Cauza C‑82/07
Comisión del Mercado de las Telecomunicaciones
împotriva
Administración del Estado
(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată de Tribunal Supremo)
„Comunicații electronice – Rețele și servicii – Articolul 3 alineatul (2) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE (Directivă‑cadru) – Planuri naționale de numerotare – Autoritate de reglementare specifică”
Sumarul hotărârii
1. Apropierea legislațiilor – Rețele și servicii de comunicații electronice – Cadru de reglementare – Directiva 2002/21
[Directiva 2002/21 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (11) și art. 3 alin. (2) și (4) și art. 10 alin. (1)]
2. Apropierea legislațiilor – Rețele și servicii de comunicații electronice – Cadru de reglementare – Directiva 2002/21
[Directiva 2002/21 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (2), (4) și (6) și art. 10 alin. (1)]
1. Articolul 3 alineatele (2) și (4), precum și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice coroborate cu considerentul (11) al acesteia trebuie interpretate în sensul că funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare trebuie considerate ca fiind funcții de reglementare. Statele membre nu sunt obligate să atribuie aceste funcții diferite unor autorități naționale de reglementare distincte.
(a se vedea punctul 21 și dispozitiv 1)
2. Articolul 10 alineatul (1), precum și articolul 3 alineatele (2), (4) și (6) din Directiva 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare, precum și funcțiile de gestionare a planurilor naționale de numerotare să fie repartizate între mai multe autorități de reglementare independente, cu condiția ca repartizarea sarcinilor să fie făcută publică, ușor accesibilă și să fie notificată Comisiei.
(a se vedea punctul 27 și dispozitiv 2)
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
6 martie 2008(*)
„Comunicații electronice – Rețele și servicii – Articolul 3 alineatul (2) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE (Directivă‑cadru) – Planuri naționale de numerotare – Autoritate de reglementare specifică”
În cauza C‑82/07,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunal Supremo (Spania), prin Decizia din 23 ianuarie 2007, primită de Curte la 15 februarie 2007, în procedura
Comisión del Mercado de las Telecomunicaciones
împotriva
Administración del Estado,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul C. W. A. Timmermans, președinte de cameră, domnii L. Bay Larsen, K. Schiemann, P. Kūris (raportor) și doamna C. Toader, judecători,
avocat general: domnul M. Poiares Maduro,
grefier: domnul R. Grass,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Comisión del Mercado de las Telecomunicaciones, de domnul F. Ramos Cea, procurador, și de M. Sánchez Blanco, abogado;
– pentru guvernul spaniol, de domnul M. Muñoz Pérez, în calitate de agent;
– pentru guvernul belgian, inițial de doamna A. Hubert și ulterior de doamna C. Pochet, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elen, de domnul S. Spyropoulos, precum și de doamnele I. Pouli și S. Trekli, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat de domnul P. Gentili, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul olandez, de doamna C. Wissels și de domnul M. de Grave, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul R. Vidal Puig, în calitate de agent,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195, denumită în continuare „directiva‑cadru”) coroborate cu considerentul (11) al acesteia.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni prin care Comisión del Mercado de las Telecomunicaciones (denumită în continuare „CMT”) solicită anularea în tot sau în parte a Decretului regal 2296/2004 de adoptare a Regulamentului privind piețele de comunicații electronice, accesul la rețele și la numerotare (Real Decreto 2296/2004 por el que se aprueba el Reglamento sobre mercados de comunicaciones electrónicas, acceso a las redes y numeración) din 10 decembrie 2004 (BOE nr. 314 din 30 decembrie 2004, p. 42372), precum și a anumitor puncte din planul național de numerotare telefonică anexat la decretul regal respectiv, pentru motivul că acestea ar fi contrare Legii generale 32/2003 privind telecomunicațiile (Ley General 32/2003 de Telecomunicaciones) din 3 noiembrie 2003 (BOE nr. 264 din 4 noiembrie 2003, p. 38890, denumită în continuare „LGT”), care a transpus directiva‑cadru în dreptul național.
Cadrul juridic comunitar
3 Considerentul (11) al directivei‑cadru prevede:
„În conformitate cu principiul separării funcțiilor de reglementare și de operare, statele membre ar trebui să garanteze independența autorității sau autorităților naționale de reglementare în vederea asigurării imparțialității deciziilor acestora. Această cerință de independență nu aduce atingere autonomiei instituționale, nici obligațiilor constituționale ale statelor membre sau principiului neutralității prevăzut la articolul 295 din tratat, privind normele de reglementare a regimului proprietății care se aplică în statele membre. Autoritățile naționale de reglementare ar trebui să beneficieze de toate resursele necesare, în termeni de personal, competențe și mijloace financiare, pentru a‑și duce la îndeplinire sarcinile.”
