EUR-Lex -  62007CC0489 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA Trstenjak

prezentate la 18 februarie 2009(1)

Cauza C‑489/07

Pia Messner

împotriva

Firma Stefan Krüger

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Amtsgericht Lahr (Germania)]

„Protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță – Directiva 97/7/CE – Dreptul de retractare în temeiul articolului 6 – Considerentul (14) – Despăgubire pentru utilizarea bunului livrat în cazul retractării efectuate cu respectarea termenelor – Noțiunile «penalitate» și «costuri»”

Cuprins

I –   Introducere

II – Cadrul juridic

A –   Dreptul comunitar

B –   Dreptul național

III – Situația de fapt din acțiunea principală și întrebările preliminare

IV – Procedura în fața Curții

V –   Principalele argumente ale părților

VI – Apreciere juridică

A –   Observații preliminare

B –   Considerații introductive cu privire la caracterul și la funcția unei despăgubiri pentru utilizare

C –   Cu privire la etapele examinării care rezultă din întrebarea preliminară

D –   Se încadrează despăgubirea în noțiunea de penalitate și, prin urmare, este aceasta incompatibilă cu Directiva 97/7?

E –   Se încadrează despăgubirea în noțiunea de costuri și, prin urmare, este aceasta incompatibilă cu Directiva 97/7?

1.     Noțiunea de costuri prevăzută de Directiva 97/7 – interpretare conform modului de redactare și structurii frazelor

2.     Noțiunea de costuri prevăzută de Directiva 97/7 – abordare teleologică și sistematică

3.     O analiză mai precisă a noțiunii de repartizare a riscurilor care stă la baza Directivei 97/7 pledează în favoarea interpretării date până în prezent

4.     Neîndeplinirea obligației de informare și consecințele acesteia

5.     Posibilitatea unui abuz săvârșit de unii consumatori poate determina o reglementare care ar dezavantaja toți consumatorii?

6.     Diferențe față de jurisprudența din Hotărârile Schulte și Crailsheimer Volksbank

7.     Concluzie

F –   În ipoteza în care Curtea ar considera că despăgubirea nu se încadrează în noțiunea de penalitate sau de costuri în sensul Directivei 97/7: o reglementare privind despăgubirea ține de competența de reglementare a statelor membre?

VII – Concluzie

I –    Introducere

1.        Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 6 alineatul (2) coroborat cu primul paragraf a doua teză al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță(2).

2.        Obiectul acțiunii principale îl constituie revocarea unui contract la distanță. Părțile nu sunt de acord asupra aspectului dacă pârâta are dreptul să deducă din prețul de achiziție pe care îl rambursează valoarea utilizării bunului de către reclamantă.

3.        Contractele la distanță se caracterizează prin faptul că vânzătorul și cumpărătorul nu negociază într‑un magazin. Vânzătorul – desemnat în mod logic drept furnizor în acest context – și consumatorul nu au un contact personal în sensul unei prezențe fizice simultane nici în etapa preliminară a contractului, nici la încheierea acestuia(3). Contractul este încheiat în cadrul schemei de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizate de furnizor(4). În acest scop, sunt utilizate exclusiv tehnici de comunicare la distanță. Noțiunea de tehnici de comunicare, în conformitate cu anexa I la Directiva 97/7, trebuie înțeleasă în sens larg în cadrul aplicării directivei. Pe de o parte, această noțiune cuprinde tehnicile de comunicare la distanță clasice, precum scrisorile, tipăriturile, cataloagele și apelurile telefonice. Pe de altă parte, aceasta cuprinde tehnicile noi datorate progresului tehnologiei, care permit desfășurarea activităților comerciale prin internet și alte mijloace de comunicare, precum videotextul, videofonia, poșta electronică și teleshoppingul. Prin urmare, noile tehnologii impun o adaptare a modalităților de protecție a consumatorilor, fără a aduce totuși atingere intereselor furnizorilor. În cadrul examinării prezentei cauze, va trebui să nu se treacă cu vederea faptul că schimburile comerciale prin internet și prin alte mijloace de comunicare moderne asemănătoare vor deveni, probabil, în viitor, mult mai răspândite decât sunt în prezent.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul comunitar

4.        Considerentul (14) al Directivei 97/7 prevede:

„întrucât consumatorul nu are posibilitatea de a vedea produsul în mod concret sau de a aprecia natura serviciului furnizat înainte de încheierea contractului; întrucât ar trebui să se prevadă un drept de retractare din contract, în lipsa prevederilor contrare ale prezentei directive; întrucât, pentru ca acest drept să nu rămână pur formal, eventualele costuri suportate de consumator atunci când își exercită dreptul de retractare trebuie să fie limitate la costuri directe de returnare a bunurilor; întrucât acest drept de retractare nu trebuie să prejudicieze drepturile consumatorului, în temeiul legislației interne, mai ales în ceea ce privește primirea produselor deteriorate, a serviciilor defectuoase sau a produselor și serviciilor care nu corespund descrierii din ofertă; întrucât este de competența statelor membre să determine alte condiții și modalități consecutive exercitării dreptului de retractare”.

5.        Articolul 5 din Directiva 97/7 prevede obligațiile de informare pe care furnizorii trebuie să le îndeplinească în relațiile lor cu consumatorii.

6.        Articolul 6 din Directiva 97/7 prevede:

„Dreptul de retractare

(1)      Pentru orice contract la distanță, consumatorul dispune de un termen de cel puțin șapte zile lucrătoare pentru a se retracta din contract, fără penalități și fără indicarea vreunui motiv. Singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului de retractare sunt costurile directe ale returnării bunurilor.

Termenul de exercitare a acestui drept curge:

–        pentru bunuri, de la data recepției de către consumator, atunci când obligațiile prevăzute la articolul 5 au fost îndeplinite;

[...]

În cazul în care furnizorul nu și‑a îndeplinit obligațiile prevăzute la articolul 5, termenul este de trei luni. Acest termen curge:

–        pentru bunuri, de la data recepției lor de către consumator;

[...]

În cazul în care informațiile menționate la articolul 5 sunt furnizate în acest termen de trei luni, termenul de șapte zile lucrătoare prevăzut de primul alineat începe să curgă din acest moment.

(2)      În cazul în care dreptul de retractare a fost exercitat de către consumator în conformitate cu prezentul articol, furnizorul este obligat să ramburseze gratis sumele plătite de consumator. Singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului de retractare sunt costurile directe ale returnării bunurilor. Rambursarea trebuie efectuată cât mai curând posibil și, în orice caz, în termen de treizeci de zile.

(3)      […]”

B –    Dreptul național

7.        Directiva 97/7 a fost transpusă în dreptul german în special prin articolul 312b și următoarele din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch, denumit în continuare „BGB”)(5), precum și prin Regulamentul privind obligațiile de informare și de probă în conformitate cu dreptul civil (Verordnung über Informations- und Nachweispflichten nach bürgerlichem Recht, denumit în continuare „BGB‑InfoV”)(6).

8.        Articolul 312d din BGB, intitulat „Dreptul de retractare și de restituire în contractele la distanță” este formulat după cum urmează:

„(1) Consumatorul care a încheiat un contract la distanță dispune de un drept de retractare descris la articolul 355. În cazul în care contractul are ca obiect furnizarea de mărfuri, acest drept de retractare poate să fie înlocuit cu dreptul de restituire prevăzut la articolul 356.

(2) Prin derogare de la articolul 355 alineatul 2 prima teză, termenul de retractare nu începe să curgă înainte de îndeplinirea obligațiilor de informare prevăzute la articolul 312c alineatul 2; în cazul livrării de mărfuri, nu înainte de ziua primirii lor de către destinatar; în cazul livrărilor repetate de mărfuri de aceeași natură, nu înainte de ziua primirii primei livrări parțiale și, în cazul furnizării de servicii, nu înainte de ziua încheierii contractului.”

9.        Articolul 355 din BGB, intitulat „Dreptul de retractare în contractele încheiate cu consumatorii”, prevede:

„(1)      În cazul în care legea conferă un drept de retractare consumatorului în conformitate cu această dispoziție, consumatorul încetează să mai fie obligat în virtutea declarației de exprimare a consimțământului la încheierea contractului în cazul în care se retractează în termen. Retractarea nu trebuie să fie motivată și trebuie să se manifeste în scris sau prin returnarea bunului către vânzător în termen de două săptămâni; în vederea respectării termenului de retractare, se va ține seama de data expedierii.

(2)      Termenul începe să curgă în momentul în care consumatorul este informat în scris cu privire la dreptul său de retractare prin intermediul unei comunicări clare care îi precizează drepturile în conformitate cu cerințele mijlocului de comunicare utilizat, comunicare care cuprinde de asemenea numele și adresa celui căruia trebuie să îi fie adresată retractarea, precum și o indicație cu privire la începutul termenului și la normele prevăzute la alineatul 1 a doua teză. În cazul în care comunicarea parvine consumatorului după încheierea contractului, termenul este extins la o lună, prin derogare de la alineatul 1 a doua teză. În cazul în care contractul este încheiat în scris, termenul nu începe să curgă înainte să îi fie puse la dispoziția consumatorului un exemplar al contractului, comanda scrisă a consumatorului sau o copie a originalului contractului ori a comenzii. În cazul unei contestații privind începutul termenului, sarcina probei incumbă vânzătorului.

(3)      Dreptul de retractare se stinge cel mai târziu la șase luni după încheierea contractului. În cazul livrării de mărfuri, termenul nu începe să curgă înainte de ziua primirii de către consumator. Prin derogare de la prima teză, dreptul de retractare nu se stinge în cazul în care consumatorul nu a fost informat în mod corect cu privire la dreptul său de retractare; în cazul unor contracte la distanță având ca obiect furnizarea unor prestații de servicii financiare, dreptul de retractare nu se stinge nici în cazul în care vânzătorul nu și‑a îndeplinit corect obligațiile de informare care îi incumbă în temeiul articolului 312c alineatul 2 punctul 1.”

10.      Articolul 357 din BGB, intitulat „Efectele juridice ale retractării și ale restituirii”, prevede:

„(1)      Fără a aduce atingere unei dispoziții contrare, normele privind rezilierea legală se aplică prin analogie dreptului de retractare și de restituire. Articolul 286 alineatul 3 se aplică în mod corespunzător obligației de rambursare a plăților în conformitate cu această dispoziție; termenul pe care îl fixează începe să curgă odată cu declarația de retractare sau de restituire efectuată de consumator. În ceea ce privește obligația de rambursare a consumatorului, termenul începe astfel să curgă în momentul în care acesta trimite declarația sa; în ceea ce privește obligația de rambursare a vânzătorului, termenul începe să curgă în momentul în care îi parvine această declarație.

[…]

(3)      Prin derogare de la articolul 346 alineatul 2 prima teză punctul 3, consumatorul trebuie să plătească o despăgubire în cazul unei deteriorări care rezultă dintr‑o utilizare conformă a bunului, cu condiția să fi fost informat în scris în legătură cu această consecință juridică cel mai târziu în momentul încheierii contractului, precum și în legătură cu posibilitatea de a evita această consecință. Consumatorul nu este obligat să plătească o astfel de despăgubire atunci când deteriorarea rezultă exclusiv din examinarea bunului. Articolul 346 alineatul 3 prima teză punctul 3 nu se aplică în cazul în care consumatorul a fost informat în mod corect cu privire la dreptul său de retractare sau în cazul în care a luat cunoștință de acesta prin orice alt mijloc.

(4)      Alineatele care precedă enunță drepturile părților în mod exhaustiv.”

11.      Articolul 14 alineatele 1 și 3 din BGB‑InfoV prevede normele cu privire la forma de comunicare a dreptului de retractare și de restituire și cu privire la utilizarea unui model.

12.      În această privință, modelul comunicării privind dreptul de retractare prevăzut în anexa 2 referitoare la articolul 14 alineatele 1 și 3 din BGB‑InfoV este formulat după cum urmează:

„Dreptul de retractare

Puteți rezilia propria comandă în termen de două săptămâni în scris (de exemplu, prin scrisoare, fax sau e‑mail) fără a menționa motivele sau, în cazul în care bunul v‑a fost livrat înainte de expirarea acestui termen, prin returnarea bunului. Termenul începe să curgă în momentul primirii acestei comunicări scrise. Pentru a respecta termenul de retractare, este suficient să se trimită declarația de retractare sau să se returneze bunul în termen. […]

Efectele retractării

În cazul retractării valabile, prestațiile primite de ambele părți trebuie restituite, iar fructele efectiv dobândite (de exemplu, dobânzile) trebuie predate. În cazul în care nu ar fi posibilă returnarea bunului, în totalitate ori în parte sau returnarea acestuia în stare bună, se va pretinde o despăgubire în măsura posibilului. Această regulă nu se aplică în cazul livrării bunurilor, atunci când deteriorarea bunului rezultă exclusiv din examinarea acestuia – posibilitate care vi s‑ar fi oferit, de exemplu, într‑un magazin.

Pe de altă parte, puteți să evitați obligația de a plăti o despăgubire pentru orice deteriorare care rezultă din utilizarea conformă a bunului, prin neutilizarea acestuia ca și cum ar fi proprietatea dumneavoastră și prin evitarea oricărei acțiuni care i‑ar putea diminua valoarea.

Obiectele care pot fi ambalate trebuie să ne fie returnate pe cheltuiala și pe răspunderea noastră. Obiectele care nu pot fi ambalate vor fi ridicate de la domiciliul dumneavoastră.”

III – Situația de fapt din acțiunea principală și întrebările preliminare

13.      Reclamanta din acțiunea principală este o consumatoare, iar pârâta este o întreprindere care practică vânzarea la distanță prin internet.

14.      Pe baza unei oferte făcute de pârâtă prin internet, reclamanta a cumpărat, la 2 decembrie 2005, un laptop de ocazie la prețul de 278 de euro.

15.      La data efectuării acestei achiziții, pârâta afișa condiții generale de vânzare pe internet în care se putea citi în special că: „[...] Obligațiile pe care vi le‑ați asumat prin contract încetează dacă restituiți bunul pe cheltuiala dumneavoastră și pe propria răspundere în termen de 14 zile de la primirea acestuia. Pentru respectarea termenului, este suficient să expediați bunul în termen și să ne informați în prealabil în scris cu privire la aceasta. Returnările neanunțate nu vor fi acceptate de serviciile noastre. [...] În cele din urmă, vă atragem atenția în mod expres asupra faptului că sunteți obligat să plătiți o despăgubire în cazul deteriorării care rezultă din utilizarea conformă a bunului pe care l‑ați comandat la noi și vă sfătuim să reflectați înainte de a decide dacă utilizați bunurile comandate, în cazul în care nu sunteți sigur că doriți să le păstrați. Este evident, cu siguranță, că un bun deja utilizat nu poate fi revândut decât cu aplicarea unei reduceri. Ca regulă generală, reducerea este de 15 % din valoarea bunului. Obligația de plată a unei despăgubiri nu se aplică în cazul în care bunul se află în ambalajul său original și nu a fost utilizat. Cu toate acestea, aveți dreptul să testați bunul pe care l‑ați cumpărat de la noi.”

