16.1.2010
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 11/3
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 12 noiembrie 2009 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Korkein hallinto-oikeus — Finlanda) — TeliaSonera Finland Oyj/iMEZ Ab
(Cauza C-192/08) (1)
(Sectorul telecomunicațiilor - Comunicații electronice - Directiva 2002/19/CE - Articolul 4 alineatul (1) - Rețele și servicii - Acorduri de interconectare între întreprinderi de telecomunicații - Obligația de a negocia cu bună credință - Noțiunea «operator de rețele publice de comunicații» - Articolele 5 și 8 - Competența autorităților naționale de reglementare - Întreprindere lipsită de o putere semnificativă pe piață)
2010/C 11/04
Limba de procedură: finlandeza
Instanța de trimitere
Korkein hallinto-oikeus
Părțile din acțiunea principală
Reclamantă: TeliaSonera Finland Oyj
Cu participarea: iMEZ Ab
Obiectul
Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare — Korkein hallinto-oikeus — Interpretarea articolului 4 alineatul (1) și a articolelor 5 și 8 din Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) (JO L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169) — Reglementare națională care obligă orice întreprindere de telecomunicații să negocieze o interconectare cu alte întreprinderi de telecomunicații — Sfera obligației de negociere și cerințele care pot fi impuse de autoritatea de reglementare națională
Dispozitivul
1.
Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) coroborat cu considerentele (5), (6), (8) și (19) și cu articolele 5 și 8 din această directivă se opune unei legislații naționale precum Legea privind piața comunicațiilor (Viestintämarkkinalaki) din 23 mai 2003 în măsura în care aceasta nu limitează posibilitatea de a invoca obligația de negociere în materie de interconectare a rețelelor numai la operatorii de rețele publice de comunicații. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, având în vedere statutul și natura operatorilor din acțiunea principală, aceștia pot fi calificați drept operatori de rețele publice de comunicații.
2.
O autoritate de reglementare națională poate considera că s-a adus atingere obligației de a negocia o interconectare în cazul în care o întreprindere care nu are o putere semnificativă pe piață propune interconectarea cu o altă întreprindere în condiții unilaterale de natură să constituie un obstacol în calea dezvoltării unei piețe cu amănuntul competitive atunci când aceste condiții împiedică clienții celei de a doua întreprinderi să beneficieze de serviciile acesteia din urmă.
3.
O autoritate de reglementare națională poate dispune în privința unei întreprinderi care nu are o putere semnificativă pe piață, dar care controlează accesul la utilizatorii finali, ca aceasta să negocieze cu bună-credință cu o altă întreprindere fie interconectarea celor două rețele în cauză, dacă solicitantul unui asemenea acces trebuie calificat drept operator de rețele publice de comunicații, fie interoperabilitatea serviciilor de mesaje text și de mesaje multimedia, dacă acest solicitant nu poate fi calificat astfel.
(1) JO C 197, 2.8.2008.
Full & Egal Universal Law Academy