EUR-Lex -  62007CC0569 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 18 martie 20091(1)

Cauza C‑569/07

HSBC Holdings plc,

Vidacos Nominees Ltd

împotriva

The Commissioners of Her Majesty’s Revenue & Customs

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Special Commissioners, Londra (Regatul Unit)]

„Impozite indirecte – Majorări de capital – Aplicarea unei taxe de 1,5 % pe transferul de acțiuni către un serviciu de compensare («clearance service»)”

1.        Serviciile de compensare („clearance services”) îndeplinesc o funcție pe care o putem califica drept conservare a acțiunilor. În special, aceste servicii înscriu în registre speciale proprietatea și transferurile de acțiuni care, din punct de vedere material, rămân însă tot timpul în mâinile acestui serviciu. Cu alte cuvinte, serviciile de compensare permit ca achizițiile și vânzările de acțiuni să devină mai simple, mai rapide și mai sigure.

2.        Serviciile de compensare sunt foarte răspândite în Europa continentală, însă nu și în Regatul Unit, unde modalitățile de transferare a acțiunilor sunt, în mod tradițional, diferite. Prin urmare, acest stat membru aplică, pentru anumite operațiuni care au loc prin intermediul serviciilor de compensare, un regim fiscal diferit de cel aplicabil schimburilor de acțiuni realizate potrivit modalităților utilizate în mod normal pe teritoriul său. Prezenta procedură, la baza căreia se află o întrebare preliminară adresată Curții de Special Commissioners din Londra, oferă ocazia de a aprecia compatibilitatea cu dreptul comunitar a respectivelor modalități de impozitare.

3.        Mai exact, reglementarea din Regatul Unit va trebui analizată fie în lumina Directivei 69/335 privind taxele indirecte aplicate majorării capitalului, fie în lumina dispozițiilor din tratat referitoare la libertățile fundamentale.

I –    Contextul normativ

A –    Dreptul comunitar

4.        Directiva 69/335(2) (denumită în continuare „directiva”), care este principala reglementare de drept comunitar relevantă pentru prezenta cauză, a suferit modificări semnificative de‑a lungul timpului.

5.        Obiectivele urmărite de directivă sunt foarte bine evidențiate în considerentele acesteia, în special în primul și în al doilea considerent, care au următorul cuprins:

„întrucât obiectivul tratatului este de a crea o uniune economică ale cărei caracteristici să fie similare cu cele ale unei piețe interne și întrucât una dintre condițiile esențiale de realizare a pieței interne este promovarea liberei circulații a capitalurilor;

întrucât taxele indirecte aplicate majorării capitalului în vigoare în statele membre, respectiv taxa exigibilă pentru contribuția la capitalul societăților comerciale și firmelor și taxa de timbru aplicată titlurilor de valoare, dau naștere la discriminare, dublă impozitare și neconcordanțe care împiedică libera circulație a capitalurilor și care, în consecință, trebuie eliminate printr‑un proces de armonizare;”

6.        În raportul din 14 decembrie 1964 care însoțea propunerea Comisiei adresată Consiliului care urma să devină Directiva 69/335(3), Comisia arăta că eliminarea completă a impozitului pe majorările de capital și a taxei de timbru ar fi cea mai bună soluție pentru a realiza o piață liberă a capitalurilor. Cu toate acestea, având în vedere opoziția probabilă a statelor membre față de o măsură atât de radicală, alegerea Comisiei a fost desființarea completă a taxei de timbru și menținerea în continuare a unui impozit pe capital, însă armonizat la nivel comunitar.

7.        Pe de altă parte, în timp, o serie de modificări aduse directivei au eliminat obligația prevăzută inițial de impozitare a capitalurilor cu o cotă armonizată: actualul articol 7 din directivă, în special, prevede că statele membre pot aplica o cotă maximă de 1 % sau, pur și simplu, să nu mai aplice impozitul pe capital. Regatul Unit, în special, a eliminat impozitul pe capital în 1988.

8.        Directiva definește la articolul 4 alineatul (1) operațiunile supuse impozitului pe capital. Acesta prevede printre altele „(c) o creștere de capital a unei societăți de capital prin aporturi de active de orice fel”.

9.        Pe lângă dispozițiile referitoare la modalitățile de calcul și de percepere a impozitului pe capital, directiva prevede și o serie de interdicții, destinate să evite fie o dublă impozitare a capitalurilor, fie aplicarea unor taxe de timbru. În special, articolele 10 și 11 prevăd următoarele:

„Articolul 10

În afară de impozitul pe capital, statele membre nu aplică societăților, companiilor, asociațiilor și persoanelor juridice cu scop lucrativ niciun fel de taxe:

(a) în cazul tranzacțiilor menționate la articolul 4;

(b) în cazul contribuțiilor, împrumuturilor sau prestărilor de servicii, care reprezintă o parte a tranzacțiilor menționate la articolul 4;

[…]

Articolul 11

Statele membre nu aplică nicio formă de impozitare pentru:

(a) crearea, emiterea, admiterea în vederea cotării la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acțiunilor sau a altor titluri de valoare de același tip sau a certificatelor reprezentând astfel de titluri de valoare, indiferent de emitent;

[…]”

10.      În pofida interdicțiilor menționate mai sus, articolul 12 permite statelor membre să reintroducă taxe specifice, prevăzând următoarele:

„Articolul 12

Fără a aduce atingere articolelor 10 și 11, statele membre pot impune:

(a) taxe pe cesionarea de titluri de valoare, impozitate sau nu la o cotă unitară;

[…]”

B –    Dreptul național

11.      Dispozițiile fiscale ale Regatului Unit care trebuie luate în considerare în prezenta cauză sunt cele ale Legii finanțelor din 1986 (Finance Act 1986). Conform articolului 87 din aceasta, transferurile de acțiuni sunt supuse unei „Stamp Duty Reserve Tax” (SDRT) de 0,5 %, datorată cu ocazia fiecărei cesiuni.

12.      Cu toate acestea, potrivit articolului 96 din aceeași lege, introducerea de acțiuni într‑un serviciu de compensare implică plata unei SDRT la cota de 1,5 %. În schimb, transferurile succesive de acțiuni, în măsura în care sunt efectuate în cadrul aceluiași serviciu de compensare, nu sunt impozitate în niciun fel.