16.      În luna august 2006, ecranul computerului respectiv s‑a defectat. Reclamanta a informat pârâta în legătură cu acest defect la 4 august, dar aceasta din urmă a refuzat să înlăture gratuit defectul respectiv.

17.      La 7 noiembrie 2006, reclamanta a declarat că revocă contractul de vânzare și a propus să restituie computerul portabil către pârâtă în schimbul unei rambursări concomitente.

18.      Reclamanta a solicitat instanței de trimitere obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 278 de euro, majorată cu dobânzi și cu cheltuieli extrajudiciare, precum și constatarea faptului că pârâta este în culpă pentru întârzierea rambursării.

19.      Pârâta s‑a opus acestei cereri în justiție, arătând că reclamanta i‑ar datora, în orice caz, o despăgubire pentru aproape opt luni de utilizare a computerului portabil. Prețul de locațiune a unui computer portabil de acest tip s‑ar ridica în medie pe piață la 118,80 euro pentru trei luni, astfel încât despăgubirea care corespunde duratei de utilizare a computerului în cauză de către reclamantă ar fi în cuantum de 316,80 euro, despăgubire care ar putea fi opusă cererii de rambursare formulate de aceasta.

20.      Instanța de trimitere a constatat că, având în vedere faptul că pârâta nu a informat în mod corect reclamanta cu privire la dreptul său de retractare, aceasta din urmă a exercitat dreptul în cauză înainte de expirarea termenului legal.

21.      În această privință, instanța de trimitere arată că, în dreptul german, termenul de retractare nu poate începe să curgă înainte ca pârâta să își fi îndeplinit obligațiile de informare. Potrivit instanței de trimitere, informațiile pe care le‑a furnizat în ceea ce privește retractarea și efectele sale nu sunt conforme cu cerințele articolului 312c alineatul 2 din BGB și cu cele din anexa 2 la articolul 14 alineatele 1 și 3 din BGB‑InfoV, astfel încât sunt inoperante. Instanța de trimitere menționează diferite aspecte ale acestor informații(7).

22.      În legătură cu efectele revocării contractului, aceasta arată că, în temeiul dreptului național, în cazul retractării, articolul 312d alineatul 1 prima teză din BGB coroborat cu articolele 355, 357 alineatul 1 și 346 alineatul 1 din BGB obligă consumatorul la rambursarea prestațiilor pe care le‑a primit. În plus, articolul 346 alineatul 1 din BGB prevede că fructele dobândite în urma prestației trebuie de asemenea să fie predate. În cazul în care restituirea este exclusă prin natura dobândirii, consumatorul trebuie să plătească o despăgubire în temeiul articolului 346 alineatul 2 prima teză punctul 1 din BGB. Articolul 100 din BGB definește beneficiile ca fiind fructele unui bun sau ale unui drept, la fel ca și foloasele utilizării bunului.

23.      Instanța de trimitere precizează că, pentru a soluționa cererea de rambursare a sumei de 278 de euro plătite, trebuie, înainte de toate, să se răspundă la întrebarea dacă, atunci când rambursează prețul de achiziție, pârâta poate să deducă din acesta despăgubirea care corespunde foloaselor pe care reclamanta le‑a obținut din utilizarea produsului. Faptul că, începând din luna august 2006, computerul portabil a prezentat un defect, nu ar avea nicio incidență în vederea pronunțării unei decizii, ci ar permite doar să se calculeze durata posibilității de utilizare. Ar trebui să se pornească de la principiul că reclamanta a utilizat computerul numai într‑un mod conform destinației sale(8).

24.      În aceste condiții, prin decizia din 26 octombrie 2007, Amtsgericht Lahr (Germania) a hotărât să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 6 alineatul (2) coroborate cu cele ale articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță trebuie să fie interpretate în sensul că se opun ca o reglementare națională să prevadă posibilitatea ca vânzătorul să solicite o despăgubire pentru utilizarea bunului livrat, în cazul retractării efectuate de consumator cu respectarea termenelor?”

IV – Procedura în fața Curții

25.      Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost primită la grefa Curții la 5 noiembrie 2007.

26.      Guvernele belgian, german, spaniol, austriac și portughez, precum și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.

27.      După terminarea procedurii scrise, la 11 decembrie 2008 a avut loc o ședință în cadrul căreia guvernele german și spaniol, precum și Comisia și‑au prezentat observațiile orale.

V –    Principalele argumente ale părților

28.      Observațiile depuse la Curte pot fi împărțite în două categorii de argumente, în cadrul cărora se conturează în parte nuanțe suplimentare. Astfel, guvernele german și austriac, precum și Comisia propun să se ofere un răspuns negativ la întrebarea preliminară, în timp ce guvernele belgian, spaniol și portughez propun răspunsul contrar.

29.      Gama de propuneri de răspuns reflectă marja de interpretare deloc neglijabilă în cadrul căreia trebuie să se răspundă la întrebarea adresată Curții(9).

30.      Guvernele german și austriac consideră că o reglementare națională privind despăgubirea care compensează beneficiile obținute în mod efectiv din utilizarea bunului ar fi compatibilă cu Directiva 97/7, care nu prevede nici dacă, nici în ce măsură consumatorul poate fi obligat să despăgubească vânzătorul pentru beneficiul dobândit. Despăgubirea pentru utilizare nu ar reprezenta nici „costuri” în sensul considerentului (14) sau al articolului 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză și alineatul (2) din Directiva 97/7, nici „penalități” în sensul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf prima teză din respectiva directivă. Prin „penalitate” în sensul directivei ar trebui să se înțeleagă o plată care ar avea ca obiect numai sancționarea retractării, fără nicio legătură cu un prejudiciu patrimonial concret suferit de vânzător. Obligația de a plăti o despăgubire pentru a compensa foloasele obținute din utilizare de care a dispus consumatorul nu ar constitui o sancționare a retractării. „Costurile” rezultate din exercitarea dreptului de retractare nu ar fi decât sumele cheltuite pentru efectuarea operațiunilor pe care le implică retractarea. În cadrul exercitării dreptului de retractare, ar fi vorba despre un demers îndeplinit de consumator (returnarea bunului), precum și despre o operațiune de procesare efectuată de furnizor (rambursarea prețului de achiziție eventual plătit). O accepțiune mai largă a termenului „costuri”, care ar exclude exercitarea unor drepturi prin invocarea îmbogățirii fără justă cauză împotriva consumatorului nu ar rezulta nici din modul de redactare a directivei, nici dintr‑o interpretare efectuată pe baza structurii, a sensului și a finalității acesteia. Directiva 97/7 este caracterizată de două linii directoare: realizarea pieței interne și protecția consumatorilor. Aceste două principii nu ar fi infirmate de reglementarea națională care, în cazul retractării, ar recunoaște un drept reciproc la o despăgubire pentru foloasele obținute în mod efectiv din utilizarea bunului.

31.      Plata unei astfel de despăgubiri pentru utilizare nu ar fi, așadar, interzisă de Directiva 97/7, ci ar fi lăsată la aprecierea statelor membre, astfel cum ar rezulta din ultima teză a considerentului (14) al directivei, în temeiul căreia este de competența statelor membre să determine alte condiții și modalități consecutive exercitării dreptului de retractare. Ar fi injust să se refuze furnizorului posibilitatea de a solicita consumatorului o compensație în cazul în care, înainte de a‑și exercita dreptul de retractare, acesta nu numai că a încercat bunul cumpărat, dar l‑a și utilizat intensiv, astfel încât a beneficiat de o îmbogățire.

32.      Guvernul austriac adaugă faptul că o reglementare națională în temeiul căreia, în cazul revocării contractului, furnizorul poate să solicite consumatorului o despăgubire pentru utilizarea bunului ar trebui interpretată în conformitate cu Directiva 97/7. Impunerea unei despăgubiri pentru utilizare nu ar fi compatibilă cu finalitatea dreptului de retractare prevăzut la articolul 6 din Directiva 97/7, în cazul în care o astfel de despăgubire ar putea fi deja impusă consumatorului atunci când acesta doar a verificat dacă bunul era în stare bună sau atunci când l‑a utilizat un timp scurt într‑un mod conform destinației sale, pentru a‑l testa. A impune consumatorului, în general, astfel de obligații financiare, în cazul în care își exercită dreptul de retractare, ar echivala cu o sancțiune incompatibilă cu directiva, în sensul că ar face mai dificilă sau chiar imposibilă exercitarea acestui drept de consumator. Or, obiectivul fundamental al Directivei 97/7 ar fi să se evite ca un consumator care cumpără prin intermediul vânzării la distanță să se găsească într‑o situație mai puțin favorabilă decât cel care încheie un contract de vânzare în prezența fizică a celor doi contractanți și care poate astfel, de regulă, să examineze gratuit obiectul vânzării (testându‑l, de exemplu). Din acest motiv, în cazul vânzării la distanță, ar trebui să se poată verifica dacă bunul este în stare bună în momentul livrării, examinare care se efectuează, în mod cert, după încheierea contractului, dar care trebuie, datorită exercitării nelimitate a dreptului de retractare, să pună consumatorul într‑o situație comparabilă cu cea a unui consumator care a putut să examineze obiectul vânzării înainte de a decide să nu încheie contractul.

33.      În plus, guvernul german arată că reglementarea germană în cauză precizează și completează normele prevăzute de directivă, în special obligația de restituire – reciprocă – a foloaselor obținute din utilizare. În cazul exercitării dreptului de retractare de către consumator, articolul 357 alineatul 1 prima teză coroborat cu articolul 346 alineatul 1 din BGB obligă furnizorul să restituie sumele primite, precum și beneficiile dobândite din utilizarea acestor sume. Un astfel de beneficiu ar putea consta în venituri ale capitalului, de exemplu dobânzi, precum și în costurile economisite prin rambursarea datoriilor, de exemplu a creditelor. Atunci când furnizorul, contrar normelor privind o bună gestionare economică, nu investește aceste sume și nici nu le utilizează pentru a rambursa datorii, chiar dacă ar fi putut face acest lucru, acesta este obligat să plătească o despăgubire consumatorului în temeiul articolului 357 alineatul 1 prima teză coroborat cu articolul 347 alineatul 1 prima teză din BGB. La rândul său, consumatorul este obligat, în temeiul articolului 357 alineatul 1 prima teză coroborat cu articolul 346 alineatele 1 și 2 din BGB să plătească o despăgubire pentru eventualele beneficii dobândite. Potrivit articolului 100 din BGB, fructele sunt foloasele utilizării bunului. Potrivit jurisprudenței Bundesgerichtshof, această despăgubire este calculată în funcție de raportul dintre durata de utilizare efectivă și durata de utilizare (încă) posibilă, raport care trebuie să fie înmulțit ulterior cu prețul. Pe baza acestei metode de calcul, consumatorul nu va trebui să plătească niciodată o despăgubire mai mare decât prețul de achiziție. În general, cuantumul despăgubirii nu poate fi ridicat. Pretențiile formulate de furnizor în acțiunea principală nu sunt determinante în ceea ce privește cuantumul despăgubirii. De asemenea, consumatorul nu ar fi obligat să furnizeze dovezi pentru a contesta cuantumul despăgubirii care i se pretinde, din moment ce, conform dreptului german, furnizorul are obligația de a demonstra dobândirea efectivă de către consumator de foloase din punct de vedere economic pe seama bunului, precum și valoarea dreptului pe care acest folos îl creează în beneficiul furnizorului.

34.      Asemenea guvernelor german și austriac, Comisia consideră că o despăgubire pentru utilizarea bunului, precum cea prevăzută de reglementarea germană în cauză, nu poate fi subsumată noțiunii „costuri”. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul comunitar nu se opune ca instanțele naționale să se asigure că protecția drepturilor garantate de ordinea juridică comunitară nu determină o îmbogățire fără justă cauză a avânzilor‑cauză(10). Comisia restrânge totuși acest argument, declarând că nu este admisibil ca dreptul național în vigoare să se aplice unor situații de fapt reglementate de dreptul comunitar fără a se ține seama de acesta din urmă. Dimpotrivă, Curtea impune, printr‑o jurisprudență constantă, ca instanțele naționale să respecte principiile echivalenței și efectivității în cazul în care aplică dreptul național unei situații de fapt reglementate de dreptul comunitar(11). Respectarea principiului echivalenței presupune că norma în cauză se aplică fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului comunitar, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern, în măsura în care este vorba despre același tip de taxe sau de redevențe. Comisia apreciază că prezenta cauză nu ridică nicio problemă din perspectiva dreptului comunitar. Aceasta consideră că situația ar fi diferită în cazul în care furnizorul la distanță ar putea solicita o despăgubire pentru utilizare calculată pe baza unor criterii abstracte și care, prin urmare, s‑ar putea dovedi prohibitivă, deoarece ar face ca exercitarea dreptului de retractare să fie lipsită de interes din punct de vedere economic și, așadar, imposibilă în practică. În opinia Comisiei, despăgubirea pentru utilizare ar trebui să fie calculată în funcție de valoarea reală a bunului cumpărat și de durata medie de funcționare a acestuia, astfel încât să fie calculată proporțional cu prețul de achiziție și cu durata de utilizare.

35.      Guvernele belgian, spaniol și portughez consideră că Directiva 97/7 se opune unei reglementări naționale care prevede o despăgubire pentru compensarea beneficiilor efectiv dobândite.

