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice existentă la 30 aprilie 2004 în sensul Regulamentului nr. 2081/92:

–        până la 31 octombrie 2004, ca regulă generală;

–        sau, în cazul în care Comisia este sesizată cu o cerere de înregistrare, până când este adoptată o decizie în această privință.

21.      De asemenea, potrivit articolului 1 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 918/2004, „consecințele unei astfel de protecții, în cazul în care denumirea nu se înregistrează la nivel comunitar, intră în responsabilitatea exclusivă a statului membru respectiv.” [traducere neoficială]

3.      Actul de aderare(9)

22.      Anexa II la actul de aderare a extins protecția comunitară la trei denumiri de bere provenind din orașul ceh České Budějovice, prin înregistrarea acestora drept indicații geografice protejate:

–        Budějovické pivo;

–        Českobudějovické pivo;

–        Budějovický měšt’anský var.

III – Acțiunea principală, originea sa și întrebarea preliminară

A –    Prezentarea pe scurt a unei lungi controverse

23.      De mai bine de o sută de ani, disputa având ca obiect folosirea exclusivă a denumirilor Budweiser și Bud a dat naștere unei serii de litigii între întreprinderea cehă Budějovický Budvar (Budweiser Budvar, denumită în continuare „Budvar”) și societatea americană Anheuser‑Busch.

24.      Fabrica de bere Budvar(10) se află în orașul ceh České Budějovice, celebru pentru tradiția sa seculară în domeniul producerii berii(11). Începând cu anul 1795, întreprinderile care au fuzionat ulterior pentru a forma actuala societate Budvar produc și comercializează bere având denumirile „Budweis”(12), „Budweiser Bier”(13), „Budvar” sau „Budbräu”(14). Marca „Budweiser” a fost înregistrată în anul 1895.

25.      Precum aproape toți producătorii de bere din Saint Louis (Missouri), membrii familiei Anheuser‑Busch erau de origine germană(15). Nu este, așadar, surprinzător că, fiind conștienți de reputația berii din Budweis, aceștia au hotărât în anul 1876 să lanseze pe piața americană o bere ușoară numită „Budweiser”, urmată ulterior de o altă bere purtând numele prescurtat „Bud”. Aceștia au adoptat nu numai denumirea băuturii cehe, ci și rețeta care se inspira din metodele de fabricație utilizate în Boemia(16) și au parafrazat porecla „the beer of kings” (berea regilor), folosită la Budweis, înscriind pe eticheta berii americane expresia „the king of beers” (regina berilor). În februarie 1906, Oficiul American de Brevete a respins cererea de recunoaștere a mărcii „Budweiser” depusă de Anheuser‑Busch, pentru motivul ca avea un caracter geografic. Cu toate acestea, în anul următor, oficiul a admis înregistrarea în Statele Unite pentru o perioadă de 10 ani.

26.      Dezvoltarea schimburilor comerciale de cele două părți ale Atlanticului a determinat apariția unui conflict ale cărui prime episoade judiciare datează din anul 1880. De atunci, procesele referitoare la folosirea denumirilor Budweiser și Bud au avut loc în numeroase țări(17), cu rezultate diferite(18).

27.      Instanța comunitară nu a rămas în afara acestei strategii contencioase globale. Reprezentanții celor două întreprinderi (sau distribuitorii produselor acestora) au sesizat adesea instanțele europene pentru a denunța încălcarea dreptului comunitar.

28.      Anheuser‑Busch a solicitat în mai multe rânduri înregistrarea semnelor Budweiser și Bud ca mărci comunitare (ca mărci verbale și ca mărci figurative și pentru diferite clase). Opoziția societății Budvar, care invoca existența unor drepturi anterioare, a determinat pronunțarea unei serii de decizii de către Camera a doua de recurs a Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (denumit în continuare „OAPI”) și formularea unor acțiuni corespunzătoare la Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene.

29.      Astfel, prin Decizia din 3 decembrie 2003(19), Camera a doua de recurs a OAPI a admis opoziția societății Budvar privind înregistrarea denumirii Budweiser ca marcă comunitară pentru produse din clasa 32 (bere, …). Această decizie a făcut obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului, însă, în final, nu a mai fost necesară pronunțarea asupra fondului, întrucât Anheuser‑Busch și‑a retras cererea de înregistrare(20).

30.      Dimpotrivă, prin Deciziile din 14 și din 28 iunie și din 1 septembrie 2006(21), Camera a doua de recurs a OAPI a admis înregistrarea termenului Bud ca marcă comunitară în pofida opoziției formulate de Budvar, care invocase tratatele bilaterale dintre Republica Austria și Cehoslovacia și înregistrarea denumirii în litigiu la OAPI ca denumire de origine, în conformitate cu Aranjamentul de la Lisabona, producând efecte în Franța, în Italia și în Portugalia(22). Camera de recurs a apreciat că era dificil să se considere că semnul Bud ar fi o denumire de origine sau o indicație geografică indirectă, apreciind ca insuficiente dovezile prezentate de Budvar în ceea ce privește folosirea denumirii de origine Bud, în special în Austria, în Franța și în Portugalia. Camera de recurs a declarat de asemenea că simpla utilizare a semnului Bud nu poate constitui în același timp folosirea unei mărci și a unei indicații de proveniență, întrucât fiecare dintre acestea îndeplinește funcții diferite și incompatibile. Prin recenta sa Hotărâre din 16 decembrie 2008(23), Tribunalul a anulat aceste decizii ale OAPI.

31.      Și Curtea a pronunțat până în prezent două hotărâri în cadru litigiului general dintre societatea cehă Budvar și societatea americană Anheuser‑Busch. Este vorba, pe de o parte, despre Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser‑Busch(24), și, pe de altă parte, despre Hotărârea Bud I din anul 2003, citată anterior.

32.      În prima dintre aceste hotărâri, care privește latura finlandeză a acestei lungi serii de litigii, Curtea s‑a pronunțat cu privire la regimul aplicabil folosirii unei mărci înregistrate și a unei denumiri comerciale potențial inconciliabile, în special din perspectiva Acordului privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare „Acordul TRIPS”)(25). Nu se poate trage nicio concluzie din această decizie care să fie utilă în ceea ce privește întrebările adresate în prezenta cauză.

33.      În schimb, Hotărârea Bud I este mult mai pertinentă în raport cu prezenta cauză, întrucât reprezintă începutul capitolului austriac, ce se concentrează într‑o mai mare măsură pe indicațiile geografice decât pe dreptul mărcilor.

B –    Acțiunea principală

1.      Situația de fapt care stă la baza primei întrebări preliminare

34.      Situația de fapt care a dat naștere confruntării judiciare în Austria datează din anul 1999, când Budvar a solicitat Handelsgericht Wien să oblige societatea Rudolf Ammersin GmbH (care comercializează în Austria berea având marca americană Bud) să înceteze folosirea, pe teritoriul austriac, a denumirii Bud sau a unor denumiri asemănătoare care pot crea confuzie, cu excepția cazului în care este vorba despre produse ale societății Budvar. Aceasta a invocat în esență convenția bilaterală dintre Republica Austria și Republica Socialistă Cehoslovacă în temeiul căreia denumirea Bud (menționată în anexa B la această convenție) nu poate fi utilizată în Austria decât pentru mărfuri de origine cehă.

35.      În paralel, Budvar sesizase Landesgericht Salzburg cu o acțiune identică, îndreptată însă împotriva societății Josef Sigl KG, importatorul exclusiv în Austria al berii americane Bud. În cadrul acestui al doilea proces și, mai exact, în cadrul procedurii privind recursul formulat împotriva unei ordonanțe prin care se dispunea adoptarea unor măsuri provizorii, Oberster Gerichtshof a pronunțat, la 1 februarie 2000, o ordonanță prin care nu numai că a confirmat măsurile provizorii dispuse în apel, ci a stabilit și că protecția denumirii Bud prevăzută prin convenția bilaterală era compatibilă cu articolul 28 CE, pentru motivul că se încadra în protecția proprietății industriale și comerciale în sensul articolului 30 CE. Instanța a considerat că denumirea Bud este o indicație geografică „simplă” (întrucât nu există o legătură între caracteristicile produsului și proveniența sa) și „indirectă” (întrucât nu reprezintă în sine o denumire geografică, ci un calificativ care poate informa consumatorul cu privire la locul de origine al produsului), care beneficiază de o „protecție absolută”, adică de o protecție independentă de orice risc de confuzie sau de inducere în eroare.

2.      Hotărârea Bud I

36.      Acestea sunt condițiile în care Handelsgericht Wien a hotărât, la 26 februarie 2001, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții patru întrebări preliminare la care aceasta a răspuns în Hotărârea Bud I din 18 noiembrie 2003, citată anterior.

37.      A treia și a patra întrebare se refereau la validitatea convenției bilaterale în Republica Cehă (nu trebuie uitat că tratatul fusese încheiat de fosta Cehoslovacie) și la efectele articolului 307 CE.

38.      Primele două întrebări adresate Curții în 2001 prezintă o mai mare importanță pentru prezenta acțiune, Curtea răspunzând la acestea după cum urmează:

„1) Articolul 28 CE și Regulamentul (CEE) nr. 2081/92 […] nu se opun aplicării unei dispoziții dintr‑un tratat bilateral încheiat între un stat membru și o țară terță care conferă unei indicații de proveniență geografică simple și indirecte din această țară terță o protecție în statul membru importator care este independentă de orice risc de inducere în eroare și care permite împiedicarea importului unei mărfuri comercializate în mod legal într‑un alt stat membru.