13.      Articolul 97 A din Finance Act 1986 prevede, în sfârșit, că un serviciu de compensare poate exercita o „opțiune” („election”), încheind un acord cu administrația fiscală a Regatului Unit. Exercitarea opțiunii implică în special trecerea de la plata unică a unei SDRT de 1,5 % la plata unei SDRT la cota normală de 0,5 %. În mod natural, în acest caz, taxa este datorată pentru fiecare operațiune de cesiune de acțiuni. Pentru a putea exercita această opțiune, un serviciu de compensare este obligat să aibă o filială sau un agent în Regatul Unit sau, în subsidiar, să își desemneze propriul „reprezentant fiscal” în Regatul Unit. În plus, serviciul de compensare trebuie să se conformeze unei serii de prevederi tehnice referitoare la modalitățile de calculare, de percepere și de contabilizare a SDRT.

II – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebarea preliminară

14.      Banca HSBC este o societate pe acțiuni cu sediul în Londra. În luna iunie 2000, HSBC a prezentat o ofertă publică de cumpărare a totalității acțiunilor băncii franceze Crédit Commercial de France (denumită în continuare „CCF”), ale cărei acțiuni erau cotate la Bursa din Paris. În oferta sa, HSBC propunea acționarilor CCF, în schimbul acțiunilor acestora, o plată în numerar sau, alternativ, o plată cu acțiuni ale HSBC. Pentru a face mai atractivă această a doua posibilitate pentru acționarii activi pe piața franceză, HSBC a decis să facă propriile acțiuni negociabile la Bursa din Paris.

15.      La data faptelor din acțiunea principală, pentru a putea fi cotată la Bursa din Paris, o societate era obligată să utilizeze Sicovam, un serviciu de compensare. Prin urmare, acționarii CCF care doreau să accepte oferta publică de cumpărare formulată de HSBC puteau alege să primească acțiuni ale acestei ultime societăți direct prin intermediul Sicovam: astfel, acțiunile respective ar fi putut fi vândute apoi la Bursa din Paris.

16.      În practică, acțiunile HSBC cedate prin intermediul Sicovam în schimbul acțiunilor CCF nu au fost încredințate direct Sicovam, ci mandatarului acesteia în Regatul Unit, Vidacos. Această societate este de fapt și membru al sistemului CREST(4): cu toate acestea, în condițiile în care, în speță, Vidacos a acționat în calitate de mandatar al Sicovam, acțiunile HSBC cedate prin intermediul său (și al Sicovam) au fost impozitate, în temeiul articolului 96 din Finance Act 1986, cu cota de 1,5 %.

17.      Pentru a face oferta sa publică de cumpărare mai interesantă pentru acționarii CCF, HSBC s‑a angajat să suporte plata taxei (SDRT) de 1,5 % pentru acționarii CCF care ar fi optat pentru primirea acțiunilor HSBC prin intermediul Sicovam. Aceasta corespunde unei practici general răspândite, deși, în temeiul legislației naționale, obligația de plată a taxei revine din punct de vedere tehnic serviciului de compensare.

18.      Astfel, HSBC a plătit autorităților fiscale engleze, în iulie 2000, peste 27 de milioane GBP cu titlu de plată a SDRT pe baza cotei de 1,5 %.

19.      Ulterior, SDRT de 1,5 % a fost plătită și pentru acțiunile HSBC obținute de acționarii deținători de acțiuni prin intermediul Sicovam care au decis să își primească dividendele sub formă de acțiuni.

20.      Prin scrisoarea din 18 octombrie 2002, HSBC a solicitat totuși administrației fiscale a Regatului Unit restituirea taxei plătite. Decizia negativă a autorității fiscale a fost atacată la instanța de trimitere, care, având îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea reglementării privind SDRT cu dreptul comunitar, a adresat Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 10 sau 11 din Directiva 69/335/CEE a Consiliului, astfel cum a fost modificată de Directiva [85/303/CEE] a Consiliului, sau articolele 43 CE, 49 CE sau 56 CE sau orice altă dispoziție din dreptul comunitar interzic aplicarea de către un stat membru (denumit în continuare «primul stat membru») a unei taxe de 1,5 % pe cesiunea sau pe emiterea de acțiuni într‑un serviciu de compensare în cazul în care:

i)      o societate (denumită în continuare «societatea A») stabilită în primul stat membru lansează o ofertă de achiziționare a acțiunilor cotate și negociate la bursă ale unei societăți (denumită în continuare «societatea B») stabilită într‑un alt stat membru (denumit în continuare «al doilea stat membru») în schimbul unor acțiuni ale societății A care urmează a fi emise la bursa de valori în al doilea stat membru;

ii)      acționarii societății B au opțiunea de a primi noile acțiuni ale societății A:

a)      fie în formă materializată;

b)      fie în formă dematerializată, prin intermediul unui sistem de decontare («settlement system») în primul stat membru;

c)      fie în formă dematerializată, prin intermediul unui serviciu de compensare («clearance service») în cel de al doilea stat membru;

iii)      în esență, legislația primului stat membru prevede că:

a)      în cazul emiterii de acțiuni în formă materializată (sau în formă dematerializată în cadrul sistemului de decontare a acțiunilor dematerializate în primul stat membru), nu se impozitează emiterea acțiunilor, ci fiecare cesiune subsecventă a acțiunilor, la o cotă de 0,5 % din prețul cesiunii, dar

b)      la transmiterea sau la emiterea de acțiuni dematerializate către operatorul unui serviciu de compensare, impozitul este aplicat (în cazul emiterii de acțiuni) la o cotă de 1,5 % din prețul de emitere sau (în cazul transmiterii acțiunilor cu titlu oneros) la o cotă de 1,5 % din prețul sau valoarea cesiunii sau (în celelalte cazuri) la o cotă de 1,5 % din valoarea acțiunilor, niciun alt impozit nefiind aplicat ulterior asupra cesiunii acțiunilor (sau asupra drepturilor la sau asupra acestor acțiuni) realizate în cadrul serviciului de compensare;

c)      operatorul unui serviciu de compensare poate opta, cu acordul autorității fiscale competente, în sensul neimpozitării cesiunii sau a emiterii acțiunilor în cadrul serviciului său de compensare, ci al impozitării fiecărei cesiuni a acțiunilor în cadrul serviciului de compensare, la o rată de 0,5 % din prețul cesiunii. Autoritatea fiscală competentă poate impune (și face acest lucru în prezent), drept condiție pentru aprobarea acestei opțiuni, ca operatorul serviciului de compensare care dorește să aplice această opțiune să instituie și să mențină proceduri (pe care autoritatea fiscală le consideră satisfăcătoare) în scopul aplicării impozitului în cadrul serviciului de compensare și al respectării sau al asigurării respectării reglementării aferente;

iv)      procedurile în vigoare aplicabile bursei de valori în al doilea stat membru impun ca toate acțiunile emise în cadrul acesteia să fie deținute în formă dematerializată prin intermediul unui serviciu unic de compensare stabilit în acest al doilea stat membru, al cărui operator nu a exercitat opțiunea menționată mai sus?”