36.      În temeiul Directivei 97/7, singurele costuri care ar putea fi imputate consumatorului ar fi costurile directe de returnare a bunurilor. Același aspect reiese din considerentul (14) al directivei, astfel încât directiva nu acordă nicio marjă de apreciere în ceea ce privește obligarea la plata altor cheltuieli. Articolul 6 alineatul (2) din Directiva 97/7 are ca obiectiv să restabilească status quo ante, ceea ce ar include numai returnarea bunului livrat sau a prestației furnizate în schimbul rambursării plăților efectuate. Este deosebit de important să se răspundă la întrebarea preliminară prin raportare la obiectivul de protecție a consumatorilor urmărit de directivă. Consumatorul ar fi partea cea mai vulnerabilă în orice raport privind consumul, ceea ce ar fi adevărat mai ales în cazul contractelor la distanță. Potrivit guvernelor menționate, protecția consumatorilor trebuie să beneficieze în acest domeniu de norme foarte stricte, astfel încât să se evite ca utilizarea tehnicilor de comunicare la distanță să determine o reducere a protecției consumatorilor. A conferi consumatorului un drept de retractare ar constitui unul dintre aspectele esențiale ale reglementării. Potrivit considerentului (14) al directivei, pentru ca acest drept să aibă efect util, este interzis să se prevadă în sarcina consumatorului, în cazul în care își exercită acest drept, obligații care depășesc simpla returnare a bunurilor. În cazul în care vânzătorul ar avea posibilitatea de a solicita o despăgubire pentru utilizarea bunului (despăgubire al cărei cuantum ar fi, de altfel, dificil de determinat), s‑ar aduce atingere exercitării dreptului la un timp de gândire și a dreptului de retractare și chiar ar transforma acest drept într‑un drept pur formal, pentru că ar împiedica consumatorul să îl exercite. A permite unui vânzător să obțină o despăgubire, chiar dacă nu și‑a îndeplinit obligațiile legale de informare, ar fi contrar voinței legiuitorului european. De exemplu, dreptul spaniol exclude în mod expres o astfel de despăgubire care ar avea de asemenea un caracter de penalitate.

VI – Apreciere juridică

A –    Observații preliminare

37.      Problema juridică centrală a prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare este aceea de a se stabili dacă dreptul de retractare instituit de Directiva 97/7 este compatibil cu o dispoziție de drept național care permite vânzătorului, în cazul rezilierii unui contract la distanță, să pretindă consumatorului o despăgubire pentru utilizarea temporară a bunului.

38.      Cu titlu introductiv, dorim să arătăm mai întâi că nu este prima dată când Curtea este invitată să se pronunțe asupra despăgubirii pentru utilizarea unui bun. În acest sens, facem trimitere la Hotărârea Quelle din 17 aprilie 2008(12), în care Curtea a tranșat aspectul referitor la posibilitatea vânzătorului ca, în cazul înlocuirii unui bun neconform, să solicite de la consumator plata unei despăgubiri pentru utilizarea acestui bun. Această cauză avea drept cadru juridic comunitar Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe(13). În lumina concluziilor avocatului general prezentate la 15 noiembrie 2007(14), Curtea a statuat în Hotărârea Quelle că articolul 3 din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite vânzătorului, în cazul în care a vândut un bun de consum neconform, să solicite de la consumator o despăgubire pentru utilizarea bunului neconform până la înlocuirea acestuia cu un nou bun(15).

39.      Curtea s‑a confruntat cu o problematică similară în anumite privințe în Hotărârile Schulte(16) și Crailsheimer Volksbank(17), în legătură cu punerea la dispoziție a capitalului, în măsura în care aceste cauze priveau problema dacă, în situația unei vânzări la domiciliu, este compatibilă cu normele comunitare care reglementează dreptul de retractare o reglementare națională care prevede că, în cazul revocării unui contract de credit funciar, consumatorul nu numai că trebuie să ramburseze sumele primite în baza acestui contract, dar trebuie să plătească împrumutătorului și dobânzile practicate pe piață. Cadrul juridic comunitar al acestei cauze era reprezentat de Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale(18). În Hotărârea Schulte, precum și în Hotărârea Crailsheimer Volksbank, Curtea a declarat că obligația de a plăti dobânzile aferente este compatibilă cu directiva(19).

40.      În ceea ce privește Directiva 97/7, care face obiectul prezentei cauze, nu există încă o jurisprudență privind o eventuală despăgubire în cazul utilizării bunului. În continuare, va fi necesar să se stabilească dacă și în ce măsură cele două linii generale ale jurisprudenței menționate la punctele 38 și 39 de mai sus pot fi, eventual, relevante pentru problematica proprie prezentei cauze.

41.      În al doilea rând, trebuie arătat că, în ceea ce privește elementele de fapt ale prezentei cauze, Directiva 97/7 nu face nicio distincție între bunurile noi și bunurile de ocazie, iar dreptul de retractare se aplică atât unora, cât și celorlalte.

42.      În al treilea rând, dorim să evidențiem două particularități ale situației din acțiunea principală. Pe de o parte, dorim să arătăm că instanța de trimitere adresează întrebarea în cadrul unei cauze în care un defect al bunului livrat, apărut la aproape șapte luni de la cumpărare, este relevant pentru situația de fapt. Instanța de trimitere a subliniat totuși în mod expres că existența unui defect nu putea, în opinia sa, să aibă un alt efect asupra deciziei sale decât acela de a‑i permite să calculeze, eventual, perioada în care consumatorul a putut să utilizeze bunul respectiv. Prin urmare, ne confruntăm cu o chestiune de drept care prezintă o diferență considerabilă în raport cu cea pe care Curtea a trebuit să o analizeze în cauza Quelle, citată anterior(20), în care problema despăgubirii care trebuie plătită pentru utilizarea unui bun livrat, returnat ulterior furnizorului a trebuit să fie analizată în contextul unei alte directive(21). Astfel, în cauza menționată, problema despăgubirii a intervenit în împrejurări complet diferite, și anume în contextul livrării unui bun de consum neconform și al înlocuirii acestuia cu un nou bun de consum.

43.      Pe de altă parte, dorim să subliniem că, potrivit situației de fapt expuse de instanța de trimitere, revocarea contractului din acțiunea principală a avut loc după mai mult timp de la data achiziției, și anume la aproape 11 luni de la aceasta. Din decizia de trimitere rezultă că instanța de trimitere a considerat că retractarea a avut totuși loc în termen, mai precis înaintea expirării termenului de retractare, întrucât consumatoarea nu fusese informată în mod valabil asupra dreptului său de retractare în termenele prevăzute de dreptul național(22). În acest context, prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu conține în mod expres nicio întrebare privind punctualitatea retractării efectuate de către consumatoare. În consecință, analiza juridică care urmează va privi exclusiv problematica cererii de despăgubire pentru utilizarea efectivă a bunului în cazul revocării unor contracte la distanță.

44.      Cu toate că procedura întrebărilor preliminare este, în principiu, concepută astfel încât Curtea să interpreteze dispozițiile dreptului comunitar în discuție în raport cu elementele din fiecare speță, considerăm că este esențial, în împrejurările prezentei cauze, să nu ne limităm la examinarea unei situații destul de „atipice” precum aceasta. Este necesar să se aibă în vedere situațiile în care o astfel de problemă poate interveni de regulă, deoarece soluția adoptată de Curte va trebui să fie aplicabilă și acestora.

B –    Considerații introductive cu privire la caracterul și la funcția unei despăgubiri pentru utilizare

45.      Pentru a delimita problema abordată de instanța de trimitere în întrebarea sa preliminară, dorim să formulăm câteva considerații cu privire la caracterul și la funcția unei despăgubiri pentru utilizare. În măsura în care poate fi compatibilă cu Directiva 97/7, în ce situații se poate datora o astfel de despăgubire? În această privință, dorim, în primul rând, să distingem noțiunea „examinare” de noțiunea „utilizare”. În continuare, vom încerca să precizăm ce se poate înțelege, în mod concret, prin „utilizare”.

46.      Mai întâi, dorim să facem o distincție între „utilizare” și „examinare”. O examinare înseamnă o analiză vizuală, o atingere și o testare, deoarece, pentru numeroase bunuri, cum ar fi, de exemplu, articolele de îmbrăcăminte sau aparatele tehnice, o evaluare a caracteristicilor funcționale ale acestora face parte de asemenea din decizia de a cumpăra. O caracteristică structurală a vânzării la distanță constă în faptul că potențialul cumpărător nu dispune de un obiect sau de un aparat pentru prezentare și că însuși obiectul propus spre vânzare îndeplinește această funcție(23). De exemplu, atunci când se probează articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte, aceasta nu înseamnă doar vizualizarea lor, ci și purtarea acestora cu titlu de examinare. Atunci când un consumator cumpără o mașină prin intermediul vânzării la distanță, testul auto nu ar trebui de regulă să constituie o utilizare de către cumpărător, la fel ca în cazul unei achiziții dintr‑un spațiu comercial(24). Exemplul mașinii noi este extrem, deoarece, pentru a o putea testa, aceasta trebuie uneori să fie înmatriculată. Or, această primă înmatriculare determină, în general, o diminuare a valorii, estimată în literatura de specialitate la aproximativ 20 %, care are drept consecință faptul că autovehiculul nu va mai putea fi considerat ulterior decât o mașină de ocazie(25).

47.      Urmele pe care consumatorul le‑a lăsat eventual pe bun în momentul în care l‑a examinat nu pot, în principiu(26), să fie asimilate unor urme pe care le‑ar lăsa o utilizare. Acestea sunt urme care pot să apară și în cazul examinării pe loc, în afara contextului unei vânzări la distanță, și care, în general, nu determină nicio obligație de despăgubire dacă nu există nicio deteriorare. Răspunsul la problema dacă examinarea sau utilizarea a modificat valoarea bunului și dacă (și la ce preț) produsul poate încă să fie vândut după returnare depinde, în fiecare caz concret, de caracteristicile sau de natura produsului în cauză(27). În cazul achiziției dintr‑un spațiu comercial, riscul unei diminuări a valorii bunului ca urmare a examinării lui trebuie, în principiu, să fie suportat de vânzătorul care, în numeroase cazuri, va pune un aparat sau un obiect pentru prezentare la dispoziția eventualului client, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a‑l examina. Situația vânzării la distanță, care este diferită din punct de vedere structural, prezintă o particularitate în sensul că acest risc nu apare anterior achiziției, ci intervine numai după achiziția și livrarea bunului.

48.      Obiectivul principal al dreptului de retractare prevăzut de Directiva 97/7 este să permită consumatorului să testeze gratuit bunul pe care l‑a comandat la distanță(28). Acest aspect se reflectă în mod clar în legislația națională din speță, mai exact la articolul 357 alineatul 3 a doua teză din BGB(29).

49.      În practică, trasarea unei limite între examinare, pe de o parte, și utilizare, pe de altă parte, ar putea fi adesea dificilă(30). În numeroase cazuri, probabil, nu va fi posibilă o delimitare precisă, ci va exista o vastă zonă gri(31) care impune adoptarea unei decizii de la caz la caz. Prin urmare, ceea ce va trebui să se stabilească este partea – furnizorul sau consumatorul – care trebuie, în temeiul Directivei 97/7, să suporte riscul inerent acestei zone gri în situația specială a vânzării la distanță. În cazul în care o despăgubire pentru utilizare poate fi, în principiu, compatibilă cu Directiva 97/7, este de așteptat ca părțile să nu poată să convină cu privire la problema dacă a avut sau nu a avut loc o utilizare a bunului(32). Obligația de a prezenta elementele de probă și sarcina probei vor constitui, probabil, aspecte esențiale ale problemei, sarcina probei având o importanță deosebită în interiorul zonei gri menționate anterior, oricare ar fi partea căreia îi revine(33).

50.      Cu toate acestea, situația care stă la originea întrebării preliminare se distinge în mod clar de această problematică tipică. Considerăm că întrebarea adresată Curții privește în special cazuri în care consumatorul nu numai că a putut face la domiciliu ceea ce nu ar fi fost posibil anterior, ca urmare a vânzării la distanță în lipsa unor spații comerciale, și anume că a putut să vadă, să examineze și să încerce bunul în voie la domiciliul său, dar a și utilizat bunul în sensul că l‑a „pus în exploatare”. Din expunerea situației de fapt rezultă că instanța de trimitere consideră că, în mod cert, consumatoarea a pus în exploatare laptopul și l‑a utilizat mai mult decât în limitele unei simple examinări. Astfel, de exemplu, aceasta observă în mod expres că trebuie să se considere că reclamanta a utilizat computerul (numai) într‑un mod conform destinației sale. Cuvintele alese de instanța de trimitere pentru a le utiliza în decizia sa de trimitere exprimă altceva numai într‑un singur loc, și anume atunci când se referă la „durata posibilității de utilizare”, ceea ce, în opinia noastră, nu poate fi asimilat unei utilizări efective.

51.      În opinia noastră, împrejurările cauzei principale nu constituie un exemplu tipic de litigiu privind despăgubirea pentru utilizare prevăzută de Directiva 97/7. Dimpotrivă, considerăm că o astfel de situație este mai degrabă atipică și datorată în principal particularităților transpunerii acestei directive în dreptul național, care depășește cu mult cerințele minime ale directivei pentru anumite situații și prevede un drept de retractare extrem de extins, chiar nelimitat în timp. Este evident că un termen prelungit în timp și gradat prezintă un potențial considerabil de utilizare a bunului(34).

52.      Cu toate acestea, nu este suficientă trasarea unei limite între „examinare” și „utilizare”. Noțiunea „utilizare” trebuie de asemenea să fie pusă sub semnul întrebării. Este vorba despre o utilizare efectivă (calculată în ore sau în zile) sau simpla posibilitate de a utiliza bunul (în perioada cuprinsă între livrare și restituire) este suficientă în sine? Cu alte cuvinte, simpla posesie a bunului în cursul termenului de retractare poate constitui o utilizare care determină o obligație de a plăti o despăgubire(35) (ceea ce ar echivala, în practică, cu plata unui preț de locațiune a posteriori)? Orice utilizare efectivă trebuie, așadar, să fie compensată (ceea ce, în practică, ar echivala cu plata unui preț de locațiune a posteriori) sau nu ar trebui să fie compensată decât utilizarea care a lăsat urme de uzură? În opinia noastră, „despăgubirea pentru utilizare” poate – în termeni aproximativi – să fie concepută ca un mod de a echilibra două poziții patrimoniale fundamental diferite, dar totuși strâns legate. Pe de o parte, poate fi vorba despre o compensare a foloaselor pe care consumatorul le‑a obținut din utilizarea bunului (despăgubire pentru utilizare). Pe de altă parte, o despăgubire poate totuși să aibă ca obiect repararea prejudiciilor cauzate de utilizarea bunului (despăgubire pentru uzură).

53.      În plus, din moment ce este vorba despre o „despăgubire pentru utilizare”, trebuie să se stabilească raporturile care există între aceste două noțiuni. Considerăm că o reglementare precum cea germană implică o diminuare a valorii ce rezultă nu numai din orice utilizare, ci și din simpla posibilitate de a utiliza bunul. Pe de altă parte, din dosar reiese că, potrivit jurisprudenței naționale, despăgubirea care trebuie plătită nu este stabilită pe baza utilizării concrete (în funcție de numărul de zile sau de ore, de exemplu), ci pe baza duratei de utilizare posibile a bunului în raport cu durata de utilizare efectivă(36) (prin care, în mod vădit, trebuie să se înțeleagă durata posibilității de utilizare). Prin urmare, calcularea se efectuează în mod forfetar pe baza factorilor care se referă la raporturile dintre durată și valoare.