2) Articolul 28 CE se opune aplicării unei dispoziții dintr‑un tratat bilateral încheiat între un stat membru și o țară terță care conferă unei denumiri, ce nu se referă nici direct, nici indirect în această țară la proveniența geografică a produsului pe care îl desemnează, o protecție în statul membru importator care este independentă de orice risc de inducere în eroare și care permite împiedicarea importului unei mărfuri comercializate în mod legal într‑un alt stat membru”.

39.      Potrivit punctelor 101 și 107 din hotărâre, instanța de trimitere trebuia să verifice dacă denumirea Bud desemnează originea produsului sau dacă se referă la aceasta „potrivit condițiilor de fapt și concepțiilor care predomină în Republica Cehă”.

3.      Evenimentele ulterioare Hotărârii Bud I

40.      În urma răspunsului Curții, Handelsgericht Wien a respins, prin Hotărârea din 8 decembrie 2004, solicitările întreprinderii Budvar, pentru motivul că populația cehă nu asocia denumirea Bud unei regiuni sau unui loc determinate, așadar, nici orașului České Budějovice, și nici nu considera că această denumire desemna produse sau servicii care proveneau dintr‑un loc determinat, astfel încât nu putea fi privită drept o indicație geografică. Întemeindu‑se pe hotărârea Curții, instanța vieneză a stabilit că protecția acestei denumiri trebuia să fie considerată incompatibilă cu articolul 28 CE.

41.      Cu toate că această hotărâre, pronunțată în primă instanță, a fost confirmată de instanța de apel, litigiul era departe de a se fi încheiat.

42.      Prin Ordonanța din 29 noiembrie 2005, Oberster Gerichtshof a anulat deciziile anterioare și a trimis cauza spre rejudecare la Handelsgericht Wien pentru ca aceasta să se pronunțe din nou, după efectuarea unei proceduri complementare. Aplicând criteriile enunțate la punctele 54 și 101 din Hotărârea Bud I, instanța supremă austriacă a ajuns la concluzia că, deși este adevărat că denumirea Bud nu reprezintă o denumire geografică, aceasta este totuși aptă să informeze consumatorii că produsul astfel desemnat provine dintr‑un loc, dintr‑o regiune sau dintr‑o țară determinate, nepronunțându‑se asupra aspectului dacă denumirea Bud asociată berii este considerată de consumatori o indicație de origine. În consecință, Oberster Gerichtshof a stabilit că aspectul dacă denumirea în litigiu reprezintă o indicație geografică simplă sau indirectă nu fusese încă soluționat.

43.      Sesizat din nou cu soluționarea cauzei, Handelsgericht Wien a respins din nou, prin Hotărârea din 23 martie 2006, solicitările formulate de Budvar. Bazându‑se pe un sondaj de opinie prezentat de Ammersin, instanța a stabilit că populația cehă nu asocia denumirea Bud unui loc, unei regiuni sau unei țări determinate și nici nu considera că berea Bud avea un loc de origine precis (și anume České Budějovice).

44.      Budvar a sesizat din nou Oberlandesgericht Wien, care a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Comercial, care se pronunțase în primă instanță, recomandându‑i să efectueze, conform propunerii Budvar, un sondaj de opinie în rândul categoriilor pertinente ale populației pentru a verifica dacă denumirea Bud era asociată de consumatorii cehi cu berea; dacă, atunci când făceau această legătură (în mod spontan sau în urma sugestiei expertului), consumatorii menționați considerau că această denumire indica faptul că berea provine dintr‑un loc, dintr‑o regiune sau dintr‑o țară determinate; și, în cazul unui răspuns afirmativ, pentru ca acești consumatori să precizeze care este acest loc, regiune sau țară.

45.      Examinând această cauză pentru a treia oară consecutiv, Handelsgericht Wien a considerat necesar să adreseze o ultimă întrebare preliminară Curții pentru ca aceasta să clarifice anumite aspecte ale Hotărârii Bud I a căror interpretare a generat îndoieli în mediile judiciare austriece, ținând seama de importantele schimbări ale situației de fapt și juridice care au avut loc ulterior hotărârii pronunțate în anul 2003 și, în special, de aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană, de protecția unei serii de denumiri de bere provenind din České Budějovice ca indicații geografice în tratatul de aderare și de decizia – anulată între timp de Tribunal – a Camerei a doua de recurs a OAPI din 14 iunie 2006, citată anterior, a cărei motivare afirmă că denumirea Bud invocată de solicitantă nu poate constitui în același timp o marcă și o indicație geografică.

C –    Întrebările preliminare

46.      În temeiul articolului 234 CE, Handelsgericht Wien a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În hotărârea pe care a pronunțat‑o la 18 noiembrie 2003 […], Curtea a stabilit cerințele pentru ca protecția ca indicație geografică a unei denumiri care, în țara de origine, nu este nici numele unui loc, nici al unei regiuni să fie compatibilă cu articolul 28 CE; potrivit cerințelor menționate, această denumire trebuie:

–      în funcție de condițiile de fapt și

–      de concepțiile care predomină în țara de origine, să desemneze o regiune sau un loc din acel stat,

–      iar protecția sa trebuie să fie justificată potrivit criteriilor prevăzute la articolul 30 CE.

Aceste cerințe înseamnă:

1.1)      că denumirea ca atare îndeplinește o funcție concretă de indicație geografică a unui loc specific sau a unei anumite regiuni sau este suficient ca denumirea asociată produsului pe care îl desemnează să fie aptă să indice consumatorilor că acest produs provine dintr‑un loc specific sau dintr‑o anumită regiune din țara de origine;

1.2)      că cele trei condiții reprezintă condiții cumulative care trebuie analizate separat;

1.3)      că trebuie efectuat un sondaj în rândul consumatorilor pentru a stabili concepțiile care predomină în țara de origine și – în cazul unui răspuns afirmativ – că, pentru protecția denumirii, este necesar un nivel scăzut, mediu sau ridicat de notorietate și de recunoaștere;

1.4)      că denumirea a fost efectiv utilizată ca indicație geografică în țara de origine de mai multe întreprinderi, și nu doar de una singură, și că utilizarea acesteia ca marcă de către o singură întreprindere se opune protecției?

2)      Împrejurarea că o denumire nu a fost notificată în termenul de șase luni prevăzut în Regulamentul (CE) nr. 918/2004 al Comisiei din 29 aprilie 2004 privind dispozițiile tranzitorii în materie de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice ale produselor agricole și alimentare ca urmare a aderării Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei și că nici nu s‑a solicitat înregistrarea sa potrivit Regulamentului (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare are ca efect invalidarea unei protecții naționale existente sau, în orice caz, a unei protecții extinse bilateral la un alt stat membru, dacă denumirea constituie, potrivit dreptului național al statului de origine, o indicație geografică calificată?

3)      Împrejurarea că, în cadrul tratatului de aderare încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și un nou stat membru, acest stat membru a solicitat, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 510/2006, protecția mai multor indicații geografice calificate pentru un produs alimentar are drept consecință faptul că protecția națională conferită unei alte denumiri care desemnează același produs sau, în orice caz, protecția extinsă bilateral la alt stat membru nu mai trebuie menținută și că, în această privință, Regulamentul (CE) nr. 510/2006 are un caracter exclusiv?”

IV – Procedura în fața Curții de Justiție

47.      Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost înregistrată la grefa Curții la 25 octombrie 2007.

48.      Au depus observații scrise reclamanta și pârâta din acțiunea principală, guvernele ceh și elen, precum și Comisia.

49.      La ședința din 2 decembrie 2008, au compărut, pentru a prezenta observații orale, reprezentanții societăților Budějovický Budvar Nacional Corporation și Rudolf Ammersin GMBH, cei ai Republicii Cehe, cei ai Republicii Elene și cei ai Comisiei.

V –    Analiza întrebărilor preliminare

A –    Două considerații prealabile

50.      Trimiterea preliminară pe care o analizăm prezintă două particularități care trebuie examinate în prealabil.

1.      Exegeza unei hotărâri anterioare

51.      Prima particularitate constă în faptul că Handelsgericht Wien solicită Curții să clarifice sensul anumitor pasaje din Hotărârea Bud I.

52.      În opinia noastră, împrejurarea că obiectul trimiterii preliminare este constituit, în parte, nu de o normă comunitară, ci de o decizie a Curții nu dă naștere unor probleme de admisibilitate. Astfel, Curtea a acceptat, în trecut, să răspundă la întrebări de acest tip adresate de instanțele naționale pe calea procedurii preliminare; de exemplu, acest lucru s‑a întâmplat în cazul Hotărârii din 16 martie 1978, Robert Bosch(26), și al Hotărârii din 16 decembrie 1992, cunoscută sub numele „Stoke‑on‑Trent”(27).

53.      Cu toate acestea, prezenta cerere de interpretare a unei decizii anterioare a fost formulată ca urmare a diferenței de opinie care subzistă în această privință între două instanțe austriece între care există un raport ierarhic. Având în vedere insistența demonstrată de Oberster Gerichtshof și de Oberlandesgericht Wien în ceea ce privește modul de administrare și de apreciere a probei unuia dintre aspectele procesului (percepția existentă în Republica Cehă referitoare la denumirea Bud), e posibil ca Handelsgericht Wien să fi sesizat Curtea în speranța ca aceasta să îi dea dreptate sau, cel puțin, ca aceasta să pună capăt disensiunilor latente existente între instanțele naționale.