III – Cu privire la întrebarea preliminară

A –    Introducere

21.      Compatibilitatea SDRT de 1,5 % cu dreptul comunitar trebuie apreciată, cum de altfel arată instanța de trimitere în întrebare, dintr‑o dublă perspectivă. Trebuie astfel, pe de o parte, să se verifice dacă o asemenea taxă este permisă în raport cu Directiva 69/335, și în special cu articolele 10 și 11 din aceasta. Pe de altă parte, trebuie să se verifice dacă taxa în discuție este compatibilă cu libertățile fundamentale prevăzute de tratat în materie de stabilire, prestări de servicii și circulație a capitalurilor. Din rațiuni de claritate, vom examina separat cele două aspecte ale problemei.

22.      Elementul care, în opinia noastră, trebuie subliniat înainte de a începe este că toate părțile sunt de acord că taxa în discuție nu constituie un impozit pe capital în sensul articolului 4 din Directiva 69/335. Astfel cum am văzut, impozitul pe capital a fost desființat în Regatul Unit în 1988.

23.      În plus, astfel cum s‑a confirmat cu ocazia ședinței, trebuie subliniat că acțiunile HSBC care au fost introduse în Sicovam pentru a fi cedate în schimbul acțiunilor CCF erau acțiuni noi, care corespundeau unei majorări a capitalului.

B –    Cu privire la compatibilitatea cu Directiva 69/335

24.      Articolele din Directiva 69/335 care pot pune probleme pentru taxa în discuție sunt articolele 10 și 11. Aceste dispoziții, care au rămas nemodificate în raport cu prima versiune a directivei, au fost elaborate în special pentru a evita ca statele membre să poată introduce taxe de timbru în plus față de impozitul pe capital sau să aplice o dublă impozitare capitalurilor.

25.      În special, articolul 10 prevede că numai impozitul pe capital, cu excluderea, în consecință, a oricărui alt impozit, se poate aplica operațiunilor enumerate la articolul 4 din directivă, printre care se numără, cum am văzut, „o creștere de capital a unei societăți de capital prin aporturi de active de orice fel”.

26.      În plus, în temeiul articolului 11 din directivă, nicio impozitare (prin urmare, nici chiar impozitul pe capital) nu poate fi aplicată anumitor operațiuni, printre care se numără, în special, „crearea, emiterea, admiterea în vederea cotării la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acțiunilor”.

27.      Astfel, de exemplu, în cazul emiterii de acțiuni noi, emiterea ca atare nu poate fi impozitată, în temeiul articolului 11, în timp ce suma plătită în schimbul acțiunilor, cu alte cuvinte, aporturile, pot fi impozitate cu impozitul pe capital, dacă statul membru în cauză prevede acest lucru (articolul 4), însă nu și cu alte impozite (articolul 10).

28.      Pe de altă parte însă, articolul 12 stabilește că, „fără a aduce atingere articolelor 10 și 11”, statele membre pot aplica, printre altele, „taxe pe cesionarea de titluri de valoare”(5).

29.      În prezenta cauză, instanța de trimitere identifică o posibilă contradicție între reglementarea Regatului Unit și articolele 10 și 11 din directivă. Considerăm că, deși ambele dispoziții pot fi efectiv relevante în prezenta cauză, este mai corect să se facă referire la articolul 11, în condițiile în care, datorită modului în care a fost concepută, SDRT nu are legătură cu o operațiune de majorare a capitalului, ci, mai general, cu operațiuni care intră în categoria definită la articolul 11 litera (a) (în acest caz, astfel cum vom vedea, în special cu emiterea de acțiuni). De altfel, SDRT se aplică indiferent dacă acțiunile în cauză sunt sau nu sunt nou emise.

30.      Guvernul Regatului Unit, care este susținut și de Comisie cu privire la acest aspect, consideră că SDRT de 1,5 % poate fi justificată ca impozit aplicat anume cesiunii de acțiuni, în sensul articolului 12 din directivă: aceasta ar fi, prin urmare, admisă în temeiul aceleiași dispoziții care permite SDRT de 0,5 % pe cesiunile efectuate fără a trece printr‑un serviciu de compensare.

31.      Cu toate acestea, diferențele dintre SDRT de 1,5 % și cea de 0,5 % sunt considerabile. Pe lângă cota diferită, ceea ce le diferențiază constă în faptul că, în timp ce SDRT de 0,5 % se aplică oricărei operațiuni de cesiune de titluri de valoare, cea de 1,5 % este datorată în momentul în care titlul de valoare este introdus în serviciul de compensare, iar cesiunile succesive ale acțiunilor, atâta vreme cât acestea rămân în interiorul serviciului de compensare, sunt scutite de impozite.

32.      Pentru a asimila SDRT de 1,5 % categoriei de „taxe pe cesiune” vizate la articolul 12 din directivă, Regatul Unit susține că SDRT de 1,5 % ar fi un impozit pe cesiuni sub forma unui „abonament” („season ticket”). Dat fiind că urmărirea cesiunilor de titluri de valoare, odată ce acestea au fost introduse într‑un serviciu de compensare, ar fi dificilă pentru autoritățile fiscale engleze, o impozitare forfetară cu cota de 1,5 %, calculată pe baza unui număr prezumat de trei cesiuni ale titlurilor de valoare în interiorul serviciului de compensare, ar constitui un compromis adecvat. Cu alte cuvinte, SDRT de 1,5 % ar fi pur și simplu un impozit perceput în avans asupra unor cesiuni viitoare ale acțiunilor. Pe de altă parte, Regatul Unit subliniază că serviciile de compensare au avut dintotdeauna posibilitatea de a exercita opțiunea prevăzută la articolul 97 A din Finance Act, care face aplicabil mecanismul „normal” al SDRT de 0,5 % datorată pentru fiecare cesiune.