54.      Atragem atenția asupra faptului că, din punct de vedere sistematic, pot apărea probleme serioase de înțelegere, în măsura în care noțiunile „despăgubire pentru utilizare” și „despăgubire pentru uzură” nu sunt separate în dezbaterea privind „despăgubirea”.

55.      Considerăm că instanța de trimitere s‑a întemeiat pe noțiunea de despăgubire pentru utilizare menționată anterior(37), întrucât aceasta interpretează fructele definite la articolul 100 din BGB ca fiind produsele unui bun, precum și foloasele utilizării bunului(38). Prin urmare, prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă pârâta trebuie să plătească un fel de „preț de locațiune” pentru utilizarea computerului timp de mai multe luni, utilizare ce rezultă din faptul că aceasta a avut bunul la dispoziția sa în scopul utilizării, în timp ce furnizorul nu a putut dispune de bunul respectiv în aceeași perioadă.

56.      În cazul în care Curtea ar trebui să declare că o reglementare națională privind despăgubirea pentru utilizarea bunului livrat este compatibilă cu Directiva 97/7, s‑ar dovedi, mai devreme sau mai târziu, inevitabilă necesitatea de a se oferi un răspuns din punctul de vedere al dreptului comunitar la probleme precum cele invocate în prezenta cauză.

57.      În cele din urmă, dorim să arătăm că, indiferent de modalitatea de a defini în dreptul comunitar ceea ce trebuie să se înțeleagă în mod concret prin despăgubire pentru utilizare, aspect care încă nu a fost clarificat până în prezent, trebuie să se țină seama de problema despăgubirii, deoarece daunele interese pot fi întotdeauna o temă relevantă atunci când utilizarea a cauzat un prejudiciu care depășește o eventuală pierdere de valoare (de timp). Cu toate că, în speță, nu se pune problema reparării unui prejudiciu, va trebui totuși, din motive sistematice, să se abordeze ulterior pe scurt chestiunea modului de examinare a unei astfel de probleme(39).

C –    Cu privire la etapele examinării care rezultă din întrebarea preliminară

58.      Întrebarea preliminară privește articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 97/7(40). Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf prima teză din Directiva 97/7 interzice impunerea unei penalități consumatorului care se retractează în termen, după ce a încheiat un contract la distanță. Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză din Directiva 97/7 prevede că singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de retractare sunt costurile directe de returnare a mărfurilor. Potrivit articolului 6 alineatul (2) din Directiva 97/7, furnizorul(41) este obligat, în cazul exercitării dreptului de retractare de către consumator, să ramburseze gratis sumele plătite de acesta. Această dispoziție reafirmă apoi că singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de retractare sunt costurile directe de returnare a mărfurilor. Modul de redactare a articolului 6 din Directiva 97/7 nu oferă, în plus, nicio indicație specială privind problema unei despăgubiri pentru utilizare(42).

59.      Pentru a se răspunde la întrebarea preliminară, trebuie să se stabilească, pe de o parte, dacă o despăgubire destinată să compenseze utilizarea bunului de consum livrat se încadrează în noțiunile „penalitate” sau „costuri” prevăzute la articolul 6 din directivă și dacă, având în vedere numai acest fapt, este deja incompatibilă cu directiva întrucât nu reprezintă cheltuieli directe de returnare a mărfurilor. Aceste două noțiuni nu fac trimitere nici prin conținutul lor, nici prin domeniul lor de aplicare la dreptul statelor membre.

60.      Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă din cerințele atât ale aplicării uniforme a dreptului comunitar, cât și ale principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept comunitar care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească, în întreaga Comunitate Europeană, o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză(43).

61.      Noțiunile pe care le examinăm în prezenta cauză sunt concepte de drept comunitar și trebuie, prin urmare, să fie interpretate ca atare în mod autonom.

62.      În cazul în care o astfel de despăgubire nu s‑ar încadra nici în noțiunea de penalitate, nici în cea de costuri, ar trebui să se examineze dacă statele membre, în temeiul ultimei teze a considerentului (14) al Directivei 97/7, au dreptul de a adopta din proprie inițiativă o reglementare în materie de despăgubire precum cea în discuție în acțiunea principală.

D –    Se încadrează despăgubirea în noțiunea de penalitate și, prin urmare, este aceasta incompatibilă cu Directiva 97/7?

63.      Noțiunea de penalitate, care trebuie să fie interpretată în mod autonom(44), nu este definită în Directiva 97/7. În opinia noastră, prin termenul penalitate în sens restrâns trebuie să se înțeleagă o plată care nu are alt obiectiv decât de a sancționa. Această noțiune ar acoperi de asemenea amenzile și clauzele penale contractuale(45). Nimic altceva nu indică faptul că despăgubirea ar trebui să fie considerată o penalitate în sens restrâns. Astfel, acest concept se raportează la o despăgubire datorată pentru utilizarea bunului și, prin urmare, la o finalitate proprie care se distinge de o sancțiune.

64.      Dacă se adoptă o accepțiune mai largă a noțiunii de penalitate, aplicabilă, în opinia noastră, în prezenta cauză, aceasta ar putea să includă de asemenea plăți, în special pentru retractare, precum și o despăgubire sau o amendă forfetară care nu se întemeiază pe niciun prejudiciu sau beneficiu concret, ci se stabilește în mod general(46). Într‑adevăr, cu toate că o astfel de despăgubire sau amendă forfetară este întemeiată pe o altă finalitate decât sancționarea, aceasta nu este totuși calculată printr‑o trimitere concretă la o altă finalitate și ar putea, prin urmare, să aibă un caracter mai degrabă penalizator. Cu toate acestea, considerăm că o despăgubire care privește utilizarea efectivă și care este calculată în funcție de aceasta nu poate să se încadreze în noțiunea de penalitate.

65.      O despăgubire precum cea pretinsă în acțiunea principală s‑ar putea încadra în noțiunea de penalitate numai dacă ar fi interpretată într‑un mod deosebit de larg și dacă ar fi considerată un concept general care acoperă ansamblul cheltuielilor efectuate (urmând a se examina în continuare(47) dacă despăgubirea poate fi inclusă în noțiunea de costuri), cheltuieli a căror plată ar putea să fie resimțită de consumator ca fiind o sancțiune și care, astfel, ar putea avea ca efect descurajarea acestuia în a‑și exercita dreptul de retractare. Prin urmare, o interpretare atât de largă ar implica faptul că noțiunea de costuri ar fi inclusă aproape în întregime în noțiunea de penalitate. Cu toate acestea, niciun element din Directiva 97/7 nu susține acest argument.

66.      Considerăm, prin urmare, că despăgubirea nu poate să fie considerată o penalitate.

E –    Se încadrează despăgubirea în noțiunea de costuri și, prin urmare, este aceasta incompatibilă cu Directiva 97/7?

67.      Trebuie să se examineze dacă despăgubirea se încadrează în noțiunea de costuri prevăzută atât la articolul 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză, cât și la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 97/7, noțiune care trebuie interpretată în mod autonom(48).

1.      Noțiunea de costuri prevăzută de Directiva 97/7 – interpretare conform modului de redactare și structurii frazelor

68.      Directiva nu conține nicio definiție explicită a noțiunii de costuri(49) și nimic nu indică faptul că ar exista, în dreptul comunitar, o definiție generală sau cel puțin o definiție care se poate transpune în prezenta cauză(50). Rezultă totuși, în mod clar, din articolul 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză, precum și din articolul 6 alineatul (2) din Directiva 97/7 că noțiunea de costuri se referă la cheltuieli „care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de a se retracta”. Singurele cheltuieli care, în temeiul directivei, pot fi imputate consumatorului care returnează bunul livrat sunt „costurile directe de returnare a mărfurilor”(51). Această formulare și referirea la „[s]ingurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului” arată că, pe lângă aceste „costuri directe de returnare a mărfurilor”, directiva prevede și alte costuri, care nu pot totuși să fie imputate consumatorului.

69.      Textul Directivei 97/7 nu limitează aceste alte costuri la costurile contractuale, mai precis la cheltuielile efectuate pentru încheierea contractului, ci le extinde la cheltuieli „care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de a se retracta”. Din faptul că articolul 6 alineatele (1) și (2) din directivă se referă la „costurile directe de returnare a mărfurilor”, se poate deduce că, pe lângă acestea, pot exista și „costuri indirecte”, argument care pledează de asemenea în favoarea unei interpretări largi a noțiunii de costuri în sensul Directivei 97/7. Faptul că, potrivit articolului 6 alineatele (1) și (2), se pune problema unor cheltuieli care pot fi imputate „datorită” exercitării dreptului de retractare militează de asemenea în favoarea unei astfel de interpretări. Nimic din modul de redactare a acestor dispoziții nu se opune ca o despăgubire solicitată pentru utilizarea bunului livrat să se poată încadra în noțiunea de costuri în sensul Directivei 97/7(52).

70.      Cu titlul de concluzie intermediară, trebuie să se rețină că interpretarea articolului 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză și a articolului 6 alineatul (2) din Directiva 97/7, întemeiată pe modul de redactare și pe structura frazelor, nu oferă un răspuns univoc la întrebarea dacă despăgubirea se încadrează în noțiunea de costuri utilizată de această directivă. Cu toate acestea, se poate constata că argumentele sistematice pledează pentru o interpretare largă a noțiunii de costuri în sensul acestei directive.

2.      Noțiunea de costuri prevăzută de Directiva 97/7 – abordare teleologică și sistematică

71.      În opinia noastră, o abordare teleologică pledează în favoarea unei interpretări largi a noțiunii de costuri, care ar include despăgubirea pentru utilizare în discuție în prezenta cauză. Astfel cum se va demonstra în continuare, din obiectivul de reglementare al Directivei 97/7 rezultă că, în versiunea actuală(53), aceasta nu prevede o astfel de despăgubire.

72.      Sensul și finalitatea dispozițiilor articolului 6 din Directiva 97/7 privind dreptul de retractare al consumatorului în cazul unui contract la distanță(54) pledează pentru interpretarea largă a noțiunii de costuri care ar include despăgubirea pentru utilizare. Considerentul (14) al Directivei 97/7 este deosebit de relevant în această privință, în sensul că răspunsul la întrebarea dacă dreptul de retractare acționează ca un drept eficient al consumatorului depinde, în special, de efectele financiare legate de exercitarea acestuia. În mod concret, considerentul (14) al Directivei 97/7 prevede: „întrucât, pentru ca acest drept să nu rămână pur formal, eventualele costuri suportate de consumator atunci când își exercită dreptul de retractare trebuie să fie limitate la costuri directe de returnare a bunurilor”.

73.      În contextul general al tezei, noțiunea de costuri utilizată nu trebuie considerată o noțiune de strictă interpretare, ci o noțiune de largă interpretare. Astfel, nu ar fi deloc plauzibilă stabilirea unui raport între obligațiile financiare și eficacitatea dreptului de retractare pentru a reglementa ulterior numai o categorie de obligații financiare extrem de limitată.

74.      O despăgubire pentru utilizare, precum cea prevăzută de dreptul german, reprezintă o obligație financiară care poate aduce atingere eficacității și efectivității dreptului de retractare(55). Astfel cum reiese din dosar, calcularea acesteia se bazează, în special, pe plata unui timp de utilizare (sau a unei posibilități de utilizare)(56) identic cu termenul de retractare. În ultimă instanță, obligația de a plăti o despăgubire ar reprezenta prețul la care ar putea fi obținută retractarea(57). În aceste condiții, despăgubirea este impusă datorită exercitării dreptului de retractare, ceea ce este contrar articolului 6 alineatul (1) din Directiva 97/7.

75.      Astfel cum am subliniat deja cu altă ocazie(58), trebuie să se țină seama, de fiecare dată, de efectele practice ale dreptului la plata unei despăgubiri pentru utilizare(59).

76.      În opinia noastră, există motive întemeiate să se admită că obligarea consumatorului la plata către furnizor a unei despăgubiri pentru utilizarea bunului în cazul retractării ar aduce atingere obiectivului urmărit de legiuitorul comunitar prin Directiva 97/7 și chiar ar compromite realizarea acestuia.

77.      Riscul structural de a se confrunta, eventual, cu un conflict (juridic) privind aspectul dacă consumatorul nu a făcut altceva decât să se asigure că bunul era conform destinației sale sau dacă, în plus, a obținut foloase din acesta (și, eventual, ce foloase)(60) ar putea descuraja consumatorul să își exercite drepturile. Pe de o parte, în practică, o astfel de teamă ar putea deja să îi inspire astfel de precauții, încât ar renunța la verificarea stării bunului înainte de a‑l returna, de exemplu prin desfacerea unui ambalaj de plastic de protecție. Într‑adevăr, un astfel de ambalaj intact arată în mod clar că bunul nu a fost utilizat, dar împiedică de asemenea examinarea și testarea bunului. Pe de altă parte, consumatorul ar putea să renunțe la revocarea contractului în cazul în care constată că bunul nu corespunde percepției sale despre acesta și nici nevoilor sale. În aceste împrejurări, dreptul consumatorului de a putea verifica starea bunului după încheierea unui contract s‑ar reduce la un drept pur formal, ceea ce ar fi incompatibil cu considerentul (14) din Directiva 97/7 și contrar spiritului și finalității acesteia.

78.      În cele din urmă, nu trebuie omis faptul că, dacă obligația de restituire reciprocă(61), invocată atât în observațiile scrise, cât și în cursul ședinței, poate să pară echilibrată în teorie, aceasta ar putea totuși să rămână relativ lipsită de utilitate pentru consumator în practică, cu excepția cazului unui preț de achiziție foarte ridicat care poate produce dobânzi semnificative în cursul termenului de retractare.

79.      Pentru aceste motive, considerăm că, în cadrul Directivei 97/7, o despăgubire pentru utilizarea bunului poate fi inclusă în noțiunea mai largă de costuri. În cazul în care se încadrează în noțiunea de costuri care figurează atât la articolul 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză, cât și la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 97/7, aceasta nu poate fi impusă, așadar, consumatorului, deoarece nu face parte din costurile directe de returnare a mărfurilor.

3.      O analiză mai precisă a noțiunii de repartizare a riscurilor care stă la baza Directivei 97/7 pledează în favoarea interpretării date până în prezent

80.      Repartizarea riscurilor în cazul revocării unui contract de vânzare la distanță se efectuează astfel în favoarea consumatorului care nu este nevoit să suporte incertitudini procedurale(62) sau obligații financiare cu ocazia exercitării dreptului său de retractare.