54.      Curtea nu ar trebui însă să accepte un astfel de rol. În cadrul Hotărârii Bud I, Curtea a încredințat în mod expres instanței naționale sarcina de a realiza această apreciere și nimic nu justifică în prezent o schimbare a acestei poziții și nici elaborarea unor criterii diferite sau a unor precizări suplimentare față de cele prezentate anterior.

2.      Schimbarea ipotezei de pornire

55.      A doua particularitate a prezentei cauze constă în faptul că ipoteza pe care se bazează instanța de trimitere nu este aceeași în cadrul celor trei întrebări preliminare. Prin intermediul primei întrebări, instanța vieneză solicită Curții precizări cu privire la criteriile care trebuie folosite pentru ca Bud să fie considerată o indicație geografică „simplă și indirectă”, compatibilă cu articolul 28 CE, în timp ce a doua și a treia întrebare se bazează pe ideea că denumirea în cauză reprezintă o indicație geografică „calificată” în temeiul dreptului intern al statului de origine.

56.      Distincția dintre indicațiile geografice simple și cele calificate este acceptată de o mare parte a doctrinei(28) și a jurisprudenței(29).

57.      Indicațiile geografice simple nu necesită ca produsele să prezinte un atribut special sau să aibă un anumit renume legat de locul din care provin, fiind suficient ca acestea să fie apte să identifice acest loc. Dimpotrivă, sunt considerate calificate indicațiile cu ajutorul cărora este desemnat un produs având o calitate, o reputație sau o altă caracteristică legate de originea sa; pe lângă legătura teritorială, acestea mai prezintă și o altă legătură, calitativă, mai puțin puternică decât cea pe care o au denumirile de origine, care sunt rezervate produselor ale căror particularități se datorează unor factori naturali sau umani specifici locului lor de proveniență. Reglementarea comunitară protejează numai denumirile de origine și indicațiile geografice calificate.

58.      În Hotărârea Bud I, Curtea a considerat că denumirea Bud este o indicație geografică simplă(30), care nu este avută în vedere de Regulamentul nr. 2081/92, și a stabilit condițiile în care protecția sa ar fi conformă dreptului comunitar pe teritoriul național sau cele care trebuie îndeplinite pentru ca protecția să se extindă la un stat terț. Exprimând noi incertitudini cu privire la formularea acestei hotărâri, instanța de trimitere reiterează percepția sa inițială legată de denumirea în litigiu, considerată o indicație geografică simplă. Este, așadar, surprinzător că, imediat apoi, aceasta adresează două întrebări bazate pe o eventuală clasificare a denumirii Bud drept indicație geografică calificată cuprinsă în domeniul de aplicare al regulamentului comunitar.

59.      Societatea reclamantă consideră că această incoerență reprezintă un motiv de inadmisibilitate a primei întrebări preliminare.

60.      Potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului are competența să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții în temeiul articolului 234 CE(31). Cu toate acestea, Curtea a admis că, în circumstanțe excepționale, este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de o instanță națională pe calea procedurii preliminare în scopul de a‑și verifica propria competență(32). Aceasta este situația atunci când problema supusă Curții este de natură pur ipotetică(33), întrucât spiritul de colaborare care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare presupune ca instanța națională să aibă în vedere funcția conferită Curții, care este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, și nu de a formula opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice(34).

61.      Chiar Handelsgericht Wien recunoaște în mod indirect în ordonanța sa caracterul ipotetic al primei întrebări atunci când afirmă că, dacă în anul 2000 (când au fost formulate întrebările preliminare care au stat la baza Hotărârii Bud I) „se prezuma că denumirea «Bud» constituia o indicație geografică simplă și indirectă”, situația s‑a schimbat radical între timp, întrucât, „în ceea ce privește problema compatibilității cu articolul 28 CE a protecției indicației geografice indirecte”, Hotărârea Bud I „face trimitere la situația din țara de origine, adică din Republica Cehă”; în plus, „în Republica Cehă, denumirea «Bud» este protejată ca indicație de origine”.

62.      În pofida acestor afirmații categorice, sensul care este atribuit în Republica Cehă denumirii „Bud” face în continuare obiectul unei controverse, în jurul căreia gravitează în realitate întreaga acțiune principală. Răspunsul la prima întrebare preliminară ar putea să contribuie la a stabili dacă este îndeplinită condiția legăturii teritoriale, indispensabilă pentru ca denumirea să poată fi considerată o indicație geografică. Dacă există în plus o legătură calitativă sau orice alt motiv care să permită ca aceasta să fie calificată drept o denumire de origine în Republica Cehă, răspunsul Curții la a doua și la a treia întrebare ar fi extrem de util.

63.      Prin urmare, chiar dacă, în alte împrejurări, ar fi indispensabil ca situația de fapt să fie stabilită și ca problemele care sunt strict legate de dreptul intern să fie soluționate la momentul sesizării Curții(35), cele trei întrebări preliminare adresate în prezenta cauză trebuie să fie declarate admisibile.

B –    Cu privire la prima întrebare preliminară

64.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, Handelsgericht Wien prezintă Curții anumite nelămuriri referitoare la pasajele din Hotărârea Bud I în care Curtea s‑a pronunțat cu privire la „condițiile necesare pentru a fi acceptată drept compatibilă cu articolul 28 CE protecția ca indicație geografică a unei denumiri care, în țara de origine, nu este nici numele unui loc, nici al unei regiuni”.

65.      Este vorba în special despre punctele 101 și 107 din hotărâre, în care Curtea invită instanța de trimitere să verifice dacă, „în funcție de condițiile de fapt și de concepțiile care predomină în Republica Cehă”, denumirea Bud desemnează o regiune sau un loc din acel stat. Dacă astfel stau lucrurile și dacă protecția națională era „justificată potrivit criteriilor prevăzute la articolul 30 CE”, extinderea sa la teritoriul unui stat membru ar fi conformă dreptului comunitar; în caz contrar, ar fi încălcat articolul 28 CE.

1.      Cu privire la modul în care trebuie verificată asocierea denumirii Bud cu un loc determinat

66.      Instanța vieneză solicită în primul rând să se stabilească dacă denumirea ca atare trebuie să îndeplinească în mod concret o funcție de indicație geografică a unui loc sau a unei regiuni sau dacă este suficient ca aceasta să indice consumatorilor că produsul în cauză are o proveniență specifică.

67.      La punctul 101 din Hotărârea Bud I, Curtea recomandă instanței de trimitere să verifice dacă denumirea Bud „desemnează” o regiune sau un loc, ceea ce ar însemna, la prima vedere, ca aceasta să corespundă unui toponim. Însă, punctul 107 contrazice această idee, evocând o referire directă sau indirectă; în plus, această decizie se bazează pe ipoteza că Bud este o indicație geografică „simplă și indirectă”(36).

68.      Indicațiile geografice și denumirile de origine propriu‑zise nu constau întotdeauna în denumiri geografice: dacă se întâmplă acest lucru, acestea sunt „directe”, iar în caz contrar sunt „indirecte”, cu condiția să informeze consumatorul cel puțin cu privire la faptul că produsul alimentar la care se referă provine dintr‑un loc, dintr‑o regiune sau dintr‑o țară determinate. Chiar Regulamentul nr. 510/2006 admite această posibilitate prin faptul că menționează, la articolul 2 alineatul (2), „denumirile tradiționale”, chiar dacă acestea nu reprezintă niște toponime(37).

69.      În consecință, pentru a fi îndeplinite cerințele stabilite în Hotărârea Bud I, este suficient ca termenul să identifice locul de origine al produsului. În speță, trebuie să se stabilească dacă denumirea Bud transmite cetățenilor cehi ideea că berea care poartă această denumire provine din orașul České Budějovice, ceea ce nu înseamnă că numele îndeplinește acest rol de indicație geografică atunci când este menționat împreună cu produsul în cauză și numai în această ipoteză.

70.      Unele dintre obiecțiile pârâtei sunt pertinente. Potrivit susținerilor societății Ammersin cuprinse la punctele 25 și 26 din observațiile sale, concurentul său Budvar folosește de facto termenul Bud ca marcă, și nu ca indicație geografică(38), element care ar putea afecta aprecierea obiectivă a funcției pe care o îndeplinește cu adevărat cuvântul Bud; astfel, „consumatorii de bere cunosc adesea – la fel ca automobiliștii, de exemplu – în ce loc sau în ce regiune și, în orice caz, în ce țară este produs(ă) berea sau vehiculul pe care le‑au cumpărat”, ceea ce nu trebuie să ducă la o confuzie între aceste mărci și indicațiile de proveniență. Ammersin citează anumite exemple extrem de grăitoare, precum cel al Coca‑Cola sau al Volkswagen: majoritatea americanilor știu că băuturile având marca Coca‑Cola sunt produse în Atlanta, iar numeroși germani asociază marca Volkswagen cu orașul Wolfsburg, însă nici una, nici alta dintre aceste mărci nu devin, în acest mod, indicații geografice.

71.      Indiferent de faptul că publicul ceh ar putea intui care este proveniența „berii Bud”, trebuie să se verifice dacă denumirea Bud este suficient de clară pentru a evoca un produs, berea și originea sa, orașul České Budějovice.