33.      Considerăm că poziția susținută de Regatul Unit nu este acceptabilă, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare.

34.      În primul rând, SDRT de 1,5 % trebuie plătită de o singură persoană, care, în practică, este cea care emite și/sau cedează acțiunile, chiar dacă, din punct de vedere tehnic, subiectul pasiv al impozitului este chiar serviciul de compensare. În cauza de față, prin urmare, impozitul a fost integral plătit de HSBC. În schimb, în sistemul „normal” al SDRT, impozitul este plătit cu ocazia fiecărei cesiuni a titlurilor de valoare de către o persoană diferită, și anume persoana care, în fiecare caz în parte, vinde acțiunile. Cu alte cuvinte, în cazul introducerii de acțiuni într‑un serviciu de compensare, o singură persoană ar fi obligată să plătească (la cota de 1,5 %) un impozit care, în sistemul „normal”, este în schimb împărțit între diferite persoane, care îl achită, fiecare, la cota de 0,5 %.

35.      În al doilea rând, SDRT „specială” de 1,5 % datorată cu ocazia introducerii titlurilor de valoare în serviciul de compensare trebuie calculată și, prin urmare, plătită pe baza valorii pe care aceste titluri o au la momentul introducerii lor în sistem – și aceasta chiar dacă ulterior aceste titluri ar fi cedate, rămânând totodată în interiorul serviciului de compensare, la o valoare mai mare sau mai mică. Este evident că, în schimb, în cazul SDRT aplicate fiecărei operațiuni, impozitul se calculează pe baza valorii pe care titlul de valoare o are la momentul cesiunii sale.

36.      În al treilea rând, nu este clar motivul pentru care cota SDRT datorate la momentul introducerii acțiunilor într‑un serviciu de compensare trebuie să fie de 1,5 %, respectiv triplul cotei datorate, în sistemul „normal”, cu ocazia fiecărei cesiuni a titlurilor de valoare. Regatul Unit susține că această cotă a fost stabilită plecând de la ipoteza unei medii de trei cesiuni ale titlurilor care ar avea loc după introducerea acestora în serviciul de compensare. Nu se arată însă pe baza căror elemente a fost efectuat acest calcul și, prin urmare, din ce motiv cota de 1,5 % a fost considerată mai adecvată decât, de exemplu, o cotă de 1 % sau de 2 %. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit deciziei de trimitere, peste 40 % din acțiunile HSBC introduse în Sicovam au fost retrase din acest serviciu de compensare în cele două săptămâni care au urmat introducerii pentru a fi vândute la Bursa din Londra, cu aplicarea ulterioară, în consecință, a SDRT de 0,5 % pentru fiecare operațiune. Cu alte cuvinte, stabilirea cotei de 1,5 % pentru SDRT pare a fi, într‑o oarecare măsură, arbitrară.(6)

37.      În sfârșit, trebuie subliniat în plus că, dacă cesiunile care urmează primei cesiuni a titlurilor de valoare ar trebui realizate în afara Regatului Unit, ceea ce este posibil, dat fiind că titlurile de valoare au fost introduse în serviciul de compensare probabil pentru a facilita circulația acestora în străinătate, SDRT de 1,5 % ar reprezenta un impozit anticipat pe cesiuni cu privire la care competența fiscală a Regatului Unit nu ar fi deloc certă.

38.      Aceste observații sunt deja suficiente, în opinia noastră, pentru a exclude posibilitatea calificării SDRT de 1,5 % ca anticipare a impozitării unor cesiuni viitoare ale titlurilor de valoare. Astfel, chiar făcând abstracție de problema cotei de impozitare, nu este mai puțin adevărat că nu se poate considera o plată anticipată a unui impozit plata unei sume calculate în temeiul unei baze impozabile diferite și, în plus, datorate de o altă persoană impozabilă. Este bine cunoscut că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, calificarea unei taxe în sensul dreptului comunitar trebuie, astfel, să se efectueze având în vedere caracteristicile obiective ale taxei înseși, independent de calificarea acesteia în ordinea juridică națională.(7)

39.      În orice caz, atunci când introducerea acțiunilor într‑un serviciu de compensare reprezintă prima operațiune realizată cu aceste acțiuni după emiterea lor, cum este cazul aici, trebuie să se observe că, pentru a aplica un impozit care să fie justificabil în raport cu articolul 12 din directivă, evitând interdicția prevăzută la articolul 11 din aceasta, trebuie luate în considerare separat, din punct de vedere juridic, emiterea titlurilor de valoare (neimpozabilă, în temeiul articolului 11 din directivă) și prima cesiune a acestora. Această primă cesiune, care ar consta în cauza de față în introducerea în serviciul de compensare, ar putea fi, așadar, impozabilă în temeiul articolului 12 din directivă.

40.      Or, deși această distincție între emitere și prima operațiune cu aceste acțiuni este teoretic posibilă, această posibilitate a fost respinsă în mod expres de Curte în Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunțată în cauza Comisia/Belgia(8). În special, la punctul 33 din această hotărâre s‑a afirmat că „efectul util al articolului 11 litera (a) din Directiva 69/335 presupune, așadar, că «emiterea», în sensul acestei dispoziții, trebuie să includă prima achiziție a titlurilor de valoare efectuată în cadrul emiterii acestora”. Într‑adevăr, astfel cum a observat avocatul general Tizzano în Concluziile sale(9) și cum a fost reluat de Curte la punctul 32 din hotărâre, „a permite aplicarea unui impozit sau a unei taxe pe prima achiziție a unui titlu de valoare nou emis echivalează în realitate chiar cu impozitarea emiterii acestui titlu de valoare în măsura în care aceasta face parte integrantă dintr‑o operațiune globală referitoare la majorarea capitalului. Astfel, o emitere de titluri de valoare nu constituie un scop în sine, ci are sens numai din momentul în care aceste titluri își găsesc cumpărători”.

41.      Curtea a afirmat de asemenea cu claritate, pe de o parte, necesitatea de a interpreta articolul 12 din directivă, ca normă derogatorie, în mod strict(10), și, pe de altă parte, caracterul exhaustiv al excepțiilor prevăzute de acest articol(11).