81.      O astfel de concepție a repartizării riscurilor între furnizor și consumator prevăzută de Directiva 97/7 este conformă cu obiectivul său de promovare a comerțului la distanță(63) cu respectarea obiectivelor legate de standardul ridicat de protecție a consumatorilor care este prevăzut în mai multe considerente ale acestei directive. Menționăm, în această privință, în special considerentele referitoare la obiectivele pieței interne(64), la noile tehnologii ale informației(65) și la protecția consumatorilor(66). Directiva favorizează intenția consumatorului de a participa la structura de distribuție pe care o constituie comerțul la distanță, prin reducerea problemelor specifice ale acestei piețe în favoarea consumatorului(67).

82.      În mod cert, interesele furnizorului ar fi afectate în cazul în care noțiunea de costuri ar fi interpretată în sensul pe care l‑am propus, mai precis în cazul în care acesta nu ar putea solicita nicio despăgubire pentru utilizarea bunului de consum până la retractare. Această situație este valabilă în special în cazul în care bunul își pierde valoarea pentru furnizor, inclusiv atunci când este returnat în cel mai scurt termen posibil de șapte zile lucrătoare(68). Din acest motiv, la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 97/7, legiuitorul comunitar a exclus orice retractare pentru anumite situații, în special în cea de furnizare de bunuri confecționate după specificațiile prezentate de consumator sau de bunuri perisabile(69). În cazul unor astfel de bunuri, dreptul de retractare al consumatorului, fără a fi obligat să plătească o despăgubire – în condițiile în care noțiunea de costuri trebuie să fie interpretată în sensul pe care l‑am propus – ar aduce o atingere gravă intereselor furnizorului, care ar putea fi descurajat să desfășoare orice activitate de comerț la distanță, ceea ce nu ar fi conform cu intenția legiuitorului, întrucât acesta intenționează tocmai să favorizeze o astfel de activitate, în special în interesul consumatorului(70).

83.      Pentru acoperirea riscului de a se confrunta efectiv cu o retractare într‑o situație specială în urma și în pofida unei utilizări a bunului livrat și de a nu putea solicita o despăgubire în acest temei, furnizorul are posibilitatea de a adopta o politică de prețuri bazată pe un calcul mixt care include un anumit procent pentru returnare(71).

84.      În plus, Directiva 97/7 prevede un mecanism de protecție destinat să protejeze interesele furnizorului, care dorește, desigur, să evite orice diminuare a valorii bunului, sub forma unei cronologii însoțite de termene. Astfel, articolul 6 alineatul (1) primul paragraf prima teză din Directiva 97/7 stabilește durata termenului de retractare la „cel puțin șapte zile lucrătoare”. La expirarea acestui termen de retractare relativ scurt, pe care, în general, statele membre l‑au transpus întocmai în dreptul lor național (cel mai adesea, 7 zile lucrătoare sau 14 zile calendaristice(72)), furnizorul încetează, în principiu, să suporte riscurile. Prin urmare, directiva stabilește un termen rezonabil în cursul căruia furnizorul trebuie să suporte riscul eventualelor consecințe financiare ale unei retractări.

85.      În cele din urmă, trebuie precizat, cu titlu ex cursus, că atât Comisia, într‑o propunere de directivă formulată recent(73), cât și autorii documentului Draft Common Frame of Reference (Proiect privind un cadru comun de referință, denumit în continuare „DCFR”)(74) redactat în vederea unei reglementări uniforme a dreptului privat european(75) propun o reglementare parțial diferită. Propunerea Comisiei prevede: „Consumatorul este responsabil doar în ceea ce privește diminuarea valorii bunurilor care rezultă din manipulări, altele decât cele necesare pentru garantarea naturii și funcționării bunurilor”(76). Această propunere urmărește altceva decât despăgubirea pentru depreciere calculată în funcție de timp, prevăzută, în prezent, de dreptul german(77). În capitolul privind contractele, DCFR propune de asemenea norme privind dreptul de retractare (articolul II.‑5:101-II.‑5:202). Articolul II.‑5:201 alineatul 1 coroborat cu alineatul 3 prevede, în favoarea consumatorului care a încheiat un contract la distanță, un drept de retractare pe care va trebui să îl exercite într‑un termen de bază de 14 zile, uniform pentru întreaga Comunitate(78). Articolul II.‑5:105 alineatul 3 din DCFR reglementează aspectele privind despăgubirea pentru utilizarea bunului. Acesta exclude în mod expres orice despăgubire pentru examinarea și testarea bunului, în timp ce alineatul 4 obligă în mod expres consumatorul să plătească o astfel de despăgubire în cazul unei utilizări normale(79), obligația de a prezenta elemente de probă și sarcina probei putând fi impuse întreprinderii care vinde(80). Așa‑numitele principii ale acquis‑ului (Principles of the Existing EC Contract Law)(81) conțin de asemenea dispoziții comparabile(82). În legătură cu aceste lucrări și propuneri de reglementare, trebuie să observăm că, în ceea ce privește despăgubirea pentru utilizare, acestea se întemeiază pe un alt concept decât cel pus în aplicare de Directiva 97/7 atunci când se interzice să se impună consumatorului alte cheltuieli decât cele de returnare a mărfurilor. Indiferent de faptul că, în practică, acestea determină, în opinia noastră, probleme complexe de delimitare între examinare/testare și utilizare, care afectează securitatea juridică și pot, în cele din urmă, să aibă ca efect faptul că achiziția la distanță se va dovedi mai puțin atrăgătoare pentru consumator, aceste documente constituie totuși doar propuneri fără utilitate pentru interpretarea directivei în vigoare.

4.      Neîndeplinirea obligației de informare și consecințele acesteia

86.      Riscul asumat de furnizor se poate prelungi în timp numai în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul articolului 5 din Directiva 97/7. Această agravare a riscului exprimă convingerea legiuitorului că, în astfel de cazuri, interesul furnizorului este, în opinia acestuia, mai puțin important decât interesul și protecția consumatorului. Directiva limitează totuși această extindere cronologică a riscului, împotriva căruia furnizorul se poate proteja pur și simplu prin respectarea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 5 din Directiva 97/7. Articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 97/7 stabilește această limită la un termen de trei luni(83).

87.      Prin impunerea acestui termen de trei luni, Directiva 97/7 prevede în mod expres un termen la expirarea căruia nu mai este posibilă exercitarea dreptului de retractare, chiar dacă furnizorul nu a informat cumpărătorul cu privire la existența acestui drept(84). Acest termen de trei luni(85) nu este formulat ca fiind un termen minim, ci ca un termen imperativ. Trebuie să remarcăm că articolul 14 din Directiva 97/7 prevede că dispozițiile acesteia sunt dispoziții minimale și că acest articol permite statelor membre să introducă sau să mențină, în domeniul reglementat de directivă, dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile tratatului, dar cu condiția de a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului(86). Faptul că legiuitorul național a derogat de la directivă în ceea ce privește termenul de trei luni nu poate influența interpretarea directivei. Situația nu ar fi diferită în cazul unei reglementări, precum cea germană din speță, prin care, astfel cum se poate constata din dosar, se renunță la orice limitare în timp a dreptului de retractare atunci când consumatorul nu a fost informat în mod corespunzător.

5.      Posibilitatea unui abuz săvârșit de unii consumatori poate determina o reglementare care ar dezavantaja toți consumatorii?

88.      Argumentele prezentate de Comisie(87), în sensul că pragul de îmbogățire fără justă cauză poate să fie uneori depășit, de exemplu atunci când consumatorul comandă un bun la distanță pentru o ocazie specială și îl returnează după ce l‑a utilizat cu această ocazie, revocând contractul(88), nu pot justifica adoptarea unei reglementări generale a costurilor dezavantajoase pentru toți consumatorii.

89.      Astfel cum am arătat deja mai sus, Directiva 97/7 nu lasă statelor membre nicio opțiune care să le permită să adopte reglementări privind costurile care ar agrava situația consumatorului, în sensul că ar depăși costurile de returnare a bunurilor prevăzute în mod expres de directivă. În această privință, normele prevăzute în Directiva 97/7 trebuie să fie considerate exhaustive.

90.      În plus, trebuie observat că teama de un abuz săvârșit de un particular nu poate determina în general o diminuare, în privința tuturor, a protecției drepturilor garantate de legislația comunitară. Astfel, din jurisprudența Curții(89) rezultă că punerea în aplicare a unei norme naționale prin care se urmărește evitarea abuzurilor nu poate aduce atingere efectului deplin și aplicării uniforme a dispozițiilor comunitare în statele membre. În special, obiectivele urmărite de o reglementare comunitară determinată, de exemplu o directivă, nu pot fi compromise(90).

91.      Nu trebuie omis faptul că, în cazurile de abuz real (și în cazurile în care s‑a produs un prejudiciu(91)), ar trebui să existe un mijloc de acțiune, astfel cum impune principiul echivalenței. Atunci când se confruntă cu o astfel de situație, furnizorul poate totuși să obțină o despăgubire, fără a putea, cu toate acestea, să invoce o reglementare defavorabilă tuturor consumatorilor. Cazurile reale de abuz nu sunt, în opinia noastră, incluse în noțiunea de costuri prevăzută de Directiva 97/7 și, prin urmare, pot să fie soluționate în temeiul normelor generale de drept civil, în special al celor adoptate de dreptul național în materie de îmbogățire fără justă cauză. Cazurile în care furnizorul a suferit un prejudiciu real pot de asemenea să fie soluționate prin aplicarea dreptului național aferent.

92.      Cu toate acestea, se pune întrebarea care sunt consecințele în cazurile în care consumatorul nu a fost informat cu privire la dreptul său de retractare de către furnizor sau nu a fost informat în mod corect. Este probabil ca, în astfel de cazuri, contractul să fie revocat în general numai după ce produsul a fost utilizat un timp, și anume numai în momentul în care consumatorul va primi informațiile cu privire la dreptul său de retractare. În lipsa acestora, consumatorul nu putea să știe că trebuia să limiteze manevrarea bunului la o simplă examinare care să nu intre în sfera unei utilizări. Consumatorul trebuie, într‑o oarecare măsură, să „plătească” prelungirea termenului de retractare stabilit pentru protecția sa, în sensul că ar trebui, în principiu, să plătească o despăgubire pentru utilizarea bunului de consum care i‑a fost livrat?

93.      În această privință, trebuie să ținem seama de faptul că o acțiune întemeiată pe dreptul de îmbogățire fără justă cauză nu ar trebui să fie posibilă în situații precum cea din prezenta cauză, în care se dovedește că furnizorul nu și‑a îndeplinit obligația de informare(92). Astfel, potrivit aprecierii legiuitorului comunitar menționate anterior(93), care a limitat în timp riscul furnizorului, considerăm că nu se poate impune o sarcină financiară consumatorului nici în cazurile respective, deoarece nu ar fi compatibil cu obiectivul de protecție urmărit de directivă să se impună consumatorului să plătească, în cele din urmă, la prețul unei retribuții a utilizării bunului, prelungirea și protecția care i se acordă în cazul în care furnizorul nu își îndeplinește obligațiile. Aceasta ar echivala cu o modalitate de obligare a consumatorului la neexercitarea dreptului său de retractare(94). A exercita o astfel de constrângere asupra acestuia ar fi contrar obiectivelor de protecție a consumatorilor și de promovare a vânzării la distanță pe care se întemeiază Directiva 97/7. Trebuie să se admită că, de exemplu, cazurile de utilizare excesivă(95), în care furnizorul nu și‑a îndeplinit obligația de informare, trebuie să se analizeze în mod diferit de cele în cazul în care a îndeplinit această obligație în mod corect.

94.      Trebuie evidențiat cu titlu incidental că DCFR(96), citat anterior, adoptă o orientare similară în cazul încălcării obligației de informare de către furnizor. Astfel cum am arătat deja, acesta exclude în mod expres orice despăgubire pentru examinarea și testarea bunului, dar prevede totuși ca plata unei astfel de despăgubiri să fie impusă consumatorului în cazul unei utilizări normale(97). Cu toate acestea, este interesant să se observe că acest lucru este valabil numai pentru retractarea efectuată în termenul normal de retractare, care în general este de 14 zile. În schimb, în cazul în care consumatorul nu a fost informat cu privire la dreptul său de retractare sau nu a fost informat în mod corespunzător, articolul II.‑5:105 alineatul 4 din DCFR exclude în mod expres plata unei despăgubiri. Raționamentul care stă la baza acestei dispoziții arată că, în cazul încălcării obligației de informare, consumatorul are nevoie de o protecție specială pentru a compensa această lipsă de informare.

95.      În plus, trebuie constatat, cu titlu complementar, că din jurisprudența Curții rezultă deja că, în cazul în care consumatorul nu are cunoștință despre existența unui drept de revocare, acesta se găsește în imposibilitatea de a‑l exercita(98). Aceasta este situația și în cazul în care, în principiu, consumatorul are cunoștință despre existența acestui drept, dar furnizorul și‑a îndeplinit în mod incomplet obligația de a‑l informa. O informare incompletă sau înșelătoare poate cu ușurință să aibă drept consecință împiedicarea consumatorului de a‑și exercita dreptul din cauza unei evaluări incorecte.

96.      În plus, posibilitatea de a exercita dreptul de retractare fără obligația de a plăti o despăgubire pentru utilizare ar putea fi limitată în cazul în care bunul returnat ar fi deteriorat. În astfel de cazuri, s‑ar putea aplica normele generale ce reglementează repararea prejudiciului care sunt în vigoare în statul membru în cauză. În plus, considerăm că nu este incompatibilă cu directiva furnizarea unor informații generale consumatorului, pentru a‑l atenționa că are o anumită obligație de diligență.

6.      Diferențe față de jurisprudența din Hotărârile Schulte și Crailsheimer Volksbank

97.      În cele din urmă, trebuie evidențiat că Hotărârile Schulte și Crailsheimer Volksbank(99) nu se opun interpretării pe care o propunem privind efectele unei retractări exercitate în domeniul vânzărilor la distanță în contextul Directivei 97/7. În respectivele hotărâri, Curtea a declarat, în ceea ce privește revocarea unui contract de credit ipotecar aflat sub incidența Directivei 85/577, că nu numai rambursarea sumelor deja plătite, ci și obligația de a plăti dobânzile aferente erau compatibile cu directiva(100), ceea ce ar putea fi considerat un fel de despăgubire în sens larg. În aceste hotărâri, este avut în vedere cazul special al contractului de credit, precum și un context juridic diferit(101) și directive diferite(102), cu dispoziții detaliate diferite(103). Trebuie să se sublinieze în special că normele privind efectele juridice ale retractării sunt formulate diferit în cele două directive. Articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 97/7 reglementează în mod detaliat efectele juridice ale retractării. Astfel cum am arătat deja, aceasta interzice orice penalitate în cazul exercitării acestui drept și permite impunerea unor costuri consumatorului numai în împrejurări extrem de limitate. Directiva 85/577 nu conține astfel de precizări. Articolul 5 alineatul (2) din aceasta, care reglementează efectele exercitării dreptului de retractare(104), prevede în termeni foarte generali numai că „[n]otificarea are ca efect eliberarea consumatorului de orice obligație care decurge din contractul reziliat”. Prin urmare, trebuie să se constate că directiva interpretată de Curte în cauzele Schulte și Crailsheimer Volksbank nu conține dispoziții comparabile cu cele conținute de directiva în discuție în prezenta cauză în materie de repartizare a riscurilor privind costurile.