72.      La fel cum substantivele „cava” sau „grappa” evocă locul de origine, spaniol și italian, al unui vin spumant și, respectiv, al unui lichior și la fel cum termenul „feta” desemnează o brânză din Grecia(39), în cazul în care s‑ar considera că Bud reprezintă o indicație geografică, consumatorii cehi ar trebui să asocieze această expresie cu un loc precis și cu producerea de bere.

2.      Cu privire la aspectul dacă este vorba despre trei cerințe independente

73.      În a doua parte a primei întrebări preliminare, Handelsgericht Wien solicită să se stabilească dacă, atunci când afirmă că totul depinde de „condițiile de fapt și [de] concepțiile care predomină în Republica Cehă”, precum și de aspectul dacă protecția denumirii Bud în acest stat este justificată potrivit criteriilor prevăzute la articolul 30 CE, Hotărârea Bud I „urmărește să creeze o distincție, astfel încât să fie necesar să fie examinate trei criterii diferite, sau dacă prin aceasta trebuie numai să se înțeleagă că, în Republica Cehă, consumatorii asociază cu denumirea «Bud» (aflată sau nu în relație cu produsul pe care îl desemnează, în funcție de răspunsul dat la prima întrebare) un loc, o regiune sau o țară determinate”.

74.      Această ultimă interpretare este mai aproape de adevăr. Modul în care este redactată Hotărârea Bud I pare să se inspire din cuprinsul punctului 12 din Hotărârea Exportur, citată anterior, potrivit căruia protecția indicațiilor de proveniență este determinată de dreptul țării importatoare, precum și de „condițiile de fapt și de concepțiile existente în această țară”. Cu toate acestea, în cauza Bud I, trebuie luate în considerare circumstanțele din țara de origine a produselor (Republica Cehă), iar nu cele din țara importatoare (Austria), întrucât, în această decizie, Curtea a examinat extinderea, în al doilea dintre aceste state, a protecției conferite denumirii Bud în primul stat, în temeiul unei convenții bilaterale.

75.      Prin urmare, punctul 101 înseamnă că consumatorii cehi trebuie să asocieze Bud unui loc sau unei regiuni determinate, în condițiile prezentate în răspunsul la întrebarea 1.1), fără a fi necesar să existe „fapte” specifice.

76.      Dacă această condiție ar fi îndeplinită, ar fi necesar să se verifice dacă denumirea Bud nu a dobândit un caracter generic în statul de origine, cerință de care depinde, potrivit jurisprudenței, încadrarea unei indicații de proveniență în categoria „proprietate industrială” în sensul articolului 30 CE(40). În această ipoteză, protecția sa ar fi justificată în lumina criteriilor prevăzute în această dispoziție.

3.      Cu privire la necesitatea efectuării unui sondaj

77.      În a treia parte a primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să indice care este mecanismul adecvat pentru „a stabili concepțiile [referitoare la denumirea în cauză] care predomină în țara de origine” și, în special, dacă trebuie efectuat un sondaj.

78.      Jurisprudența a utilizat această posibilitate de a recurge la un sondaj de opinie atât pentru a constata caracterul înșelător al unei afirmații publicitare(41), cât și pentru a stabili caracterul distinctiv al unei mărci(42). În ambele ipoteze, Curtea a precizat că decizia de a utiliza un anumit instrument aparține instanței naționale, urmând a fi adoptată în conformitate cu dreptul statului membru în cauză.

79.      În consecință, potrivit principiului autonomiei procedurale, este de competența instanțelor naționale să stabilească și în prezenta cauză, în conformitate cu propriile lor norme, dacă este necesar să fie solicitată efectuarea unui raport de expertiză sau să fie comandat un sondaj de opinie pentru a obține informații cu privire la capacitatea denumirii Bud de a indica proveniența berii, precum și să stabilească procentul de consumatori care este considerat suficient de semnificativ în acest context.

4.      Cu privire la utilizarea denumirii Bud de către o singură întreprindere

80.      În a patra și ultima parte a primei întrebări preliminare, Handelsgericht Wien solicită să se stabilească dacă Hotărârea Bud I impune ca o indicație geografică să fie utilizată ca atare în țara de origine de mai multe întreprinderi, astfel încât utilizarea sa ca marcă de către o singură întreprindere ar fi contrară protecției.

81.      Îndoielile instanței naționale rezultă din faptul că „denumirea «Bud» este o marcă înregistrată în Republica Cehă al cărei titular este reclamanta”, care este de altfel singura societate care o utilizează în această țară, deși „ține de natura unei indicații de proveniență ca aceasta să fie utilizată de toți producătorii autorizați dintr‑o anumită regiune”.

82.      Indicațiile geografice și mărcile sunt noțiuni distincte, chiar dacă sunt înrudite. Ambele protejează reputația comercială a unui articol de o eventuală uzurpare ilicită din partea unui terț, furnizând indicații cu privire la originea sa geografică și cu privire la întreprinderea care îl produce. Acestea se disting prin faptul că marca apără un interes privat, cel al titularului său, pe când indicația geografică protejează interesele tuturor producătorilor stabiliți în zona respectivă.

83.      În opinia noastră, această nuanță nu înseamnă că o indicație geografică trebuie să fie utilizată simultan de diferite societăți din regiune pentru a‑și păstra validitatea, care depinde de alți factori. Cel puțin, nu considerăm că această idee poate fi dedusă, astfel cum pare să sugereze instanța de trimitere, din punctul 101 al Hotărârii Bud I, care menționează obligația de a cerceta „condițiile de fapt” care predomină în Republica Cehă în ceea ce privește denumirea în litigiu.

84.      Cu toate acestea, în speță nu este vorba nici despre o marcă, nici despre o indicație geografică înregistrată în cadrul comunitar. În consecință, sarcina de a stabili numărul de persoane care trebuie să utilizeze în practică denumirea în cauză pentru ca aceasta să își păstreze eficiența revine dreptului intern, în lumina tratatului bilateral.

85.      Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește întrebarea dacă utilizarea ca marcă a denumirii Bud de către o singură întreprindere ar aduce atingere protecției sale în calitate de indicație geografică.

86.      Reglementarea comunitară prevede anumite reguli pentru a soluționa eventualele conflicte dintre indicațiile geografice și mărci, reguli care trădează o anumită preferință pentru primele dintre acestea, poate deoarece acestea protejează interesul public care constă în posibilitatea consumatorilor de a cunoaște proveniența și caracteristicile mărfurilor(43). Astfel, articolul 14 din Regulamentul nr. 510/2006 prevede că este refuzată înregistrarea mărcilor care corespund unor denumiri de origine sau unor indicații geografice protejate, în timp ce mărcile înregistrate anterior sau dobândite prin utilizarea cu bună‑credință coexistă cu indicațiile înregistrate ulterior potrivit dreptului comunitar. Reglementarea comunitară în materie de mărci interzice de asemenea folosirea unor semne care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la proveniența geografică a produsului(44).

87.      În speță însă, acest eventual conflict între folosirea mărcii Bud și recunoașterea acesteia ca indicație geografică trebuie să fie soluționat de instanța națională, în conformitate cu tratatul bilateral.

C –    Cu privire la a doua întrebare preliminară

88.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța austriacă urmărește să se stabilească dacă, în ipoteza în care o denumire nu a fost notificată Comisiei în vederea înregistrării sale comunitare, o protecție națională existentă sau o protecție extinsă bilateral la un alt stat membru își pierde validitatea în cazul în care există o indicație geografică calificată potrivit dreptului intern al statului de origine (în speță, Republica Cehă)(45).

89.      Pe scurt, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe asupra exclusivității sistemului de protecție comunitară a indicațiilor geografice și a denumirilor de origine, unul dintre aspectele cele mai discutate în acest domeniu, asupra căruia jurisprudența nu s‑a pronunțat decât parțial până în prezent.

90.      În ceea ce privește denumirile care nu prezintă nicio legătură teritorială, adică cele care nu indică nici direct, nici indirect proveniența geografică a produsului, în Hotărârea Bud I s‑a stabilit că protecția acestora era contrară articolului 28 CE. Nu există, așadar, o protecție națională a unor astfel de denumiri(46). Acestea nu sunt protejate nici de dreptul comunitar.

91.      În ceea ce privește indicațiile geografice simple, din Hotărârea Bud I și din Hotărârea Warsteiner Brauerai(47) reiese că protecția acestora la nivel național este conformă articolului 28 CE, întrucât se încadrează în excepțiile prevăzute la articolul 30 CE pentru „proprietatea industrială”. Indicațiile de această natură nu sunt incluse în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 510/2006 (care impune ca termenul să aibă o semnificație topografică și, în plus, ca produsele să prezinte un atribut special sau un renume determinat de locul din care provin).

92.      Mai trebuie examinate denumirile de origine și indicațiile geografice calificate, care îndeplinesc criteriile reglementării comunitare și, prin urmare, pot fi înregistrate și pot beneficia de protecția conferită de Regulamentul nr. 510/2006. Cu toate acestea, dacă nu sunt înregistrate în Comunitate, este îndoielnic că statele membre le pot proteja în cadrul unui sistem propriu sau că regulamentul menționat ar avea un caracter exhaustiv și ar interzice orice intervenție a statului în domeniul său de aplicare formal și material.

93.      Problema este complexă(48). În ultimă instanță, aceasta se referă la dezbaterea privind „întâietatea” comunitară și la măsura și la condițiile în care competențele concurente ale statelor membre într‑un anumit domeniu au putut fi înlocuite de acțiunea legiuitorului comunitar(49).