42.      Prin urmare, considerăm că SDRT de 1,5 % nu poate fi considerată, atunci când este aplicată primei cesiuni a acțiunilor nou emise, o taxă pe cesiuni în sensul articolului 12 din directivă și că, în consecință, este vorba despre o taxă pe emiterea acțiunilor, interzisă de articolul 11 din directivă.

43.      Nu considerăm necesar, în acest context, nici să analizăm natura articolului 12 din directivă ca normă derogatorie sau, dimpotrivă, limitativă în raport cu cazurile prevăzute la articolele 10 și 11 din directivă: acest aspect, oricât de interesant și, poate, de neclar ar fi încă, nu are nicio relevanță aici.(12)

44.      Nu poate fi acceptat nici argumentul, pe care Regatul Unit pare să îl prezinte în subsidiar pentru situația în care Curtea ar statua că în prezenta cauză este aplicabilă jurisprudența Comisia/Belgia, potrivit căruia ar trebui în acest caz ca SDRT de 1,5 % să fie interpretată în sensul că este un impozit anticipat pe cesiuni viitoare, ulterioare primei introduceri a acțiunilor în serviciul de compensare. Pe de o parte, această concepție pare foarte artificială, în condițiile în care taxa este în mod clar percepută cu ocazia introducerii acțiunilor în serviciul de compensare. Pe de altă parte, în plus, o asemenea situație ar evidenția și mai mult problemele pe care le‑am prezentat mai sus și, în special, ar conduce la plata unei taxe aferente unui număr de trei operațiuni de către o persoană care, în acest moment, nu ar mai fi parte nici măcar la prima dintre aceste operațiuni.

45.      De altfel, chiar dacă acțiunile introduse în serviciul de compensare nu ar fi fost nou emise, justificarea SDRT de 1,5 % în temeiul articolului 12 din directivă ar fi, în opinia noastră, dificil de acceptat. Astfel, independent de interdicția de a impozita prima cesiune a acțiunilor de după emiterea lor, interdicție care nu pare aplicabilă într‑o astfel de situație, obiecțiile pe care le‑am formulat mai sus, legate de dificultatea acceptării ideii de abonament, ar rămâne valabile. Tot în acest caz, astfel, o singură persoană ar fi obligată să plătească un impozit care ar fi, în principiu (adică în sistemul „normal”), în sarcina altor persoane, împotriva cărora prima persoană nu are nicio posibilitate de regres. În plus, tot într‑un astfel de caz, impozitul ar fi calculat pe baza unei valori a acțiunilor care ar putea fi mult diferită de cea pe care aceste acțiuni ar putea să o aibă mai târziu, în momentul în care impozitul ar fi trebuit în mod normal să fie datorat. Cu alte cuvinte, și în acest caz este imposibilă, în opinia noastră, considerarea ca impozit anticipat, calculat în mod forfetar, a impozitului care ar trebui plătit pentru cesiuni viitoare.

46.      Singura diferență față de acțiunile nou emise ar consta în faptul că, în cazul acțiunilor deja existente, în sistemul SDRT „normal” ar fi datorată o taxă de 0,5 %, În schimb, astfel cum am văzut, în cazul primei emiteri a acțiunilor, SDRT „normală” nu este datorată: în consecință, în cazul acțiunilor deja existente, taxa suplimentară ar fi, în mod concret, de 1 %, iar nu de 0,5 %.

47.      În legătură cu cesiunea acțiunilor nou emise, singura întrebare care s‑ar putea pune ar privi aplicabilitatea pentru o astfel de operațiune, în principiu, a interdicției de impozitare prevăzute la articolul 11 din directivă, în măsura în care, potrivit acestui articol, este interzis să se impoziteze „crearea, emiterea, admiterea în vederea cotării la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acțiunilor”. Cu toate acestea, considerăm că în jurisprudența Curții poate fi găsită o indicație clară în acest sens(13).

48.      În consecință, apreciem, pentru a încheia această parte a analizei noastre, că mecanismul SDRT de 1,5 % nu poate fi considerat compatibil cu Directiva 69/335. Această concluzie este valabilă în special pentru cazul în care acțiunile sunt introduse în serviciul de compensare imediat după emiterea lor, cum s‑a întâmplat în prezenta cauză; cu toate acestea, astfel cum am văzut, considerăm că raționamentul de fond este aplicabil și în cazul acțiunilor deja existente. Astfel, SDRT de 1,5 % nu poate fi considerată în niciun fel ca un impozit anticipat pe cesiuni viitoare în sensul articolului 12 din directivă.

49.      Considerațiile prezentate până în acest moment sunt suficiente pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere. Cu toate acestea, pentru o analiză completă, și în special pentru situația în care Curtea nu ar fi de acord cu interpretarea noastră dată directivei, vom efectua o scurtă examinare a întrebării în lumina dreptului primar.

C –    Cu privire la compatibilitatea cu libertățile fundamentale

50.      Trebuie, prin urmare, să se verifice dacă un impozit pe cesiunea de acțiuni, admis în principiu de articolul 12 din directivă, poate să fie perceput în mod legal în moduri diverse, cum se întâmplă cu SDRT, după cum cesiunea se face sau nu se face către un serviciu de compensare(14). În special, trebuie să verificăm dacă diferența obiectivă care caracterizează o operațiune „obișnuită” și o operațiune către un serviciu de compensare este de natură să justifice diferențele prevăzute de sistemul din Regatul Unit, precum plata o singură dată a unei cote superioare și punerea întregului impozit în sarcina unei singure persoane. Va trebui, în sfârșit, să se verifice dacă, în orice caz, posibilitatea recunoscută serviciilor de compensare de a exercita opțiunea prevăzută la articolul 97 A din Finance Act 1986 este oricum suficientă pentru a înlătura eventualele dubii legate de compatibilitatea cu dreptul comunitar.

1.      Cu privire la compatibilitatea cu dispozițiile tratatului

51.      În cadrul prezentei cauze, părțile au considerat că sunt posibile probleme de compatibilitate a reglementării naționale în cauză cu trei dispoziții diferite de drept primar: este vorba, mai exact, despre articolul 43 CE, care consacră libertatea de stabilire, despre articolul 49 CE, referitor la libera prestare a serviciilor și, în sfârșit, despre articolul 56 CE, privind libera circulație a capitalurilor.

52.      În ceea ce privește libertatea de stabilire, HSBC susține că oferta publică de cumpărare a acțiunilor CCF a reprezentat concretizarea, de către HSBC, a voinței de a crea un sediu stabil în Franța: prin urmare, aplicarea SDRT de 1,5 % ar reprezenta o limitare a acestui drept fundamental.