98.      În consecință, Directiva 97/7 trebuie interpretată în sensul că, în domeniul său de aplicare, nu este necesară nicio revenire la status quo ante în sensul jurisprudenței din Hotărârile Schulte și Craisheimer Volksbank.

7.      Concluzie

99.      În consecință, concluzionăm că o reglementare națională care permite în general vânzătorului, în cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retractare în termen, să solicite acestuia o despăgubire pentru utilizarea bunului de consum livrat nu este compatibilă cu articolul 6 alineatele (1) și (2) coroborat cu considerentul (14) al Directivei 97/7.

F –     În ipoteza în care Curtea ar considera că despăgubirea nu se încadrează în noțiunea de penalitate sau de costuri în sensul Directivei 97/7: o reglementare privind despăgubirea ține de competența de reglementare a statelor membre?

100. În cele ce urmează, dorim să adăugăm câteva precizări, doar pentru cazul în care Curtea nu va împărtăși concluzia expusă la punctul anterior și va considera că despăgubirea pentru utilizare din prezenta cauză nu se încadrează în noțiunea de costuri în sensul Directivei 97/7.

101. Ultima teză a considerentului (14) al Directivei 97/7 prevede că „este de competența statelor membre să determine alte condiții și modalități consecutive exercitării dreptului de retractare”. Se poate deduce că aceasta a lăsat statelor membre sarcina de a adopta o reglementare națională privind despăgubirea pentru utilizare precum reglementarea în discuție în prezenta cauză?

102. Astfel cum am arătat deja(105), guvernul german se întemeiază pe această ultimă teză a considerentului (14) pentru a explica faptul că Directiva 97/7 nu se opune reglementării germane în litigiu. Guvernul austriac a formulat argumente asemănătoare și, prin urmare, a apărat o reglementare austriacă similară(106). Aceste două guverne consideră că Directiva 97/7 nu interzice obligarea la plata unei despăgubiri pentru utilizarea bunului, ci lasă acest aspect la aprecierea statelor membre.

103. În plus, astfel cum am arătat deja, Comisia a adoptat o poziție similară(107). Aceasta consideră că despăgubirea permisă de reglementarea națională în litigiu nu se încadrează în noțiunea de costuri, ci constituie o retribuție pe care consumatorul trebuie să o plătească pentru că a utilizat, pentru un anumit timp, bunul pe care l‑a cumpărat la distanță. Astfel cum s‑a recunoscut deja în alte domenii ale dreptului comunitar(108), statele membre ar putea face eforturi pentru a se asigura, chiar și în domeniul vânzărilor la distanță, că protecția drepturilor garantate de ordinea juridică comunitară nu determină o îmbogățire fără justă cauză a avânzilor‑cauză. Adoptarea unor norme privind restituirea plății nedatorate ar ține, în principiu, de competența de reglementare a statelor membre.

104. În opinia noastră, aceste argumente referitoare la marja de apreciere a statelor membre în materie de reglementare națională privind despăgubirea pentru utilizare nu rezistă unei examinări.

105. În primul rând, astfel cum am arătat deja mai sus, teama de un abuz săvârșit de particulari nu poate determina adoptarea de norme care ar restrânge în mod general protecția drepturilor garantate de legislația comunitară(109). Chiar și numai pentru acest motiv, o reglementare precum cea în discuție în prezenta cauză nu ar trebui să intre în marja de apreciere a statelor membre.

106. În al doilea rând, trebuie să atragem atenția că, astfel cum rezultă din expunerea de motive a acesteia, Directiva 97/7 în discuție în prezenta cauză vizează promovarea vânzărilor la distanță în cadrul realizării obiectivelor pieței interne și cu respectarea obiectivelor protecției optime a consumatorilor(110). Finalitățile astfel urmărite nu pot fi compromise. Astfel cum s‑a demonstrat în mod clar mai sus(111), dispozițiile directivei privind dreptul de retractare cuprind o reglementare nuanțată a repartizării riscurilor, care pornește în special de la premisa că trebuie limitate obligațiile financiare pe care consumatorul ar fi nevoit să le suporte ca urmare a faptului că a exercitat dreptul de retractare. Cu toate că, spre deosebire de opinia noastră, trebuia să se admită că despăgubirea nu se încadrează în noțiunea de costuri, nu este permis statelor membre să soluționeze această problemă în mod liber. În special, li s‑ar interzice să se raporteze numai la ultima teză a considerentului (14), neglijând, de exemplu, primele teze ale aceluiași considerent.

107. Din acest motiv, trebuie amintit, în al treilea rând, că un consumator, în cazul unui contract la distanță, nu are posibilitatea de a vedea produsul în mod concret sau de a aprecia natura serviciului furnizat înainte de încheierea contractului [prima teză a considerentului (14)]. În ceea ce privește livrarea bunurilor, posibilitatea de retractare deschisă consumatorului compensează dezavantajul suferit ca urmare a faptului că, în cazul vânzării la distanță, nu poate vedea bunurile expuse în spații comerciale și nu poate, dacă este cazul, să le examineze sau să le testeze. Dreptul de retractare întemeiat pe acest dezavantaj ar fi lipsit de sens și ar fi un drept pur formal în cazul în care ar putea să se impună consumatorului obligația de a plăti o despăgubire pentru utilizarea temporară a bunurilor pentru perioadele de testare relativ scurte, între o săptămână și două săptămâni, prevăzute de Directiva 97/7(112). Prin simpla desfacere a ambalajului original (operațiune necesară în general pentru a examina și a testa bunul), acesta ar risca deja să se expună obiecției că l‑a utilizat într‑o măsură care depășește simpla examinare(113). Din acest motiv, considerăm că este conform cu directiva să nu se prevadă o despăgubire pentru utilizare pentru perioada corespunzătoare termenului legal de retractare. Având în vedere că termenul de trei luni nu urmărește agravarea situației consumatorului, ci doar compensarea prejudiciului cauzat acestuia de neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la articolul 5 din Directiva 97/7 în sarcina vânzătorului, este dificil de acceptat că ar fi legal să se permită o reglementare derogatorie pentru această perioadă mai lungă de utilizare potențială.

108. În al patrulea rând, dorim să arătăm de asemenea că legiuitorul comunitar a subliniat în mod expres, în considerentul (14) al Directivei 97/7, că dreptul de retractare al consumatorului din contractele de vânzare la distanță nu trebuie să fie un drept pur formal. Or, o serie întreagă de probleme concrete pe care le‑ar determina o reglementare care impune o despăgubire pot transforma, în fapt, acest drept de retractare într‑un principiu complet lipsit de utilitate practică. Am evidențiat deja(114) problemele legate de administrarea probelor(115), însă dorim să menționăm că, în cazul în care încheie un contract la distanță, consumatorii nu pot în general să cunoască nivelul cerințelor de despăgubire la care ar putea fi eventual expuși. Acest risc i‑ar putea împiedica să își exercite dreptul de retractare, fie și numai pentru a evita un litigiu care ar determina multe neplăceri și ar costa bani, timp și energie. Pe de altă parte, acest risc poate de asemenea să facă operațiunile de vânzare la distanță mai puțin atrăgătoare pentru consumator, ceea ce nu ar corespunde obiectivului Directivei 97/7. Astfel, din punctul de vedere al consumatorului, aceste operațiuni de vânzare la distanță nu au doar avantajul de a permite o mai mare posibilitate de alegere, ci și de a economisi timp și deplasări.

109. Facem trimitere la explicațiile oferite mai sus(116) referitoare la distincția dintre situația din prezenta cauză și cea care a stat la baza Hotărârilor Schulte și Crailsheimer Volksbank.

110. Având în vedere toate considerațiile care precedă, considerăm că o reglementare națională precum cea în cauză în acțiunea principală, care, în cazul exercitării dreptului de retractare în termenul legal de către consumator, permite vânzătorului să îi solicite acestuia o despăgubire pentru utilizarea bunului de consum livrat, nu ține competența de reglementare conferită statelor membre nici în temeiul ultimei teze a considerentului (14) din Directiva 97/7.

VII – Concluzie

111. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebarea formulată de Amtsgericht Lahr după cum urmează:

„Articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare națională să permită în general vânzătorului, în cazul exercitării dreptului de retractare de către consumator cu respectarea termenului legal, să îi solicite acestuia o despăgubire pentru utilizarea bunului de consum livrat.”

1 – Limba originală: germana.

2 – JO L 144, p. 19, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 160.

3 – A se vedea articolul 2 punctul 4 din Directiva 97/7.

4 – A se vedea articolul 2 punctul 1 din Directiva 97/7.

5 – Directiva 97/7 a fost transpusă în dreptul german pentru prima dată prin Legea privind vânzarea la distanță (Fernabsatzgesetz, BGBl. I, p. 897), care a intrat în vigoare la 30 iunie 2000 și care a fost integrată în BGB la 1 ianuarie 2002 (BGBl. 2001, p. 3138) în cadrul unei modernizări a dreptului obligațiilor. A se vedea, pentru o prezentare completă a situației din Germania înainte și după intrarea în vigoare a Legii privind vânzarea la distanță, precum și după intrarea în vigoare a Legii privind modernizarea dreptului obligațiilor (Schuldrechtsmodernisierungsgesetz), Hellwege, P., Die Rückabwicklung gegenseitiger Verträge als einheitliches Problem, 2004, p. 60 și urm. A se vedea, printre altele, cu privire la situația din Germania înainte de intrarea în vigoare a Legii privind vânzarea la distanță, Rott, P., „The distance selling directive and German Law”, în Stauder și Stauder (ed.), La protection des consommateurs acheteurs à distance, Zürich, 1999, p. 127 și urm.

6 – BGB‑Informationspflichten‑Verordnung, în versiunea publicată la 5 august 2002 (BGBl. I, p. 3002), astfel cu a fost modificat ultima dată prin Regulamentul din 4 martie 2008 (BGBl. I, p. 292).

7 – Astfel, acestea nu arată în special că termenul de retractare începe să curgă numai după primirea informațiilor în materie de retractare de către consumator și că, potrivit articolului 357 alineatul 3 din BGB, consumatorul nu este obligat să plătească o despăgubire atunci când deteriorarea rezultă exclusiv din examinarea bunului.

8 – Din articolul 357 alineatul 3 din BGB ar rezulta că, în cazul unei deteriorări a bunului ce rezultă dintr‑o utilizare conformă destinației sale, consumatorul ar trebui să plătească o despăgubire numai dacă a fost informat în scris în legătură cu această consecință juridică și în legătură cu posibilitatea de a evita această consecință. În speță, pârâta nu ar putea să solicite o despăgubire în măsura în care a informat incorect consumatorul cu privire la efectele unei retractări. În cazul în care reclamanta ar fi în măsură să dovedească faptul că defectul laptopului este cauzat de un viciu care exista deja în momentul predării bunului în cadrul vânzării, ar fi îndreptățită să solicite rambursarea prețului plătit în temeiul articolului 434, al articolului 437 punctul 2 sau 3, al articolelor 440 și 281 din BGB coroborat fiecare cu articolul 346 din BGB. Și în acest caz, pârâta ar putea invoca excepția pe care o deduce din despăgubirea pentru fructele obținute din utilizarea bunului.

9 – Această apreciere se dovedește a fi împărtășită, în esență, și de Micklitz, H.‑W., „La directive vente à distance 97/7/CE”, în Stauder și Stauder (ed.), La protection des consommateurs acheteurs à distance, Zurich, 1999, p. 23 și urm., p. 37.

10 – A se vedea, pentru informații detaliate cu privire la acest argument, punctul 103 din prezentele concluzii.

11 – A se vedea, în special, Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe (33/76, Rec., p. 1989, punctul 5), Hotărârea din 27 februarie 1980, Just (68/79, Rec., p. 501, punctul 25), Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, Rec., p. I‑5357, punctul 43), Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani (C‑261/95, Rec., p. I‑4025, punctul 27), și Hotărârea din 19 iunie 2003, Pasquini (C‑34/02, Rec., p. I‑6515, punctul 56).

12 – C‑404/06, Rep., p. I‑2685.

13 – JO L 171, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 89.

14 – A se vedea punctul 67 din Concluziile noastre prezentate la 15 noiembrie 2007 în cauza Quelle (C‑404/06, Rep., p. I‑2685).

15 – Hotărârea Quelle (citată la nota de subsol 12), punctul 43 și dispozitivul. A se vedea, între altele, în legătură cu acest subiect, Ofner, H., „Kein Nutzungsentgelt für den Verkäufer bei Austausch der nicht vertragsmäßigen Sache”, în Zeitschrift für Europarecht, Internationales Privatrecht und Rechtsvergleichung, 2008, p. 57 și urm., și Pardo Leal, M., „Derecho del vendedor a exigir al consumidor una indemnización por el uso de un bien en caso de sustitución de bienes que no son conformes (Sentencia «Quelle AG» de 17 de abril de 2008, asunto C‑404/06)”, în Revista electrónica de Derecho del Consumo y de la Alimentación, 2008, nr. 18, p. 29-33.

16 – Hotărârea din 25 octombrie 2005 (C‑350/03, Rec., p. I‑9215).

17 – Hotărârea din 25 octombrie 2005 (C‑229/04, Rec., p. I‑9273).

18 – JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188.

19 – Hotărârea Schulte (citată la nota de subsol 16), punctele 92 și 93, precum și punctul 3 din dispozitiv, Hotărârea Crailsheimer Volksbank (citată la nota de subsol 17), punctele 48 și 49, precum și punctul 2 din dispozitiv. În Concluziile prezentate la 2 iunie 2005 în cauza Crailsheimer Volksbank, avocatul general Léger s‑a pronunțat cu privire la problema dobânzilor aferente (a se vedea mai sus nota de subsol 17). La punctele 71 și 72 din concluzii, avocatul general a precizat că Directiva 85/577 nu se opune, în principiu, unei dispoziții naționale care prevede plata dobânzilor legale în cazul revocării unui contract de credit. Astfel, în măsura în care revocarea ar avea ca efect anularea contractului în mod retroactiv, ar părea normal ca bunurile să fie restituite în starea în care erau înainte de încheierea contractului. Întrucât se consideră că împrumutatul nu a beneficiat niciodată de credit, este logic să ramburseze nu numai sumele primite în temeiul contractului, ci și dobânzile, mai precis veniturile pe care aceste sume le‑ar fi produs în cazul în care ar fi rămas la dispoziția instituției creditoare. În afară de aceasta, avocatul general a declarat, la punctul 75 și urm., în legătură cu situația în speță, că banca nu putea solicita plata unor dobânzi de întârziere, în măsura în care nici aceasta nu și‑a îndeplinit propriile obligații.