94.      În speță, discuția este complicată de faptul că reglementarea națională s‑ar aplica prin intermediul acțiunii articolului 30 CE. Astfel cum a fost afirmat în mod repetat în jurisprudență, această dispoziție nu urmărește să „rezerve anumite materii competenței exclusive a statelor membre, dar acceptă ca legislațiile naționale să prevadă excepții de la principiul liberei circulații în măsura în care acestea sunt și continuă să fie justificate pentru atingerea obiectivelor urmărite prin acest articol”(50). Însă recurgerea la excepțiile prevăzute la articolul 30 CE poate să nu mai fie justificată în cazul în care există o normă comunitară ce urmărește asigurarea acelorași interese precum norma națională, odată ce armonizarea a fost realizată(51).

95.      Regulamentul nr. 510/2006 nu rezolvă în întregime problema, fapt care a făcut ca doctrina să fie împărțită(52) și care a favorizat adoptarea unor poziții divergente de către statele membre.

96.      În opinia noastră, ideea exclusivității sistemului comunitar pare să fie mai coerentă cu modul în care este redactată reglementarea comunitară și cu finalitatea acesteia, precum și cu jurisprudența Curții.

1.      Modul de redactare a Regulamentului nr. 510/2006 și a Regulamentului nr. 918/2004

97.      Spre deosebire de dreptul mărcilor, în privința căruia s‑a optat în mod clar pentru un sistem dublu de garanții, național și comunitar(53), în domeniul indicațiilor geografice legiuitorul european s‑a limitat la a adopta un regulament care să asigure protecția comunitară a acestora, fără a armoniza în paralel eventualele sisteme naționale.

98.      Este posibil ca această strategie de reglementare diferită să fie bazată pe ideea că nu pot fi menținute norme statale potențial aplicabile în domeniul de aplicare specific al regulamentului comunitar. Textul Regulamentului nr. 510/2006 conține anumite date.

99.      Articolul 5 alineatul (6) din acest regulament este destul de elocvent, deși mai trebuie făcute unele precizări în privința sa.

100. Această dispoziție prevede că, începând cu data depunerii la Comisie a unei cereri de înregistrare, „[d]oar cu titlu provizoriu, statul membru poate acorda la nivel național o protecție pentru denumire” în conformitate cu regulamentul (primul paragraf). În continuare, se prevede că „protecția națională tranzitorie încetează la data la care este adoptată o decizie privind înregistrarea” (al treilea paragraf), pentru ca apoi să includă precizarea potrivit căreia „consecințele protecției naționale tranzitorii, în cazul în care denumirea nu se înregistrează în conformitate cu prezentul regulament, intră în responsabilitatea exclusivă a statului membru respectiv” (al patrulea paragraf).

101. În Hotărârea Warsteiner Brauerei, citată anterior, Curtea a stabilit că acest articol 5 alineatul (6)(54) „nu are legătură cu aspectul dacă statele membre pot acorda, pe teritoriilor lor naționale, o protecție în temeiul sistemelor de drept naționale ale acestora unor denumiri geografice a căror înregistrare nu o solicită în temeiul Regulamentului nr. 2081/92 sau care nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a beneficia de protecția prevăzută de acest regulament” (punctul 53).

102. Este adevărat că articolul 5 alineatul (6) din Regulamentul nr. 510/2006 nu conține niciun element explicit referitor la exclusivitatea regulamentului menționat, limitându‑se să se refere la eventualitățile care pot apărea înainte de adoptarea deciziei comunitare de înregistrare, însă acest fapt nu împiedică invocarea dispoziției menționate drept instrument de interpretare, întrucât o dispoziție de acest tip nu ar avea niciun sens dacă statele membre ar putea să își mențină propriile sisteme în cadrul aplicării regulamentului comunitar, în măsura în care denumirea ar rămâne guvernată de norma națională în cursul perioadei tranzitorii.

103. Această abordare, potrivit căreia protecția națională a indicațiilor geografice calificate nu funcționează decât provizoriu, pare să reprezinte modelul dispozițiilor tranzitorii, cuprinse în Regulamentul nr. 918/2004, referitoare la protecția denumirilor de origine și a indicațiilor geografice ale produselor agricole și alimentare din noile state membre.

104. Articolul 1 din acest regulament permite Republicii Cehe și celorlalte state care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004 să prelungească până la 31 octombrie 2004 „[p]rotecția națională a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice, în sensul Regulamentului (CEE) nr. 2081/92, […] existentă la 30 aprilie 2004”, adăugând, la fel precum dispozițiile articolului 5 alineatul (6) din Regulamentul nr. 510/2006, că, „în cazul în care se transmite Comisiei o cerere de înregistrare”, această protecție poate fi menținută până la adoptarea unei decizii cu privire la aceasta.

105. Această normă, care este mai clară decât articolul 5 din Regulamentul nr. 510/2006, nu urmărește numai să prelungească funcționarea unui sistem național, în cazul în care a fost depusă o cerere de înregistrare, până la momentul pronunțării asupra acestei cereri, ci indică de asemenea în mod expres că sistemele aflate în vigoare în statele membre la data aderării nu sunt menținute decât până la 31 octombrie 2004, astfel încât, după trecerea uneia sau a celeilalte dintre aceste date, nu există o protecție statală paralelă cu cea conferită prin regulamentul comunitar și care să producă efecte în același domeniu.

106. În opinia noastră, concluzia de mai sus nu este contrazisă de prevederea potrivit căreia „consecințele unei astfel de protecții, în cazul în care denumirea nu se înregistrează la nivel comunitar, intră în responsabilitatea exclusivă a statului membru respectiv” [și nici de prevederea corespunzătoare cuprinsă în articolul 5 alineatul (6) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 510/2006]. Acest paragraf menționează care sunt consecințele sistemului național în cursul perioadei tranzitorii, în cazul în care indicația solicitată nu este înregistrată, iar nu care sunt consecințele care decurg din menținerea reglementării statale după expirarea acestei perioade tranzitorii.

2.      Finalitatea reglementării comunitare și lucrările pregătitoare

107. Obiectivele Regulamentului nr. 510/2006 nu pot fi atinse decât prin intermediul unui instrument european unic de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice.

108. Încă de la începuturile sale, această reglementare a răspuns necesității de a urma o „abordare comunitară” în materie.

109. Aceasta reiese din al șaselea și din al șaptelea considerent ale Regulamentului nr. 2081/92, în care se constată că „dorința de a proteja produsele agricole sau alimentare de origine geografică identificabilă a determinat anumite state membre să instituie «denumiri de origine controlată»”. Considerând că aceste practici naționale „sunt în prezent disparate”, autorii regulamentului au preconizat o „abordare comunitară” în măsura în care „un cadru de norme comunitare privind protecția va permite indicațiilor geografice și denumirilor de origine să se dezvolte, datorită faptului că acest cadru va garanta, printr‑o abordare mai uniformă, condiții de concurență egală între producătorii de produse care poartă aceste indicații și va spori credibilitatea produselor în rândul consumatorilor” (al șaselea considerent al noului Regulament nr. 510/2006 este redactat într‑un mod foarte asemănător).

110. În consecință, reglementarea comunitară urmărește să asigure o calitate identică pentru toți consumatorii în limitele Tratatului CE, acest obiectiv fiind dificil de atins dacă există un tratament diferit, chiar pe un teritoriu restrâns, al denumirilor care au caracteristici identice cu cele înscrise în registrul comunitar(55).

111. Acesta este probabil motivul pentru care s‑a insistat atât de mult în considerentele acestor două regulamente asupra necesității omogenizării regimului indicațiilor geografice calificate, mai ales în condițiile în care nu a fost adoptată în paralel nicio directivă de armonizare a eventualelor sisteme naționale. Dacă s‑ar fi intenționat perpetuarea validității acestora, fără a se aduce atingere „uniformității”, s‑ar fi procedat la o armonizare, astfel cum s‑a întâmplat în ceea ce privește mărcile.

112. Lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 2081/92 furnizează de asemenea anumite indicii cu privire la intențiile legiuitorului comunitar.

113. Poziția Comisiei a fost întotdeauna clară. În propunerea sa din anul 1990(56), aceasta a subliniat că protecția comunitară ar trebui să înlocuiască mecanismele naționale de protecție, poziție pe care a confirmat‑o ulterior în diversele sale intervenții în fața Curții. În schimb, Comitetul Economic și Social European și‑a exprimat, în avizul său, preferința pentru coexistența celor două niveluri(57).

114. Divergențele au continuat să existe în cursul procesului de negociere, însă Consiliul a hotărât în final să elimine orice referință expresă la menținerea sistemelor naționale. Cu toate acestea, Consiliul a lăsat să se înțeleagă că regulamentul avea un caracter exclusiv atunci când a impus, în cadrul celui de al doisprezecelea considerent al regulamentului menționat, că, „pentru a beneficia de protecție în statele membre, indicațiile geografice și denumirile de origine trebuie înregistrate la nivel comunitar”.

3.      Jurisprudența

115. Chiar dacă, astfel cum am arătat anterior, Curtea nu s‑a pronunțat încă asupra acestui aspect, unele decizii au prefigurat ideea unui caracter exhaustiv al reglementării comunitare.

116. Hotărârile Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola(58) și Chiciak și alții(59) subliniază limitările care afectează statele membre din momentul în care acestea solicită Comisiei înregistrarea unei denumiri.