53.      În ceea ce privește libera prestare a serviciilor, în schimb, ceea ce ar fi limitat în mod nejustificat prin reglementarea fiscală britanică ar fi dreptul Sicovam de a presta serviciile sale pe teritoriul Regatului Unit.

54.      În ceea ce privește, în sfârșit, libera circulație a capitalurilor, HSBC susține că dispozițiile tratatului referitoare la aceasta ar fi încălcate de dispozițiile fiscale britanice, în măsura în care acestea din urmă ar reprezenta o restricție privind accesul la Bursa din Paris, care trebuia realizat prin intermediul Sicovam.

55.      Subliniem mai întâi că, în opinia noastră, dispozițiile privind libera prestare a serviciilor nu sunt relevante în cauză. Astfel, trebuie ținut seama de faptul că, după cum s‑a arătat mai sus, în practică, SDRT de 1,5 % nu este plătită de serviciul de compensare, chiar dacă acesta ar fi din punct de vedere tehnic subiectul pasiv al impozitului, ci de persoana care introduce acțiunile în serviciul de compensare (în acest caz, HSBC). Prin urmare, în practică, impozitul în discuție afectează în mod cu totul indirect interesele prestatorilor de servicii, cu alte cuvinte, serviciile de compensare. În plus, Faptul că Sicovam dispunea de un punct de referință stabil pe teritoriul Regatului Unit, și anume Vidacos, pare să lege situația asupra căreia trebuie să se pronunțe instanța națională mai degrabă de libertatea de stabilire decât de libera prestare a serviciilor(15). De altfel, se mai poate arăta, cu titlu marginal, că primul considerent al Directivei 69/335 nu menționează în mod explicit, dintre libertățile fundamentale, decât libera circulație a capitalurilor.

56.      Prin urmare, considerăm că examinarea SDRT în raport cu dreptul primar trebuie efectuată numai în raport cu libertatea de stabilire și cu libera circulație a capitalurilor. Curtea a avut deja ocazia să examineze simultan compatibilitatea unor dispoziții naționale cu aceste două libertăți(16).

57.      Este adevărat că, potrivit jurisprudenței, achiziționarea de părți ale unei societăți care are sediul social într‑un alt stat membru, care are drept consecință garantarea, pentru dobânditori, a unei influențe certe asupra deciziilor și asupra gestiunii societății, poate intra în domeniul de aplicare al dispozițiilor tratatului referitoare la libertatea de stabilire(17). Cu toate acestea, în prezenta cauză, eventuala restricție privind libertatea de stabilire ar fi o consecință directă a obstacolelor în calea liberei circulații a capitalurilor. Prin urmare, trebuie examinat mai întâi aspectul restricției privind libera circulație a capitalurilor: în cazul în care s‑ar constata existența unei incompatibilități cu această din urmă libertate fundamentală, nici măcar nu ar mai fi necesar să se analizeze aspectul legat de libertatea de stabilire(18).

58.      Nu există îndoieli cu privire la faptul că operațiunile financiare care fac obiectul acțiunii principale intră, în principiu, în domeniul de aplicare al liberei circulații a capitalurilor. După cum se știe, tratatul nu definește mișcările de capital, însă Curtea a utilizat adesea, cu titlu indicativ, nomenclatorul anexat la Directiva 88/361/CEE(19), în care intră în mod indiscutabil operațiunile de cumpărare‑vânzare de acțiuni.

59.      Pare de necontestat faptul că reglementarea britanică în cauză, și în special aplicarea unui SDRT de 1,5 % cu ocazia introducerii acțiunilor într‑un serviciu de compensare, constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor, care intră, în principiu, sub incidența interdicției prevăzute la articolul 56 CE.

60.      Astfel, în primul rând, Curtea a precizat că o reglementare națională este contrară articolului 56 CE, fără a fi necesar să se verifice dacă aceasta are un caracter discriminatoriu, prin simplul fapt că descurajează investițiile provenite din alte state membre(20). În plus, s‑a stabilit de asemenea cu claritate că reprezintă restricții interzise nu numai cele de natură să descurajeze nerezidenții să facă investiții într‑un stat membru, ci și cele de natură să descurajeze rezidenții statului membru respectiv să facă investiții în alte state(21).

61.      Întrucât, astfel cum s‑a arătat cu claritate în decizia de trimitere, serviciile de compensare sunt aproape necunoscute în Regatul Unit, însă destul de răspândite în Europa continentală, și sunt în unele cazuri deținătoare ale unui veritabil monopol pentru schimburile bursiere, nu există nicio îndoială că reglementarea britanică în discuție poate descuraja libera circulație a capitalurilor.

2.      Cu privire la posibilitatea de a justifica restricția

62.      Întrucât s‑a stabilit că dispozițiile naționale în cauză intră sub incidența interdicției de a împiedica libera circulație a capitalurilor protejată de articolul 56 CE, trebuie să se verifice dacă acestea pot totuși să fie justificate, în special în raport cu articolul 58 CE. Trebuie să ne amintim în acest sens principiul constant al Curții potrivit căruia, pentru a putea fi justificată, o reglementare națională trebuie să poată garanta realizarea obiectivului urmărit de statele membre și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia, cu respectarea principiului proporționalității(22).

63.      Cu toate acestea, existența unor posibile justificări pentru restricțiile impuse de reglementarea britanică a făcut, în prezenta cauză, obiectul unei dezbateri foarte limitate. Astfel, dacă facem abstracție de afirmația Regatului Unit potrivit căreia SDRT de 1,5 % ar fi justificată de necesitatea de a garanta un control efectiv în domeniul fiscal, în rest, părțile s‑au concentrat în esență pe caracteristicile opțiunii pe care un serviciu de compensare o poate exercita în temeiul articolului 97 A din Finance Act 1986.

64.      Trebuie să se observe însă că, în sine, existența opțiunii nu are nicio legătură cu posibilitatea de a justifica restricția privind libera circulație a capitalurilor. Astfel, dintr‑un punct de vedere logic, ceea ce trebuie clarificat, în legătură cu opțiunea, este dacă existența sa poate, în cazul în care regimul opțiunii este conform dreptului comunitar, să neutralizeze eventuala nelegalitate a reglementării naționale în raport cu articolul 56 CE: în orice caz, această problemă trebuie separată de cea a posibilelor justificări ale restricției privind libera circulație a capitalurilor.