4 Considerentul (20) al acestei directive prevede:
„Accesul la resursele de numerotare pe baza unor criterii transparente, obiective și nediscriminatorii este esențial pentru ca întreprinderile să se afle în concurență în sectorul comunicațiilor electronice. Toate elementele planurilor naționale de numerotare ar trebui să fie gestionate de autoritățile naționale de reglementare, inclusiv codurile de puncte utilizate la adresarea în rețea. […]”
5 Articolul 2 litera (g) din directiva‑cadru definește „autoritatea națională de reglementare” drept „organismul sau organismele însărcinate de un stat membru cu oricare din sarcinile de reglementare desemnate în prezenta directivă sau în directivele speciale”.
6 În temeiul articolului 2 litera (m) din această directivă, „furnizarea unei rețele de comunicații electronice” înseamnă instalarea, operarea, supravegherea sau punerea la dispoziție a unei astfel de rețele.
7 Articolul 3 din directiva‑cadru, intitulat „Autoritățile naționale de reglementare”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că fiecare sarcină încredințată autorităților naționale de reglementare prin prezenta directivă și prin directivele speciale este îndeplinită de un organism competent.
(2) Statele membre garantează independența autorităților naționale de reglementare, asigurându‑se că acestea sunt distincte din punct de vedere juridic și independente din punct de vedere funcțional de toate organizațiile care furnizează rețele, echipamente sau servicii de comunicații electronice. Statele membre care păstrează proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice asigură separarea structurală efectivă a funcției de reglementare, pe de o parte, de activitățile legate de proprietate sau de control, pe de altă parte.
(3) Statele membre se asigură că autoritățile naționale de reglementare își exercită puterea în mod imparțial și transparent.
(4) Statele membre publică sarcinile care trebuie îndeplinite de autoritățile naționale de reglementare într‑un mod ușor accesibil, în special atunci când aceste sarcini sunt încredințate mai multor organisme. Statele membre asigură, după caz, consultarea și cooperarea între aceste autorități, precum și între aceste autorități și autoritățile naționale însărcinate cu punerea în aplicare a dreptului concurenței și cu autoritățile naționale însărcinate cu punerea în aplicare a legislației în materie de protecție a consumatorilor, în probleme de interes comun. Atunci când mai multe autorități au competențe în aceste probleme, statele membre se asigură că sarcinile care revin fiecărei autorități sunt publicate într‑un mod ușor accesibil.
[…]
(6) Comisia este notificată de către statele membre cu privire la toate autoritățile naționale de reglementare cărora le‑au fost atribuite sarcini în aplicarea prezentei directive și a directivelor speciale, precum și la responsabilitățile care revin fiecăreia.”
8 Articolul 10 din directiva‑cadru, intitulat „Numerotarea, numirea și adresarea”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că autoritățile naționale de reglementare controlează alocarea tuturor resurselor naționale de numerotare, precum și gestionarea planurilor naționale de numerotare. Statele membre se asigură că pentru toate serviciile de comunicații electronice accesibile publicului se furnizează numere și serii de numere adecvate. Autoritățile naționale de reglementare stabilesc proceduri obiective, transparente și nediscriminatorii de atribuire a resurselor naționale de numerotare.”
Acțiunea principală și întrebările preliminare
9 La 9 decembrie 2005, CMT a introdus la Tribunal Supremo o acțiune prin care a solicitat anularea și lipsirea de efect a articolului 27 alineatele (1) și (3), a articolului 28 alineatul (2), a articolelor 34, 36 și 38, a articolului 40 alineatele (1) și (3), a articolelor 49 și 55 din Decretul regal 2296/2004, precum și a punctelor 5.4 și 10.1 din planul național de numerotare telefonică anexat la decretul menționat, întrucât ar fi contrare dispozițiilor din LGT.