117. În Hotărârea Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola, Curtea a stabilit că argumentul potrivit căruia protecția acordată de un stat membru unei denumiri de origine continuă să existe după înregistrarea acesteia, în măsura în care are o sferă de aplicare mai largă decât protecția comunitară, este contrazis chiar de textul regulamentului, „care nu permite statelor membre să mențină protecția națională a unei denumiri decât până la data la care este adoptată o decizie cu privire la înregistrarea acesteia ca denumire protejată la nivel comunitar”.

118. În Hotărârea Chiciak și alții, Curtea a stabilit că un stat membru nu poate modifica o denumire de origine pentru care a solicitat înregistrarea în conformitate cu regulamentul și nici nu o poate proteja la nivel național și a făcut în mod specific o legătură între obiectivul uniformizării urmărit de regulament și caracterul exclusiv al acestuia, stabilind că „acesta are drept obiectiv să asigure o protecție uniformă a denumirilor geografice în Comunitate”; Curtea a adăugat că „trebuie să se constate că această protecție uniformă decurge din înregistrarea efectuată în conformitate cu normele prevăzute în mod specific în regulament” (punctul 25). În această privință, Curtea a precizat că Regulamentul nr. 2081/92 a instituit „obligația de înregistrare comunitară a denumirilor geografice pentru ca acestea să poată beneficia de protecție în orice stat membru”, definind cadrul comunitar care urma să reglementeze această protecție în viitor (punctul 26).

119. O declarație similară se regăsește la punctul 50 din Hotărârea Warsteiner Brauerei, citată anterior. Trebuie menționat de asemenea punctul 49 din această decizie, potrivit căruia „obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 2081/92 nu poate fi afectat de aplicarea, pe lângă prevederile regulamentului menționat, a unor norme naționale de protecție a indicațiilor de proveniență geografică ce nu se încadrează în domeniul său de aplicare”. Interpretată a contrario, această afirmație înseamnă că o reglementare națională în materia indicațiilor geografice calificate, asupra cărora se extinde aplicabilitatea regulamentului comunitar, ar putea într‑adevăr să pună în pericol realizarea obiectivului normelor europene.

120. Jurisprudența pare, așadar, să fi preluat sugestia conținută în al doisprezecelea considerent, menționat anterior, al Regulamentului nr. 2081/92, potrivit căreia înregistrarea comunitară are un caracter obligatoriu.

121. Or, dacă înregistrarea este obligatorie pentru denumirile cuprinse în domeniul de aplicare al regulamentului, care, în plus, are un caracter exclusiv, o indicație care prezintă aceste caracteristici și care nu a fost comunicată în vederea înregistrării sale comunitare în termenul prevăzut va fi lipsită de protecție, întrucât nu există o protecție paralelă la nivel național, dat fiind că respectivul sistem național și‑a încetat validitatea.

4.      Cu privire la existența în continuare a unei protecții extinse bilateral la un alt stat membru

122. În condițiile în care sistemul creat prin regulamentul comunitar este incompatibil cu posibilitatea menținerii unei protecții naționale în același domeniu, extinderea sa la alte state membre trebuie, cu atât mai mult, să fie exclusă.

123. Această idee este susținută de articolul 5 alineatul (6) din Regulamentul nr. 510/2006, al cincilea paragraf al acestuia prevăzând că măsurile de protecție acordate cu titlu provizoriu de statele membre denumirilor în privința cărora cererea de înregistrare comunitară se află în curs de soluționare „nu produc efecte decât pe plan național și nu trebuie să afecteze comerțul intracomunitar”.

124. Această dispoziție urmărește să evite suspendarea, după momentul depunerii unei cereri de înregistrare comunitară, a protecției denumirilor incluse în domeniul de aplicare al regulamentului. Cu toate acestea, respectiva dispoziție limitează eficacitatea garanției naționale tranzitorii din punct de vedere temporal și teritorial, în conformitate cu dorința de a „uniformiza” modul în care sunt tratate indicațiile geografice în cadrul Uniunii Europene.

125. „Abordarea comunitară” a Regulamentului nr. 510/2006 implică nu numai dispariția oricărui sistem național de indicații geografice calificate, ci și, a fortiori, inaplicabilitatea oricărui acord bilateral existent între două state membre prin care se urmărește protecția acestora în afara domeniului de aplicare al regulamentului. Menținerea în vigoare a unei rețele de convenții încheiate între statele europene care se suprapune reglementării comunitare ar da naștere unei opacități incompatibile cu obiectivele acestui mecanism.

126. Republica Cehă susține însă că orice argumentare în favoarea exclusivității Regulamentului nr. 510/2006 ar duce la negarea obligațiilor internaționale ale țărilor care au aderat, în special în contextul protecției acordate în statele membre ale Uniunii de la Lisabona, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 307 CE(60).

127. Cu toate acestea, articolul 307 CE nu poate fi invocat în mod valabil în speță, în condițiile în care nu este vorba despre drepturile niciunui stat care nu este membru al Uniunii. Aceasta reiese din modul de redactare a acestui articol, potrivit căruia dispozițiile Tratatului CE „nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, și una sau mai multe țări terțe, pe de altă parte”. Astfel cum a fost amintit de Curte în Hotărârea Matteucci(61), articolul 307 CE (fostul articol 234 din Tratatul CE) nu face nicio referire la „convențiile încheiate numai între state membre”. Acest articol nu poate fi, așadar, invocat în ceea ce privește un acord la care sunt părți numai două state membre (chiar dacă această situație nu exista la momentul semnării acordului) și care nu prezintă nicio legătură cu o țară terță.

5.      Corolar

128. În această materie, legiuitorul comunitar nu a optat pentru calea recunoașterii reciproce, ci pentru cea a centralizării instrumentelor de protecție comunitară. Un astfel de mecanism nu are sens decât dacă apelativul „indicație geografică protejată” are o semnificație concretă care să poată fi asociată calității și care să fie aceeași pentru toți consumatorii, acest obiectiv fiind imposibil de realizat în ipoteza coexistenței reglementării europene și a altor sisteme care au o arie de acoperire teritorială variabilă, dar care sunt aplicabile unor denumiri având aceleași caracteristici.

129. Considerăm că Regulamentul nr. 510/2006 exclude posibilitatea oricărei protecții naționale sau bilaterale a indicațiilor geografice calificate incluse în domeniul său de aplicare. În consecință, o denumire care se încadrează în acest domeniu de aplicare și care nu a fost notificată Comisiei nu poate fi protejată de unul sau de mai multe state membre în mod independent și rămâne lipsită de protecție; însă această împrejurare nu este numai rezultatul faptului că indicația nu a fost înregistrată, astfel cum pare să sugereze formularea întrebării preliminare, ci decurge din caracterul exclusiv al sistemului comunitar.

D –    Cu privire la a treia întrebare preliminară

130. Prin intermediul celei de a treia întrebări, Handelsgericht Wien solicită să se stabilească dacă împrejurarea că protecția anumitor indicații geografice calificate pentru berea provenind din orașul České Budějovice a fost inclusă în tratatul de aderare a Republicii Cehe la Uniunea Europeană are un efect asupra validității sistemelor de protecție națională și bilaterală a unei alte denumiri care desemnează același produs.

131. Răspunsul la această ultimă întrebare preliminară este inutil în cazul în care teza caracterului exclusiv al Regulamentului nr. 510/2006 este reținută; astfel, orice protecție națională sau care decurge dintr‑un tratat și care se încadrează în domeniul său de aplicare trebuie să înceteze, indiferent dacă alte indicații referitoare la un produs alimentar au fost sau nu au fost înscrise în registrul comunitar.

132. Fără a afecta valabilitatea considerațiilor de mai sus, răspunsul la această întrebare necesită o analiză a Hotărârii Chiciak și alții, citată anterior, în cadrul căreia a fost soluționată o cauză care prezenta anumite asemănări cu prezentul litigiu.

133. Prin Decretul din 14 mai 1991, guvernul francez a creat denumirea de origine „Époisses de Bourgogne” pentru un tip de brânză care provenea din această regiune, solicitând Comisiei înregistrarea acesteia în conformitate cu Regulamentul nr. 2081/92. În anul 1995, guvernul francez a modificat decretul în vederea înregistrării ca denumire de origine controlată a termenului „Époisses”. În Hotărârea Chiciak și alții, Curtea a stabilit că un stat membru nu poate adopta dispoziții prin care să modifice o denumire de origine a cărei înregistrare a fost solicitată în conformitate cu regulamentul comunitar și nici nu o poate proteja la nivel național.

134. Această decizie a limitat competența ce revine unui stat membru în ceea ce privește o indicație geografică notificată Comisiei în vederea înregistrării sale. Regulamentul comunitar permite ca în statul în cauză să continue să existe o protecție tranzitorie pentru această denumire (limitată în timp și pe plan teritorial, astfel cum am arătat în cele de mai sus); în cadrul hotărârii menționate, Curtea adaugă că autoritățile naționale nu pot modifica indicația notificată.

135. Acestea fiind zise, conduita autorităților statale care a fost criticată de Curte în cauza „Époisses” a constat în modificarea unei denumiri a cărei înregistrare era în curs, astfel încât această hotărâre nu ar fi, în principiu, direct aplicabilă în cazul protecției unei denumiri care desemnează același loc de proveniență ca și alte denumiri care sunt deja înregistrate în Comunitate pentru același produs.

136. Hotărârea Chiciak și alții se bazează pe ideea potrivit căreia este necesară restrângerea sferei de acțiune a statelor membre în acest domeniu, însă ar fi inutilă o interpretare atât de generală a acesteia, dat fiind că, în opinia noastră, este indiscutabil că regulamentul are un caracter exclusiv.