20 – A se vedea nota de subsol 12.

21 – Directiva 1999/44. A se vedea punctul 38 din prezentele concluzii.

22 – Cu privire la importanța diferitelor termene, a se vedea punctul 87 din prezentele concluzii.

23 – Astfel cum a explicat în mod adecvat Schinkels, B., „Fernabsatzverträge (§§ 312 b bis 312 d, § 241a, 355 ff. BGB”, în Gebauer și Wiedeman (ed.), Zivilrecht unter europäischem Einflusss, 2005, p. 209 și urm., punctul 66.

24 – A se vedea, pentru acest exemplu și pentru altele, Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 67.

25 – A se vedea Arnold, A., și Dötsch, W., „Verschärfte Verbraucherhaftung beim Widerruf?”, în: Neue Juristische Wochenschrift, 2003, p. 187-189, și Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 67, precum și Brönneke, T., „Abwicklungsprobleme beim Widerruf von Fernabsatzgeschäften”, în Multimedia und Recht, 2004, p. 127-133, p. 132. Arnold/Dötsch și Brönneke arată că vânzarea prin internet a unui autovehicul a determinat legiuitorul german să adopte articolul 357 alineatul 3 prima și a doua teză din BGB. În același timp, Brönneke arată că, în acele cazuri, diminuarea valorii nu are nicio legătură cu uzura, ci cu „aura” de mașină nouă. De asemenea, aceasta poate să fie legată de anumite practici de reducere utilizate de comercianți pentru a eluda obligațiile care le revin în materie de prețuri impuse.

26 – Utilizând expresia „în principiu”, dorim să evidențiem aspectele referitoare la utilizarea cu titlu de examinare „atentă” sau „conformă destinației bunului”, aspecte importante în practică și care nu trebuie să fie aprofundate cu această ocazie, întrucât acțiunea principală nu prezintă nicio legătură cu acestea.

27 – Astfel, delimitarea poate prezenta dificultăți speciale în cazul aparatelor tehnice întrucât, chiar și după o utilizare relativ îndelungată, acestea nu prezintă în mod obligatoriu urme vizibile de uzură. Pe de altă parte, există bunuri a căror utilizare cu titlu de examinare determină deja un consum în parte, astfel cum este cazul, de exemplu, al cartușelor pentru imprimante. A se vedea Maderbacher, G., și Otto, G., „Fernabatz: Vertragsrücktritt nur gegen Entgelt?”, în Ecolex, 2006, p. 117-119, p. 118.

28 – Aceeași concluzie rezultă neîndoielnic din considerentul (14) al directivei, potrivit căruia consumatorul nu are posibilitatea de a vedea produsul în mod concret sau de a aprecia natura serviciului furnizat înainte de încheierea contractului, astfel încât ar trebui să se prevadă un drept de retractare din contract. A se vedea de asemenea Mankowski, P., Beseitigungsrechte, Tübingen, 2003, p. 898.

29 – A se vedea punctul 10 din prezentele concluzii.

30 – Aceasta va necesita realizarea unui echilibru între interesele în cauză în fiecare caz concret. A se vedea în acest sens Willhelm, R. G., Verbraucherschutz bei internationalen Fernabsatzverträgen, Hamburg, 2007, p. 137.

31 – A se vedea de asemenea, în ceea ce privește această noțiune, Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 67.

32 – Astfel cum arată de asemenea Neumann, N., Bedenkzeit vor und nach Vertragsabschluss, 2005, p. 393 și urm.

33 – Trebuie remarcat că din dosar rezultă că reglementarea germană impune furnizorului sarcina probei (a se vedea punctul 33 din prezentele concluzii). Considerăm că această soluție nu se impune într‑un mod atât de evident în doctrină. A se vedea Neumann, N., citat anterior (nota de subsol 32), p. 393.

34 – Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că, în funcție de bun sau de împrejurări, consumatorul poate obține foloase din utilizarea bunului într‑o perioadă foarte scurtă. Comandarea unor articole de îmbrăcăminte, mobilier sau veselă pentru o ocazie specială și returnarea lor ulterioară constituie un exemplu elocvent, care, în opinia noastră, reprezintă o practică abuzivă.

35 – Această soluție este respinsă, de exemplu, de Rott, P., „Widerruf und Rückabwicklung nach der Umsetzung der Fernabsatzrichtlinie und dem Entwurf eines Schuldrechtsmodernisierungsgesetzes”, în Verbraucher und Recht, 2001, p. 78 și urm., p. 80, și Wilhelm, R. G., citat anterior (nota de subsol 30), p. 138.

36 – A se vedea punctul 33 din prezentele concluzii.

37 – A se vedea punctul 52 din prezentele concluzii.

38 – A se vedea punctul 22 din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea poziția guvernului german la punctul 33 din prezentele concluzii.

39 – A se vedea punctele 91 și 96 din prezentele concluzii.

40 – Menționăm, cu titlu ex cursus, că, pe lângă aceste probleme de interpretare a dreptului comunitar, pentru instanța de trimitere ar putea avea importanță și o altă perspectivă atunci când va interpreta dreptul său național: drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar, transpuse în dreptul național, nu pot să fie mai puțin favorabile decât drepturile corespunzătoare care le sunt conferite de dreptul intern [a se vedea în acest sens, între altele, Hotărârea din 21 septembrie 1983, Deutsche Milchkontor și alții (205/82-215/82, Rec., p. 2633, punctul 23), și Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis (C‑231/96, Rec., p. I‑4951, punctul 36)]. Considerăm că această precizare este oportună, întrucât doctrina subliniază că, prin reglementarea în cauză, legiuitorul național tratează consumatorul care își exercită dreptul de retractare după o achiziție la distanță într‑un mod mai puțin favorabil decât pe titularul unui drept oarecare de retractare legal sau decât pe cumpărătorii comerciali care își exercită dreptul de retractare în temeiul reglementărilor germane privind vânzarea [a se vedea, de exemplu, Mankowski, P., citat anterior (nota de subsol 28), p. 891, și Neumann, N., citat anterior (nota de subsol 32), p. 391 („diferit de contractantul «normal» care se retractează”)].

41 – Potrivit articolului 2 punctul 3, termenul „furnizor” desemnează orice persoană fizică sau juridică care, în contracte reglementate de Directiva 97/7, acționează în capacitatea sa profesională.

42 – A se vedea de asemenea Maderbacher și Otto, citați anterior (nota de subsol 27), p. 118.

43 – A se vedea în special Hotărârea din 19 septembrie 2000, Linster (C‑287/98, Rec., p. I‑6917, punctul 43).

44 – A se vedea punctele 60 și 61 din prezentele concluzii.

45 – A se vedea de asemenea Micklitz, H.‑W., citat anterior (nota de subsol 9), p. 37.

46 – De exemplu, o despăgubire forfetară, precum deducerea de 15 % din valoarea bunului pe care o prevăd condițiile generale de vânzare ale pârâtei (a se vedea punctul 15 din prezentele concluzii), ar putea fi considerată o penalitate.

47 – A se vedea punctul 68 și urm. din prezentele concluzii.

48 – A se vedea punctele 60 și 61 din prezentele concluzii.

49 – Spre deosebire de Directiva 1999/44, astfel cum a explicat în mod detaliat Buchmann, F., „Kein Nutzungsersatz bein Widerruf von Fernabtzgeschäften?”, în Kommunikation und Recht, 2008, p. 505 și urm., p. 508.

50 – Prin urmare, nici în Hotărârea din 19 septembrie 2006, i‑21 Germany și Arcor (C‑392/04 și C‑422/04, Rec., p. I‑8559), hotărâre citată de Comisie în ședință, care privește aspectul dacă prelevarea anticipată a cheltuielilor administrative generale ale autorității cu atribuții de reglementare pentru o perioadă de 30 de ani poate fi luată în considerare la momentul perceperii unei taxe de licență în cadrul „costurilor administrative”. În hotărârea sa, Curtea nu a definit noțiunea de costuri și, prin urmare, nu a definit‑o într‑un mod care ar putea fi transpus în prezenta cauză. La punctele 28 și 29 din hotărâre, aceasta a explicat doar că noțiunea de costuri administrative în sensul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 97/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 aprilie 1997 privind un cadru comun pentru autorizațiile generale și licențele individuale în domeniul serviciilor de telecomunicații (JO L 117, p. 15), în discuție în respectiva cauză, trebuie interpretată în sensul că se referă la activitatea determinată de acordarea licențelor și în sensul că, în conformitate cu această dispoziție, privește eliberarea, gestionarea, controlul și punerea în aplicare a licențelor individuale.

51 – În numeroase state membre, dispozițiile care pun în aplicare Directiva 97/7 prevăd că pot fi imputate consumatorului, prin acord contractual, costurile de returnare; a se vedea în acest sens Rühl, G., „Die Kosten der Rücksendung bei Fernabsatzverträgen: Verbraucherschutz versus Vertragsfreiheit”, în Europäische Zeitschrift für Wirtschaftrecht, 2005, p. 199-202, p. 201. De asemenea, în același sens, Knez, R., „Direktiva 97/7/ES Evropskega parlamenta in Sveta z dne 20. maja 1997 o varstvu potrošnikov glede sklepanja pogodb pri prodaji na daljavo”, în Trstenjak, V., Evropsko pravo varstva potrošnikov, GV Založba, Ljubljana, 2005, p. 111 și urm., p. 113.

52 – Această opinie este vădit susținută de Brönneke, citat anterior (nota de subsol 25), p. 132, și de Maderbacher și Otto, citați anterior (nota de subsol 27), p. 118.

53 – Vom reveni ulterior (la punctul 94 din prezentele concluzii) asupra lucrărilor și discuțiilor privind o revizuire sau o reglementare completă a drepturilor consumatorilor.

54 – Acest drept de retractare este calificat, în mod întemeiat, de Allix, J., „La directive 97/7/CE: contrats à distance et protection des consommateurs”, în Revue des affaires européennes, 1998, p. 176-187, p. 179, drept un principiu fundamental al acestei directive. A se vedea de asemenea Brönneke, citat anterior (nota de subsol 25), p. 127.

55 – Mankowski, citat anterior (nota de subsol 28), p. 893, explică, la rândul său, în mod întemeiat, că cheltuielile și costurile legate de revocarea contractului trebuie să fie considerate drept costuri de retractare.

56 – A se vedea punctul 53 din prezentele concluzii.

57 – A se vedea Mankowski, citat anterior (nota de subsol 28), p. 892.

58 – A se vedea punctul 49 din Concluziile noastre prezentate la 15 noiembrie 2007 în cauza Quelle (citate la nota de subsol 14).

59 – Spre deosebire de contextul cauzei Quelle, citată anterior, dreptul de retractare al consumatorului din prezenta cauză nu are legătură cu încălcarea obligațiilor de către vânzător, ci are ca unic obiectiv protecția titularului acestui drept [a se vedea Hellwege, P., citat anterior (nota de subsol 5), p. 74].

60 – A se vedea, în această privință, considerațiile introductive prezentate la punctele 45-57 din prezentele concluzii. În această privință, nu este, desigur, lipsit de relevanță că, în cele din urmă, furnizorul trebuie să suporte obligația de a prezenta elementele de probă și sarcina probei (a se vedea punctul 33 din prezentele concluzii, precum și nota de subsol 33), aspect de care, în general, cumpărătorul nu are totuși cunoștință.

61 – A se vedea punctul 33 din prezentele concluzii.

62 – Maderbacher și Otto, citați anterior (nota de subsol 27), p. 118, subliniază că probleme legate de delimitarea dintre o simplă „utilizare pentru examinare” și o „utilizare efectivă” pot fi evitate în cazul în care se admite că articolul 6 alineatul (2) din Directiva 97/7 nu prevede în special solicitarea unei despăgubiri pentru utilizarea bunului.

63 – A se vedea în special, în această privință, considerentul (4) al directivei, potrivit căruia „introducerea noilor tehnologii antrenează o multiplicare a mijloacelor puse la dispoziția consumatorilor de a obține informații privind ofertele prezentate pe întreg teritoriul Comunității și pentru a comanda aceste produse”. Acest obiectiv de promovare a comerțului la distanță apare de asemenea în considerentele (3), (6) și (7) ale directivei. În plus, trebuie să ne referim și la diverse comunicări ale Comisiei privind politica de protecție a consumatorilor, de exemplu, Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor – Strategie pentru politica de protecție a consumatorilor 2002-2006 [COM(2002) 208 final], p. 21 și urm. A se vedea de asemenea Micklitz, H.‑W., citat anterior (nota de subsol 9), p. 25.

64 – Directiva a fost adoptată în conformitate cu articolul 100a din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 95 CE) și urmărește realizarea pieței interne [a se vedea, în ceea ce privește articolul 100a din Tratatul CE, respectiv articolul 95 CE ca temei juridic, în special Hotărârea din 10 decembrie 2002, British American Tobacco [Investments] și Imperial Tobacco, C‑491/01, Rec., p. I‑11453, punctele 59 și 60]. A se vedea de asemenea, în ceea ce privește Directiva 97/7, Donnelly, M., și White, F., „The Distance Selling Directives: a time for review”, în Northern Ireland Legal Quarterly, nr. 56/2005, p. 200 și urm., p. 200 și 204, și Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 7. Pe lângă considerentul (4) citat mai sus (nota de subsol 63), care privește, între altele, necesitatea de a evita efectele negative asupra concurenței dintre întreprinderi pe piața internă, trebuie să amintim de asemenea primele trei considerente ale Directivei 97/7:

„(1) întrucât, în cadrul procesului de atingere a obiectivelor pieței interne, trebuie să se ia măsuri destinate consolidării treptate a acestei piețe;

(2) întrucât libera circulație a mărfurilor și serviciilor afectează nu numai sectorul afacerilor, ci și persoanele particulare; întrucât aceasta permite consumatorilor accesul la bunuri și servicii care provin dintr‑un alt stat membru în aceleași condiții ca și populația acelui stat;

(3) întrucât vânzarea transfrontalieră la distanță poate fi una dintre manifestările concrete pentru consumatori a realizării pieței interne, astfel cum s‑a constatat, inter alia, în comunicarea Comisiei către Consiliu intitulată «Spre o piață unică a distribuției»; întrucât este necesar, pentru buna funcționare a pieței interne, ca consumatorii să poată să se adreseze unei întreprinderi care se află în afara țării lor, chiar în cazul în care aceasta din urmă dispune de o filială în țara de rezidență a consumatorului”.