10 CMT a susținut că aceste dispoziții nu respectă repartizarea competențelor în materie de gestionare a resurselor de numerotare prevăzută la articolele 16 și 48 din LGT. Într‑adevăr, competența reziduală a Ministerului Industriei, Turismului și Comerțului în acest domeniu, prevăzută de dispozițiile legislative anterioare și de dispozițiile din LGT, ar fi fost astfel precizată de dispozițiile Decretului regal 2296/2004 încât funcțiile deținute de CMT s‑ar reduce la o simplă executare a deciziilor adoptate de acest minister. În plus, CMT a susținut că decretul regal menționat depășește prevederile din LGT, încălcând principiile legalității, ierarhiei normelor și securității juridice, și nu respectă dispozițiile articolului 10 alineatul (1) din directiva‑cadru.
11 Prin Hotărârea din 23 ianuarie 2007, Tribunal Supremo a hotărât să suspende judecata și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatul (2) și articolul 10 alineatul (1) din [D]irectiva[‑cadru] coroborate cu considerentul (11) al acesteia obligă statele membre să confere unor autorități diferite «funcțiile de reglementare», pe de o parte, și pe cele de «operare», pe de altă parte, în materie de atribuire a resurselor de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare?
2) În cazul în care un stat membru, transpunând în ordinea sa juridică internă [D]irectiva[‑cadru], a conferit unei autorități de reglementare specifice atribuirea resurselor de numerotare naționale și gestionarea planurilor naționale de numerotare, acesta poate să reducă, în același timp, competențele în materie ale autorității de reglementare respective, atribuindu‑le altor autorități sau propriei administrații de stat, astfel încât să se realizeze, în fapt, o gestionare în comun a acestor resurse între diferite autorități?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
12 Cu titlu preliminar, trebuie constatat că, potrivit considerentului (1) al directivei‑cadru, noul cadru de reglementare privind telecomunicațiile, și anume directivele „cadru”, Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal) (JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213) și Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) (JO L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169), a fost adoptat în timp ce cadrul de reglementare anterior permisese crearea unor condiții de concurență efectivă în sectorul telecomunicațiilor pe perioada tranziției de la monopol la concurență deplină.
13 Acesta este contextul în care trebuie apreciat considerentul (11) al directivei‑cadru, potrivit căruia, în conformitate cu principiul separării funcțiilor de reglementare și de operare, statele membre trebuie să garanteze independența autorității sau a autorităților naționale de reglementare (denumite în continuare „autoritățile de reglementare”) în vederea asigurării imparțialității deciziilor acestora.
14 Articolul 3 alineatul (2) din directiva‑cadru precizează mijloacele care trebuie să permită garantarea independenței autorităților de reglementare, prevăzând că acestea trebuie să fie distincte din punct de vedere juridic și independente din punct de vedere funcțional de toate organizațiile care furnizează rețele, echipamente sau servicii de comunicații electronice. Atunci când statele membre păstrează proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice, acestea asigură în mod deosebit separarea structurală efectivă a funcției de reglementare, pe de o parte, de activitățile legate de proprietate sau de control, pe de altă parte.
15 În ceea ce privește funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare, trebuie precizat de la început că acestea nu fac parte din funcțiile exercitate de entitățile care asigură furnizarea serviciilor și/sau a rețelelor, astfel cum aceasta din urmă este definită la articolul 2 litera (m) din directiva‑cadru. Prin urmare, acestea nu trebuie considerate „funcții de operare” în sensul considerentului (11) al acestei directive, ci „funcții de reglementare”.
16 Pe de altă parte, instanța de trimitere pare să aibă îndoieli dacă directiva‑cadru permite statelor membre să atribuie unor autorități de reglementare distincte, pe de o parte, funcții de reglementare și, pe de altă parte, funcții de gestionare în materie de atribuire a resurselor naționale de numerotare și de planuri naționale de numerotare.
17 În această privință, reiese din articolul 10 alineatul (1) coroborat cu articolul 3 alineatul (2) din directiva‑cadru că statele membre trebuie să atribuie uneia sau mai multor autorități de reglementare controlul alocării tuturor resurselor naționale de numerotare, precum și gestionarea planurilor naționale de numerotare, că aceste autorități de reglementare trebuie să fie distincte din punct de vedere juridic și independente din punct de vedere funcțional de toate organizațiile care furnizează rețele, echipamente și servicii de comunicații electronice și că statele membre care păstrează proprietatea sau controlul asupra întreprinderilor care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice trebuie să asigure o separare structurală efectivă între activitățile privind proprietatea și controlul acestor întreprinderi, pe de o parte, și funcțiile de reglementare, inclusiv cele de alocare a resurselor naționale de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare, pe de altă parte.