137. Prin urmare, aplicarea precedentului pe care îl reprezintă Hotărârea Chiciak și alții în prezenta cauză nu ar fi adecvată decât dacă denumirea Bud ar constitui o parte sau o abreviere a uneia dintre indicațiile geografice protejate în Comunitate pentru berea din České Budějovice (Budějovické pivo, Českobudějovické pivo și Budějovický měšt’anský var, potrivit tratatului de aderare)(62). Însă această problemă trebuie soluționată de instanțele naționale.

138. În consecință, faptul că o denumire nu a fost înscrisă în lista conținută în tratatul de aderare în vederea protecției sale comunitare, spre deosebire de alte denumiri referitoare la același produs alimentar având aceeași proveniență, nu constituie, în principiu, un obstacol în calea protecției sale naționale sau bilaterale, cu excepția cazului în care este vorba despre o versiune prescurtată sau despre o parte a uneia dintre indicațiile geografice notificate. Această afirmație nu are însă consecințe practice, dat fiind caracterul exclusiv pe care îl prezintă Regulamentul nr. 510/2006.

VI – Concluzie

139. Având în vedere considerațiile prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Handelsgericht Wien după cum urmează:

„1)      Cerințele stabilite de Curte în Hotărârea din 18 noiembrie 2003, Budějovický Budvar, pentru ca protecția ca indicație geografică a unei denumiri care, în țara de origine, nu este nici numele unui loc, nici al unei regiuni să fie compatibilă cu articolul 28 CE:

1.1)      înseamnă că denumirea trebuie să fie suficient de clară pentru a sugera un produs și originea sa;

1.2)      nu reprezintă trei cerințe distincte care trebuie analizate separat;

1.3)      nu impun efectuarea unui sondaj de opinie și nici nu stabilesc rezultatul care ar trebui obținut pentru ca protecția să fie justificată;

1.4)      nu presupun ca denumirea să fi fost efectiv utilizată ca indicație geografică în țara de origine de mai multe întreprinderi și nu se referă la utilizarea acesteia ca marcă de către o singură întreprindere.

2)      În cazul în care o denumire nu a fost notificată Comisiei în cadrul Regulamentului (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare, o protecție națională existentă sau o protecție extinsă bilateral la un alt stat membru își pierde validitatea dacă denumirea constituie o indicație geografică calificată, potrivit dreptului intern al statului de origine, ținând seama de caracterul exclusiv al Regulamentului nr. 510/2006 în ceea ce privește indicațiile incluse în domeniul său de aplicare.

3)      Împrejurarea că protecția anumitor indicații geografice calificate pentru un produs alimentar în sensul Regulamentului nr. 510/2006 a fost introdusă în cadrul tratatului de aderare încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și un nou stat membru nu împiedică menținerea unei protecții naționale existente sau a unei protecții extinse bilateral la un alt stat membru pentru o denumire diferită a aceluiași produs, cu excepția cazului în care aceasta din urmă reprezintă o abreviere sau o parte a uneia dintre indicațiile geografice protejate în Comunitate pentru același produs. Regulamentul nr. 510/2006 nu are un efect exclusiv în această privință, fără a afecta răspunsul dat celei de a doua întrebări preliminare.”

1 – Limba originală: spaniola.

2 – Hotărârea Budějovický Budvar (C‑216/01, Rec., p. I‑13617).

3 – JO L 93, p. 12, Ediție specială, 03/vol. 71, p. 114.

4 – Adoptat la 31 octombrie 1958, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificat la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 13172, p. 205).

5 – La ora actuală, 26 de țări, printre care și Republica Cehă, formează „Uniunea de la Lisabona” .

6 – Această convenție a fost publicată în Bundesgesetzblatt für die Republik Österreich din 19 februarie 1981 (BGBl., nr. 75/1981) și a intrat în vigoare la 26 februarie 1981 pentru o durată nedeterminată.

7 – Regulamentul Consiliului din 14 iulie 1992 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare (JO L 208, p. 1).

8 – Regulamentul Comisiei din 29 aprilie 2004 privind dispozițiile tranzitorii în materie de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice ale produselor agricole și alimentare ca urmare a aderării Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei (JO L 163, p. 88).

9 – Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2003, L 236, p. 33).

10 – Numele său complet este „Budějovický Budvar, národní podnik, Budweiser Budvar, Nacional Corporation, Budweiser Budvar, Entreprise Nationale”, care înseamnă „fabrica de bere Bud din Budweis, întreprindere națională”.

11 – Potrivit unora, tradiția s‑ar fi născut în secolul al XIII‑lea, când regele Boemiei, Přemysl Otakar II, a întemeiat această localitate, acordând locuitorilor acesteia privilegiul de a produce bere (O’Connor, B., „Case C‑216/01 Budějovický Budvar, Judgement of the Court of Justice of 18 November 2003”, în European Business Organization Law Review 5, 2004, p. 581).

12 – Numele german al České Budějovice.

13 – În limba cehă, „Budějovické pivo”, care înseamnă „bere din Budweis”.

14 – Ceea ce înseamnă „fabrica de bere Bud”.

15 – Anheuser a luat naștere dintr‑o societate anterioară, Bavarian brewery, creată în anul 1852. Aceasta din urmă și‑a schimbat ulterior denumirea în Anheuser‑Busch, după sosirea domnului Adolphus Busch, ginerele proprietarului companiei, care era și el imigrant german. Aceste informații istorice și altele pot fi consultate la adresele www.anheuser‑/History.html și

16 – Aceasta reiese din declarațiile făcute chiar de domnul Busch în 1894, în cadrul procesului dintre Anheuser‑Busch și Fred Miller Brewing Company: „The idea was simply to brew similar in quality, colour, flavour and taste to beer then made at Budweis, or in Bohemia […] The Budweiser beer is brewed according to the Budweiser Bohemian process” (O’Connor, op. cit., p. 582).

17 – O’Connor (op. cit., p. 585) menționează nu mai puțin de 44 de procese distincte în diferite părți ale lumii.

18 – În unele cazuri, instanțele au acordat societății Anheuser‑Busch dreptul exclusiv de a utiliza numele Bud, în timp ce, în alte cazuri, întreprinderea cehă este cea care a avut câștig de cauză. În Anglia, Curtea de Apel din Londra a optat, în anul 2002, pentru o soluție de compromis, permițând ambelor companii să utilizeze mărcile în litigiu. În același sens, Curtea supremă japoneză a hotărât în anul 2004 că atât producătorii cehi, cât și producătorii americani puteau să își numească berile Budweiser (O’Connor, op. cit, p. 586). Particularitățile procesului care a avut loc în Portugalia merită de asemenea să fie subliniate. Decizia pronunțată de Curtea Supremă portugheză la 23 iulie 2001, prin care a fost refuzată posibilitatea ca Anheuser‑Busch să înregistreze marca Budweiser în Portugalia pentru motivul că era vorba despre o denumire de origine protejată printr‑un acord bilateral încheiat în anul 1986 între Republica Portugheză și Cehoslovacia, a fost atacată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stabilit că hotărârea atacată nu încalcă articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Anheuser‑Busch Inc. împotriva Portugaliei din 11 ianuarie 2007, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, punctul 87).

19 – Cauzele R 1000/2001‑2 și R 1024/2001‑2.

20 – Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 iunie 2007, Budějovický Budvar/OAPI‑Anheuser‑Busch (T‑71/04, Rep., p. II‑1829), punctul 228.

21 – Cauzele R 234/2005‑2, R 241/2005‑2, R 802/2004‑2 și R 305/2005‑2.

22 – Cu toate acestea, instanțele portugheze, italiene și franceze au anulat înregistrările termenului Bud ca denumire de origine în temeiul Aranjamentului de la Lisabona menționat anterior.

23 – Hotărârea Budějovický Budvar (T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06, nepublicată încă în Repertoriu).

24 – C‑245/02, Rec., p. I‑10989.

25 – Acest acord figurează în anexa I C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului și a fost aprobat în numele Comunității prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 (JO L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3).

26 – 135/77, Rec., p. 855.

27 – Council of the City of Stoke‑on‑Trent și Norwich City Council (C‑169/91, Rec., p. I‑6635).

28 – Între alții, Cortés Martín, J. M., La protección de las indicaciones geográficas en el comercio internacional e intracomunitario, Ministerul Agriculturii, Pescuitului și Alimentației, Madrid, 2003, p. 347.

29 – Hotărârea din 10 noiembrie 1992, Exportur (C‑3/91, Rec., p. I‑5529, punctul 11), Hotărârea din 7 noiembrie 2000, Warsteiner Brauerei (C‑312/98, Rec., p. I‑9187, punctele 43 și 44), precum și Hotărârea Bud I, punctul 54.

30 – Întrucât fusese astfel calificată de instanța de trimitere, în temeiul unei decizii anterioare a Curții supreme austriece.

31 – Hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke (C‑83/91, Rec., p. I‑4871, punctul 23), Hotărârea din 18 martie 2004, Siemens și ARGE Telekom (C‑314/01, Rec., p. I‑2549, punctul 34), Hotărârea din 22 noiembrie 2005, Mangold (C‑144/04, Rec., p. I‑9981, punctul 34), Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, Rep., p. I‑6199, punctul 43), și Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Trespa International (C‑248/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).

32 – Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia (244/80, Rec., p. 3045, punctul 21).