65 – A se vedea considerentul (4) al Directivei 97/7, citat la nota de subsol 63.

66 – Ideea protecției consumatorilor stă, mai mult sau mai puțin explicit, la baza majorității considerentelor Directivei 97/7. Considerentul (19) face referire într‑un mod deosebit de clar la o „protecție optimă a consumatorilor”, iar considerentul (4) insistă asupra obiectivului de armonizare a normelor privind protecția consumatorilor în domeniul vânzărilor la distanță. Obiectivul privind protecția consumatorilor este legat de piața internă prin intermediul considerentelor (a se vedea Cremona, M., „The distance selling directive”, în The journal of business law, 11/1998, p. 613 și urm., p. 614).

67 – Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 8. A se vedea de asemenea, în această privință, Hörnle, J., Sutter, G. și Walden, I., „Directive 97/7/EC on the protection of consumers in respect of distance contracts”, în Lodder și Kaspersen (ed.), eDirectives: Guide to European Union Law on E‑commerce, capitolul 2, 2002, p. 11 și urm., p. 17.

68 – A se vedea articolul 6 alineatul (3) din Directiva 97/7, precum și argumentele prezentate de guvernul belgian în observațiile scrise.

69 – Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 97/7 exclude din domeniul de aplicare a dreptului de retractare în special contractele de furnizare de bunuri confecționate după specificațiile prezentate de consumator sau personalizate în mod clar sau care, după natura lor, nu pot fi returnate sau sunt susceptibile a se deteriora sau a se perima rapid. Se exclud de asemenea contractele pentru furnizarea de înregistrări audio sau video sau de programe informatice care au fost desigilate de către consumator, precum și contractele pentru furnizarea de ziare, periodice și reviste.

70 – A se vedea nota de subsol 63.

71 – Pe de altă parte, pentru furnizor, faptul de a se concentra asupra vânzării la distanță, care îl scutește de întreținerea unui spațiu comercial, îi permite să realizeze economii [a se vedea Donelly, M., și White, F., citați anterior (nota de subsol 64), p. 201].

72 – Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European și Comitetul Economic și Social European din 21 septembrie 2006 privind punerea în aplicare a Directivei 1997/7 [COM(2006) 514 final], punctul 7 și anexa IV.

73 – COM(2008) 614 final din 8 octombrie 2008, Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor, articolul 17 alineatul (2). Această propunere de directivă are ca scop armonizarea completă și uniformă a drepturilor dobândite de către consumator care au fost reglementate diferit în diverse directive până în prezent. A se vedea de asemenea Terryn, E., „The Right of Withdrawal, the Acquis Principles and the Draft Common Frame of Reference”, în Schulze, R. (ed.), Common Frame of Reference and Existing EC Contract Law, 2008, p. 158 și urm., și Grünbuch über die Überprüfung des gemeinschaftlichen Besitzstands im Verbraucherschutz, Bruxelles, 8 februarie 2007 [COM(2006) 744 final], p. 11.

74 – Von Bar, C., și alții (ed.), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law. – Draft Common Frame of Reference (DCFR)– Interim Outline Edition; prepared by the Study Group on a European Civil Code and the Research Group on EC Private Law (Acquis Group), München, 2008.

75 – Schulze, R., și Wilhelmsson, T., arată în „From the Draft Common Frame of References towards European Contract Law Rules”, în European Review of Contract Law, 2008, p. 154-168, în legătură cu valoarea poziției acestui document, că DCFR a fost elaborat de o echipă de cercetători și constituie baza unor discuții printre alte lucrări și proiecte care trebuie incluse în acesta [Principles of European Contract Law (Principii ale dreptului european al contractelor) – PECL – și principii ale acquis‑ului] pentru viitoare norme de drept european al contractelor. A se vedea, în ceea ce privește principiile acquis‑ului, „Die «Acquis‑Grundregeln» und der Gemeinsame Referenzrahmen”, în Zeitschrift für Europäisches Privatrecht, 2007, p. 731 și urm.

76 – Articolul 17 alineatul (2) din Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor, COM(2008) 614 final, din 8 octombrie 2008.

77 – A se vedea în această privință punctul 53 din prezentele concluzii.

78 – Acest termen începe să curgă numai după ce consumatorul a fost informat cu privire la dreptul său de retractare. Loos, M. B. M., „Review of the European consumer acquis”, în Zeitschrift für Gemeinschaftsprivatrecht/European Community private law review/Revue du droit privé communautaire, 2008, p. 117-122, p. 118, susține că asociațiile de consumatori s‑au pronunțat în favoarea unui termen mai lung în anumite cazuri, în timp ce asociațiile patronale prevedeau în general un termen mai scurt.

79 – Totuși, această situație nu este valabilă decât în cazul retractării exercitate în termenul normal, care este în general de 14 zile. În schimb, articolul II.‑5:105 alineatul 4 din DCFR exclude în mod expres orice despăgubire în cazurile în care consumatorul nu a fost informat cu privire la dreptul său de retractare sau nu a fost informat în mod corect.

80 – A se vedea Loos, M. B. M., citat anterior (nota de subsol 78), p. 119.

81 – A se vedea inter alia, în ceea ce privește principiile acquis‑ului, Schulze, R., citat anterior (nota de subsol 75).

82 – A se vedea în special Schulze, R., citat anterior (nota de subsol 75), p. 902, articolul II.‑5:105.

83 – Trebuie să remarcăm că, în anumite împrejurări, articolul 6 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 97/7 permite depășirea cu câteva zile a acestui termen de trei luni, mai precis atunci când informațiile prevăzute la articolul 5 din Directiva 97/7 sunt transmise în acest termen de trei luni. În astfel de cazuri, termenul de șapte zile lucrătoare prevăzut la 6 alineatul (1) primul paragraf începe să curgă din momentul în care sunt transmise informațiile.

84 – La punctul 29 din Concluziile prezentate la 21 noiembrie în cauza Hamilton (Hotărârea din 10 aprilie 2008, C‑412/06, Rec., p. I‑2383), avocatul general Poiares Maduro s‑a pronunțat în același sens atunci când a analizat posibilitatea de a stabili un termen în cadrul dreptului de revocare prevăzut de Directiva 85/577. Limitarea în timp a dreptului de revocare în contextul contractelor la distanță este diferită de caracterul nelimitat în timp al dreptului de revocare de care dispune consumatorul în cazul vânzărilor la domiciliul clientului. A se vedea, cu privire la acesta din urmă, Hotărârea din 13 decembrie 2001, Heininger (C‑481/99, Rec., p. I‑9945, punctul 48).

85 – A se vedea în această privință Knez, R., citat anterior (nota de subsol 51), p. 113.

86 – În cadrul prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, nu trebuie să se examineze dacă o prelungire a termenului de trei luni asigură efectiv un astfel de nivel mai ridicat de protecție sau dacă, în practică, îi produce acestuia un prejudiciu din cauza timpului de utilizare mai lung prevăzut în general în dreptul național (guvernul german a confirmat în ședință că, în cazul termenului de retractare prelungit pentru nerespectarea obligației de informare, consumatorul utilizează bunul în acest interval, ceea ce, în dreptul național, ar constitui în principiu temeiul cererii de despăgubire pentru utilizarea bunului).

87 – A se vedea argumentele Comisiei prezentate la punctul 34 din prezentele concluzii.

88 – De exemplu, un articol de îmbrăcăminte pentru o seară festivă sau un televizor cu ecran de mari dimensiuni pentru un anumit eveniment (a se vedea pentru exemplul televizorului comandat cu ocazia unui meci de fotbal, Buchmann, F., citat anterior (nota de subsol 48, p. 505, și nota de subsol 4). Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 63, menționează exemplul unei revocări a contractului după o utilizare excesivă.

89 – A se vedea Hotărârea din 12 mai 1998, Kefalas și alții (C‑367/96, Rec., p. I‑2843, punctul 22), și Hotărârea din 11 septembrie 2003, Walcher (C‑201/01, Rec., p. I‑8827, punctul 37).

90 – A se vedea în acest sens Hotărârea Kefalas și alții, citată anterior (nota de subsol 89), punctul 22, și Hotărârea Walcher, citată anterior (nota de subsol 89), punctul 37.

91 – A se vedea punctul 96 din prezentele concluzii.

92 – A se vedea, în ceea ce privește această constatare a instanței de trimitere, punctele 20 și 21 din prezentele concluzii. În plus, trebuie remarcat că ar putea exista o încălcare a obligației de informare incompatibilă cu directiva în cazul în care furnizorul îl anunță pe consumator că ar putea fi obligat (ceea ce este contrar directivei) la plata unei despăgubiri pentru utilizarea bunului în eventualitatea retractării. Informații neclare și alambicate (a se vedea Donelly, M., și White, F., citați anterior, nota de subsol 64, p. 213 și urm.) pot contribui la inducerea în eroare a consumatorului. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/7 urmărește să împiedice în special acest lucru (a se vedea de asemenea, în această privință, Hörnle, J., Sutter, G., și Walden, I., citați anterior, nota de subsol 67, p. 15).

93 – A se vedea punctele 86 și 87 din prezentele concluzii.

94 – Mankowski, citat anterior (nota de subsol 28), p. 892.

95 – A se vedea, pentru o definiție a acestei noțiuni, Schinkels, B., citat anterior (nota de subsol 23), punctul 63.

96 – A se vedea punctul 85 din prezentele concluzii.

97 – A se vedea punctul 85 din prezentele concluzii.

98 – A se vedea de asemenea Hotărârea Heininger (citată la nota de subsol 84), punctul 45, și Hotărârea Hamilton (citată la nota de subsol 84), punctul 33.

99 – A se vedea punctul 39 din prezentele concluzii.

100 – A se vedea între altele, în ceea ce privește o critică a acestei jurisprudențe, în special din cauza lipsei unei motivări mai precise, Hoffmann, „Die EuGH‑Entscheidungen «Schulte» und «Crailsheimer Volksbank»: ein Meilenstein für den Verbraucherschutz beim kreditfinanzierten Immobilienerwerb?”, în Zeitschrift für Wirtschaftsrecht – ZIP, 2005, p. 1985 și urm., p. 1986.

101 – Chiar obiectivele celor două directive în discuție în prezenta cauză sunt extrem de diferite: spre deosebire de obiectivele Directivei 97/7 din prezenta cauză, care urmărește atât protecția consumatorilor, cât și piața internă și în special promovarea vânzărilor la distanță (a se vedea punctul 81 din prezentele concluzii), ceea ce a preocupat în mod exclusiv legiuitorul european în domeniul de aplicare al Directivei 85/577 a fost asigurarea protecției consumatorului în situația delicată a vânzărilor la domiciliul clientului (a se vedea Rudisch, B., „Das «Heininge»-Urteil des EuGH vom 13.12.2001, Rs C‑481/99: Meilenstein oder Stolperstein für den Verbraucherschutz bei Realkrediten?”, în Verbraucherschutz in Europa:Festgabe für Heinrich Mayrhofer, 2002 p. 189-205, p. 204). Obiectivul nu este nicidecum acela de a promova vânzări la domiciliul clientului, ci, dimpotrivă: „nu trebuie afectată libertatea statelor membre de a menține sau de a introduce o interdicție, totală sau parțială, de încheiere a contractelor în afara spațiilor comerciale” [a se vedea considerentul (5) al Directivei 85/577].

102 – Acest aspect este valabil și pentru Hotărârea Quelle, citată la punctul 38 din prezentele concluzii și a cărei concluzie coincide cu cea pe care o propunem, dar pentru alte motive decât cele invocate în prezenta cauză.

103 – O diferență semnificativă constă deja în faptul că, în Directiva 85/577, dreptul de retractare nu este însoțit de niciun termen în cazul în care cumpărătorul nu a fost informat cu privire la existența acestui drept. A se vedea articolul 5 alineatul (1) prima teză din respectiva directivă. Astfel cum s‑a explicat deja, Directiva 97/7 prevede, în schimb, numai o prelungire a termenului de exercitare a dreptului de retractare în cazul în care cumpărătorul nu a fost informat cu privire la existența acestuia.

104 – A se vedea de asemenea punctul 43 din Hotărârea Hamilton (citată la nota de subsol 84).

105 – A se vedea punctul 31 din prezentele concluzii.

106 – A se vedea punctul 31 din prezentele concluzii.

107 – A se vedea punctul 34 din prezentele concluzii.

108 – Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul comunitar nu se opune ca instanțele naționale să se asigure că protecția drepturilor garantate de ordinea juridică comunitară nu determină o îmbogățire fără justă cauză a avânzilor‑cauză. În această privință, Comisia invocă Hotărârea din 4 octombrie 1979, Ireks‑Arkady/Consiliul și Comisia (238/78, Rec., p. 2955, punctul 14), Hotărârea din 21 septembrie 2000, Michaïlidis (C‑441/98 și C‑442/98, Rec., p. I‑7145, punctul 31), Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, Rec., p. I‑6297, punctul 30), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, Rec., p. I‑6619, punctul 94). Curtea a arătat în mod întemeiat, în ceea ce privește coordonarea de către Comisie a sistemelor de asigurări sociale ale statelor membre, că normele aplicabile restituirii plății nedatorate (precum și unei eventuale prescripții) ar ține, în principiu, de competența de reglementare a statelor membre. A se vedea în acest sens Hotărârea Pasquini (citată la nota de subsol 11), punctul 53.

109 – A se vedea punctul 90 din prezentele concluzii.

110 – A se vedea punctul 81 din prezentele concluzii.

111 – A se vedea punctele 80-87 din prezentele concluzii.

112 – A se vedea punctul 82 din prezentele concluzii.

113 – Risc la care se adaugă, eventual, o problemă intrinsecă serioasă privind mijloacele de probă.

114 – A se vedea în special punctul 49 din prezentele concluzii.

115 – Probleme care nu pot fi soluționate prin adoptarea propunerii făcute de Buchmann, F., citat anterior (nota de subsol 49), p. 508, de a determina, în beneficiul consumatorului, momentul în care acesta decide în deplină cunoștință de cauză să păstreze produsul. Dimpotrivă, a considera drept punct de pornire un astfel de moment, care nu poate fi demonstrat în practică în mod obiectiv, ar complica obligația de a prezenta elemente de probă și sarcina probei.

116 – A se vedea punctele 97 și 98 din prezentele concluzii.

Full & Egal Universal Law Academy