18 Această constatare este confirmată atât de considerentul (11) al directivei‑cadru, care obligă statele membre să garanteze independența autorității sau a autorităților de reglementare, cât și de articolul 3 alineatul (4) din aceeași directivă, care prevede că statele membre publică sarcinile care trebuie îndeplinite de aceste autorități de reglementare, în special atunci când aceste sarcini sunt încredințate mai multor organisme.
19 În plus, această eventuală pluralitate de autorități de reglementare reiese chiar din definiția „autorității naționale de reglementare”, prevăzută la articolul 2 litera (g) din directiva respectivă.
20 În schimb, trebuie constatat că nicio dispoziție din directiva‑cadru nu impune ca autoritatea de reglementare căreia îi sunt conferite funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare să fie distinctă sau independentă de alte autorități de reglementare și în special de aceea căreia îi incumbă adoptarea planului național de numerotare sau a procedurilor de control și de gestionare a planului respectiv.
21 Având în vedere toate aceste considerente, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că articolul 3 alineatele (2) și (4), precum și articolul 10 alineatul (1) din directiva‑cadru coroborate cu considerentul (11) al acesteia trebuie interpretate în sensul că funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare trebuie considerate ca fiind funcții de reglementare. Statele membre nu sunt obligate să atribuie aceste funcții diferite unor autorități de reglementare distincte.
Cu privire la a doua întrebare
22 Prin a doua întrebare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă un stat membru poate atribui funcțiile de reglementare menționate la articolul 10 alineatul (1) din directiva‑cadru mai multor autorități de reglementare.
23 Reiese clar din modul de formulare a articolului 2 litera (g) și a articolului 10 alineatul (1) din directiva‑cadru că mai multe autorități de reglementare pot controla alocarea resurselor naționale de numerotare și gestionarea planurilor naționale de numerotare.
24 Deși statele membre beneficiază în această materie de o autonomie instituțională în organizarea și în structurarea propriilor autorități de reglementare în sensul articolului 2 litera (g) din directiva‑cadru, această autonomie poate fi exercitată numai cu respectarea deplină a obiectivelor și a obligațiilor stabilite prin această directivă.
25 Astfel, conform articolului 3 alineatele (2), (4) și (6) din această directivă, statele membre trebuie nu numai să asigure independența din punct de vedere funcțional a autorităților de reglementare față de organizațiile care furnizează rețele, echipamente sau servicii de comunicații electronice, ci și să publice într‑un mod ușor accesibil sarcinile care sunt îndeplinite de aceste autorități de reglementare și să notifice Comisiei denumirea autorităților de reglementare însărcinate cu îndeplinirea acestor funcții, precum și responsabilitățile care revin fiecăreia dintre acestea.
26 În consecință, atunci când aceste funcții intră, chiar și parțial, în competența autorităților ministeriale, revine fiecărui stat membru obligația de a asigura că acestea din urmă nu sunt direct sau indirect implicate în „funcții de operare” în sensul directivei‑cadru.
27 Rezultă din toate cele de mai sus că trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată că articolul 10 alineatul (1), precum și articolul 3 alineatele (2), (4) și (6) din directiva‑cadru trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare, precum și funcțiile de gestionare a planurilor naționale de numerotare să fie repartizate între mai multe autorități de reglementare independente, cu condiția ca repartizarea sarcinilor să fie făcută publică, ușor accesibilă și să fie notificată Comisiei.
Cu privire la cheltuielile de judecată
28 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 3 alineatele (2) și (4), precum și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) coroborate cu considerentul (11) al acesteia trebuie interpretate în sensul că funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare și de gestionare a planurilor naționale de numerotare trebuie considerate ca fiind funcții de reglementare. Statele membre nu sunt obligate să atribuie aceste funcții diferite unor autorități naționale de reglementare distincte.
2) Articolul 10 alineatul (1), precum și articolul 3 alineatele (2), (4) și (6) din Directiva 2002/21 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca funcțiile de atribuire a resurselor naționale de numerotare, precum și funcțiile de gestionare a planurilor naționale de numerotare să fie repartizate între mai multe autorități de reglementare independente, cu condiția ca repartizarea sarcinilor să fie făcută publică, ușor accesibilă și să fie notificată Comisiei Comunităților Europene.
Semnături
* Limba de procedură: spaniola.
Full & Egal Universal Law Academy