33 – Hotărârea din 13 martie 2001, Preusen Elektra (C‑379/98, Rec., p. I‑2099, punctul 39), Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Canal Satélite Digital (C‑390/99, Rec., p. I‑607, punctul 19), Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider (C‑380/01, Rec., p. I‑1389, punctul 22), și Hotărârea din 12 iunie 2008, Gourmet Classic (C‑458/06, Rep., p. I‑4207, punctul 25).

34 – Hotărârea Foglia, citată anterior, punctele 18 și 20, Hotărârea din 3 februarie 1983, Robards (149/82, Rec., p. 171, punctul 19), Hotărârea Meilike, citată anterior, punctul 64, și Hotărârea din 18 decembrie 2007, ZF Zefeser (C‑62/06, Rep., p. I‑11995, punctul 15).

35 – Hotărârea din 10 martie 1981, Irish Creamery Milk Suppliers Association și alții (cauzele 36/80 și 71/80, Rec., p. 735, punctul 6).

36 – Hotărârea Bud I, citată anterior, punctul 54.

37 – Regulamentul nr. 2081/92 nu le permitea (cel puțin în mod expres) decât în cazul denumirilor de origine.

38 – Aspect pe care îl vom examina în mod mai aprofundat în cele ce urmează.

39 – În această privință, a se vedea Concluziile prezentate de noi la 24 iunie 1997 în cauza Canadane Cheese Trading și Kouri, punctul 73 (Hotărârea din 8 august 1997, C‑317/95, p. I‑468), precum și cele prezentate la 10 mai 2005 în cauza Germania și Danemarca/Comisia, punctul 188 (Hotărârea din 25 octombrie 2005, C‑465/02 și C‑466/02, Rec., p. I‑9115).

40 – Hotărârea Bud I, punctul 99, Hotărârea Exportur, citată anterior, punctul 37, și Hotărârea din 4 martie 1999, Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola (C‑87/97, Rec., p. I‑1301, punctul 20). Cu privire la caracterul generic al unei denumiri, pot fi consultate Concluziile prezentate în cauza Germania și Danemarca/Comisia, menționate anterior, punctele 46-49.

41 – Hotărârea din 16 iulie 1998, Gut Springenheide și Tusky (C‑210/96, Rec., p. I‑4657, punctul 35), și Hotărârea din 13 ianuarie 2000, Estée Lauder (C‑220/98, Rec., p. I‑117, punctul 31).

42 – Hotărârea din 4 mai 1999, Windsurfing Chiemsee (cauzele C‑108/97 și C‑109/97, Rec., p. I‑2779, punctul 53).

43 – Resinek, N., „Geographical indications and trademarks: Coexistence or «first in time, first in right» principle?”, în European intellectual property review, vol. 29 (2007), nr. 11, p. 446-455; von Mülhlendhal, A., „Geographical indications and trademarks in the European Union: conflict or coexistence”, în Festskrift till Marianne Levin, 2008, p. 401-410, și Martínez Gutiérrez, A., „La tutela comunitaria de las denominaciones geográficas protegidas ante las marcas registradas”, în Noticias de la Unión Europea, anul XIX (2003), nr. 219, p. 27-36.

44 – Articolul 3 alineatul (1) literele (c) și (g) și articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92). Pentru mai multe precizări cu privire la interpretarea acestor dispoziții, a se vedea Hotărârea Windsurfing Chiemsee, citată la nota de subsol 42. În ceea ce privește conflictele dintre mărci și indicațiile de proveniență, a se vedea Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Gerolsteiner Brunnen (C‑100/02, Rec., p. 691).

45 – În ordonanța de trimitere se afirmă textual că „o denumire nu a fost notificată în termenul de șase luni prevăzut în Regulamentul (CE) nr. 918/2004 și nici nu s‑a solicitat înregistrarea sa potrivit Regulamentului (CE) nr. 510/2006”. Acest termen, care figura la articolul 17 din fostul Regulament nr. 2081/92, a început să curgă odată cu intrarea sa în vigoare și nu se mai regăsește, astfel cum este logic, în noul Regulament nr. 510/2006. La rândul său, Regulamentul nr. 918/2004 menționează numai transmiterea unei cereri de înregistrare „în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2081/92 […] înainte de 31 octombrie 2004”. Cu toate acestea, respectiva dispoziție nu exclude posibilitatea recurgerii la procedura ordinară de înregistrare, care nu este supusă niciunui termen, prevăzută de noul Regulament nr. 510/2006. Acesta este motivul pentru care nu vom face nicio aluzie la acest termen de șase luni în considerațiile noastre referitoare la menținerea sistemelor naționale.

46 – A se vedea de asemenea Hotărârea din 7 mai 1997, Pistre și alții (C‑321/94-C‑324/94, Rec., p. I‑2343, punctele 35 și 36).

47 – Citată la nota de subsol 29.

48 – Împărtășim, în această privință, opinia exprimată de avocatul general Jacobs la punctul 41 din Concluziile prezentate la 25 mai 2000 în cauza Warsteiner Brauerei. Cu toate acestea, problema posibilității coexistenței regulamentului comunitar cu sistemele naționale având același domeniu de aplicare nu se punea în respectiva cauză, care privea numai legalitatea unui sistem național de indicații geografice simple, care nu intra în mod evident în sfera de aplicare a regulamentului.

49 – Astfel cum arată Weatherill, S., Curtea joacă un rol important în stabilirea întinderii acestei „excluderi” eventuale a competenței, însă funcția sa nu este aceea de a alege între avantajele a două sisteme normative concurente, ci de a interpreta normele comunitare pentru a stabili dacă acestea au acoperit întregul domeniu care trebuie reglementat (Weatherill, S., „Beyond preemption? Shared competente and constitucional change in the European Community”, în Legal Issues of the Maastricht Treaty, Ed. Wiley, 1999, p. 18).

50 – Hotărârea din 5 octombrie 1977, Tedeschi (5/77, Rec., p. 1555, punctul 34).

51 – Jurisprudența oferă diverse exemple în domeniul politicii agricole comune: Hotărârea Tedeschi, citată anterior, punctul 35, Hotărârea din 5 aprilie 1979, Ratti (148/78, Rec., p. 1629, punctul 36), Hotărârea din 8 noiembrie 1979, Denkavit (251/78, Rec., p. 3369, punctul 14), Hotărârea din 20 septembrie 1988, Moormann, (190/87, Rec., p. 4689, punctul 10), și Hotărârea din 5 octombrie 1994, Centre d’insémination de la Crespelle (C‑323/93, Rec., p. I‑5077, punctul 31).

52 – Pârâta din acțiunea principală citează mai mult de 10 autori care au susținut principiul aplicării exclusive a sistemului comunitar de indicații geografice calificate. Există și numeroase opinii contrare. Cortés Martín, J. M., op. cit., p. 452, realizează o amplă trecere în revistă a diferitelor poziții susținute în doctrină.

53 – Astfel, a fost instituit un sistem comunitar prin adoptarea Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146) și s‑a procedat în paralel la armonizarea legislațiilor naționale prin intermediul Primei directive 89/104.

54 – Hotărârea se referă la articolul 5 alineatul (5) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2081/92, în vigoare la acel moment, al cărui conținut a fost reluat în articolul 5 alineatul (6) din Regulamentul nr. 510/2006.

55 – Potrivit lui López Escudero, M., Regulamentul nr. 2081/92 a creat „o piață internă a denumirilor geografice […] o protecție a denumirii care produce efecte pe întregul teritoriu comunitar și care este mult mai favorabilă producătorilor decât protecția conferită prin normele naționale […] Prin adoptarea Regulamentului nr. 2081/92, Comunitatea Europeană a instituit un sistem special de protecție a denumirilor geografice pentru a reduce obstacolele existente în calea comerțului intracomunitar ca urmare a diferențelor dintre sistemele naționale existente”, pe care urmărește să le elimine (López Escudero, M., „Parmigiano, feta, epoisse y otros manjares en Luxemburgo – Las denominaciones geográficas ante el TJCE”, în Une communauté de droit, Festschrift für Gil Carlos Rodríguez Iglesias, BWV 2003, p. 410 și 419).

56 – Propunerea Comisiei SEC (90) 2415 (JO 1990, C 30).

57 – JO C 269, p. 63.

58 – Hotărâre citată la nota de subsol 40, punctul 18.

59 – Hotărârea din 9 iunie 1998 (C‑129/97 și C‑130/97, Rec., p. I‑3315).

60 – În mod surprinzător, și Comisia citează acest articol în observațiile sale, afirmând că regulamentul se opune extinderii protecției în litigiu la teritoriul unui alt stat membru, „sub rezerva articolului 307 CE”. Ca răspuns la o întrebare adresată în cadrul ședinței cu privire la acest aspect, Comisia a explicat că acest text a fost introdus pentru a menține posibilitatea aplicării unei excepții în cazul în care un stat membru ar fi obligat să mențină în vigoare tratate încheiate cu țări terțe anterior aderării. În această situație se află țările terțe care sunt parte la Aranjamentul de la Lisabona.

61 – Hotărârea din 27 septembrie 1988 (235/87, Rec., p. 5589, punctul 21).

62 – Pârâta din acțiunea principală neagă această posibilitate. În orice caz, împrejurarea, invocată de asemenea de Ammersin, că denumirea „Bud” beneficia deja de protecție înaintea aderării este lipsită de pertinență în această privință.

Full & Egal Universal Law Academy