65.      Regatul Unit susține, așadar, că regimul fiscal diferențiat prevăzut pentru situația în care se introduc acțiuni într‑un serviciu de compensare ar fi justificat de necesitatea de a asigura un control efectiv în domeniul fiscal.

66.      În opinia noastră, o asemenea justificare nu poate fi primită. Astfel, pe de o parte, Regatul Unit nu arată din ce motive o măsură atât de radicală ar fi singurul mijloc prin care s‑ar asigura plata efectivă a impozitelor datorate și din ce motive niciun alt mecanism mai puțin oneros nu ar putea atinge aceleași obiective.

67.      Pe de altă parte, independent de posibilitatea sau de imposibilitatea unor sisteme mai puțin restrictive de a asigura plata impozitelor, considerăm că pot fi reluate aici considerațiile prezentate mai sus, în cadrul analizei compatibilității cu Directiva 69/335, legate de faptul că SDRT de 1,5 % nu poate, tocmai datorită naturii sale, să fie considerată o anticipare a impozitului datorat pe transferuri viitoare ale proprietății asupra titlurilor de valoare. Aceasta, în special, pentru că este vorba despre o taxă care trebuie achitată de o persoană diferită de cele care sunt obligate să plătească impozitul „normal” pe cesiuni; însă și celelalte aspecte problematice menționate anterior sunt valabile aici(23). Cu alte cuvinte, necesitatea de a asigura un control efectiv în domeniul fiscal nu justifică obligarea la plata taxei a unei alte persoane decât cea care trebuie în mod normal să o plătească.

68.      Prin urmare, considerăm că SDRT de 1,5 % este contrară și articolului 56 CE.

3.      Dreptul de opțiune exclude existența unei discriminări?

69.      Ultima întrebare care trebuie pusă, în acest stadiu, este dacă existența posibilității de opțiune, prevăzută la articolul 97 A din Finance Act, permite neutralizarea neconformității cu Directiva 69/335 și cu tratatul a mecanismului SDRT de 1,5 %. Cu alte cuvinte, și mai general, trebuie să ne întrebăm dacă, în prezența unei reglementări contrare dreptului comunitar, posibilitatea de a exercita o opțiune care face aplicabilă o altă reglementare, care se presupune că este conformă dreptului comunitar, exclude în general existența unei nelegalități.

70.      Părțile au dedicat dezbaterii cu privire la posibilitatea de opțiune o parte considerabilă a propriilor observații, atât scrise, cât și orale. În special, atât HSBC, cât și Comisia susțin că condițiile impuse de reglementarea britanică pentru exercitarea opțiunii sunt excesiv și inutil de oneroase și, în consecință, disproporționate. În schimb, în ceea ce îl privește, Regatul Unit afirmă că aceste condiții corespund celor impuse persoanelor care se ocupă în mod normal cu transferul de acțiuni pe piața britanică și că acestea sunt indispensabile pentru a garanta o percepere corectă a SDRT de 0,5 % pentru fiecare cesiune de acțiuni.

71.      Apreciem, cu toate acestea, că examinarea detaliată a cerințelor impuse pentru exercitarea opțiunii și a proporționalității acestora nu este în realitate necesară aici. Astfel, trebuie subliniat că mecanismul opțiunii, respectiv mecanismul care se consideră că respectă mai mult dreptul comunitar, constituie chiar o „opțiune”. Cu alte cuvinte, aplicarea acestuia presupune o intervenție activă și, în lipsa acestei intervenții, se aplică o reglementare contrară dreptului comunitar. Mai mult, astfel cum am arătat deja mai sus, dreptul de a exercita opțiunea nu este recunoscut persoanei care ar avea cel mai mare interes să o facă, altfel spus, persoanei care cedează acțiunile, ci serviciilor de compensare, care, în practică, nu plătesc totuși SDRT. În plus, există situații, precum în prezenta cauză, în care serviciul de compensare beneficiază, în țara de origine, de o situație de monopol legal: astfel, în ultimă instanță, acest organism nu are, într‑adevăr, niciun interes să exercite opțiunea.

72.      Situația ar fi diferită dacă mecanismul care permite plata SDRT de 0,5 % și în cazul în care acțiunile introduse în servicii de compensare nu ar reprezenta obiectul unei opțiuni, ci sistemul normal aplicabil. Astfel, într‑un asemenea caz, ar fi necesar să se analizeze numai caracterul adecvat și proporționalitatea cerințelor impuse din punct de vedere tehnic serviciului de compensare însuși: dacă aceste condiții nu ar fi disproporționate, sistemul s‑ar dovedi compatibil cu dreptul comunitar.

73.      În prezenta cauză însă, având în vedere circumstanțele concrete ale acesteia, o examinare detaliată a cerințelor impuse pentru exercitarea opțiunii pare inutilă.

IV – Concluzie

74.      În lumina considerațiilor prezentate, propunem Curții ca, la întrebarea adresată de Special Commissioners, să răspundă după cum urmează:

„Articolul 11 din Directiva 69/335/CEE a Consiliului din 17 iulie 1969 privind taxele indirecte aplicate majorării capitalului se opune unei reglementări fiscale precum cea care face obiectul prezentei cauze, în care emiterea de acțiuni într‑un serviciu de compensare duce la aplicarea, în locul impozitului pe cesiunile de titluri de valoare de 0,5 % în mod normal aplicabil în temeiul dreptului național, a unui impozit de 1,5 % plătit o singură dată.”

1 – Limba originală: italiana.

2 – Directiva 69/335/CEE a Consiliului din 17 iulie 1969 privind taxele indirecte aplicate majorării capitalului (JO L 249, p. 25, Ediție specială, 9/vol. 1, p. 9).

3 – IV/COM (64) 526 final.

4 – CREST, astfel cum rezultă din decizia de trimitere, este registrul care gestionează schimburile de acțiuni în Regatul Unit. Nu este vorba despre un serviciu de compensare („clearance service”), ci despre un sistem de transfer de acțiuni („settlement system”), în care proprietatea asupra acțiunilor este vizibilă și din exterior, în special în măsura în care aceasta este înscrisă în registrele societății. În schimb, în serviciile de compensare, titularul acțiunilor nu este înscris decât în registrele interne ale serviciului.

5 – Este adevărat că, în anumite versiuni lingvistice ale directivei, în special în cea germană și în cea daneză, articolul 12 limitează excepția numai la operațiunile bursiere și nu vizează toate operațiunile de transfer de titluri de valoare în general. Cu toate acestea, Curtea a afirmat necesitatea unei interpretări uniforme a articolului 12, conform majorității versiunilor lingvistice, recunoscând în acest fel aplicabilitatea excepției la toate impozitele care privesc transferul valorilor mobiliare. A se vedea Hotărârea din 17 decembrie 1998, Codan (C‑236/97, Rec., p. I‑8679, punctele 22-30). Noua Directivă 2008/7/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital (JO L 46, p. 11), care a înlocuit, începând cu 1 ianuarie 2009, Directiva 69/335, pare să fi eliminat definitiv această problemă (a se vedea articolul 6 din aceasta).

6 – Este de la sine înțeles că faptul că în anumite cazuri această impozitare poate fi mai favorabilă pentru contribuabilii potențial vizați nu are nicio relevanță: a se vedea în acest sens, de exemplu, Hotărârea din 14 decembrie 2000, AMID (C‑141/99, Rec., p. I‑11619, punctul 27), și Hotărârea din 22 martie 2007, Talotta (C‑383/05, Rep., p. I‑2555, punctul 31).

7 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 19 martie 2002, Comisia/Grecia (C‑426/98, Rec., p. I‑2793, punctul 23 și trimiterile la jurisprudență cuprinse în acest punct), și Hotărârea din 30 martie 2006, Aro Tubi Trafilerie (C‑46/04, Rec. p. I‑3009, punctul 26).

8 – Cauza C‑415/02, Rec., p. I‑7215.

9 – Prezentate la 15 ianuarie 2004 (a se vedea în special punctele 39-41).

10 – Hotărârea Comisia/Belgia, citată la nota de subsol 8, punctul 37.

11 – Hotărârea din 2 februarie 1988, Dansk Sparinvest (36/86, Rec., p. 409, punctul 9), și Hotărârea din 20 aprilie 1993, Ponente Carni și Cispadana Costruzioni (C‑71/91 și C‑178/91, Rec., p. I‑1915, punctul 24).

12 – HSBC a insistat în mod special asupra acestui aspect, însă considerăm că argumentele sale nu sunt determinante. A se vedea, pentru o analiză a acestui aspect, Concluziile prezentate de avocatul general Geelhoed la 16 iunie 2005 (punctele 26-30) și de avocatul general Trstenjak la 8 martie 2007 (punctele 54-58) în cauza Albert Reiss Beteiligungsgesellschaft (Hotărârea din 28 iunie 2007, C‑466/03, Rep., p. I‑5357). Punctul 58 din hotărârea citată anterior ar putea fi astfel utilizat ca argument pentru o interpretare a articolului 12 din directivă ca fiind o limitare, iar nu o derogare. O asemenea interpretare ar putea fi, în plus, susținută de faptul că articolul 6 din noua Directivă 2008/7 nu mai vorbește în mod expres, în mai multe versiuni lingvistice, chiar dacă nu este cazul versiunii italiene, despre o „derogare”. Este adevărat însă că, de exemplu, în Hotărârea din 7 septembrie 2006, Organon Portuguesa (C‑193/04, Rec., p. I‑7271, punctul 20), Curtea și‑a însușit în mod clar ideea că articolul 12 din Directiva 69/335 derogă de la articolele 10 și 11.

13 – A se vedea Hotărârea Organon Portuguesa, citată la nota de subsol 12, în special punctele 18-20 din decizie, în care Curtea a statuat că, în principiu, intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 11 din directivă taxele notariale prevăzute în caz de cesiune a acțiunilor (care nu provin dintr‑o emisiune nouă). Mai exact, punctul 19 se sprijină pe ideea că orice cesiune de acțiuni intră, în general, sub incidența articolului 11 din directivă. A se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea din 27 octombrie 1998, FECSA și ACESA (C‑31/97 și C‑32/97, Rec,. p. I‑6491, punctele 17 și 18), în care Curtea a considerat că taxarea restituirii unui împrumut este interzisă de articolul 11 litera (b) din directivă.

14 – Astfel cum a am arătat mai sus, prezenta analiză a compatibilității reglementării britanice cu dreptul comunitar primar se întemeiază pe premisa compatibilității sale cu Directiva 69/335, chiar dacă, potrivit celor deja arătate, nu suntem de acord cu această premisă.

15 – Trebuie de asemenea amintit că articolul 50 CE, atunci când definește serviciile, limitează categoria la activitățile care nu au fost deja „reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor”.

16 – Hotărârea din 1 iunie 1999, Konle (C‑302/97, Rec., p. I‑3099, punctul 22).

17 – Hotărârea din 6 decembrie 2007, Columbus Container Services (C‑298/05, Rep., p. I‑10451, punctele 29 și 30).

18 – Hotărârea din 4 iunie 2002, Comisia/Portugalia (C‑367/98, Rec., p. I‑4731, punctul 56), și Hotărârea Konle, citată la nota de subsol 16 (punctul 55).

19 – Directiva Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din tratat (JO L 178, p. 5, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 10). În ceea ce privește utilizarea de către Curte a acestei directive pentru a determina domeniul de aplicare al liberei circulații a capitalurilor, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 16 martie 1999, Trummer și Mayer (C‑222/97, Rec., p. I‑1661, punctul 21), și Hotărârea Comisia/Portugalia, citată la nota de subsol 18 (punctul 37).

20 – Hotărârea Comisia/Portugalia, citată la nota de subsol 18 (punctul 45 și jurisprudența citată).

21 – Hotărârea din 23 februarie 2006, van Hilten-van der Heijden (C‑513/03, Rec., p. I‑1957, punctul 44 și jurisprudența citată).

22 – Hotărârea din 14 decembrie 1995, Sanz de Lera și alții (C‑163/94, C‑165/94 și C‑250/94, Rec., p. I‑4821, punctul 23), Hotărârea din 14 martie 2000, Église de scientologie (C‑54/99, Rec., p. I‑1335, punctul 18), și Hotărârea Comisia/Portugalia, citată la nota de subsol 18 (punctul 49). A se vedea de asemenea, în general, Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard (C‑55/94, Rec., p. I‑4165, punctul 37).

23 – A se vedea punctele 32-41 de mai sus.

Full & Egal Universal Law Academy